Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


LUCIFER ŞI CHRISTOS


LUCIFER, PURTĂTORUL LUMINII.
CHRISTOS, ADUCĂTORUL IUBIRII

Düsseldorf, 30 martie 1906

La multe popoare există în crezurile lor religioase şi în concepţiile lor despre lume o conştienţă despre două puteri care luptă una împotriva alteia. Şi în creştinism le găsim. Aceasta are legătură cu întrebarea care trebuie să ne preocupe astăzi în mod amănunţit.

În realitate există puteri care nu pot fi desemnate nici ca absolut bune şi nici ca absolut rele. Ceea ce este o putere bună într-o anumită privinţă, poate deveni o putere rea în altă privinţă. Să ne gândim în acest caz doar la fenomenul natural al focului. Focului îi datorăm infinit de mult. O dată cu descoperirea focului a început în natură şi în cultură o nouă epocă. Dar şi efecte rele sunt legate de foc. Schiller a descris frumos acest lucru în «Cântec de clopot»:

Binefăcătoare este a focului putere,
Când omul o stăpâneşte, o păzeşte,
Şi ceea ce plăsmuieşte, ceea ce creează el
Datorează acestei puteri cereşti.
Totuşi, teribilă devine puterea cerească
Atunci când din cătuşe forţat se eliberează.
Păşeşte agale pe propria urmă
Fiica liberă a naturii.

Pe de o parte focul este puterea binefăcătoare, iar pe de altă parte este puterea aducătoare de distrugere.

Cine priveşte mai adânc în existenţă se va dezobişnui de opinia că ceva este bun sau rău, potrivit împrejurărilor. În creştinism, şarpele este desemnat drept ispititorul omenirii şi este numit cu aversiune Lucifer. Concepţia relativ la principiul luciferic s-a schimbat, desigur, dar Goethe are totuşi dreptate când descrie astfel concepţia despre lume a majorităţii oamenilor în creştinism:

Natură şi spirit – nu vorbeşti astfel creştinului. [ Nota 68 ]
Căci de aceea sunt arşi ateii,
Fiindcă astfel de vorbe sunt deosebit de primejdioase.
Natura este considerată păcat, spiritul diavol,
Ei îngrijesc îndoiala,
Al lor diform copil bastard.

Nu aceasta era concepţia creştinismului iniţial; căci a apărut abia mai târziu în creştinism. Nici la misticii creştini ai primelor secole, la gnostici, şarpele nu este un simbol al răului, ci este chiar un simbol pentru conducerea spirituală a omenirii. Înţeleptul, conducătorul, se numeşte „şarpele”. Aşa a fost desemnat cel care conduce omenirea către cunoaştere. Şarpele este simbolul lui Lucifer.

În evoluţia legendei lui Faust se poate urmări modificarea înţelegerii principiului luciferic. Faust era un personaj a Evului Mediu, pe jumătate scamator, pe jumătate magician negru, care a profesat tot felul de arte, dar care a devenit treptat un prototip pentru popor. Legenda lui Faust se află exact în opoziţie cu legenda lui Luther. Luther este omul lui Dumnezeu, care se împotriveşte cu Biblia în mână celui Rău şi îi azvârle călimara în cap. Faust, în schimb, lasă mai întâi Biblia la o parte şi devine un medic ce caută înţelepciunea în locul simplei credinţe în revelaţie. Faust este prins de diavol şi se distruge. La Goethe este măreţ faptul că el face ca Faust să fie salvat. Aceasta este o schimbare completă, ce s-a petrecut cu privire la înţelegerea personajului Faust în ultimele secole. Goethe a opus principiului luciferic al lui Faust, personajul lui Mefistofel – Mefis înseamnă mincinos, Tofel înseamnă corupător, un nume ebraic ajuns la noi din vechile învăţături magice. Faust este magicianul alb, în opoziţie cu Mefistofel, care înfăţişează începutul magiei negre. Goethe nu-l lasă pe Faust să cadă în puterea lui Mefistofel.

Numele Lucifer înseamnă: purtătorul luminii. Lux înseamnă lumină, fero: eu port. Acesta nu poate fi principiul răului. Pentru a înţelege efectiv acest principiu trebuie să ne întoarcem în vremuri foarte îndepărtate. Dacă vrem să înţelegem principiul lui Lucifer trebuie să gândim principiul divin şi principiul uman aşa cum au fost ele înfăţişate în prima perioadă a creştinismului. Pe când omul îşi începea dezvoltarea, existau fiinţe care se aflau mai jos decât el şi fiinţe care se aflau mai sus. Aceştia din urmă erau zeii. Ei au devenit zei abia după o evoluţie îndelungată. Aceste fiinţe superioare nu mai au nevoie să primească aceleaşi învăţături pe care le are de primit omul. Noi ne reprezentăm faptul că existenţa pământească fizică este precedată de o altă existenţă planetară, că acolo s-au dezvoltat zeii, care mai târziu au devenit puteri creatoare. Zeii ne-au precedat în evoluţie. Ca să spunem aşa, ei au absolvit deja şcoala pe care omul o parcurge acum. Pe o anumită treaptă, pe când se aflau la începutul evoluţiei, zeii se aflau la stadiul de om.

Trebuie să luăm în considerare felul cum se comportă în general diferitele trepte ale existenţei una faţă de cealaltă, începând cu regnul mineral, regnul vegetal şi regnul animal. Dacă privim mineralul, trebuie să ne întrebăm: Cum a luat acesta naştere de fapt? Această întrebare duce la un adevăr ocult profund. Să privim huila. Astăzi ea este piatră. Cu câteva milioane de ani în urm, în evoluţia Pământului, huila cu care ne încălzim astăzi sobele era conţinută într-o frumoasă pădure de ferigi. Printr-o catastrofă a Pământului copacii au fost îngropaţi şi a început apoi procesul prin care ei s-au transformat treptat în cărbune. La huilă se poate constata că din ceea ce este viu a luat naştere ceea ce este lipsit de viaţă. În regnul mineral există părţi componente în cazul cărora acest lucru nu se poate stabili aşa uşor, ca de exemplu diamantul şi cristalul de stâncă. Şi acestea au aparţinut odinioară unui purtător de viaţă. Dacă am merge mai departe în urmă, am găsi plante care mai târziu au încremenit în alte minerale. Tot ceea ce este mort a provenit dintr-o viaţă unică. Dacă întreaga viaţă ar încremeni cândva, atunci Pământul ar deveni un corp încremenit. Plantele noastre actuale sunt ceva ce a salvat viaţa dintr-o viaţă generală anterioară. O parte a încremenit iar o parte a fost salvată de către viaţă. Vechile păduri de ferigi încremenesc şi ia naştere un nou regn din care apare noua viaţă. Mai întâi a fost o vreme în care a existat doar viaţă, apoi a venit un alt timp în care o parte a ceea ce este viu a încremenit, şi lângă aceasta a luat naştere un regn vegetal nou. Regnul mineral nu ne întâmpină în mod haotic, ci frumos organizat. Înăuntrul acestuia există înţelepciune. Întregul eşafodaj al Pământului este întemeiat pe înţelepciune. Regnul vegetal a fost salvat de către viaţă. Însă noi putem deduce viaţa însăşi dintr-un regn superior. Ne putem reprezenta că tot ceea ce este viu a provenit dintr-un regn superior. Acesta este regnul iubirii. Trebuie să fi existat aici o fiinţă primordială care conţinea în sine iubirea. Din ea s-a organizat regnul vieţii, iar din regnul vieţii s-a organizat regnul înţelepciunii. Din regnul iubirii s-a desprins în afară de acestea noul regn al iubirii, în care fiinţele se află pe treapta animală, în care însă se manifestă deja iubirea. Acum ajungem la ceva aflat şi mai sus. Deasupra tuturor acestor regnuri se află Divinul. Din Divin s-au dezvoltat celelalte regnuri. Se înţelege astfel cum, la începutul evoluţiei planetare, omul şi Dumnezeu s-au aflat faţă în faţă, aşa cum în regnurile naturii, la început, mineralul şi planta s-au aflat faţă în faţă.

Mai înainte exista un regn vegetal care nu avea nevoie de regnul mineral. Însă noul regn vegetal are nevoie de regnul mineral. Aşa aveau nevoie şi zeii de oameni, la începutul evoluţiei pământeşti. Fără oameni, zeii ar fi putut progresa tot atât de puţin, la începutul evoluţiei pământeşti, ca şi plantele fără pietre. Să considerăm acum regnul animal şi regnul vegetal. Există o relaţie foarte precisă între cele două regnuri. Animalul expiră dioxid de carbon, planta oxigen. Ei sunt dependenţi unul de celălalt. Regnul vegetal inferior redă animalului cu multă iubire ceea ce necesită acesta. Planta reţine carbonul pentru sine şi redă oxigenul. Aşa există neîncetat o acţiune mutuală minunată între regnurile inferioare şi cele superioare. O astfel de acţiune mutuală există şi între regnul vegetal şi regnul mineral. Planta extrage neîncetat substanţele pământului din regnul mineral, şi transpune prin aceasta acele substanţe într-un proces de viaţă. Aşa acţionează regnul superior asupra regnului inferior. Tot aşa acţiona la începutul evoluţiei pământeşti regnul zeilor asupra regnului uman. La început exista o acţiune mutuală între ele, ca între plantă şi mineral şi ca între animal şi plantă. Acţiunea mutuală dintre zei şi oameni primea expresie la început în ceea ce numim noi iubirea oamenilor între ei. Când omul a apărut la început pe Pământ, a devenit o fiinţă bisexuată. Această putere a iubirii, înrudirea oamenilor între ei, aceasta este cea prin care Divinul se exprima la începutul evoluţiei pământeşti. Zeii recepţionează iubirea care pulsează în oameni şi trăiesc din ea, aşa cum animalul trăieşte din oxigenul pe care i-l prepară planta. Iubirea care trăieşte în omenire, este hrana zeilor. La început totul este bazat pe această iubire. Înrudirea de sânge îi unea pe oameni. Seminţiile, hoardele, popoarele şi aşa mai departe, se întemeiau pe aceasta. Pe această iubire care se împletea în jurul celor două sexe se baza toată puterea zeilor, la începutul evoluţiei omenirii. Iubirea exista şi mai înainte, ea a luat naştere înainte de bisexualitate. Ea exista mai înainte ca o iubire pe deplin conştientă. Apoi, când a luat naştere omul bisexuat, conştienţa iubirii s-a întunecat. Din aceasta a devenit un instinct orb, senzualitatea, care nu este umplut de claritate luminoasă ci se manifestă doar ca instinct întunecat. Conştienţa iubirii se înălţase la zei. Zeii tronau acum sus în conştienţa iubirii, însă oamenii exercitau iubirea într-un instinct orb. Zeii se hrăneau din acest instinct orb al iubirii umane, căci din el lua naştere pentru ei lumina clară.

Există o posibilitate a clarvederii prin care devine vizibil tot ceea ce trăieşte în om drept instincte oarbe. Zeii au avut această clarvedere la începutul evoluţiei omenirii, dar oamenii erau lipsiţi de această aptitudine. Ei au fost umpluţi de patimi, au fost năpădiţi de ceea ce îndeamnă sexele unul către celălalt. Zeii trăiau în lumina astrală. Ei vedeau aceste instincte; ei trăiau din ele.

Aşa cum noul regn vegetal a rămas în urmă şi a împins înapoi regnul mineral, tot aşa, dintr-un vechi regn de zei a luat naştere un nou regn de zei şi omenirea în starea ei actuală. Anume, există şi fiinţe care nu obţinuseră conştienţa deplină în lumina astrală. Pe când îşi începea omenirea existenţa pe Pământ, ele se aflau la mijloc între zei şi oameni. Pe aceste entităţi le numim cetele lui Lucifer. Sub influenţa zeilor, care prin evoluţia lor anterioară au obţinut perfecţiunea, omul ar fi rămas fără lumina astrală, fără cunoaştere. Aceşti zei nu aveau alt interes decât ca omul să trăiască pe Pământ. Însă Lucifer trebuia să recupereze ceea ce neglijase mai înainte. El putea face acest lucru numai dacă se folosea şi de fiinţa umană. Regnul uman avea existenţă senzorială. Lucifer nu avea existenţă senzorială. El trebuia să folosească trupurile oamenilor pentru a se putea ajuta pe sine însuşi să progreseze. De aceea el trebuia să ofere omului darul de a privi în lumină ceea ce îi implantaseră zeii. Zeii îi implantaseră iubirea, însă Lucifer trebuia să îl ademenească să o privească în lumină. Avem deci omul, forma plăsmuită, înţelepciunea; mai departe, îl avem pe Lucifer, care dă lumină omenirii, şi pe Dumnezeu, care îl străbate pe om cu iubire.

Om
Lucifer
Dumnezeu




înţelepciune
lumină
iubire

Lucifer se află cu omul într-o relaţie cu mult mai intimă decât zeii care tronează în iubire. Lucifer a deschis ochii omului. Prin faptul că omul deschide ochii şi priveşte afară în lume, Lucifer priveşte afară în lume din lăuntricul omului. El îşi desăvârşeşte evoluţia prin om. În măsura în care omul odihnea în sânul zeilor, el era un copil al lui Dumnezeu. În măsura în care a năzuit după cunoaştere, el era un prieten al lui Lucifer. Acestea primesc expresie în legenda Paradisului. Jehova l-a plăsmuit pe om. El este Spiritul Formei. El ar fi creat oamenii în aşa fel încât ei să trăiască în iubire, fără cunoaştere. Atunci a venit Lucifer, şarpele, şi a adus omului lumina cunoaşterii, şi prin aceasta şi eventualitatea de a face răul. Jehova îi spune omului că iubirea, care s-a unit cu cunoaşterea luciferică, va aduce suferinţă. Faptele celui care a sădit în om cunoaşterea, lumina iubirii, sunt estompate de Jehova prin faptul că el adaugă iubirii, durerile.

În Cain îl vedem pe cel care se revoltă împotriva a ceea ce este creat prin iubirea consanguină. El taie legătura de rudenie. El este şi reprezentantul independenţei. Alături de iubirea pasivă, munca de cunoaştere activă, luminoasă. Iubirea – un dar al lui Jehova, cunoaşterea – un dar al lui Lucifer. Iubirea trebuie să fie reglementată. Organizarea pentru legătura de familie este Legea de pe Sinai. Alături se află cunoaşterea, lumina, care urmează să vină din oamenii înşişi, care are la origine pe purtătorul luminii ce acţionează în ea. Şi aceasta trebuie să fie aprofundată, trebuie să vieţuiască o nouă fază. Aceasta poate avea loc numai prin aceea că nu domneşte doar legea din afară. Legea a acţionat din afară ca lege constrictivă. Ceea ce a adus Christos Pământului acţionează din lăuntric. Este lumina care se înalţă spre iubire, este Legea născută în suflet, pe care apostolul Pavel o numeşte har. Legea ce renăscuse din cea mai lăuntrică natură, era în acelaşi timp iubire şi lumină, şi ea a dat începutul unei noi evoluţii pe Pământ. Sfântul Pavel îl numeşte pe Christos, Adam cel inversat.

La om a acţionat asupra lui zeul iubirii, iar în el însuşi Lucifer, lumina. Pentru a ajunge la iubire trebuia să se ajungă mai întâi la lumină. Prin venirea lui Iisus Christos această lumină a fost transformată în iubire. Iisus Christos reprezintă înălţarea luminii către iubire.

S-a vorbit mai devreme despre Lucifer ca despre celălalt pol, care a adus omenirii lumina. Pe Pământ trebuie să acţioneze două puteri: Christos, purtătorul iubirii, şi Lucifer, purtătorul luminii. Lumina şi iubirea sunt cei doi poli pentru om. Omul trăieşte acum sub influenţa acestor două puteri care apar ca polare. Zeii care au impulsionat iubirea au fost cândva lumină, iar lumina este chemată să devină iarăşi iubire. Lumina poate fi folosită abuziv şi poate duce la rău, dar ea trebuie să existe, dacă e ca omul să devină liber.

Primii creştini vedeau în Lucifer ceva ce trebuia să acţioneze neapărat în natura umană. Abia mai târziu s-a schimbat concepţia asupra acestuia. Numai cine a parcurs chinurile îndoielii se poate consolida în cunoaştere. Omenirea proaspăt creştină trebuie să mai fie încă ferită de lumină. Dar astăzi a venit timpul când alianţa dintre iubire şi înţelepciune trebuie să fie din nou încheiată. Ea este încheiată dacă ştiinţa este născută drept înţelepciune în inima omului, prin iubire. Această ştiinţă, care este născută drept înţelepciune în inima omului prin faptul că ea este înălţată spre iubire, este ştiinţa spirituală.

În antichitate exista Legea. Legea a devenit har prin Christos, prin aceea că Legea este înălţată din pieptul omenesc. Acum ştiinţa trebuie înălţată din nou către iubire. La organizarea exterioară a creştinismului, trebuie adăugat creştinismul lăuntric. Până acum creştinismul a putut realiza iubirea doar în organizarea sa. Dar acum trebuie să purtăm iubirea până în cele mai profunde adâncuri ale pieptului omenesc. Acum fiecare are încă iubire pentru părerea sa. Iubirea se află deasupra părerii numai dacă oamenii se pot suporta unii pe alţii, în ciuda celor mai diverse păreri. Cele mai diverse păreri, una lângă alta – şi deasupra iubirea. Atunci nu acţionează doar părerea proprie, ci toate acţionează împreună într-un mare cor.