Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


INIŢIEREA CREŞTINĂ ŞI INSTRUIREA ROSICRUCIANĂ

Viena, 22 februarie 1907

Dacă ieri am discutat o temă [ Nota 102 ] care priveşte mai mult aspectul exterior, exoteric al ştiinţei spirituale, astăzi vom putea reflecta la câteva observaţii asupra aspectului lăuntric, esoteric al ştiinţei spirituale.

Dacă noi, aşa cum este misiunea noastră de astăzi, vorbim unui public mare sau mai mic despre rezultatele cercetării suprasensibilului, atunci se pune foarte curând întrebarea: De unde se ştiu acestea? Cum se poate ajunge să aflăm noi înşine ceva cu privire la lumile superioare? Această întrebare este foarte îndreptăţită. Numai că trebuie să ne fie clar faptul că nu putem merge prea devreme pe această cale a observaţiei personale, de exemplu înainte de a face cunoştinţă cu ideile importante din punct de vedere spiritual-ştiinţific. Trebuie să fi făcut cunoştinţă într-un fel cu ideile generale şi cu gândurile concepţiei antroposofice despre lume. Trebuie să fi încercat să dobândim presentimentul care se conturează în fiecare om că în antroposofie există adevăr. Trebuie să fi încercat, în sfârşit, să înţelegem cu logica umană corelaţiile lăuntrice ale învăţăturilor spiritual-ştiinţifice.

Astăzi nu se poate obiecta de fapt nimic, în principiu, dacă cineva poartă dorinţa de a se înălţa pe treptele cunoaşterii superioare. Desigur, se vorbeşte foarte mult despre unele aspecte, despre pericolele şi despre tot ceea ce se adună împotriva dezvoltării oculte – aşa numim îndeosebi dezvoltarea lăuntrică a omului. Se vorbeşte mult despre Hatha-yoga şi despre Raja-yoga [ Nota 103 ], totuşi aceasta are mai mult valoare teoretică. Dacă lucrurile sunt făcute corect, dacă cel care conduce o astfel de dezvoltare lăuntrică este şi competent să o facă, atunci de fapt nu există pericol. Trebuie numai să se facă în mod corect, despre asta este vorba. O astfel de conferinţă ca cea de astăzi nu este ţinută pentru a da îndrumări – acest lucru trebuie subliniat în mod special –, acestea trebuie să fie date în mod expres de la om la om. Cine le dă îşi asumă o mare răspundere, iar celui care le urmează trebuie să-i fie clar că cel ce i le dă merită într-adevăr încrederea sa. Această încredere este ceva ce trebuie să existe neapărat.

Dezvoltarea ocultă sau lăuntrică a omului conduce aşadar, în mod special, încetul cu încetul, pe treptele cunoaşterii propriu-zise. Acum aş dori să vă schiţez esenţialul dezvoltării lăuntrice, şi anume, cum am spus deja, ca informaţie, nu ca îndrumare.

Când cineva a atins culmea cunoaşterii, când cineva se află sus pe culmea muntelui, are o perspectivă liberă în toate părţile. Aşa stau lucrurile în existenţa fizică, aşa este şi în cunoaştere. Cât timp omul nu este sus, cât timp el este pe drum, nu are perspectiva liberă. Cu cât urcă mai mult, omul cunoaşte mai mult, dar întotdeauna mai rămâne ascunsă o mare parte a muntelui. Această imagine a muntelui se potriveşte foarte bine cu dezvoltarea lăuntrică. Fiecare trebuie să pornească de la un punct care este potrivit pentru el, dacă vrea să urce treptele cunoaşterii superioare. Aceasta înseamnă că oamenii sunt diferiţi pe Pământ, sunt diferiţi şi cu privire la constituţia lor fizică, eterică şi astrală. Natura exterioară a unui hindus, a unui om din Asia de sud-vest, a unui european sau american sunt diferite una de alta mult mai mult decât poate să-şi reprezinte cineva care nu este ocultist. Ceea ce este de folos unei naturi hinduse ca exerciţii cu privire la dezvoltarea evlaviei lăuntrice nu se poate pretinde, fără îndoială, unei naturi occidentale. Deci a fost o greşeală faptul că s-a transmis învăţătura orientală yoga în Europa. Prin aceasta s-a pricinuit multă nenorocire. Corpul mult mai maleabil al hindusului poate fi dezvoltat cu totul altfel decât corpul europeanului, care este, dacă putem spune aşa, mult mai dur. Astfel, naturile umane sunt mult mai diferite decât vă puteţi reprezenta dumneavoastră. Anatomistul nu vă poate spune nimic despre aceasta, dar cine aruncă o privire de clarvăzător în lăuntru, acela ştie cât de diferite sunt naturile umane.

Omenirea actuală se poate împărţi în trei tipuri: În primul rând mai există acel tip pentru care se potriveşte iniţierea orientală yoga, apoi acela pentru care este posibilă calea creştin-gnostică şi, în sfârşit, acela – şi acesta este de departe cazul la cel mai mare număr de oameni – pentru care se potriveşte acea cale ce este cunoscută din secolul al XIV-lea drept calea rosicruciană. Trebuie remarcat că aceste căi nu conduc la cunoaşteri diferite, căci dacă ajungem sus pe culme, toate lucrurile sunt la fel. Dar căile sunt şi trebuie să fie diferite.

Omul poate dobândi multe pe calea creştin-gnostică, el poate ajunge la cea mai înaltă cunoaştere. Dar pentru omul modern este potrivită calea rosicruciană, fiindcă acest om poate ajunge în situaţia în care este cuprins de îndoieli, de tulburări pe care trebuie să le înlăture atât pentru el cât şi pentru acţiunea sa în lume, deoarece trăieşte în cadrul vieţii existente. Acest lucru este posibil doar la educarea lăuntrică pe baza metodei rosicruciene, care este cea justă pentru lumea occidentală.

Aş dori să redau doar câteva puncte de vedere ale iniţierii creştin-gnostice, pentru ca să vedeţi că aici este încă un domeniu despre care se pot învăţa şi astăzi multe. Voi trece fără multă vorbă la educarea rosicruciană. Astăzi nu vreau să ating calea orientală yoga.

Calea creştină este schiţată într-o scriere care este înţeleasă cu greu în afara cercurilor oculte. Calea justă a iniţierii creştine este prescrisă pe deplin, în Evanghelia după Ioan.

Evanghelia după Ioan aparţine celor mai profunde scrieri ale lumii, numai că trebuie să o putem citi corect, însă asta nu înseamnă că omul trebuie să creadă în general că numai cititul este suficient. Aceasta este o carte vie. Înainte de toate, trebuie să vă fie clar că deja primele cuvinte nu sunt scrise pentru citit, nici pentru speculaţii filosofice, ci sunt scrise pentru meditaţie. Noi trebuie să le deţinem în modul corect, nu în traducerea obişnuită, ci primele versete ale Evangheliei după Ioan trebuie create din substanţa naţională germană astfel încât să nu existe numai sensul expresiilor, ci şi valoarea fonetică a expresiilor. Căci în viaţa ocultă reală intră în discuţie şi ceea ce se numeşte valoarea fonetică a cuvintelor.

Meditaţia constă în cufundarea lăuntrică în anumite formule, expresii sau cuvinte, dar meditaţia care înfăţişează un mijloc important de dezvoltare nu este doar o cufundare filosofică sau raţională în ceea ce dă cuiva maestrul ocult, ci este o înviere până la valoarea fonetică. Dacă veţi reflecta asupra unei expresii pe care v-o dă un maestru, aţi putea aduce în gânduri doar ceea ce aveţi deja. Dumneavoastră trebuie să primiţi însă ceva nou, despre asta este vorba. Expresiile meditative sunt expresii care vă deschid poarta către lumea spirituală, care se bazează pe o experienţă seculară. Se ştie că ele au prin fiecare literă, prin fiecare întorsătură de frază, o influenţă asupra sufletului. Astfel, dumneavoastră trebuie să meditaţi ad litteram asupra primelor expresii. Traduse corect, ele sună aşa:

„La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Cuvântul era un Dumnezeu.
Acesta era la început la Dumnezeu.
Totul a fost făcut prin El, şi nimic din ceea ce a fost făcut nu a fost făcut în afara Lui.
În El era Viaţa, şi Viaţa era Lumina oamenilor.
Iar Lumina a strălucit în întuneric, dar întunericul nu a cuprins-o cu înţelegerea.
Era un om trimis de Dumnezeu, şi numele său era Ioan.
Acesta a venit ca mărturie, pentru a depune mărturie despre Lumină, şi pentru ca toţi să creadă prin el.
Nu era el Lumina, ci el era un martor al Luminii.
Căci Lumina adevărată, care luminează pe toţi oamenii, trebuia să vină în lume.
El era în lume, şi lumea a devenit prin El, dar lumea nu L-a recunoscut.
El a venit la fiecare om în parte – el a venit până la oamenii-Eu –, dar oamenii-Eu nu L-au preluat.
Însă cei care L-au preluat, s-au putut manifesta prin El drept copii ai lui Dumnezeu.
Cei care au avut încredere în numele Lui nu sunt născuţi din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia umană, ci din Dumnezeu.
Şi Cuvântul a devenit carne şi a locuit printre noi, iar noi am auzit învăţătura Sa, învăţătură de la unicul Fiu al Tatălui, plină de har şi de adevăr.”

Dacă am putea vorbi mai mult timp, v-aş putea spune câte ceva despre aceste prime expresii. Ceea ce vă spun acum pe scurt despre această iniţiere creştină a fost parcurs de sute şi sute de oameni. A fost o experienţă practică de viaţă pentru mii de oameni. Vreau doar să vă schiţez câteva trepte ale unei iniţieri creştine.

Mai întâi, discipolului i se spunea: Trebuie să laşi să trăiască în sufletul tău timp de săptămâni, luni, ani, în fiecare dimineaţă, un timp, aceste prime expresii din Evanghelia după Ioan. Trebuie să-ţi abaţi atenţia în acest interval de timp de la tot ce se petrece în jurul tău. Trebuie să devii orb şi surd pentru tot ce te înconjoară, iar aceste cuvinte trebuie să se înalţe în sufletul tău, ca şi cum le-ai auzi, zi de zi, iar şi iar.

Acest exerciţiu are mai întâi un efect precis asupra sufletului. El face să apară ca prin farmec faptul că un astfel de om vede cum visele sale devin brusc regulate, cum ele preiau forme regulate. Şi apoi vine acel moment când omul ştie că el nu se află într-o lume a visului. Ci el ştie: Acum tu ai o nouă realitate de jur-împrejurul tău, realitatea imaginativă, realitatea astrală. Aşa cum omul vede în jurul său copaci şi arbuşti în conştienţa obişnuită, tot aşa vede el acum trăirile acelei lumi. Ele apar treptat, şi atunci omul ştie ce semnifică ele. Discipolul vede înaintea sa primele douăsprezece capitole ale Evangheliei după Ioan, mai întâi ca imagini de vis, apoi din ce în ce mai mult ca viziune trează vie.

După această vieţuire maestrul iniţierii creştine spune discipolului: De acum înainte trebuie să te pregăteşti pentru vieţuirea capitolului al treisprezecelea. Reprezintă-ţi o plantă! Această plantă creşte din regnul mineral. Dacă ea ar putea gândi şi simţi, atunci ar trebui să-i spună regnului mineral: Eu cresc din tine, tu eşti într-adevăr un regn inferior mie, dar eu nu aş putea trăi fără tine. Şi ea ar trebui să se încline cu recunoştinţă către regnul mineral şi să spună: Îţi mulţumesc, piatră! Ţie îţi datorez întreaga mea existenţă. – Tot aşa ar trebui să vorbească animalul, plantei. Şi omul ar trebui să se încline către regnurile inferioare ale naturii şi să simtă acelaşi lucru. Şi orice om, care s-a ridicat mai sus pe ierarhia socială, trebuie să se încline către cel care-i este inferior şi să spună: Fără tine eu n-aş putea trăi.

Pentru a se dezvolta complet în această privinţă, discipolul trebuie să exerseze săptămâni şi luni întregi. Apoi apar două simptome, aceleaşi pentru toţi. El vieţuieşte mai întâi atât simptomul exterior cât şi simptomul lăuntric drept o realitate foarte precisă. El se vede pe sine însuşi drept al treisprezecelea, care spală picioarele celor doisprezece. Prin spălarea picioarelor, Iisus Christos a vrut să lămurească celor doisprezece acest mare adevăr. La iniţiere omul primeşte această vieţuire sufletească minunată. Ea merge până în simptomul exterior. El vieţuieşte ceva pe care îl simte ca şi cum şi-ar cufunda picioarele în apă. Nimeni nu trebuie să se teamă de aceasta, trece curând.

Dacă discipolul a ajuns atât de departe, vine maestrul şi spune: Acum trebuie să te dăruieşti unei alte sfere de sentiment. Viaţa aduce din toate părţile suferinţă şi durere. Trebuie să te transpui într-o astfel de stare încât să întâmpini ca om vertical toată suferinţa şi toată durerea, aşa cum vin ele într-adevăr din toate părţile lumii, astfel încât ele să nu poată să-ţi facă nici un rău. Trebuie să stărui în aceste lucruri săptămâni şi luni de-a rândul. Apoi vine un moment când intervine un simptom astral. El se vede pe sine în viziunea biciuirii, şi pe întregul corp apare o senzaţie asemănătoare, care trece într-adevăr, dar care acţionează astfel încât discipolul se pătrunde de această senzaţie în tot corpul. Prin aceasta el a devenit matur pentru a sta vertical în loviturile de bici ale vieţii.

Pentru a treia treaptă, el primeşte îndrumarea: Acum trebuie să te transpui în sentimentul pe care l-ai avea dacă ar trebui să suporţi doar durere şi suferinţă; ca şi cum ceea ce îţi este mai sfânt ţi-ar fi stropit cu dispreţ şi batjocură. Trebuie să poţi rezista prin puterile lăuntrice, trebuie să ai în tine un astfel de centru încât să poţi sta vertical. Apoi apare o nouă viziune: Discipolul se vede pe sine ca încoronat cu spini. El are drept simptom exterior un fel de durere de cap, care indică până în interiorul membrelor faptul că a survenit această mare vieţuire.

Apoi vine a patra treaptă. Trupul pământesc trebuie să ajungă pentru discipol ceva exterior. Cei mai mulţi oameni îl percep drept Eu. Trupul trebuie să devină ca o bucată de lemn, ca ceva exterior. Discipolul trebuie să se obişnuiască a spune în loc de: Eu intru pe uşă – Eu îmi port trupul înăuntru, pe uşă. – Trupul trebuie să devină pentru el foarte obiectiv. Dacă discipolul s-a adaptat la aceasta săptămâni şi luni întregi, atunci el are o viziune, o viziune astrală. El se vede pe sine crucificat. Aceasta est a patra treaptă. Iar drept simptom exterior, apar pentru o perioadă scurtă în timpul meditaţiei rănile, stigmatele la mâini, picioare şi pe partea dreaptă a corpului – nu pe partea stângă, cum se consideră în mod obişnuit. Ele arată cum s-a lucrat înlăuntru până în corpul carnal, la acest grad de dezvoltare.

Apoi vin treptele despre care nu mai putem vorbi, fiindcă nu avem cuvinte pentru acestea. A cincea treaptă este moartea mistică, unde discipolul vieţuieşte într-adevăr, în primul rând, ca şi cum între el şi realitate ar exista ceva ca o perdea neagră. Până urcă la el cunoaşterea, el se simte ca pierdut, e un fel de stare de singurătate deplină. Lumea carnală este ca şi scufundată, iar înaintea ochilor sufleteşti se află ceva ca o perdea neagră impenetrabilă. Este un moment pe care trebuie să-l vieţuiască oricine merge pe această cale de iniţiere. Omul trebuie să facă cunoştinţă cu tot ce poate zăbovi efectiv pe temelia sufletului drept suferinţă şi durere mare, şi cu tot răul care există în lume. Aceasta este coborârea în Iad. Apoi discipolului îi apare ca şi cum perdeaua s-ar sfâşia, iar el priveşte în altă lume.

După aceea urmează Punerea în mormânt, o vieţuire la care omul se simte una cu planeta, iar a şaptea treaptă, despre care nu mai putem spune nimic, fiindcă poate presimţi ceva despre aceasta doar acela care îşi poate detaşa gândirea de creier. Aceasta este Înălţarea la Cer.

Prin această prezentare a iniţierii creştine am vrut să vă fac inteligibil ce trebuie să-şi reprezinte omul prin ea. Este o cale plină de abnegaţie. Ea se poate desfăşura numai în linişte, şi printre dumneavoastră se află cineva care a parcurs-o. Ea se desfăşoară oarecum printre rândurile vieţii, şi cu cât este mai serioasă, cu atât este vizibilă pentru privirea exterioară.

Dacă omul vrea să fie înarmat faţă de tot ce se poate apropia de el din afară, atunci el trebuie să parcurgă iniţierea rosicruciană. Ceea ce citiţi dumneavoastră adesea în cărţi ar trebui să vă aducă la a-i considera pe rosicrucieni drept şarlatani, căci aşa sunt ei descrişi de către erudiţi.

Adevăraţii rosicrucieni s-au recunoscut din secolul al XIV-lea printr-un semn secret. Însă celui ce se afla în exterior, nu îi era permis să i se comunice în ce constă esenţa rosicrucianismului. Abia dintr-un anumit moment al secolului al XIX-lea au putut fi comunicate chestiuni elementare ale iniţierii rosicruciene. Dar în mod treptat, omenirea creşte până la acea maturitate prin care îi este permis să afle ceva despre aceste lucruri. De ce trebuie să fie aşa, de ce misteriile mai înalte trebuie să fie încă păstrate în taină, în acest lucru nu ne putem adânci astăzi.

Şi iniţierea rosicruciană are şapte trepte, şi anume: În primul rând studiul, studiul rosicrucian, în al doilea rând însuşirea cunoaşterii imaginative, în al treilea rând însuşirea scrierii oculte, în al patrulea rând căutarea pietrei filosofale, în al cincilea rând vieţuirea relaţiei dintre microcosmos şi macrocosmos, în al şaselea rând cufundarea în macrocosmos, iar în al şaptelea rând fericirea divină.

Vă spun de la început că în această privinţă pot fi date doar indicaţii schiţate şi nimic mai mult.

Studiul nu este învăţarea aşa cum are ea loc de obicei, ci trebuie să se ajungă la aceea ca pentru om să existe o gândire adevărată, mai fluidă, în timpul căreia omul stinge toate percepţiile senzoriale din jur. Filosofii occidentali contestă faptul că există o astfel de gândire. Ei spun că se poate gândi doar dacă în gând mai este conţinut un rest de percepţie senzorială. Acei domni nu ştiu tocmai faptul că alţii au putut face aceasta, şi nu vor să creadă, fiindcă ei înşişi nu pot gândi astfel. Omul trebuie să înveţe să uite totul, să facă abstracţie de tot ce acţionează în mod exterior asupra simţurilor, fără a rămâne însă un vas gol. Acest lucru este posibil dacă omul se adânceşte într-un conţinut de gândire eliberat de senzorial, aşa cum există în comunicările cercetării spirituale, şi cugetă asupra a ceea ce se deapănă mai departe. Eu am urmat această cale în scrierile mele, le-am descris în aşa fel încât, aşa cum creşte la o fiinţă vie un membru din altul, tot aşa provine un gând din altul în mod organic. Dacă omul se dăruieşte gândului în mod dezinteresat, intervine o separare lăuntrică. Cine vrea să progreseze trebuie să citească în acest mod comunicările spiritual-ştiinţifice. Cine nu vrea să progreseze, acela le poate citi ca pe o carte obişnuită. Primul caz este valabil fiindcă prin cunoaşterea superioară omul ajunge în alte lumi. Dumneavoastră trăiţi acum în planul fizic – cuvântul „nivel” ar trebui să cadă în desuetudine, căci el provoacă cele mai multe greşeli. Cuvântul englezesc „plan” nu ar trebui să însemne „nivel” ci, aşa cum planul unei case nu are nimic de a face cu un nivel, în acest sens el trebuie denumit plan. Deci dumneavoastră ajungeţi în planuri diferite. Mai întâi, dumneavoastră trăiţi aici în lumea fizică, apoi ajungeţi în lumea astrală, în lumea imaginativă. Aceasta este o lume care se poate descrie astfel: Imaginaţi-vă o plantă verde, cu o floare roşie. Dumneavoastră obţineţi, prin anumite exerciţii, posibilitatea de a vedea nu numai ceea ce văd simţurile dumneavoastră, ci puteţi percepe cum se înalţă din plantă oarecum plăsmuirea unei flăcări reci. Percepeţi culori care plutesc. Ajungeţi la perceperea unor fiinţe pe care nu le puteţi percepe cu simţurile exterioare. Se evaporă totul de la suprafaţa lucrurilor, devenind expresia unor procese pur astrale. Această lume este cu mult mai reală decât lumea noastră sensibilă, căci lumea noastră sensibilă este creată din cea spirituală. Această lume fizică este condensată din lumea astrală. Pentru ocultistul autentic, materia este spirit condensat, pe care noi o putem dizolva din nou. Întreaga noastră lume sensibilă este aparenţă astrală condensată.

În spatele acestei lumi astrale se află iarăşi o altă lume, pe care noi o putem descrie cel mai bine prin aceea că vă arăt cum ajunge omul să o vieţuiască. Dacă el face exerciţiile pe care le-am descris în cărţile mele, mai întâi i se reglementează visele. Încercaţi să vă cufundaţi o dată în natura visului. Ce este visul? Vă voi cita câteva exemple din viaţă, căci eu nu expun altfel de exemple.

Cineva a visat că ar fi prins un brotac; el avea în mână colţul rece al cearceafului. În starea de veghe, el ar fi constatat ca stare de fapt care stă la temelia visului faptul că a ţinut în mână colţul rece al cearceafului. Visul simbolizează evenimentul. Un alt exemplu: Cineva visează că s-ar afla într-o pivniţă mucegăită, plină de pânze de păianjen. El se trezeşte cu dureri de cap. – Pot fi visate astfel evenimente foarte dramatice. Un student stă la uşa sălii de curs. Un altul care intră îl insultă, şi se ajunge – aşa visează el mai departe – la un duel cu pistoale. Împuşcătura detonează – iar scaunul de lângă pat se răstoarnă. Acest mic eveniment s-a simbolizat, s-a exprimat în toată acţiunea visului. – O ţărancă visează că ar merge la oraş, ar intra în biserică, unde preotul predică despre lucruri înălţătoare. Tocmai într-un moment înălţător, preotul se transformă: El arată ca şi cum ar avea aripi, şi începe dintr-o dată să cânte ca un cocoş. În acel moment ţăranca se trezeşte, căci afară cântă cocoşul. Acest fapt, cântecul cocoşului, s-a simbolizat, s-a metamorfozat în vis.

Visul este un astfel de modelator. Toate acestea sunt haotice. Dar în această lume intră viaţă, şi totul devine armonios şi reglementat, dacă dumneavoastră reuşiţi să obţineţi, până la un anumit punct, certitudinea că aici există o realitate. Astfel apare acest lucru mai întâi, şi ulterior omul ia dincoace, în viaţa obişnuită, ceea ce este perceput din lumea visului. Se dezvoltă ceva ce putem numi „continuitatea conştienţei”.

Omul are şi somn fără vise. Discipolul rosicrucian învaţă acum, pe treapta următoare de dezvoltare, să perceapă în starea de somn fiinţele şi procesele dimprejurul lui: Din întunericul somnului fără vise răsună revelaţiile lumii spirituale. Aceasta este următoarea lume, cea devachanică. Şcolile pitagoreice numeau această lume lumea muzicii sferelor: Lumea spirituală răsună. Dacă vreţi să auziţi ceva despre Devachan, acest lucru poate avea loc numai în sensul că vă este descrisă o lume care răsună. Goethe, care a fost iniţiat în înţelepciunea rosicruciană în acest grad, ştia despre această realitate: „Soarele răsună după vechea melodie” [ Nota 104 ]. Aceasta este ori un nonsens, ori o înţelepciune superioară. Soarele fizic nu răsună, spiritul Soarelui este o fiinţă reală care răsună. Şi Goethe rămâne la imagine; citiţi în a doua parte a lui «Faust»: „Răsunător pentru urechi spirituale/Deja se naşte noua zi” [ Nota 105 ]. El a scris aşa, fiindcă pentru el era un adevăr ceea ce pitagoreicii numeau muzica sferelor. Eu vă pot doar schiţa aceasta. Toate lucrurile ne vor vorbi, are loc o nouă revelaţie.

Acestea sunt treptele la care poate ajunge discipolul rosicrucian prin exerciţiile sale. Lumile sunt mereu cu totul altele, iar cine cunoaşte doar lumea fizică nu-şi poate face nici o idee despre ceea ce poate afla în alte lumi. Un singur lucru rămâne acelaşi prin toate lumile, şi anume gândirea logică. Percepţiile sunt complet diferite în lumea astrală, în lumea devachanică, dar legile gândirii sunt aceleaşi în toate cele trei lumi – nu însă şi în lumile mai înalte. De aceea discipolul rosicrucian trebuie să înveţe mai întâi această gândire, pentru ca să nu devieze de la calea sigură.

A doua treaptă este însuşirea cunoaşterii imaginative. Aici vă pot spune doar câteva lucruri care urmează să vă lămurească ce se înţelege prin aceasta. Când vedeţi că o lacrimă se rostogoleşte pe un obraz, deduceţi de aici că în acel suflet este tristeţe. Dacă priviţi fizionomia senină a unui om, deduceţi că sufletul său este vesel. Aceasta o faceţi cu privire la un om. Cine vrea să se înalţe la cunoaşterea imaginativă trebuie să facă acel lucru cu privire la întreaga lume. Viaţa plantelor, a animalelor şi a pietrelor trebuie să-i devină o expresie a fizionomiei sufletului lumii. Câte ceva trebuie să exprime veselia spiritului Pământului, altele trebuie să exprime lacrimile care se rostogolesc, ca perlele, ale spiritului Pământului. Aceasta trebuie să devină o realitate pentru om. Aşa cum noi citim pe faţa omului fizionomia sa, tot aşa trebuie să ne devină întregul Pământ o expresie pentru sufletul spiritual al Pământului. Aici omul poate vieţui multe. Misterul Sfântului Graal, al idealului discipolului rosicrucian medieval, este în legătură cu acest lucru.

Să luăm un exemplu. Discipolul rosicrucian stătea faţă în faţă cu maestrul care îi dădea un exerciţiu. Ceea ce prezint eu acum sub forma unui dialog nu a fost niciodată exprimat ca dialog, ci a fost exersat, iar ceea ce conţine el a fost vieţuit. Este întru totul adevărat şi absolut corect până în detaliu.

Discipolul vine la maestru, şi acesta îi spune: Uită-te la plantă! Ea îşi înfige rădăcina în sol, creşte în înălţime, îşi deschide caliciul în sus; în acesta ea are organele de fecundare şi de reproducere. Ea se lasă sărutată în mod cast, nobil şi pur de către raza Soarelui şi de către lumină, de către lancea sfântă a iubirii, care străbate caliciul plantei ca rază solară şi atrage în afară ceea ce este pregătit în organele de fecundare ale plantei. Ţi-ai reprezenta ceva fals dacă, comparând planta cu omul, ai gândi că floarea ar fi capul iar rădăcina picioarele. Rădăcina este capul iar floarea este partea de jos. Omul este o plantă inversată.

Aşa vede ocultistul: în om, planta inversată, iar în plantă, pe omul inversat, iar animalul se află în mijloc: Uită-te la plantă! Ei îi corespunde braţul îndreptat în jos al crucii, animalului îi corespund braţele orizontale, iar omului îi corespunde braţul îndreptat în sus. Aceasta este semnificaţia iniţială a crucii: este simbolul pentru plantă, animal şi om, cele trei regnuri ale naturii. De aceea scrie Platon că sufletul lumii este crucificat pe trupul lumii. Iar apoi, maestrul spune mai departe discipolului: Uită-te la om, la omul în carne! Compară ceea ce este această carne umană, cu ceea ce este conţinut în plantă. Materia plantei este castă şi pură. Carnea umană este străbătută de pofte şi patimi. Omul se află mai sus pe scara de evoluţie, dar prin aceasta el a primit şi pofte şi patimi. Iar în presentimentul discipolului ocult intră organizarea viitoare a omului, în care carnea umană devine din nou pură şi castă precum caliciul cast al florii, care se oferă cu organele sale de fecundare lăncii sfinte a iubirii razei solare. Atunci puterile sale creatoare vor năzui tot atât de pur către spirit cum năzuieşte astăzi planta către lancea iubirii, către lumină. Cine năzuieşte la aceasta, năzuieşte către o transformare a cărnii. Prin aceasta se punea în faţa ochilor discipolului marele ideal că omul va fi cândva tot atât de pur şi cast ca şi planta. Acest ideal se numeşte Sfântul Graal. Aceasta este una dintre acele imagini care vorbesc inimii şi întregului suflet. Nu gândurile sunt cele prin care se putea înălţa discipolul, ci imaginile care acţionează asupra întregului suflet, antrenând neapărat cu sine inima şi simţirea. Abia atunci poate fi obţinută cunoaşterea imaginativă.

A treia treaptă este însuşirea scrierii oculte. În lume există ceva ce se numeşte în viaţa ocultă, vârtej. Acest vârtej există pretutindeni în natură şi în lumea spirituală. Imaginaţi-vă că priviţi în afară către nebuloasa din Orion, care formează o spirală remarcabilă. Dacă aţi fi văzători, aţi vedea un vârtej care se întoarce în afară ca o cifră şase şi apoi un al doilea vârtej, care este întunecos. Aceste două vârtejuri se întrepătrund. Acest lucru se petrece şi în lumea spirituală.

Trăim în perioada de după marele potop atlantean. Înaintea acestei perioade trăiau predecesorii noştri străvechi, care erau cu totul altfel de oameni. Astăzi ne imaginăm că oamenii ar fi fost pe atunci tot aşa cum sunt ei astăzi. Şi condiţiile fizice exterioare erau de asemenea complet altfel pe atunci. Astfel, Atlantida era o regiune mereu întunecoasă, învăluită în mase dense de ceaţă. Este important ca dumneavoastră să ştiţi aceasta. Mitologia veche germană a păstrat amintirea ei în cuvintele Nifelheim, Nebelheim, Nibelungi. Organizarea umană era cu totul alta, corespunzătoare acestor condiţii. Tot aşa, atlanteeni au avut o complet altă cultură. Dumneavoastră v-aţi forma o idee despre aceasta, dacă v-aş putea descrie în detaliu cum percepeau oamenii pe atunci sunetele articulate, în toate lucrurile. Nu existau porunci morale. Dacă cineva voia să ştie cum trebuia să se comporte cu vecinul său, el nu se putea adresa vreunei instanţe oarecare: el asculta cu atenţie valurile, şi ştia ce are de făcut.

Era o cultură din care pare să se fi şters orice urmă. Ea a apus. Când s-a petrecut asta? Noi putem vedea acest lucru pe bolta cerească. Cu aproximativ opt sute de ani înainte de naşterea lui Christos, Soarele răsărea în semnul Berbecului. El se deplasează printr-o constelaţie, în decurs de circa 2160 de ani. În jurul anului 800 înainte de Christos, Soarele a trecut în constelaţia Berbecului, sau a Mielului. Omenirea simţea că noua constelaţie i-a adus noua fertilitate a primăverii, noul bun. De aceea vedem că ei considerau important mielul sau berbecul. Multe lucruri fac aluzie la aceasta, de exemplu legenda Argonauţilor, în care lâna de aur joacă un astfel de rol. Christos însuşi este numit Mielul lui Dumnezeu. Simbolul căruia i se aducea veneraţie era mielul. Mai înainte Soarele era în constelaţia Taurului, de unde veneraţia taurului în cultura egipteană şi persan. Şi mai înainte, Soarele era în semnul Gemenilor. Acestuia îi corespunde rolul important pe care-l joacă dualitatea în învăţătura persană despre Ormuzd şi Ahriman. Urme din acestea se mai găsesc chiar şi la vechile popoare germanice. Mai înainte, Soarele trecea prin constelaţia Racului. Acesta a fost timpul care a urmat după potopul atlantean. În spiritual s-a împlinit un vârtej.

Dumneavoastră puteţi vedea şi astăzi în calendar această constelaţie cu semnul grafic ocult al Racului. Omul cunoaşte multe astfel de semne. În realitate el nu este altceva decât o copie a forţelor primordiale ale naturii. Dacă vă instruiţi sufletul pentru a înţelege semnele grafice oculte, atunci prin scrierea ocultă vă veţi căli voinţa. Învăţaţi să cunoaşteţi căile pe care merg entităţile spirituale care stau la baza naturii. Un ecou îndepărtat al acestora sunt semnele grafice simbolice ca pentagrama sau hexagrama. Un semn ocult despre care citiţi adesea, este svastica. Tot ceea ce există în acest caz, în explicaţiile bizare, este neverosimil. În realitate nu este nimic altceva decât simbolul pentru organele senzoriale astrale, roţile sau florile de lotus, dintre care câteva sunt ancorate în trupul astral: în inimă, în laringe, între sprâncene. Dacă ultima roată amintită începe să se învârtă, apare vederea astrală. Semnul pentru acest organ senzorial astral este svastica.

A patra treaptă este aşa-numita pregătire a pietrei filosofale. Aceasta există într-adevăr. Chiar la sfârşitul secolului al XVIII-lea a fost dată într-o revistă o descriere foarte frumoasă a pietrei filosofale de către un om care a auzit ceva [ Nota 106 ], dar nu a ştiut despre ce este vorba. Nici autorul nu a ştiut cât de bine a descris-o. Pe atunci a fost trădat ceva din şcoala ocultă, printr-o anumită întâmplare, şi cineva a descris atunci piatra filosofală. Aceasta este de fapt un lucru pe care îl cunoaşte orice om, pe care mulţi îl ţin zilnic în mână, fără a bănui ceva. Pentru ca dumneavoastră să vedeţi despre ce este vorba, trebuie să parcurgeţi împreună cu mine o mică reflecţie. Reflectaţi la respiraţia omului. El inspiră oxigen – prin aceasta îşi transformă sângele albastru în sânge roşu – şi expiră dioxid de carbon, astfel încât în fiecare moment expiră substanţă toxică. Planta primeşte în schimb dioxidul de carbon pe care îl expiră omul şi animalul, reţine carbonul şi îşi construieşte corpul. Ea cedează oxigenul, astfel încât omul îl poate inspira iarăşi. Acesta este un circuit. Ocultiştii au atribuit o mare importanţă acestui proces. Dacă dezgropaţi astăzi o plantă sub formă de huilă, puteţi vedea cum şi-a construit planta corpul din carbon. Omul primeşte oxigen, îşi transformă sângele albastru în sânge roşu, iar planta primeşte dioxid de carbon şi redă oxigenul pe care omul îl asimilează din nou.

Acum să ne lămurim odată ce se petrece în educaţia rosicruciană printr-o anumită reglare a procesului de respiraţie. Cum şi în ce fel are loc aceasta, se poate spune doar de la om la om, totuşi despre rezultat se poate vorbi. Picătura ce cade mereu scobeşte stânca – spune un proverb. Aşa este şi cu acel proces pe care eu îl descriu acum. Discipolul ocult primeşte de la maestru îndrumarea despre modul cum trebuie să-şi facă exerciţiile de respiraţie din spirit. Este vorba deci despre o îndrumare de a regla procesul de respiraţie într-un anumit mod, prin care este adusă posibilitatea de extindere treptată a conştienţei umane asupra a ceva despre care omul nu ştie nimic de obicei, asupra a ceva ce are loc de obicei în plantă. În mod normal, omul elimină dioxid de carbon şi asimilează oxigen. Acest proces trebuie luat acum de discipol în conştienţa sa. El vieţuieşte conştient în procesul său de respiraţie, transformarea dioxidului de carbon în oxigen, transformarea sângelui albastru în sânge roşu. El învaţă să îndeplinească în sine ceea ce lasă de obicei în seama plantei. Astfel, el este în stare să-şi construiască propriul corp. Aceasta o învaţă el prin respiraţia reglată. El a obţinut capacitatea de a realiza în sine însuşi procesul vegetal. Acum dumneavoastră aveţi procesul real prin care omul învaţă să-şi purifice carnea şi din punct de vedere fizic. În acest proces este conţinută alchimia trupului uman. El produce transformarea omului într-un purtător de carne pură şi castă care se lasă comparată cu planta. Discipolul are conştienţa celor măreţe, a clarităţii, el ştie că trebuia doar să treacă prin stadiul de carne. Aceasta este transformarea din cărbune în diamant. Dumneavoastră veţi înţelege acum ce înseamnă ritmizarea respiraţiei în educaţia rosicruciană şi în ce sens am vorbit noi despre piatra filosofală. Procesul reglat al respiraţiei este calea către piatra filosofală.

Acestea sunt doar aluzii, dar dumneavoastră veţi înţelege că în spatele căutării pietrei filosofale se ascunde ceva profund, ceva ce se referă la transformarea întregii omeniri, astfel încât omul devine un altul decât este astăzi – el şi întregul Pământ. Puterile sufletului trebuie să fie atât de mari şi consistente, atât de mari din punct de vedere moral, încât omul să implice carnea sa în procesul de eliberare. Împreună cu noi, trebuie să eliberăm tot ce este de jur-împrejurul nostru, toate făpturile.

Al cincilea pas este cufundarea în relaţia dintre microcosmos şi macrocosmos. Un mare ocultist al Evului Mediu, pe care trebuie să învăţăm mai întâi să-l citim, a folosit o frumoasă imagine pentru a prezenta relaţia dintre macrocosmos şi microcosmos. Paracelsus a spus: Voi vedeţi aici literele separate. Omul este cuvântul compus din litere. Astfel, noi trebuie să vedem în întreaga natură un om extins, iar în om natura reunită. Paracelsus îl numea, de exemplu, pe bolnavul de holeră, Arsenicus, fiindcă în el sunt active aceleaşi forţe ca şi în arsen.

Însă lucrurile merg mai departe. Dacă omul se concentrează foarte puternic asupra unei anumite părţi a interiorului său, îndeosebi asupra punctului dintre sprâncene – care este, fireşte, doar un punct de sprijin – el are o vieţuire foarte precisă, care îl conduce în evenimentele lăuntrice din lumea exterioară. Acestea corespund în special punctului care este conţinut în mod microcosmic între ochi. Astfel trebuie să fie vieţuită mai departe, parte cu parte, corespondenţa dintre macrocosmos şi microcosmos. Discipolul trebuie să cunoască lumea exterioară prin cufundarea în interiorul lui.

Pe treapta a şasea şi a şaptea discipolul rosicrucian creşte împreună cu întreaga lume. El ajunge la o cunoaştere veritabilă a ceea ce există în afară în lume. Simţirea şi întregul său suflet cresc în aceeaşi măsură cu lumea exterioară. Aceasta este starea numită fericirea divină. Apoi trupul Pământului devine trupul său. Prin aceasta se atinge ceea ce se numeşte contopirea cu Universul. Este o cale lungă a unei instruiri spirituale precise. Cine a parcurs-o, devine un mesager al lumii spirituale, care vorbeşte din experienţă.

Pe această cale poate merge astăzi oricine. În principiu, oricine. La unii durează mult, la alţii durează puţin. Unul dintre cei mai buni teosofi, defunctul Subba Row, a spus referitor la această durată, despre care se întreabă aşa de mult: Este adevărat faptul că unul are nevoie de şaptezeci de încarnări, altul are nevoie de şapte încarnări, pe da altă parte unul are nevoie de şaptezeci de ani sau altul de şapte ani; au existat oameni care au atins aceasta în şapte luni, şi unii care au atins-o în şapte zile, potrivit karmei din vieţile pământeşti trecute. Dacă omul începe să meargă pe această cale trebuie să aibă răbdare şi perseverenţă, şi trebuie să-i fie clar că este expus la mari pericole dacă nu a parcurs mai înainte o bună educare a caracterului său. Deduceţi aceasta dintr-o alegorie: Consideraţi un lichid verde, care este realizat prin amestecarea unui lichid albastru cu unul galben. Dacă adăugaţi acum un agent chimic, sunteţi în stare să separaţi lichidul albastru de cel galben. Mai înainte nu aţi văzut nimic din însuşirile celor două lichide astfel separate. Acum ele îşi reiau însuşirile. Aşa este şi la om. Cel superior este amestecat cu cel inferior. Cel inferior este ferit să se manifeste cu toată intensitatea, datorită amestecului puterilor superioare. Acum dumneavoastră separaţi părţile, prin exerciţiile ce le faceţi. În acest caz se poate ca un om care până atunci era oarecum suportabil, să devină iritabil şi perfid şi să prezinte încă multe alte însuşiri rele. Trebuie să ne fie clar acest lucru. Un astfel de pericol poate fi prevenit dacă sunt făcute anumite exerciţii pregătitoare, prin care discipolul se situează pe o anumită ţinută morală lăuntrică, de caracter.

În primul rând el trebuie să-şi însuşească aptitudinea de a-şi controla gândirea în mod riguros. Trebuie să se deprindă a pune un gând, timp îndelungat, în centrul vieţii sale sufleteşti; cu cât mai intens, cu atât mai bine. Cel ce exersează trebuie să rămână la obiect şi să înşire toate gândurile privitoare la acesta. Acest exerciţiu trebuie să fie întreprins zilnic, cel puţin cinci minute. Cu cât e mai mult, cu atât mai bine, numai că omul nu are voie să fie copleşit de acesta.

În al doilea rând este necesară iniţiativa acţiunii. Ea constă în aceea că discipolul execută zilnic o acţiune dintr-o iniţiativă complet proprie. Este suficientă o faptă foarte mică, neînsemnată, de exemplu udarea unor flori. După câtva timp omul trebuie să-şi propună o altă faptă.

În al treilea rând, omul trebuie să devină stăpân asupra plăcerii şi suferinţei. „Jubilarea până în înaltul cerului, întristarea de moarte” trebuie să înceteze. Prin aceasta omul devine mai subtil şi mai sensibil, dar el trebuie să fie stăpân pe sine, şi nu sentimentele.

În al patrulea rând este necesară pozitivitatea. Ce se înţelege prin aceasta, este exprimat de o legendă persană despre Iisus Christos. Christos mergea pe drum împreună cu câţiva ucenici de-ai Săi. Pe marginea drumului se afla un câine mort, care trecuse deja în putrefacţie. Ucenicii s-au întors, spunând: Ce respingător este animalul! Christos însă a rămas pe loc, şi a spus: Priviţi ce dinţi frumoşi are animalul acesta! În ceea ce este cel mai respingător se mai află ceva frumos, în ceea ce este cel mai rău se mai află ceva bun, în ceea ce este neînsemnat se mai află ceva important. Însuşirea pozitivă trebuie căutată pretutindeni.

În al cincilea rând trebuie întreprinsă obiectivitatea absolută faţă de toate impresiile noi, obiectivitatea în cea mai mare măsură. Oamenii obişnuiesc să spună: Asta n-am mai auzit niciodată, n-am mai văzut niciodată, eu nu cred aşa ceva! Omul trebuie să se dezobişnuiască în cea mai mare măsură să vorbească despre imposibilitate. El trebuie să aibă în inimă o cămăruţă în care de exemplu lasă deschisă posibilitatea ca turnul bisericii să stea efectiv înclinat, dacă cineva spune că turnul bisericii ar fi înclinat. Omul trebuie să considere cel puţin ca fiind posibil ceea ce aude.

A şasea treaptă constă în armonizarea celor cinci însuşiri.

Atunci discipolul va fi dezvoltat în lăuntrul său o natură atât de puternică, încât el este ferit de ceea ce i-ar putea face rău din instruirea ocultă. Această instruire ocultă nu trebuie respinsă prin aceea că se spune: Eu vreau să am numai un folos etic. Dacă omul vrea să pătrundă în lumile superioare, el trebuie să meargă pe calea indicată. Calea celei mai înalte cunoaşteri este în acelaşi timp calea celei mai înalte compasiuni. Prin cunoaştere trebuie să ajungă omul la compasiune, şi nu prin fraze. Toţi cei care sunt plini de compasiune nu pot ajuta la o fractură de picior, poate ajuta numai cel care ştie ce trebuie să facă şi o face în mod corect. Dacă omul doar predică teosofia, este aşa ca şi cum el s-ar aşeza în faţa sobei şi ar spune: Datoria ta este să încălzeşti camera. Tot aşa este dacă spunem oamenilor că ei trebuie să exerseze iubirea frăţească. Aşa cum trebuie să punem lemne în sobă şi să le aprindem, tot aşa trebuie să dăm oamenilor ceea ce leagă sufletele în marea fraternitate, şi aceasta este cunoaşterea. Cunoaşterea adevărată este combustibilul pentru marea alianţă frăţească a omenirii. Astăzi este timpul materialismului, care a dus până acolo că oamenii s-au separat…