Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


VECHIUL ESOTERISM ŞI ROSICRUCIANISMUL


CELE TREI CĂI DE INIŢIERE

Alocuţiune la întemeierea ramurii Paracelsus
Basel, 19 septembrie 1906

Atunci când se ţine o conferinţă despre o temă creştină în faţa unei adunări publice nu se poate vorbi atât de intim despre Mişcarea teosofică universală, ca în cazul de faţă, într-o societate mai mică, mai închisă. În această conferinţă urmează să fie dată o descriere schiţată a celor trei căi de iniţiere.

Mulţi dintre dumneavoastră se vor fi preocupat, desigur, cu teosofia în cele mai diverse moduri, şi cunosc de asemenea diverse concepţii care sunt răspândite prin Mişcarea teosofică universală. Din literatură, conferinţe, reflecţii personale, la câte unul a devenit activ interesul pentru primirea cunoaşterii exacte despre suprasensibil, despre etern, despre ceea ce trece dincolo de temporar-trecător.

Ştiinţa spirituală şi-a făcut în mod special misiunea de a da învăţături despre esenţa mai profundă a omului şi despre poziţia lui în Univers, apoi de a cerceta ce este în om etern şi durabil, care sunt cauzele bolilor, problema răului şi a necazului în lume şi în om, încotro se îndreaptă în cele din urmă ţelurile şi scopurile lumii şi ale oamenilor şi, în sfârşit, cum a luat fiinţă lumea.

Astăzi urmează desigur să discutăm în principal despre căile care sunt de ales dacă omul vrea să obţină o înţelegere în aceste probleme superioare.

Morala omenească este ţelul cel mai înalt pe care şi-l poate pune omul. Înfrăţirea generală a oamenilor este idealul pe care şi l-au pus toţi oamenii mari şi nobili din toate timpurile. Şi Asociaţia teosofică vrea acelaşi lucru. Dar ea nu intenţionează nicidecum înfiinţarea pe temelie budistă a unei noi secte, ea vrea şi mai puţin desfiinţarea şi înlocuirea creştinismului. Şi ea nu vrea să aducă nimic neştiinţific. Apoi mai este important să se facă distincţie între învăţăturile teosofiei şi concepţia ei despre lume, pe de o parte, şi ţelurile ei, în special înfrăţirea umană generală.

Amândouă părţile teosofiei sunt importante, atât cea teoretică cât şi cea practică. Partea ei de cunoaştere trebuie să servească la a ne face cunoştinţă cu ceea ce este superior şi cu ceea ce este cel mai înalt. Căci printr-o astfel de gândire teoretică realizăm o anumită muncă în sufletul nostru. Noi îl pregătim într-o anumită măsură pentru iubirea practică omenească şi pentru înfrăţire. Ţelurile teoretice sunt de a ajunge să-i înţelegem pe semeni în esenţa lor, încât unul să stea faţă în faţă cu altul într-adevăr plin de înţelegere, să-l aprecieze şi să-l trateze în mod corespunzător. Căci părerile diferite, îndeletnicirile diferite, ambianţele diferite şi aşa mai departe, îi separă pe oameni în viaţă. Mijlocul de a întemeia prietenia şi iubirea între oameni, în ciuda părerilor diferite, trebuie să fie o înţelegere şi o cunoaştere mai profundă, şi anume concepţia teosofică despre lume. Ea provine la început de la aceia care, prin aprofundarea şi dezvoltarea capacităţilor lor lăuntrice latente, s-au străduit să cunoască din lume mai mult decât este posibil prin intermediul simţurilor obişnuite sau al raţiunii omeneşti obişnuite. Astfel de oameni se numesc iniţiaţi. În această privinţă se deosebesc diferite ranguri ale iniţiaţilor. Marii întemeietori de religii erau mari iniţiaţi, de exemplu vechii preoţi egipteni, Zarathustra, Moise, Platon, Iisus Christos. Ei toţi au purtat un suflet superior dezvoltat. Ei puteau vedea în lumea spirituală care ne înconjoară în mod asemănător cu cea fizică.

Cât timp omul nu năzuieşte să meargă el însuşi pe calea iniţierii, există doar un mijloc de a privi în acele lumi spirituale, şi anume raţiunea umană. Lumea devine luminoasă şi clară la pătrunderea ei prin raţiune.

Prin concepţia spiritul-ştiinţifică despre lume, cunoaşterea lumii devine mai clară şi mai profundă decât prin alte filosofii. Raţiunea este judecătorul pentru acceptarea sau respingerea de astfel de învăţături ale omenirii. Omul are o nevoie reală de ele, de aceea îi sunt şi expuse.

Modul cum trebuie să ne dezvoltăm sufletul, astfel încât el să fie în stare să recunoască acel lucru măreţ, suprasensibilul, urmează a fi explicat în cele ce urmează, în detaliu. Pentru o astfel de evoluţie nu există, desigur, nici o normă sau obligaţie. Nu oricine trebuie să meargă pe o astfel de cale. Cine este apt pentru aceasta va primi şi imboldurile necesare, şi va face paşii potriviţi, corespunzător imboldurilor.

Metodele de însuşire a acelor capacităţi superioare au existat în toate timpurile. Numai că ele erau cunoscute până în ultimul deceniu doar puţinilor maeştri esoterici şi discipoli esoterici. Cel care are vocaţia pentru aceasta poate găsi şi singur calea potrivită de evoluţie. Este nevoie doar de hotărârea serioasă a propriei voinţe libere.

Această conferinţă nu urmează să aibă tendinţă propagandistică şi să împingă oamenii pe o astfel de cale. Urmează să se dezvăluie doar drumurile pe care s-ar putea merge. Ţelul acestei desfăşurări a evoluţiei este iniţierea, aceasta înseamnă cucerirea capacităţilor pentru cunoaşterea suprasensibilă.

Adesea este încă răspândită, din păcate, părerea greşită că teosofia ar fi ceva adus încoace din Orient, că ar proveni de fapt din India, drept un fel de neobudism şi ar vrea să se impună astfel Occidentului, aşa-zicând, ca o nouă religie. Prin aceasta, bineînţeles, se provoacă o mare nedreptate teosofiei, căci ea a existat deja de la început în Europa şi prinsese rădăcini în multe locuri în ultimele secole. Desigur, i s-a oferit dintotdeauna mai multă înţelegere în Orient.

Orientul şi Occidentul au moduri complet diferite de iniţiere, corespunzător caracterului profund al popoarelor. Mai importantă decât calea orientală este pentru noi aici, fireşte, cea europeană, pe care ne este convenabil să mergem. Totuşi, toate aceste căi duc spre unul şi acelaşi ţel, căci adevărul este acelaşi şi aici şi acolo, azi şi ieri şi în toată eternitatea. Mai întâi vor fi descrise pe scurt cele trei căi mai importante de iniţiere: în primul rând iniţierea indiană yoga, în al doilea rând calea creştin-gnostică, pe care poate merge şi omul actual încă foarte bine, şi în al treilea rând calea rosicruciană, care este cea mai potrivită, în orice caz, pentru omul actual, care nu îşi poate găsi mulţumirea doar în simpla credinţă ci este familiarizat cu realizările culturii şi tehnicii. Şi aceasta este, în cel mai adânc fundament al său, o cale creştină care provine din aceea că tocmai cel ce se dezvoltă în mod rosicrucian învaţă să înţeleagă cel mai bine şi cel mai profund învăţăturile înţelepciunii creştinismului.

În primul rând, calea orientală yoga. Sufletul uman este în stare să se dezvolte atât de departe încât să devină un ochi care priveşte direct spiritualul, eternul, atemporalul. Calea pe care o apucă orientalul pentru această dezvoltare este diferită de calea europeanului, din cauza diferenţei complete a predispoziţiilor naturii sale şi din cauza organizării sale. Indianul nu este diferit de european doar prin ceva exterior, ci chiar creierul şi sufletul sunt formate în mod diferit la aceştia doi. Prin urmare, rezultă clar că pentru atingerea efectivă a ţelului propus indianul trebuie să meargă pe o altă cale decât europeanul. Desigur, lucrurile merg atât de departe încât un european se ruinează fizic şi moral în cazul când ar vrea să meargă pe calea orientală de dezvoltare. Acea singurătate şi izolare a sufletului, pe care o cere calea yoga, este aproape imposibilă pentru un european. Pentru aceasta el ar trebui să iasă complet din viaţa obişnuită, chiar şi din toată cultura noastră, pentru a se ocupa doar cu evoluţia lăuntrică proprie.

Cel ce merge mai departe pe acest drum spiritual are nevoie de un conducător spiritual sau guru, care să-l conducă în siguranţă prin multele hăţişuri. Fără un astfel de guru este imposibil de mers pe acest drum. Apoi este nevoie de o transformare deplină a fiinţei umane, transformare pe care i-o prescrie guru. În general, un astfel de guru are atunci o putere absolută asupra discipolului său. Atunci nu mai este indiferent ce face omul în viaţa sa obişnuită. Nu mai este suficient să fie un om rezonabil, bun, cu bun simţ, un simplu om pe care societatea să-l desemneze în mod obişnuit ca exemplar.

Sufletul şi corpul trebuie să i se separe acum cât se poate de mult, şi ele pot fi separate, nu mai au voie să se întrepătrundă ca mai înainte. De acum înainte patimile şi instinctele animalice nu mai trebuie să aibă de a face cu sufletul, căci în caz contrar sufletul este oprit şi împiedicat să pătrundă prin negura lumii fizice şi să privească în lumea superioară spirituală. Dar la o separare riguroasă a sufletului de corp, ultimul poate să-şi pună în valoare foarte bine patimile şi poftele, în timp ce sufletul se află în viaţa superioară. Astfel, sufletul se poate forma în mod superior pentru vederea spirituală, în timp de corpul slăbeşte şi eventual se degradează, fiindcă acum patimile şi instinctele sale nu mai sunt dirijate spre bine de către sufletul cu judecată, aşa cum era încă posibil mai înainte, când sufletul şi corpul se mai întrepătrundeau. De aici rezultă enorma importanţă a unei conduceri corecte pe această cale primejdioasă. Omul trebuie să-l asculte în mod riguros pe guru în fiecare caz, chiar şi când o face fără plăcere. Guru are voie să se amestece în chestiunile cele mai intime şi să dea discipolului său reguli de comportament. Anumite relaţii pot fi interzise discipolului, fiindcă ele sunt stânjenitoare în evoluţia pe care o urmează. Condiţiile preliminare pentru această cale de dezvoltare sunt: Mai întâi, a putea preveni în mod eficient instinctele naturale inferioare; apoi exersarea permanentă a anumitor procedee şi consolidarea anumitor însuşiri, ca şi cultivarea capacităţilor suplimentare, mai întâi latente, sau încă inexistente.

Astfel de pregătiri pentru cale sunt: În primul rând, dezobişnuirea de o gândire greşită. Aceasta pare a fi o condiţie uşoară, dar în realitate este grea. Noi suntem urmăriţi şi conduşi de impresii exterioare. Pentru cel puţin cinci minute pe zi, omul ar trebui să fie stăpân deplin asupra succesiunilor sale de idei. Ca exerciţiu, omul poate încerca de exemplu să-şi pună o singură reprezentare în centrul conştienţei sale. Atunci el nu are voie să lege nimic altceva de această reprezentare, oricât de multe ar dori să se înşiruie involuntar la aceasta, în afara celor pe care le leagă de ea prin decizie liberă. Astfel de exerciţii trebuie făcute cu obiecte diferite. După câtva timp survine o gândire controlată, care se exprimă şi în exterior într-o vorbire precisă.

În al doilea rând: Iniţiativa acţiunii. Aceasta lipseşte aproape complet omului, căci el este pătruns în mod obişnuit de o profesie care absoarbe cea mai mare parte a activităţii sale. Majoritatea acţiunilor noastre sunt determinate din exterior. De aceea, cel ce caută iniţierea trebuie să aibă grijă în mod energic să execute într-un anumit moment al zilei, în mod regulat, o acţiune care provine din lăuntru, din proprie iniţiativă, oricât de nesemnificativă ar fi ea.

În al treilea rând, discipolul trebuie să evite „să chiuie de bucurie şi să se întristeze de moarte”, ceea ce înseamnă că omul nu trebuie să se lase în voia fiecărei dureri şi a fiecărei bucurii, ci el trebuie să-şi menţin echilibrul lăuntric atât la durerile cele mai amare, cât şi la cele mai mari bucurii. Aceasta, desigur, nu trebuie să producă lipsă de sensibilitate şi nesimţire, ci, dimpotrivă, de aici omul îşi formează o simţire cu atât mai subtilă şi mai intensă.

În al patrulea rând: În discipol trebuie să devină vie o legendă persană despre Iisus Christos, şi anume: Iisus mergea cu ucenicii prin ţară. Pe drum se afla un câine pe jumătate putred, respingător la vedere. Ucenici s-au întors cu oroare, dar Iisus Christos a privit către cadavru cu ochii plini de iubire şi a observat: Priviţi totuşi dinţii minunaţi ai acestui animal mort! – Chintesenţa acestei legende este descoperirea frumosului ascuns şi în ceea ce este respingător, şi căutarea în general a pozitivului care se poate întotdeauna accepta. Chiar şi în viaţa celui mai mare ticălos există momente luminoase, care trebuie să fie întâmpinate în mod înţelegător.

În al cincilea rând este strădania de a se elibera complet de prejudecăţi. Niciodată nu trebuie ca trecutul să determine judecata asupra prezentului. Omul nu trebuie să respingă de la sine ceva nou, fiindcă lui încă nu i s-a întâmplat. El trebuie să întâmpine în mod nepărtinitor noile cunoştinţe, dacă vrea să devină un iniţiat.

În al şaselea rând: Dezvoltarea armoniei sufleteşti. Aceasta va lua naştere de fapt din toate celelalte, ca de la sine.

Însuşirile citate sunt condiţii preliminare indispensabile pentru orice candidat la iniţiere pe calea yoga.

Calea yoga propriu-zisă constă de asemenea din câteva secţiuni separate, care trebuie diferenţiate în mod exact.

În primul rând: Discipolul yoga nu trebuie să ucidă, să mintă, să fure, să trăiască imoral şi nici să râvnească. Cu cât omul încetează mai mult să trăiască pe cheltuiala altuia, cu atât mai aproape ajunge de ceea ce este exprimat prin cerinţa „a nu fura”. Aici nu este vorba, fireşte, de hoţie pasibilă de pedeapsă, ci de moduri mai subtile de hoţie. Ce exprimă restul cerinţelor, ştie bine fiecare în mod nemijlocit.

În al doilea rând este foarte de dorit ca omul să recunoască anumite acţiuni simbolice drept ale sale. El trebuie să aibă un simţ pentru aceasta şi să înveţe să înţeleagă că o acţiune de cult este de fapt doar o expresie simbolică pentru un conţinut mai profund.

În al treilea rând: Să se adopte o anumită poziţie şi postură corporală, căci nu este deloc indiferent ce poziţie dă omul corpului său în timpul exerciţiilor pentru înţelepciunea superioară. El trebuie să-şi aducă trupul pe cât posibil în direcţia curenţilor spirituali din lume.

În al patrulea rând: De o mare importanţă este şi Pranayama sau respiraţia yoga, care este în legătură cu cerinţa de a nu ucide, căci omul acţionează ucigător prin respiraţia sa asupra multor lucruri ale ambianţei sale. Respiraţia yoga vizează să ia treptat respiraţiei umane acea influenţă ucigătoare asupra altor fiinţe vii. Înainte de toate, nu mai trebuie să fie cedat atât de mult dioxid de carbon ucigător. Faptul că este posibil acest lucru rezultă din aceea că iniţiaţii avansaţi pot petrece decenii în peşteri mucegăite, fără a se degrada fizic.

A cincea treaptă se referă la reprimarea desfăşurării anumitor reprezentări sensibile. Aici noi nu mai avem voie să lăsăm să acţioneze asupra noastră orice reprezentare senzorială, ci trebuie să alegem câte una pentru a ne concentra apoi toată atenţia asupra ei. În continuare, celelalte gânduri trebuie să primească de fiecare dată un mod precis şi reglementat de desfăşurare.

În al şaselea rând: Mai departe, discipolul trebuie să se concentreze asupra unei impresii luminoase, sau mai bine zis asupra imaginii fixate în suflet de o astfel de impresie. Ultimul tip de exerciţii formează o treaptă mai înaltă. Şi mai valoroasă este meditaţia care provine dintr-o reprezentare care nu mai aparţine lumii sensibile. Faptul că omul se dăruieşte în contemplare unor astfel de reprezentări, este absolut necesar pentru educaţia sa.

Următoarea treaptă, a şaptea, este foarte grea, căci ea constă în aceea că omul îşi reprimă în general orice reprezentare din conştienţă, şi rămâne totuşi complet treaz. El se apropie astfel de starea de receptivitate intuitivă. Abia acum este pregătit terenul pentru a curge spre noi conţinutul unei lumi până acum necunoscute.

La toată această pregătire şi educaţie guru este indispensabil, căci numai şi numai prin el aceste procese sunt dirijate în mod corect şi spre binele discipolului.

Expunerea făcută aici a acestei căi yoga este desigur doar o schiţă incompletă, şi nu vreo îndrumare pentru cineva de a păşi pe această cale. Pentru a o spune încă o dată, din când în când este nevoie de îndrumarea indispensabilă, care se transmite numai de la om la om, prin guru.

A doua cale, cea creştin-gnostică. Diferenţa principală a acestei căi de cea precedentă este că aici nu este nevoie ca fiecare discipol în parte să aibă un guru. El este eliberat de această cerinţă prin existenţa unei personalităţi mari, sublime, şi anume Iisus Christos, care trebuie să fie ţelul şi îndrumătorul discipolului. Expunerea exactă a căii pe care se porneşte, se găseşte în scrierea sfântă, Biblia, şi anume în mod special în Evanghelia după Ioan, care este în realitate în temelia cea mai profundă, o educare directă către educaţia mistică.

Pentru această cale, conducătorul este mai mult un sfătuitor decât un guru autoritar propriu-zis. În îndrumarea pentru iniţiere este inclusă aici în acelaşi timp cea mai înaltă autoritate, şi anume Iisus Christos.

Evanghelia după Ioan dă această îndrumare către evoluţia mistică. Ea nu este deci o carte de studiu, ci o carte de viaţă în sens real. Chiar primele câteva versete ale acestei Evanghelii au o anumită putere mistică, şi sunt extrem de importante pentru intrarea pe calea iniţierii. Un discipol al misteriului creştin trebuie să se comporte meditativ cu privire la aceste câteva versete, ceea ce înseamnă de exemplu ca în fiecare dimineaţă, pentru un anumit timp, aceste versete, şi nimic altceva în afară de ele, să umple conţinutul sufletului său. După câtva timp îi devine clar în mod intuitiv conţinutul profund al acestor versete, şi abia atunci vine momentul când poate începe efectiv în mod rodnic studiul în continuare al Evangheliei după Ioan.

În decursul acestui studiu se vor furişa treptat în visurile noastre, tiptil, acele imagini din Evanghelie, astfel încât vom vieţui lăuntric faptele prezentate în ea. Această vieţuire lăuntrică se extinde apoi asupra restului treptelor de evoluţie, a căror descriere detaliată nu vreau să o dau aici.

Dacă am înaintat până la „Spălarea picioarelor”, care este acţiunea simbolică pentru recunoaşterea smerită a dependenţei de – respectiv a dezvoltării din – cel care se află sub noi, ne este inferior, atunci ies în evidenţă deja în mod exterior anumite simptome: o senzaţie specifică de apă care susură pe picioare. Ca simptom lăuntric, aceluia îi stă în faţă tabloul imaginativ al spălării picioarelor. În dezvoltarea mistică creştină, „Spălarea picioarelor” este prima treaptă.

Drept a doua treaptă urmează apoi „Biciuirea”, pe care omul o vieţuieşte de asemenea la nivel de sentiment. Ea semnifică faptul că în ciuda marilor şi multor dureri şi necazuri pe care le avem de suportat în viaţă, rămânem verticali şi nu ajungem deprimaţi. Şi aici avem atât un simptom exterior cât şi unul lăuntric, şi anume un junghi fizic straniu şi tabloul spiritual al propriei noastre biciuiri.

A treia treaptă: „Încoronarea cu spini”. Aceasta exprimă faptul că dacă ne întâmpină ceea ce este dureros, dacă ne-au fost întâmpinate cele mai sfinte sentimente şi convingeri cu dispreţ şi batjocură, nu trebuie să ne pierdem rezistenţa lăuntrică, echilibrul. Simptome: dureri de cap, viziunea propriei persoane cu coroana de spini pe cap.

În al patrulea rând: „Purtarea crucii”. Aici discipolul trebuie să ajungă la vieţuirea că trupul este de fapt un obiect indiferent, comparativ cu sufletul şi importanţa acestuia. Dacă suntem efectiv conştienţi de aceasta, atunci vom fi în stare să folosim corpul doar ca instrument al lucrurilor superioare, atunci îl vom domina efectiv. Simptome: Apariţia rănilor lui Christos drept locuri înroşite la mâini şi la picioare. Aceste semne de sânge apar desigur doar pentru câteva momente, în tipul meditaţiei. Viziunea lăuntrică: Faptul că noi înşine suntem crucificaţi.

În al cincilea rând, „Moartea mistică”. Aici discipolul are vieţuirea stranie ca şi cum întreaga lume ar fi pentru el acoperită cu un văl, şi el presimte esenţialul în spatele vălului. În timp ce el se simte astfel în întuneric, vălul se sfâşie brusc, iar el priveşte într-o lume complet nouă, minunată. El învaţă să aprecieze într-o cu totul altă măsură ceea ce se află la temelia sufletului uman. Această „moarte mistică” este oarecum o coborâre în Infern.

Acum el este Trezit şi poate merge înainte, către a şasea treaptă, către „Punerea în mormânt”. Aici, omul îşi percepe ambianţa exterioară drept trup al său. Personalitatea sa se extinde şi cuprinde întreaga lume. Trupul se simte una cu Pământul iar conştienţa personală se extinde la conştienţa Pământului.

A şaptea treaptă nu poate fi descrisă exact, întrucât ea se află dincolo de orice capacitate de reprezentare sensibilă. Ea poate fi înţeleasă cel mult prin gândire, de către acei oameni care prin exerciţiu neîncetat s-au eliberat în final de această lume. Această treaptă cuprinde intrarea în dumnezeirea şi măreţia completă, pe care cuvintele noastre nu le mai pot descrie.

Această cale creştină este într-adevăr una dificilă, fiindcă ea este legată de o mare smerenie şi înstrăinare de sine. Însă cel care a străbătut-o a atins ţelul şi demnitatea omului, şi în el a devenit efectiv viu adevăratul creştinism.

Al treilea drum: Calea rosicruciană. Această cale este de fapt doar o modificare a celorlalte două. Ea a apărut în secolul al XIV-lea, fiindcă adepţii de atunci prevedeau deja că în următoarele secole împrejurările culturale vor fi cu totul altele.

Această cale este cea mai potrivită pentru omul modern. Ea este cea mai potrivită europeanului. Desigur, prin aceasta nu se afirmă că vreuna din celelalte căi nu ar putea duce de asemenea la ţel. Totuşi, sistemul rosicrucian este compatibil cu întreaga noastră cultură şi civilizaţie. Această cale nu este expusă, desigur, în cărţi sau manuscrise, ci a fost transmisă verbal de la o generaţie la alta. O prezentare detaliată a acesteia se găseşte în revista «Lucifer-Gnosis» sub titlul Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? [ Nota 79 ].

Noi avem aici o cu totul altă concepţie despre guru. El nu mai este o autoritate absolut necesară pentru discipol, ci mai mult un sfătuitor şi un prieten. Autoritatea este aici doar decizia liberă a individului.

Dezvoltarea se petrece în şapte trepte, şi anume: În primul rând studiul, în al doilea rând conştienţa imaginativă, în al treilea rând cunoaşterea scrierii oculte, în al patrulea rând ritmizarea vieţii, în al cincilea rând investigarea relaţiilor corespunzătoare dintre macrocosmos şi microcosmos, în al şaselea rând contemplarea şi în al şaptelea rând vieţuirea fericirii divine.

Mai întâi este necesar un studiu, desigur nu un studiu ştiinţific în sens didactic, ci o îndeletnicire gânditoare asupra lumii şi asupra vieţii umane, asupra formării constelaţiilor şi aşa mai departe, sau asupra educaţiei de odinioară a gândirii. Gândirea are în special însuşirea de a da noi experienţe şi vieţuiri – este vorba doar de gândirea conştientă de ţel, logică. Ea constituie o călăuză sigură prin toate lumile, întrucât în fiecare lume trebuie gândit consecvent, în acelaşi mod.

În al doilea rând: dobândirea conştienţei imaginative. Ea constă în aceea că omul nu mai dobândeşte doar o relaţie teoretică şi gânditoare cu ambianţa sa, ci şi una morală. El trebuie să înveţe să descopere la orice lucru, ce anume corespunde unui fundal moral. Pentru dezvoltarea acestei conştienţe imaginative, omul poate să-şi aducă în faţa ochilor, de exemplu, imaginea unei plante în toată claritatea şi limpezimea. Sau ne aşezăm înainte un bob de grâu şi ne imaginăm încolţirea treptată a unui fir, şi în cele din urmă planta întreagă, cu rod. După puţin exerciţiu, omul vede efectiv cum iese o plantă dintr-un astfel de bob şi cum creşte. Pentru aceasta este nevoie, desigur, de puteri oculte mai puternice. Dar cu mijloace mai puţine, omul poate percepe deja corpul astral al plantei, drept o mică flacără ce iese din sămânţă.

În al treilea rând, învăţarea scrierii oculte. Aceasta este o dobândire a semnelor care au a face cu procesul lumii.

În al patrulea rând, ritmizarea vieţii. De aceasta aparţine o reglare a procesului respirator, la care este modificat într-un fel anumit raportul dintre dioxidul de carbon expirat şi oxigenul inspirat. În epoca noastră agitată este foarte necesară o ritmizare a vieţii. Toate procesele se succed într-un ritm, iar acest ritm trebuie purtat şi în viaţă, cât mai mult cu putinţă. Astfel omul trebuie, de exemplu, să înceapă exact la o anumită oră un proces de meditaţie, sau să realizeze seara, la aceeaşi oră, o retrospectivă asupra vieţii sale. Prin aceasta, în sufletul său se eliberează forţe puternice.

În al cincilea rând, investigarea relaţiilor corespunzătoare dintre microcosmos şi macrocosmos. Legătura dintre acestea două a exprimat-o şi Goethe în frumoasele cuvinte:

Dacă ochiul nu ar fi solar, [ Nota 80 ]
El nu ar putea privi Soarele,
Dacă în noi nu ar exista propria putere a lui Dumnezeu,
Cum ne-ar putea Divinul entuziasma?

O cufundare amănunţită în organele noastre ne învaţă despre părţile corespunzătoare lor din macrocosmos. De exemplu studiul ochiului ne învaţă despre lumină, o cercetare a plămânului ne dă explicaţii despre compoziţia aerului ş.a.m.d. În mod asemănător trebuie să ajungă omul la cunoaşterea de sine.

Astfel, prin cufundarea în lumea mică, lăuntrică, ni se revelează treptat şi lumea mare înconjurătoare. Prin astfel de cercetări comparative se va atinge în final starea fericirii divine, ca urmare a tuturor exerciţiilor precedente, şi în special a contemplării profund liniştite de pe treapta a şasea.

La toate acestea e necesar ca omul să fie pătruns de anumite însuşiri bune precum încrederea în sine, stăpânirea de sine şi prezenţa de spirit.

La această evoluţie lăuntrică trebuie să se lucreze neîncetat. Căci cu toate că Divinul este într-adevăr deja latent în noi, totuşi el nu devine vizibil nemijlocit, fără muncă şi fără evoluţia corespunzătoare. Această cale nu cere ieşirea din cercurile umane şi din cele sociale pentru a cultiva propria evoluţie în singurătate. Ea nu cere nici dispreţuirea materiei, ci o înălţare şi o depăşire a acesteia către ceva superior.

Cunoaşterea de sine este cunoaşterea lumii! – să servească drept maximă fundamentală.

Cele trei căi descrise acum conduc omul la educaţia superioară. Abia de aici încolo poate el obţine ultima cheie a secretului universal, printr-un iniţiat adevărat, pentru a primi prin aceasta o privire de ansamblu în legăturile mai profunde dintre viaţa lumii şi viaţa omului. Cea mai înaltă treaptă semnifică atunci capacitatea de a primi intuiţii din lumile superioare. Aceasta este o stare de claritate spirituală şi lumină divină.