Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


Evanghelia după Ioan, ca document iniţiatic
A doua conferinţă

A doua conferinţă. A doua parte a Evangheliei după Ioan
Köln, 13 februarie 1906

Vieţuirile lui Ioan, începând de la capitolul treisprezece, se referă la planul devachanic. Aceasta arată Ioan prin faptul că este înviat din morţi: Lazăr cel înviat din morţi, este Ioan. De aceea se poate înţelege faptul că numai începând de aici este vorba despre ucenicul pe care Domnul îl iubea. Acesta este secretul central al Evangheliei lui Ioan, faptul că autorul este Lazăr cel înviat din morţi.

Ioan parcurge acum în lumea spirituală vieţuirile cu Christos. Şi anume, partea a doua nu este doar o povestire a ceea ce s-a petrecut într-un colţ oarecare al lumii, ci este descris ce poate vieţui oricine în lăuntrul său. Felul şi modul cum simte cineva că se află pe treapta pe care o descrie Ioan, este următorul: Începând de la un anumit punct al evoluţiei, omul nu se mai simte separat de toate lucrurile. El se cufundă în lucrurile din jurul lui. Asta înseamnă că sinea sa proprie se extinde în tot Universul. Ioan se simte ca un membru al întregii lumi înconjurătoare. Asta se exprimă prin imaginea devachanică a spălării picioarelor. Aceasta o vieţuieşte Ioan în lumea spirituală, când spălarea picioarelor este în acelaşi timp şi un eveniment istoric.

Întotdeauna un regn superior al naturii se ridică pe seama unui regn inferior. Dacă nu ar exista regnul mineral, regnul vegetal nu şi-ar putea lua hrana din el. Regnul vegetal este împins în jos, prin aceasta un regn superior se poate dezvolta, şi aşa mai departe. Regnul uman are şi el nevoie de celelalte regnuri. Ceea ce este superior dezvoltat are nevoie de ceva mai puţin evoluat. Dacă nu s-ar constitui o castă socială subordonată, atunci nu ar putea exista nici o castă socială superioară. Aşa cum regnul vegetal presupune existenţa regnului animal, tot aşa Iisus Christos presupune existenţa apostolilor. Nici un sfânt nu ar putea evolua dacă un altul nu ar fi împins în jos. În capitolul 13, versetul 16 scrie: „Sluga nu este mai presus decât stăpânul ei”. Christos a crescut pe temelia apostolilor, de aceea El poate să-i numească stăpâni, din a căror comunitate a crescut el. El le spală picioarele pentru a indica faptul că se află sub ei în măsura în care le datorează existenţa sa. Acest sentiment trebuie să-l parcurgă fiecare în propriul trup. Cine nu a vieţuit niciodată acest sentiment, acela nu cunoaşte calea mistic-creştină.

Mai departe, Iisus spune: „Cine mănâncă pâinea mea, acela mă calcă cu picioarele” [ Nota 18 ]. El se simte ca fiind în comuniune cu întregul Pământ. El simte întreaga omenire ca apăsând asupra lui, călcându-l cu picioarele.

După ce Ioan a vieţuit toate acestea în planul devachanic, el poate înţelege ce apare în parabola despre vie şi lăstarii de viţă [ Nota 19 ]. Aici este exprimată comunitatea întregii obşti creştine.

Noi trăim în a cincea rasă-rădăcină a existenţei noastre pământeşti. Această rasă-rădăcină are şapte subrase, cea hindusă, cea persană, cea caldeeană, cea greco-romano-semitică, cea germanică, cea slavă şi cea de a şaptea subrasă. Ultimele trei subrase ale celei de-a patra rase-rădăcină, cea atlanteană, sunt importante în mod special. Din antepenultima subrasă, subrasa protosemitică, a provenit a cincea rasă-rădăcină. Această a cincea subrasă se afla în regiunea unde este astăzi Irlanda. Ea a migrat de acolo şi s-a lăsat condusă în deşertul Gobi sau Schamo. De aici a pornit rasa de origine pentru rasa-rădăcină actuală, a cincea. Aşadar există trei subrase ale atlanteenilor, şapte subrase ale rasei-rădăcină indo-europene şi două ale celei de-a şasea rase-rădăcină, care se află într-o anumită relaţie. Apoi, când omenirea va fi parcurs toate aceste rase, atunci ea va fi ajuns atât de departe încât o mare parte a omenirii va fi atins menirea pentru care era destinată.

Cei doisprezece apostoli sunt simbolul pentru cele douăsprezece subrase. Iisus a crescut dintre cei doisprezece apostoli. Iisus se apleacă prin spălarea picioarelor spre rasele cărora el are să le aducă mântuirea.

În parabola despre viţa-de-vie, Christos se simte drept cel care se află în legătură cu toate rasele; El le întreţine cu ceea ce constituie sângele spiritual al vieţii.

Aici mai apar diferite imagini din lumea spirituală. Ne este înfăţişată trădarea lui Iuda Iscarioteanul. El este reprezentantul uneia dintre rase, şi anume a rasei care aduce totul jos, pe planul material, subrasa noastră actuală a cincea, cea materialistă. Evoluţia datorită căreia oamenii trăiseră înainte într-o concepţie spirituală, iar acum trebuia să fie conduşi în lumea fizică, a făcut de la sine înţeles faptul că reprezentantul acestei a cincea subrase a devenit chiar trădătorul. Iuda Iscarioteanul era reprezentantul rasei care coboară cel mai jos. Prin faptul că este concepută simbolic, Evanghelia după Ioan atinge posibilitatea de a-şi menţine valoarea sa în afara spaţiului şi a timpului. Fapta lui Iuda se încadrează organic în misiunea lui Christos. Iuda trece printr-un fel de martiriu. El este trădătorul şi, într-un anumit sens, martirul. El pricinuieşte jertfirea lui Christos.

Prin seria de parabole, apostolii trebuie să fie conduşi în natura lăuntrică a creştinismului. La jertfirea vieţii lui Christos s-a manifestat în planul lumii, în planul istoriei, tot ceea ce se petrecuse mai înainte în cultul misteriilor, în timp ce discipolul trecea prin aceasta, aşa cum în Evanghelie, Lazăr trecea prin moartea simbolică de trei zile. Prin Christos, aceasta trebuia să păşească în afară, pe marele plan al istoriei. Omul trebuia de acum înainte să poată fi mântuit şi prin faptul că doar credea, fără a mai trebui să privească el însuşi în misterii. Oricine trebuia să vieţuiască aceasta, după ce a venit Spiritul adevărului. El propovăduia ceea ce este aşezat prin evenimentele creştine ca o putere în istoria lumii. „Ceea ce este în viitor, el vă va propovădui” [ Nota 20 ].

Din acest Spirit al adevărului propovăduieşte Ioan: Trădarea istorică a lui Christos se petrece în viitor în rasa care îi corespunde lui Iuda.

Apoi urmează evenimentele care sunt exemplare pentru vieţuirea lăuntrică proprie a misticului creştin. Christos primeşte o palmă. Acesta este al doilea eveniment important, după spălarea picioarelor. Aceasta trebuie să o simtă oricine vrea să parcurgă în sufletul său viaţa lui Christos. Omul trebuie să suporte cu linişte sufletească deplină faptul de a nu găsi preţuire la cei în faţa cărora el prezintă ceea ce are mai bun. Tot ca al doilea eveniment, urmează şi biciuirea. Aceasta înseamnă că, din punct de vedere moral-sufletesc, noi suportăm în linişte suferinţa care ne vine de la lume. Aceasta este, împreună cu palma, a doua treaptă prin care trebuie să treacă misticul creştin.

Prin acestea trec de atunci, efectiv, discipolii misticii creştine. Faptul că este apt să suporte suferinţele în linişte, se exprimă pe trupul discipolului. El are într-adevăr senzaţia că ar fi înţepat cu ace.

Următoarea treaptă, a cincea, este purtarea coroanei cu spini. Aceasta înseamnă: a suporta liniştit umilirea. Ceea ce este oprimat, este tocmai Eul uman. Partea din faţă a creierului, care a fost formată în ultima perioadă a Atlantidei, este cea care simte coroana cu spini. Se produc efectiv fenomene dureroase ale acestor stări mistic-sufleteşti, pe care omul trebuie să le învingă.

Apoi apare, drept a patra treaptă, crucificarea. Aceasta este vieţuirea mistică ce înseamnă că omului i-a devenit străin propriul corp, ca ceva exterior. Omul poartă atunci povara crucii. Sufletul său a devenit acum independent. Sufletul mai este atunci încătuşat de corp, numai aşa cum era pironit trupul lui Christos pe cruce. Acesta este un proces pe care misticul îl simte lăuntric. Omul ştie acum, într-adevăr, că el vieţuieşte într-un trup spiritual. Fenomenul însoţitor al acestui proces este proba sângelui. Atunci apar efectiv la mâini şi la picioare stigmatele lui Christos, dacă misticul creştin a parcurs această treaptă. Pentru tot ce este spiritual, există un fenomen însoţitor fizic.

Dacă omul a ajuns atât de departe, atunci intervine moartea pre cruce. Aceasta este o vieţuire spirituală. În maxima lui Goethe ea este exprimată astfel:

Şi cât timp nu îl ai pe acest [ Nota 21 ]
„Mori şi devino!”
Eşti doar un trist oaspete
Pe întunecatul Pământ.

Şi Jakob Böhme [ Nota 22 ] spune: „Cine moare înainte de a muri, acela piere când moare”. Misticul creştin trebuie să parcurgă pe deplin moartea. Altfel el nu poate intra într-o viaţă superioară.

Apoi intervine, drept al şaselea eveniment, punerea în mormânt. Aceasta este realizarea mistică a comuniunii cu organismul Pământului. Discipolul se uneşte atunci cu planeta Pământului, el devine un spirit planetar. Totul de jur-împrejurul lui este atunci pentru el, corpul său.

A şaptea treaptă este viaţa superioară, învierea, la care participă omul.

Acestea sunt cele şapte trepte ale evoluţiei mistic-creştine: spălarea picioarelor, pălmuirea şi biciuirea, încoronarea cu spini, crucificarea, moartea, punerea în mormânt şi învierea. Este o cale lăuntrică cu simboluri exterioare.

Ioan înfăţişează toate acestea în aşa fel încât el a dat o carte mistică de bază. În timp ce sunt citite, frazele trebuie să fie folosite drept motiv meditativ. Atunci omul are meditaţia necesară pentru a parcurge aceste evenimente. Evanghelia după Ioan este o carte miraculoasă pentru că ea acţionează în suflet în mod miraculos. Ea este scrisă pentru toţi oamenii, şi toţi pot vieţui în sine Evanghelia după Ioan.

Să privim încă o dată capitolul al doilea al acestei Evanghelii din acest punct de vedere. Omul de dinainte de spălarea picioarelor este cel care l-a născut pe omul cel nou. Apoi a trecut prin cele şapte trepte. El devine astfel omul nou. Omul nou se raportează la cel vechi aşa cum se raportează un copil la mama sa. Omul vechi l-a conceput, omul vechi l-a purtat în sine. Aşa trebuie să înţelegem imaginea despre mama lui Iisus. Orice om vechi are predispoziţia să devină un om nou.

Oamenii vechi sunt de diverse tipuri. Când omul nou este născut în ei, atunci toţi vor naşte pe acelaşi Christos din sine. Omul vechi, mama, poate fi, în acest caz, în diverse feluri. Când Christos se află pe cruce, el priveşte înapoi la mama sa, şi anume la trei femei drept mame ale sale, drept reprezentante a trei configuraţii umane diferite, din care poate creşte misticul. Mama lui Iisus nu poate fi denumită cu un nume propriu. Totuşi, ea este numită Maria. Maria este acelaşi cuvânt ca Maya, învelişul, din care a provenit omul nou.

La darea jos de pe cruce a lui Christos nu trebuia să fie zdrobit nici un os. Aceasta are legătură cu evoluţia întregii noastre culturi. În Atlantida, omul mai avea încă aptitudinea de a acţiona asupra puterilor eterice plăsmuitoare. Astfel el putea folosi puterea germinativă a gramineelor, pentru a pune în mişcare aeronave. Misiunea celor douăsprezece subrase, începând cu subrasa a cincea atlanteană, este de a dezvolta puterile şi aptitudinile care se referă la regnul mineral, aptitudinile combinatorii. Cele douăsprezece rase trebuie să ducă Pământul atât de departe încât regnul mineral să fie în esenţă cucerit. Perioada pentru care creştinismul se află în centru, este perioada în care omul transformă regnul mineral. Omul va pune magnetismul terestru în slujba sa, dacă el acţionează prin puterile sale morale pe Pământ. Pentru toate celelalte lucruri, omul este încă mai mult sau mai puţin inconştient.

Evanghelia după Ioan este una dintre scrierile care poartă în sine infinitul ca pe un izvor.