Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


TATĂL NOSTRU

Karlsruhe, 4 februarie 1907

În toate formulele de rugăciune şi maximele înţelepte de odinioară, pe care le-am moştenit de la marile religii, se află multe din tainele profunde ale existenţei. Trebuie să ne fie clar că toate diferitele religii aveau rugăciuni, că ele se diferenţiau, desigur, într-un anumit fel, că în timp ce unele aveau rugăciunile mai mult în forma aşa-numitelor meditaţii, creştinismul şi alte câteva religii, dimpotrivă, aveau rugăciuni adevărate, propriu-zise, aşa cum se cunosc astăzi prin această denumire. Meditaţii aveau în special religiile orientale. Meditaţia este o adâncire de sine într-un conţinut spiritual, şi anume astfel încât persoana respectivă află în acest conţinut spiritual, în care se cufundă, o intrare în temelia iniţială spiritual-divină a lumii. Aşadar înţelegeţi lucrurile în mod corect: Există religii care dau formule de meditaţie, de exemplu anumite formule de rugăciune în care omul se cufundă, cufundare în care omul simte cum curentul vieţii divin-spirituale îi străbate sufletul, iar el se înalţă în acele momente în temelia primordială divină a spiritualului. Aceste formule sunt însă mai mult un conţinut de gânduri. În definitiv nici rugăciunea creştină nu este altceva, conţinutul ei este numai cu mult mai potrivit sentimentelor, simţirii. Creştinul se adânceşte mai mult pe calea sentimentului, a simţirii, în fiinţa divină care străbate lumea.

Însă nu avem voie să credem că rugăciunea creştină a fost înţeleasă întotdeauna într-un astfel de sens, sau că poate fi înţeleasă în general aşa cum se întâmplă astăzi. Există o rugăciune creştină originară, în care Iisus Christos însuşi a arătat, pe cât de clar posibil, ce dispoziţie sufletească este necesară pentru creştin în rugăciune. Iar această rugăciune este pur şi simplu următoarea: „Tată, dacă este posibil, îndepărtează de mine paharul acesta, totuşi, facă-se voia Ta, nu a mea” [ Nota 52 ]. Să luăm în considerare o dată aceste ultime cuvinte. Avem de a face mai întâi cu o rugăminte: aceea de îndepărtare a paharului, dar în acelaşi timp cu o înălţare deplină în voia spiritual-divinului: „totuşi, să nu se facă voia mea, ci voia Ta”. Această dispoziţie sufletească – şi anume ca omul să lase să acţioneze prin el voia spiritual-divinului în timpul rugăciunii – înalţă prin aceea că nu vrea nimic pentru sine, ci lasă divinitatea să voiască în sine, această dispoziţie trebuie să pătrundă rugăciunea ca un subteran, ca o notă fundamentală, dacă e ca rugăciunea să fie creştină.

Este clar că e imposibil să avem în felul acesta o rugăciune egoistă. Este de asemenea imposibil şi din alte motive să-i trimitem lui Dumnezeu o rugăciune egoistă, întrucât dacă cineva s-ar ruga pentru ploaie, iar vecinul pentru timp frumos, amândoi s-ar ruga din egoismul lor, făcând complet abstracţie de cazul când două armate se află faţă în faţă gata de luptă şi fiecare din ele se roagă să i se acorde victoria, ceea ce este complet exclus. Dar dacă avem tonul de bază, dispoziţia fundamentală „să nu se facă voia mea, ci voia Ta”, atunci ne putem ruga pentru orice, căci aceasta este o înălţare în voinţa divin-spiritualului. Eu aş dori să mă rog pentru ceva, dar las la latitudinea esenţei divin-spirituale să decidă dacă trebuie să mi se întâmple sau nu.

Aceasta este dispoziţia sufletească fundamentală a rugăciunii creştine şi din acest punct de vedere a plecat cea mai cuprinzătoare şi mai universală rugăciune a tradiţiei creştine: Tatăl nostru care, conform tradiţiei creştine, a fost învăţată de la Iisus Christos însuşi. Ea aparţine într-adevăr celor mai profunde rugăciuni ale lumii. Numai că astăzi nu mai putem aprecia întreaga profunzime a rugăciunii Tatăl nostru, aşa cum a dat-o limba originară în care a fost învăţată. Dar conţinutul de gânduri este aşa de puternic încât el nu poate suferi prea multe pierderi în nici o limbă.

Dacă urmăriţi rugăciunile altor popoare, veţi afla pretutindeni, acolo unde religiile sunt în floare, unde şi-au atins apogeul, rugăciuni în sensul care a fost caracterizat. Astfel de rugăciuni, fireşte, au primit un caracter mai puţin just atunci când diversele religii au intrat în declin: ele au devenit formule magice întru mijlocirea idolatriei, iar în timpul în care Iisus Christos îi învăţa pe ai Săi să se roage, existau multe, multe asemenea formule magice în uz – care toate, desigur, atunci când au luat naştere, au însemnat ceva profund. Asemenea formule magice s-au referit întotdeauna la ceea ce îi plăcea omului în mod exterior, deci tocmai la o rugăciune egoistă, umplută de dorinţe personale. Nu aşa trebuiau să se roage creştinii, învăţa Domnul. Aceasta este o rugăciune care se referă la ceea ce este exterior. Creştinul trebuie să se roage astfel încât rugăciunea sa să se facă în cămăruţa tainică, iar aceasta este lăuntrul cel mai profund al sufletului uman, acea parte în care omul se poate uni cu esenţa divin-spirituală. Trebuie să ne fie clar că în fiecare om trăieşte ceva ce poate fi caracterizat drept o picătură din oceanul divinului, că există în fiecare om ceva identic cu Dumnezeu. Ar fi însă complet fals să gândim că, de aceea, omul însuşi ar fi identic cu Dumnezeu. Dacă cineva spune: Există ceva în om ce este identic cu Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că şi omul însuşi este identic cu Dumnezeu, căci o picătură din ocean este, potrivit substanţei sale, identică cu oceanul, dar picătura, cu toate acestea, nu este oceanul. Aşa este sufletul uman o picătură din oceanul divinităţii, dar el nu este Dumnezeu, şi aşa cum picătura se poate uni cu substanţa sa proprie când o vărsaţi în ocean, tot aşa se uneşte sufletul, ca picătură a divinităţii, în mod spiritual în rugăciune sau în meditaţie, cu Dumnezeul său. Această unire a sufletului cu Dumnezeul său, o numeşte Iisus Christos rugăciunea din cămăruţa tainică.

Dacă am caracterizat astfel mai întâi care este ţinuta morală a rugăciunii creştine şi cerinţa acestei rugăciuni cu referire la ţinuta morală umană creştină, acum vom putea aduce înaintea sufletului conţinutul rugăciunii Tatăl nostru. Vi s-a spus că rugăciunea Tatăl nostru este cea mai cuprinzătoare rugăciune. De aceea veţi găsi, împreună cu mine, că este necesar să reflectăm o dată la o concepţie foarte cuprinzătoare despre lume, pentru a înţelege rugăciunea Tatăl nostru. Va fi necesar un ocol îndepărtat pentru a înţelege rugăciunea Tatăl nostru. Trebuie să privim fiinţa omului dintr-un anumit punct de vedere. Dumneavoastră ştiţi că noi facem aceasta aşa cum a făcut-o întotdeauna cercetarea spirituală de-a lungul mileniilor. Să ne aducem repede aceasta încă o dată înaintea sufletului.

Când se află un om în faţa noastră, atunci vedem mai întâi trupul fizic, pe care el îl are în comun, în substanţele şi forţele sale, cu toate mineralele şi produsele aparent neînsufleţite ale naturii. Acest trup fizic al omului nu este însă, aşa cum presupune gândirea materialistă, singur în spaţiul din faţa noastră, ci el este doar cel mai de jos element component al entităţii umane. Ca element component următor al omului, noi distingem trupul eteric sau trupul vieţii, pe care el îl are în comun cu plantele şi animalele, căci orice plantă, orice animal şi orice om trebuie să mobilizeze substanţe fizice şi chimice astfel încât acestea să ajungă la viaţă, căci ele nu-şi pot da viaţă prin ele înseşi. Al treilea organ este trupul astral, purtătorul plăcerii şi al suferinţei, instinctelor, poftelor şi pasiunilor şi purtătorul reprezentărilor obişnuite ale vieţii cotidiene. Omul nu ar putea avea toate acestea, dacă el nu ar avea acest trup astral. Pe acesta, el îl mai are în comun doar cu animalele. Şi animalul are plăceri şi suferinţe, instincte, pofte, patimi şi deci are şi el acest trup. Omul are aşadar trupul fizic în comun cu mineralele aparent neînsufleţite, are trupul eteric sau trupul vieţii în comun cu tot ce creşte şi se reproduce, cu întregul regn vegetal; are trupul astral în comun cu natura animală. Pe lângă acestea, el mai are ceva prin care depăşeşte aceste trei regnuri naturale ale Pământului, prin care el este coroana Creaţiunii. Acesta este al patrulea element component al fiinţei sale.

La acestea ajungem dacă reflectăm puţin. Există un nume care se deosebeşte de toate celelalte: Dumneavoastră nu puteţi spune „eu” nimănui altcuiva. Pentru oricare altul, eu sunt un „tu” şi oricare altul este pentru mine un „tu”. „Eu” poate răsuna ca nume doar pentru ceea ce semnifică acesta în lăuntrul sufletului însuşi, niciodată nu poate răsuna din afară spre dumneavoastră dacă vă desemnează pe dumneavoastră înşivă. Aceasta au simţit întotdeauna religiile mai profunde din toate timpurile, şi de aceea ele spuneau: Când sufletul începe să-şi dea în lăuntru această semnificaţie de sine, atunci începe Dumnezeu să vorbească în om, Dumnezeul care vorbeşte prin suflet. Numele „eu” nu poate răsuna înlăuntru din afară, el trebuie să răsune în sufletul însuşi. Acesta este al patrulea element component al fiinţei umane. Ştiinţa secretă ebraică a numit acest Eu drept „numele inexprimabil al lui Dumnezeu”. „Jahve” nu înseamnă nimic altceva decât: „Eu sunt”. Ceea ce poate da o ştiinţă exterioară drept interpretare, a însemnat în realitate aceasta: „Eu sunt” – al patrulea element component al fiinţei umane. Acestea sunt cele patru componente în care constă omul mai întâi. Numim cele patru elemente componente, natura aşa-zis inferioară a omului.

Acum, pentru a înţelege întreaga fiinţă a omului, trebuie să mergeţi încă puţin înapoi în evoluţia umană. Ajungem astfel la diferitele popoare care ne-au precedat: dezvoltarea germanică veche şi cea central-europeană, popoarele greco-latine şi caldeene, egiptenii, asirienii, babilonienii şi evreii, popoarele germane până jos la poporul de la care a plecat cultura noastră actuală: la poporul indian. Aceasta a avut, la rândul său, iarăşi, predecesori, care însă au trăit complet altundeva, şi anume pe acea parte a Pământului care acum este fundul oceanului dintre Europa şi America, în Atlantida. Aceasta a fost erodată de marele potop, pământul s-a lăsat în jos printr-un puternic eveniment natural, care s-a păstrat în miturile şi legendele tuturor popoarelor sub numele de potop.

Dar nici aceasta nu este încă regiunea culturală cea mai veche a Pământului. Cu mult timp în urmă, ajungem înapoi în regiunea unde a luat naştere omul în forma lui actuală, o regiune care se întindea aproximativ între sudul Indiei, Australia şi Africa: vechea Lemurie, o regiune străveche în care au predominat pe Pământ complet alte condiţii decât astăzi. De obicei omul îşi reprezintă mult prea puţin cât de mari şi cât de vaste au fost transformările pe Pământ în decursul evoluţiei omenirii. Aici aşadar noi găsim un moment în care deja exista natura inferioară a omului. Pe atunci umblau pe acest Pământ entităţi care constau din aceste patru elemente componente: trupul fizic, trupul eteric, trupul astral şi natura Eului. Aceste entităţi erau organizate superior animalelor supe-rioare actuale, doar că încă nu erau oameni: oameni-animale, dar nu ca animalele actuale. Acestea din urmă sunt descendenţi degeneraţi care s-au dezvoltat din aceşti oameni-animale prin rămânere în urmă şi degenerare. Deci cu aceste fiinţe care au trăit pe atunci s-a petrecut în acel timp ceva foarte deosebit.

Pe atunci ele erau mature pentru a primi în sine o anumită putere, o putere care este puterea noastră sufletească superioară. A avut loc, dacă vrem să ne exprimăm aşa, unirea naturii umane inferioare cu sufletul uman. Acest suflet uman odihnea până atunci în sânul divinităţii, era un membru interior al Divinităţii însăşi. Deci sus, în regiunea spiritului, avem entitatea divin-spirituală, iar jos învelişul uman tetraorganizat, maturizat până în acest moment, care era capabil să primească picătura acestei divinităţi. Ne putem reprezenta acum simbolic ce s-a petrecut atunci. Imaginaţi-vă un pahar cu apă, luaţi o sută de bucăţi mici de burete şi încercaţi să absorbiţi treptat, cu fiecare bucată de burete, câte o picătură de apă, şi atunci aveţi o sută de picături, care mai înainte erau întru totul unite cu apa, repartizate în o sută de bucăţi de burete. Aşa vă puteţi reprezenta simbolic şi simplu cum s-a desfăşurat procesul de însufleţire. Sufletul odihnea până atunci în marea esenţă divină universală, ca picătura în paharul cu apă. Aşa cum acţionau acele mici bucăţi de burete, aşa acţionau aceste învelişuri umane fizice. Aşa s-au separat aceste picături spirituale din substanţa divină comună, ele au fost individualizate, ele erau în privinţa aceasta, ca suflete, picături în învelişuri, şi pe atunci începeau să plăsmuiască omul propriu-zis, aşa cum este el azi, drept entitate spiritual-fizică. Pe atunci, aceste suflete s-au întrupat pentru prima dată, au trecut apoi prin multe, multe întrupări şi şi-au dezvoltat trupul uman până la înfăţişarea actuală. Dar ce s-a petrecut pe atunci a fost unirea unor părţi ale Divinităţii cu organele inferioare ale naturii umane. Cu fiecare întrupare ele au progresat, cu fiecare întrupare ele au devenit mai desăvârşite, pentru a ajunge în viitor la un anumit punct culminant.

Pe această parte a naturii superioare, care s-a unit pe atunci ca o putere care a transformat natura inferioară şi se înalţă pe sine însuşi în această transformare, o numim esenţa superioară a fiinţei omului: Sinea spirituală, Spiritul vieţii şi Omul-spirit, sau Manas, Buddhi, Atma. Acestea sunt aşadar părţile esenţei divine prin care omul transformă treptat natura inferioară în natură superioară. Prin puterile principiului Manas, el transformă trupul astral, prin puterile principiului Buddhi transformă trupul eteric iar prin puterile principiului Atma, transformă trupul fizic. El trebuie aşadar să le transfigureze, să le spiritualizeze pe toate acestea, pentru a atinge cândva ţelul evoluţiei sale. Aşa aveam noi odinioară cele patru elemente componente: trupul fizic, trupul eteric, trupul astral şi Eul, iar în acel timp noi am primit, pe lângă acestea, dispoziţia în germen pentru evoluţia superioară, care este de fapt o revărsare a celei mai înalte esenţe spirituale: esenţa triplă, superioară a omului, esenţa divină a fiinţei, predispoziţia divină a omului. Această parte superioară a naturii umane o putem privi acum din două puncte de vedere. Unul este acela că spunem: Aceasta este natura umană superioară, către care omul se deschide în cursul evoluţiei. Sau o privim drept o parte a esenţei divine, din care ea a emanat, partea divină din om. Creştinismul o priveşte mai întâi în ultimul sens, iar noi vrem să facem acum de asemenea acest lucru şi să studiem care sunt aceste puteri superioare ale naturii umane. Plecăm de la elementul component cel mai înalt, de la ceea ce se numeşte în om puterea principiului Atma.

Ceea ce vă descriu eu acum nu este vreo definiţie exterioară oarecare, ci aş dori să vă caracterizez natura adevărată şi esenţa acestei părţi superioare a naturii umane. Ceea ce devine putere a principiului Atma este, în special, în măsura în care este o putere care decurge din Divinitate, de natură volitivă. Dacă vă gândiţi la propria dumneavoastră putere de voinţă, la ceea ce poate voi în dumneavoastră, atunci aveţi o copie palidă, un reflex palid a ceea ce emană din puterea principiului Atma, din Divinitate. Voinţa omului este astăzi puterea care este cultivată cel mai puţin. Voinţa s-ar putea însă cultiva mai departe şi mai departe, până va veni un timp când ea ajunge la punctul culminant, atunci când această voinţă va fi capabilă să realizeze ceea ce în religii se numeşte „marele sacrificiu”.

Imaginaţi-vă că aţi sta în faţa unei oglinzi şi aţi privi în ea. Imaginea ei vă seamănă întru totul în fiecare parte a fizionomiei dumneavoastră, a gesturilor dumneavoastră; ea este identică cu dumneavoastră în toate privinţele, dar este imaginea dumneavoastră moartă. Staţi înaintea ei ca o fiinţă vie şi aveţi de a face cu imaginea moartă a dumneavoastră, care este identică cu dumneavoastră în toate privinţele până la esenţa vie, până la conţinutul substanţial. Gândiţi-vă că voinţa dumneavoastră ar fi crescut până la punctul în care ar fi în stare să ia decizia de a renunţa la propria dumneavoastră existenţă, cedând o imagine din oglindă; că dumneavoastră aţi fi în stare să vă jertfiţi complet pentru a înzestra imaginea din oglindă cu viaţa dumneavoastră. Despre o astfel de voinţă se spune că emană, că îşi revarsă propria fiinţă. Este cea mai înaltă dezvoltare a voinţei, este ceea ce creştinismul numeşte „voinţa divină a Tatălui”.

Voinţa umană este astfel astăzi cel mai puţin cultivat element dintre toate puterile sufleteşti. Ea este însă pe calea de a se dezvolta până la o astfel de putere încât să fie în stare să realizeze „marele sacrificiu”. Aceasta este adevărata natură a ceea ce poate evolua ca putere a principiului Atma: natura volitivă, în măsura în care ea este o revărsare a esenţei divine.

Acum vrem să privim al doilea organ al naturii umane superioare, Buddhi sau Spiritul vieţii, din punctul de vedere al unei revărsări din Divinitate, aşa cum a fost el privit în creştinism. Vă faceţi cel mai uşor o idee despre aceasta dacă nu vă opriţi la însăşi imaginea din oglindă. În imaginea din oglindă ia naştere o repetare completă a esenţei originare, ea este aceeaşi – şi totuşi nu este aceeaşi – când dumneavoastră aplicaţi aceasta asupra lumii, asupra întregului Univers: felul cum este oglindită voinţa divină universală dintr-un punct, în toate părţile.

Imaginaţi-vă oarecum o sferă goală, care oglindeşte în interior. Unul dintre punctele din interior este oglindit la infinit către interior. Pretutindeni voinţa divină în multiplicitate infinită, pretutindeni imagini oglindite, detalii ale divinului.

Priviţi astfel Cosmosul, Universul drept oglindire a voinţei universale infinite. Voinţa universală divină nu există în nici o fiinţă individuală, dar pretutindeni se oglindeşte voinţa universală, în cele mai diverse moduri. Oglindirea Divinităţii – proces în care Divinitatea rămâne în punctul unde se află, şi totuşi fiecare punct în care se oglindeşte ea este vivifiat prin „marele sacrificiu” – se numeşte „Împărăţia” în sens creştin. Iar această expresie, Împărăţia, desemnează ceea ce în om este principiul Buddhi. Dacă dumneavoastră consideraţi Universul cu privire la principiul creator, productiv, care emană din primordial, din divin, atunci aceasta este ceea ce se ataşează mai întâi la principiul Atma, scânteia divină de viaţă, principiul Buddhi. Ca „Împărăţie”, este universal-cosmic.

Şi acum să ne întoarcem privirea de aici, în jos, către detaliile Împărăţiei. Noi am privit-o mai întâi ca pe un întreg. Acum să mergem în jos, înspre particular. Prin ce se deosebeşte una de cealaltă? Prin ceea ce se numeşte „Nume” în sens creştin. Orice lucru are un nume, şi prin aceasta se distinge unul de altul în multiplicitatea, în specificitatea Împărăţiei. Creştinul înţelege prin Nume ceea ce este adesea numit reprezentare, ceea ce este propriu unui lucru. Aşa cum un om se distinge de celălalt prin nume, tot aşa este resimţit Numele, în sensul că în el se află o parte a esenţei divine oglindite. Creştinul se comportă corect faţă de acest Nume când el se lămureşte că orice membru al Împărăţiei este o emanaţie a divinului, că, în cazul oricărei bucăţi de pâine, ea este o revărsare, o oglindă şi o parte a Divinităţii. Creştinul trebuie să se lămurească în această privinţă faţă de cel mai neînsemnat lucru. În natura umană, Numele constituie Sinea spirituală individuală, astfel încât omul se individualizează faţă de celălalt. Ceea ce este Numele în Împărăţie, îl are omul în Sinea spirituală individuală sau în principiul Manas, prin faptul că el constituie o parte separată a Divinităţii, are un Nume separat în sine, Numele care la omul individual trece prin toate încarnările.

Vedem astfel acum această natură întreită drept revărsare a entităţii divin-spirituale, şi în acest sens principiul Atma este voinţa Divinităţii, principiu Buddhi sau Spiritul vieţii este Împărăţia, iar principiul Manas sau Sinea spirituală este Numele.

Acum să considerăm cele patru părţi inferioare ale naturii umane, începând mai întâi de jos, cu trupul fizic. El este cel care are aceleaşi substanţe şi forţe ca şi natura fizică exterioară, dar de asemenea aceste substanţe şi forţe se transformă neîncetat. Acestea intră şi ies în, şi din trupul fizic uman, şi el există doar prin faptul că aceste substanţe şi forţe intră şi ies neîncetat. El poate exista numai prin aceea că se reînnoieşte neîncetat şi se schimbă datorită substanţelor fizice exterioare. El formează un întreg cu natura fizică exterioară. Pe cât de puţin vă puteţi îndepărta un deget, dar el să rămână ceea ce este – el se usucă de îndată ce îl separaţi de restul corpului, el este ceea ce este doar prin faptul că există în organismul întreg – tot pe atât de puţin puteţi separa trupul fizic de Pământ, astfel încât el să rămână ceea ce este. Astfel, omul este ceea ce este doar în relaţie cu elementele Pământului. Substanţele şi forţele fizice intră şi ies din el, şi doar prin aceasta îşi poate el menţine entitatea. Prin aceasta se caracterizează trupul fizic.

Al doilea organ este trupul eteric sau trupul vieţii. Trebuie să ne fie clar că el este cel ce cheamă la viaţă substanţele şi forţele fizice. El este purtătorul creşterii şi reproducerii, al fenomenelor vieţii în general, dar şi a cu totul altceva: al tuturor acelor însuşiri ale omului care sunt de o natură mai durabilă decât instinctele, poftele şi pasiunile trecătoare. Prin ce se deosebeşte el de acestea din urmă? Dacă vreţi să înţelegeţi această deosebire, reflectaţi o dată asupra timpului când aveaţi opt ani. Gândiţi-vă la tot ce aţi învăţat de atunci, cu câte noţiuni şi reprezentări, vieţuiri şi experienţe v-aţi îmbogăţit sufletul – este nemaipomenit de mult. Dar acum reflectaţi la altceva: Cât de lent, cu viteza melcului, decurge altceva. Gândiţi-vă la faptul că eraţi un copil irascibil, şi spuneţi dacă acum acea mânie nu vă mai pătrunde uneori; gândiţi-vă la faptul că înclinaţiile dumneavoastră sau temperamentul dumneavoastră au rămas în mare parte aceleaşi. Toate acestea nu s-au schimbat aşa mult ca vieţuirile dumneavoastră. Ceea ce învăţăm, vieţuim, experimentăm, poate fi comparat cu indicatorul minutar al ceasului, iar schimbarea cu privire la caracter, temperament şi deprinderi, cu indicatorul orar al ceasului. Această deosebire există fiindcă purtătorul primului tip de însuşiri este trupul astral, în timp ce al doilea tip de însuşiri, care decurge mai lent, are drept purtător trupul eteric. Dacă vă schimbaţi deprinderile, atunci aceasta este o schimbare în trupul dumneavoastră eteric. Dacă doar aţi învăţat una sau alta, atunci aceasta înseamnă o schimbare în trupul astral.

La cel care devine, în sens mai înalt, un discipol al ocultismului propriu-zis, această educaţie nu se bazează pe un studiu exterior, ci toată educaţia spiritual-ştiinţifică se desfăşoară în trupul eteric. De aceea, dumneavoastră aţi făcut pentru educaţia ocultă propriu-zisă mult mai mult dacă aţi reuşit să transformaţi o însuşire de caracter oarecare, adânc înrădăcinată, decât dacă v-aţi fi însuşit încă multă ştiinţă exterioară. Prin urmare, diferenţiem ceea ce este exotericul, pentru care este purtător trupul eteric, de ceea ce este esoteric, care foloseşte trupul eteric. Trupul eteric este de asemenea purtătorul memoriei ca însuşire, nu al amintirii. Dacă, de exemplu, memoria trebuie să devină mai bună, atunci de acest lucru este legată o transformare a trupului eteric; dacă memoria scade, atunci aceasta este de asemenea o schimbare în trupul eteric, o schimbare a puterii de memorare. Şi încă ceva, infinit de importat: Omul, aşa cum este al azi, îşi trăieşte viaţa după două direcţii. Fiecare aparţine unei familii, unei seminţii, unui popor şi aşa mai departe, şi există de asemenea anumite însuşiri pe care el le are în comun cu ceilalţi şi care îl leagă în acea relaţie. Francezul are altele decât germanul, acesta, la rândul său, altele decât englezul, şi aşa mai departe. Ei au în comun toate însuşirile specifice ale naţiunii lor. Pe lângă aceasta însă, fiecare are însuşirile sale proprii, individuale, prin care el iese din poporul său, prin care el devine un om deosebit. Omul aparţine unei comunităţi din cauza unei anumite însuşiri a trupului eteric. Trupul eteric are însuşiri prin care omul aparţine unui popor, unei rase, comunităţii umane în general. Dar dacă vreţi să înţelegeţi prin ce anume creşteţi dincolo de această comunitate, aceasta este de căutat în trupul astral. Aceasta condiţionează individualul din om.

De aceea, întreaga viaţă a unui om într-o comunitate depinde de faptul ca trupul său eteric să găsească acordul just cu trupurile eterice ale celor cu care el trebuie să convieţuiască. Dacă el nu-l găseşte, atunci nu poate convieţui cu ei, îi merge rău şi se exclude dintre ei. Aşa că trupul eteric al omului are misiunea de a se adapta altor trupuri eterice. Trupul astral face posibil individualul, el trebuie să trăiască, înainte de toate, astfel încât omul să nu comită păcate personale. Cele prin care trupul astral se rătăceşte pe ici-colo, sunt păcatele personale, sunt greşelile trupului astral. Dizarmoniile cu comunitatea sunt erori ale trupului eteric. Esoterismul creştin, când vorbea exact, numea aşadar erorile trupului eteric, ceea ce perturbă armonia cu ceilalţi, „greşeală”. O eroare a trupului astral care este condiţionată prin individualitate, se numea, în esoterismul creştin, o „cădere în ispită”. Trupul astral este supus ispitei în privinţa instinctelor, pasiunilor şi poftelor sale. Se rătăceşte prin aceea că el cade în ispită în el însuşi. Aşa se deosebea în creştinismul esoteric „greşeala”, de o „cădere în ispită”.

Să luăm în considerare acum şi al patrulea element component al fiinţei umane: Eul. Noi am luat în discuţie corpul fizic, care subzistă datorită metabolismului, trupul eteric, care poate fi încărcat cu greşeală, trupul astral, care poate cădea în ispită. Acum luăm în discuţie Eul. El este cauza fundamentală a egocentrismului, a egoismului. Eul este cel care a făcut ca ceea ce era Unul în marea Fiinţă divin-spirituală, să coboare în cele multe. Căderea, din unitatea Divinităţii, înlăuntrul celor individuale, este condiţionată de Eu. De aceea înţelepciunea creştină a văzut în Eu originea egoismului şi a egocentrismului. Cât timp entităţile individuale erau unite în Divinitate, ele nu puteau năzui nimic una împotriva alteia. Ele au putut face aceasta numai după separarea lor ca Euri. Mai înainte ele nu puteau voi decât ceea ce voia Divinitatea. Această evoluţie una împotriva alteia, care corespunde egoismului, creştinismul o numeşte eroare a Eului, iar tradiţia creştină desemnează foarte exact momentul când aceste suflete coboară în trup, prin păcatul originar, prin muşcarea din măr. Eroarea propriu-zisă a Eului se desemnează cu expresia „rău”. Eroarea celui de-al patrulea organ este aşadar răul. Numai Eul poate cădea pradă răului, şi acesta a luat naştere prin ceea ce este desemnat prin muşcarea din măr. „Malum” este, în limba latină, cuvântul care desemnează atât „mărul” cât şi „răul”.

Deci, recapitulând încă o dată pe scurt: trupul fizic este identic cu elementele fizice înconjurătoare şi se menţine prin schimbul neîncetat de substanţe şi forţe, prin metabolism. Trupul eteric este ceea ce menţine echilibrul cu ceilalţi membri ai comunităţii şi poate cădea în greşeală. Apoi sunt trupul astral, care nu trebuie să cadă în ispită, şi Eul, care nu are voie să cadă victimă egoismului, răului.

Această entitate tetra-organizată se încheie cu esenţa superioară tri-organizată, cu miezul divin al fiinţei:

Voinţă
Atma

Împărăţie
Buddhi

Nume
Manas

Acum concepeţi o dată rugăciunea drept o unire a omului, în cămăruţa tainică, cu însăşi Divinitatea. În sensul originar al creştinismului este chiar aşa că sufletul este înfăţişat drept divin, drept picătură din oceanul Divinităţii. Iar acest suflet trebuie să implore ca această picătură separată să ajungă din nou la izvorul său de provenienţă. Această origine a entităţii divine a omului se desemnează cu numele Tatăl. Şi cel către care năzuieşte sufletul când va fi unit din nou cu cel ce este desemnat cu numele Tatăl, este Devachanul sau Cerul.

Iar acum să ne imaginăm rugăciunea originară: O implorare a evoluţiei fiinţei umane individuale către ceea ce este natura divină a Tatălui.

Această rugăciune trebuia să implore ca cele trei componente supe-rioare ale naturii umane să poată ajunge în dezvoltare să se roage ca „Voinţa”, cea mai înaltă revărsare a Divinului, să se poată realiza în om; ca al doilea element component al entităţii divine, „Împărăţia”, să dobândească loc în om; ca al treilea element component, „Numele”, să fie perceput ca sfânt. Aceasta s-ar referi deci la cele trei componente supe-rioare ale entităţii divine din om. Iar pentru cele patru componente inferioare ale naturii umane, ne-am ruga aşa: Fie ca trupului meu fizic să-i revină substanţele de care are nevoie pentru existenţă. Trupul eteric să găsească un echilibru între greşeala lui şi greşeala celorlalţi; să dorească să convieţuiască în armonie cu ceilalţi. Rugăciunea ar trebui să implore trupul astral să nu fie tras în jos de nici o ispită, iar pentru Eu, ca acesta să nu cadă în plasa răului, a revărsării propriu-zise a ceea ce se numeşte egoism.

Urmează să imploraţi unirea voastră cu Tatăl, într-o rugăciune originară. Trebuie să o faceţi în sensul ca elementele componente individuale ale fiinţei voastre septuple să stea înaintea sufletului vostru, în rugăciunea voastră:

„Tatăl nostru carele eşti în Ceruri”. Mai întâi invocaţi pe Tatăl, apoi faceţi cererile care se referă la cele trei elemente componente superioare:
„Sfinţească-se Numele Tău, vie Împărăţia Ta”.
„Facă-se Voia Ta, precum în Cer aşa şi pe Pământ”.
Apoi cele patru cereri, care se referă la celelalte patru componente ale naturii umane:
„Pâinea noastră zilnică dă-ne-o nouă astăzi”.
„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Acesta este echilibrul cu cei printre care trăim.
„Şi nu ne duce pe noi în ispită”: trupul nostru astral.
„Ci ne mântuieşte de rău”. Asta înseamnă: de orice revărsare a egoismului.

Astfel, în cele şapte cereri din rugăciunea „Tatăl nostru”, aţi dat sensul evoluţiei naturii umane septuple. Rugăciunea „Tatăl nostru” este scoasă din adâncul înţelepciunii despre om, ca o rugăciune creştină; în rugăciunea Tatăl nostru se află întreaga înţelepciune teosofică despre om. Este necesar să o înţelegem, şi avem întreaga înţelepciune teosofică în măsura în care ea se referă la om.

Aceste rugăciuni, care nu au acţionat doar un timp scurt, ci au cuprins sufletele şi au înălţat inimile de-a lungul mileniilor, toate sunt create din cea mai adâncă înţelepciune. O asemenea rugăciune nu a fost dată niciodată astfel încât să se asocieze într-un mod plăcut cuvinte frumoase sau sublime, ci ea a fost preluată din cea mai adâncă înţelepciune, fiindcă numai aşa are puterea de a acţiona de-a lungul mileniilor asupra sufletelor umane.

Nu este valabilă obiecţia că sufletul naiv nu ştie nimic despre această înţelepciune. El nu are nevoie să ştie nimic, întrucât puterea pe care o are rugăciunea „Tatăl nostru” vine totuşi din această înţelepciune, şi acea putere acţionează chiar dacă nu se ştie nimic despre ea.

Trebuie doar să se înţeleagă acest lucru în modul just: Un om merge în faţa unei plante şi este încântat de ea. Sufletul cel mai naiv va fi încântat de asemenea, şi totuşi poate că nu ştie nimic despre înţelepciunea divină care este în plantă. Tot aşa este şi cu marile rugăciuni. Omul are nevoie tot atât de puţin să cunoască înţelepciunea ei și o asemenea rugăciune are totuşi puterea, înţelepciunea, înălţarea sufletească, sfinţenia rugăciunii. Dacă aceasta este născută, de asemenea, din cea mai înaltă înţelepciune, atunci important nu este să cunoști această înţelepciune, ci să vieţuiești puterea acelei înţelepciunii.

Abia în vremea noastră există posibilitatea de a extrage din nou ceea ce a pus Iisus Christos în rugăciune, şi de a şti din nou ceea ce a pus El ca putere în special în rugăciunea „Tatăl nostru”. Şi fiindcă este creată din cele mai mari adâncuri ale înţelepciunii despre omul însuşi, despre natura lui septuplă, este ea mare şi puternică şi pentru sufletul cel mai naiv, şi cu atât mai mult înălţătoare pentru cel care poate și să aducă afară înţelepciunea care este înăuntrul ei. Şi prin aceasta ea nu pierde nimic din puterea pe care a exercitat-o întotdeauna, zguduitoare şi înălţătoare, ca  întreaga teosofie, înţelepciunea divină, în care se află rugăciunea „Tatăl nostru”.

Mulţimii, Domnul i-a spus multe în parabole. Când însă era singur cu ucenicii Săi, le interpreta parabolele, căci ei urmau să scoată din clarificarea plină de înţelepciune a parabolelor acea putere prin care puteau deveni vestitorii Lui, prin care puteau cunoaşte prin ce a dobândit El însuşi acea putere magică prin care opera Sa era destinată să acţioneze de-a lungul mileniilor.

Aceasta este ceea ce trebuie să conducă la sensul rugăciunii „Tatăl nostru”.