Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA LUI HRISTOS

GA 100


ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM

CONFERINŢA I

Kassel; 16 iunie 1907

Scopul acestor conferinţe este acela de a oferi o vedere de ansamblu asupra a ceea ce numim în mod curent teosofie. Teosofia trebuia să devină, într-un sens cuprinzător, un nou impuls cultural; ea este un lucru la care aspiră omenirea dintotdeauna şi care trebuie să răspundă la întrebarea arzătoare în toate privinţele pe care aceasta o pune. Totusi, astăzi teosofia este privită frecvent ca ceva ce este îndoielnic, ca o nebunie, ca reveriile unor capete inventive.

Fără îndoială, dacă-i întrebăm pe aceşti „inventivi” ce urmăresc, răspunsul lor este relativ cuprinzător. Înainte de toate, ceea ce se consideră în prezent a fi reverie este privită de cel care face din aceasta punctul central al vieţii sale ca ceva ce peste douăzeci sau cincizeci de ani va avea o semnificaţie considerabilă pentru sentimentul, gândirea, voinţa şi activitatea omenească.

Nu există domeniu în care teosofia să nu poată aduce, în calitate de impuls, lumina sa şi să nu aibă chemarea de a ilumina. Se ştie că epoca noastră are cele mai variate probleme: de sănătate, sociale, ale femeilor, ale educaţiei. Răspunsurile sunt încă şi mai numeroase. Când se examinează în mod obiectiv ansamblul acestor probleme şi rezolvările oferite, se observă că ele sunt puse corect prin înseşi condiţiile timpului actual, dar că soluţiile nu pot fi date nemijlocit acum.

Celui care nu vrea să vadă nici să audă care sunt problemele actuale, îi vor apărea pretutindeni obstacole în cale. Va veni o epocă când oamenii îşi vor da seama că există mult mai multe probleme: războaie interioare şi exterioare ale omenirii, dureri şi suferinţe, speranţe frânte în toate domeniile. Numai teosofia este în măsură să răspundă în mod corespunzător acestor probleme.

Sunt tot mai numeroşi cei care se resemnează, care, de fapt, îşi fac datoria, dar nu ştiu de ce muncesc, al căror moral distrus ajunge până la disperare, alterându-le chiar sănătatea fizică şi provocând apariţia neurasteniei.

Acestea nu sunt decât câteva aspecte, pe care le amintim aici. Gândul călăuzitor care trebuie să ne cuprindă sufletele este acela că teosofia nu este ceva care să preocupe capete fără ocupaţie, care n-au altceva mai bun de făcut; ea trebuie să-şi exercite influenţa în viaţa practică.

Desigur, în cursul celor treizeci de ani de existenţă, Societatea teosofică [1] a cunoscut bolile copilăriei şi a suferit tot felul de avataruri, care au provocat îndoieli cu privire la importanţa ei, dar ea îşi va reveni şi va face dovada aptitudinilor sale. Teosofia trebuie să devină o problemă generală, un fapt universal, căci ea poate răspunde la chestiunile fundamentale ale întregii existenţe şi poate indica cum trebuie să fie percepute de omul actual; el trebuie să înţeleagă de ce există religii şi stiinţe în lume. Oricare ar fi activităţile noastre artistiee, stiinţifice sau practice, ele se învârt în jurul câtorva probleme fundamentale, care trebuie rezolvate într-un fel oarecare. Toate religiile au fost încercări de a da răspuns la aceste probleme, un răspuns totdeauna adaptat la intelectul şi la treapta de cultură a popoarelor.

Teosofia nu vrea să fie o religie, ea nu are nimic de-a face cu o sectă, nu provoacă agitaţie.

După cum ştiţi, religia este tot atât de veche ca şi aspiraţia omului către progres. Dacă examinăm religiile diferitelor popoare, vom ajunge la certitudinea că toate au încercat să răspundă la mai multe întrebări: în primul rând, care este esenţa omului, în al doilea rând, care este destinul său şi, în al treilea rând, ce există dincolo de existenţa fizică.

Cu privire la aceste întrebări, trebuie să spunem că tocmai noi, oamenii epocii actuale, avem un trecut uimitor în urma noastră, care a dus pe mulţi în eroare în ceea ce priveşte religia. Să ne punem întrebarea: Câte fiinţe omeneşti au nevoie efectiv de religie, dar nu o pot avea? Unii dintre noi mai pot privi înapoi la epoci când religia era resimţită cu adevărat ca viaţă, ca ceva perceput mult mai intens decât de naturile actuale cele mai predispuse la religie. La acestea din urmă mai există încă o parte din sentimentul cald care a străbătut mileniile. Setea, nostalgia pentru ceea ce se numeşte lumea spirituală, adică aspiraţia la religie mai există încă; la naturile cele mai autentice această nevoie s-a amplificat fără încetare. Astfel de persoane vor spune: Când eram copil mai aveam încă adevărata credinţă. Apoi această credinţă s-a schimbat. Am cunoscut ceea ce se cheamă stiinţa şi principiile sale şi a trebuit, mai ales în virtutea modului în care mi-a fost dezvăluită crearea lumii, să mă îndoiesc profund de ceea ce crezusem în copilărie. Apoi m-a cuprins o tristeţe profundă, sufletul pare să fie sfâşiat, când, pustiit, priveşte în lume fără a găsi o explicaţie la această contradicţie interioară. De aici, ruptura între aspiraţia religioasă şi satisfacţia sufletului, de aici, tragismul epocii actuale. Poate că ceea ce se instalează în aceste suflete este totuşi preferabil celeilalte atitudini, cea în care omul nu mai pune întrebări; când el pierde obiceiul de a pune întrebări, devine superficial, trăindu-şi pur si simplu existenţa cotidiană.

Cauza acestei situaţii ţine de religii? Nu! Este evident că nu e nimic din toate acestea, căci orice religie, chiar vechile mituri şi legende, sunt în măsură să reînnoiască inima, să dea viaţă oricărui suflet, dacă el vrea. Cine ar fi crezut că din vechile mituri, care păreau vlăguite de milenii, ducând o existentă aproape ascunsă, necunoscută, ar putea reînvia impulsuri atât de puternice ca cele întâlnite în dramele lui Richard Wagner? [2]

Nu este necesar să întemeiem o religie nouă, momentul pentru aceasta a trecut, dar a devenit necesară o nouă luare de poziţie faţă de religie, o nouă înţelegere. Ceea ce s-a schimbat este spiritul uman, sufletul uman, inima omenească.

Să încercăm să ne transpunem în procesul evolutiv al sufletului omenesc; ne vom convinge, în cursul acestor conferinţe, că sufletele noastre au fost în mod repetat aici, jos, pe planul fizic, că ele s-au dezvoltat încetul cu încetul urcând la treapta actuală a evoluţiei. La început acest lucru vă poate părea grotesc, totuşi asemenea adevăruri, aşa cum ne sunt prezentate astăzi, le-am auzit adesea în cursul existenţelor noastre trecute.

Astfel, veţi face cunoştinţă cu învăţătura reincarnării. La fel cum mă ascultaţi astăzi, sufletele dumneavoastră au ascultat odinioară pe acel druid care trăia şi învăţa chiar în această regiune a noastră. Vechii druizi cultivau pentru cercuri restrânse învăţătura despre reincarnare, această înţelepciune foarte veche despre enigmele vieţii. Ei se adresau celor care simţeau în sufletul lor setea unei cunoaşteri mai profunde. Dar dacă aceşti învăţători ar fi utilizat limbajul de care mă folosesc eu astăzi, el nu ar fi fost inteligibil pentru sufletele dumneavoastră de atunci, căci spiritul nu era suficient dezvoltat pentru aceasta. În acel timp, spiritul omenesc nu dispunea încă de gândirea logică, dar avea facultatea de a înţelege prin intermediul imaginilor. De aceea aceste învăţături se exprimau prin imagini pe care le regăsim astăzi sub formă de poveşti şi mituri. Dacă sufletele noastre nu ar fi primit această învăţătură, ele ar fi incapabile să înţeleagă acum adevărul transmis sub o formă nouă.

Astfel, în cursul secolelor, sufletele noastre fac progrese uriaşe, iau forme noi şi din această cauză adevărul trebuie să fie prezentat, anunţat de fiecare dată sub o formă nouă. Să vă dau un al doilea exemplu.

Să ne întoarcem pe firul evoluţiei umane până la egipteni, caldeeni, babilonieni. Pe vremea când erau purtătorii culturii, ei nu considerau soarele şi stelele ca fiind corpuri pur fizice. Astăzi, când un astronom materialist observă corpurile cereşti, el nu vede în ele decât corpuri fizice, nimic mai mult. De asemenea, pentru el Pământul nu este decât un corp fizic pe care omul umblă încoace şi încolo, ca un ţânţar pe mână.

Cu totul altfel stăteau lucrurile cu astronomii egipteni. Când vechiul astrolog egiptean contempla o stea, el nu vedea numai un corp fizic, ci pentru el steaua avea o realitate cu totul diferită decât pentru omul actual. Când pronunţa, de exemplu, numele Mercur el o făcea cu o profundă veneraţie. Nici nu se gândea să se adreseze corpului ceresc fizic; după cum nici dumneavoastră nu vă gândiţi să vă adresaţi unui obiect de carton presat. Tot ce percepea ochiul atunci nu era decât expresia unei realităţi spirituale. Astfel, pentru astronomul de odinioară corpul ceresc al lui Mercur nu reprezenta decât manifestarea spiritului său. Dumneavoastră nu trebuie să înţelegeţi acest lucru pe cale raţională, ci să-l cuprindeţi cu sufletul, altfel nu veţi avea nici o idee despre conţinutul sufletesc al unui asemenea astronom. Pentru el nu exista nimic care să nu fie expresia spiritualului. El spunea: Totul este spirit, şi eu însumi, în calitate de spirit, sunt o parte a acestui spirit.

Dumneavoastră trebuie să aveţi în vedere asemenea trăire. Trebuie să-i înţelegem bine pe înţelepţii epocilor trecute. Trebuie să înţelegem ce ştiau ei despre ceea ce se desfăşura în spaţiul spiritual. Şi cel ce se adânceşte în aceste vieţuiri ştie cât de infinit mai sublimă era această concepţie faţă de cea a materialismului actual. Înţelepţii de odinioară trebuie să fie mai întâi înţeleşi, trebuie să aprofundăm ceea ce ei au cunoscut despre spaţiul spiritual; abia atunci apare cât de importante erau acele vechi învăţături. Aceasta poate părea ridicol simţului materialist actual, care nu cunoaşte decât aspectul pur fizic al astronomiei, dar aşa stau lucrurile.

Cum se face că în prezent simţul pentru viaţa spirituală care stă la baza oricărei vieţi fizice a pierit? Şi de ce trebuia să se întâmple aceasta?

Să aruncăm o privire asupra anturajului nostru imediat. Dacă aţi putea compara ceea ce, în trecut, înconjura la fiecare pas omul cu ceea ce constituie mediul omului modern, aţi constata că el nu avea la dispoziţie decât mijloacele strict necesare pentru a-si putea duce existenţa pe Pământ; în schimb, avea un mai accentuat simţ al spiritualului. Acest simţ al spiritualului a trebuit să regreseze, pentru ca omul să aibă posibilitatea să obţină stăpânirea actuală asupra Pamântului. Toate progresele tehnice şi industriale au fost posibile doar datorită concepţiei noastre materialiste despre lume şi datorită faptului că spiritul, lumea suprasensibilă s-au estompat. Asadar, prin renunţarea la concepţia spiritualistă asupra lumii, omul a dobândit stăpânirea asupra lumii fizice. Este o lege eternă a omenirii aceea că facultăţile dobândite într-un domeniu nu pot apărea decât prin reducerea facultăţilor din alt domeniu. Omul nu ar fi putut obţine niciodată posibilităţile actuale de comunicare dacă n-ar fi regresat celelalte facultăţi ale sale. Pentru a dobândi tot ceea ce constituie anturajul nostru actual a trebuit să regreseze simţul pentru spiritual. Pentru ca omul să poată cuceri lumea fizică, a trebuit să regreseze conţinutul conştienţei omului de odinioară.

Vedem astfel, cu începere din secolul al XVI-lea, cum se pierde înclinaţia pentru lumea spirituală şi cum pune stăpânire pe omenire simţul materialist. Şi cel care-şi imaginează că el însuşi nu se află în plin materialism se înşeală.

Misiunea ştiinţei spiritului nu este de a nega ceva, ea nu critică lumea actuală; mai mult decât atât, ea arată cum coborârea în materie a fost o necesitate. Pentru un timp trebuia să se şteargă vastul orizont al vieţii spirituale al omenirii; aceasta implică dispariţia vechiului mod de a sesiza spiritualul. Adevărurile se prezentau atunci sub vechea lor formă. Ştiinţa spiritului îşi propune să arate cum pot fi ele apropriate înţelegerii omului actual. Aceasta este ceea ce o preocupă. Astfel, teosofia nu este decât instrumentul prin care se pot face accesibile gândirii omeneşti contemporane adevărurile profunde, pentru ca ele să fie sesizate în toată amploarea lor.

La ora actuală atenţia trebuie să fie îndreptată din nou spre spirit. Nu trebuie să ne mulţumim a spune: „Cât de departe am dus lucrurile”.[3] Adevărul este întotdeauna accesibil şi există diferite moduri de a-l înţelege.

Să ne întoarcem privirea spre vechea Indie, spre Egipt, spre Grecia, spre epoca întemeierii creştinismului: mereu aceleaşi adevăruri se manifestă sub diferite forme. Întotdeauna au existat ghizi ai omenirii care au vegheat la faptul că, în acele epoci, adevărurile care se estompau datorită declinului culturilor să fie comunicate omenirii sub o formă nouă. Dintre acesti ghizi fac parte toţi marii întemeietori de religii.

Înaintea epocii actuale, înainte de Copernic şi secolul al XVI-lea, chiar în Europa s-a vegheat la punerea bazelor unei reînnoiri a răspândirii adevărului. În acea epocă, unii oameni erau capabili să înţeleagă semnele timpului. Încă din 1459, o individualitate spirituală de un grad superior, cunoscută exterior sub numele de Christian Rosenkreutz [4], a întemeiat cu încă câţiva o şcoală esoterică pentru dezvoltarea înţelepciunii, nu a unei noi înţelepciuni, ci a celei vechi, dar sub o formă corespunzătoare nevoilor oamenilor. Aceasta este înţelepciunea rosicruciană, asa cum a fost ea cultivată atunci pentru prima oară. Aşa cum am spus, nu este nimic nou în această înţelepciune, este înţelepciunea veşnică, dar în forma de care are nevoie omenirea actuală.

Cum se prezintă această înţelepciune a rosicrucienilor faţă de creştinism? Nu există nici o diferenţă între adevărata învăţătură creştină şi aceea a rosicrucienilor. Este suficient să înţelegi miezul creştinismului şi ai în faţă teosofia rosicrucienilor. Nu este nevoie să întemeiezi o religie nouă, trebuie să înţelegi creştinismul cum au făcut-o primii creştini. Dar foarte puţini oameni mai ştiu ceva despre tainele începuturilor evoluţiei creştinismului. Chiar teologia oficială nu mai are despre aceasta nici cea mai mică idee. Aici îl întâlnim pe însuşi apostolul Pavel [5], cel mai profund cunoscător al tainelor creştine, propovăduind acele profunde adevăruri care trebuiau să ghideze omenirea timp de milenii. El este cel care a întemeiat o şcoală la Atena, al cărei rector a fost Dionisie Areopagitul [6], adevărat discipol al său.

Învăţăturile lui Dionisie au fost mereu vii şi au fost transmise în particulat celor care trebuiau să ducă Verbul viu al lui Hristos pe tot Pământul. Dacă oamenii ar fi rămas fideli învăţăturii lui Dionisie nu ar fi fost necesară o nouă formă. Dar au venit timpurile noi şi creştinismul a trebuit să capete baze solide, pentru ca nici o ştiinţă să nu-i poată fi opusă. Din această cauză, teosofia rosicruciană este forma religioasă adaptată la epoca noastră.

Numai acela care înţelege creştinismul în mod corect poate să-şi facă o idee despre conţinutul său veşnic viu.

Dacă am fi puşi astăzi în situaţia de a auzi ce are de spus teosofia rosicruciană despre adevăratul creştinism, datele ştiinţifice nu ar contrazice procesele pe care ea le descrie. Este vorba de faptul că religia nu s-ar putea afla în contradicţie cu datele ştiinţifice şi că acestea trebuie să fie în armonie cu religia.

Ce vrea deci să ne ofere teosofia rosicruciană? Cunoaşterea lumilor superioare, adică a acelor lumi cărora le va aparţine omul după ce corpul său fizic se va fi descompus; cunoaşterea vieţii, cunoasterea esenţei morţii şi a evoluţiei omenesti. Astfel, ea va conferi omului un fundament solid pentru adevărurile religioase şi pentru viaţa religioasă.

Nimeni nu ar trebui să spună: Eu mă ţin ferm de vechile învăţături şi ele îmi sunt suficiente. Ce mă interesează scepticii! Nu există nimic mai egoist şi nici judecată mai puţin creştină decât aceasta. Căci, dacă astăzi mai este posibil ca unii să zăbovească încă în vechile religii, acest lucru va deveni imposibil într-un viitor apropiat. Cine poate pătrunde în ceea ce tinde în prezent să determine apariţia marilor valuri sociale, acela nu va judeca astfel; el va vedea că teosofia nu este un lucru care să dea naştere la controverse. Cine poate gândi, ştie că ştiinţa spiritului este prezentă pentru a răspunde la întrebările cele mai arzătoare şi că este efectiv în măsură să răspundă la toate aceste întrebări. În principiu, totul poate fi dovedit şi contestat, dar nu despre aceasta este vorba: nu are nici un sens să discutăm despre un remediu, contează numai rezultatul obţinut cu ajutorul lui. Exact la fel se întâmplă şi cu ştiinţa spiritului. Omenirea are nevoie de spiritualitate ca remediu şi vindecarea acesteia nu se va produce decât dacă acest remediu pătrunde în ea. Ea este un factor evolutiv şi un mijloc de susţinere pentru cultura noastră.

Cu măsuri exterioare nu se rezolvă nimic; ele se adresează toate, fără excepţie, elementului fizic-corporal. Teosofia vizează vindecarea sufletului şi a spiritului. Ştiinţa spiritului nu este ceva arbitrar, ea este o cerinţă a epocii şi a problemelor sale. Tot ce ne aduce ea este învăţătura comună a cercetătorilor din acest domeniu.

Noi suntem conduşi de ştiinţa spiritului spre lumi superioare care rămân de nepătruns pentru ochiul sensibil, lumi unde se află cauzele efectelor care se manifestă în lumea fizică. Ştiinţa spiritului ne va aduce cunoaşterea principiului veşnic al naturii omeneşti, al nucleului esenţei existent în fiecare din noi, al lumilor spirituale şi al ierarhiilor acestor lumi. Obiectul studiului nostru trebuie să fie esenţa adevărată a naturii omenesti. Noi vom face cunoştinţă cu lumi care sunt prezente, dar nu pot fi înţelese numai de simţurile noastre fizice. Unii poate vor spune: Tot ce povesteşti este foarte frumos, dar noi nu putem şti nimic despre toate aceste lucruri. Răspunsul la această obiecţie l-a dat deja Fichte [7]. Presupuneţi că aţi fi singurul văzător într-o lume de orbi din naştere, cărora le-aţi vorbi despte culori. Aceştia vă vor spune: Toate acestea nu sunt decât o prostie, ceea ce povesteşti tu nu este real. Însă, dacă i-am putea opera cu succes, ei ar afla atunci prin experienţa lor această lume a culorilor şi a luminii.

Acest lucru este valabil şi pentru obiecţia de mai sus. Cel care face o asemenea obiecţie se plasează pe un punct de vedere care corespunde cu acela al orbului din naştere. Iată de ce nimeni nu ar trebui să spună: Aceasta nu există. Căci nimeni nu are dreptul să vorbească de „limite ale cunoaşterii” [8], cum a făcut-o la timpul său Du Bois-Reymond. Există tot atâtea lumi pentru câte organe avem spre a le percepe, o infinitate de lumi; atâta doar că noi nu le putem percepe încă, deoarece nu avem încă organele corespunzătoare. Lumea nu este numai spaţial, dar şi în mod intensiv [9] infinită: pentru fiecare simţ există o lume. În prezent ele sunt insondabile, dar există; sunt acolo unde ne aflăm noi înşine. Trebuie numai să deschidem ochii asupra lor, căci ele sunt în mijlocul nostru.

Cuvântul lui Hristos: „Nu căutaţi împărăţia lui Dumnezeu, căci împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru” [10] trebuie luat ad litteram. Exact în acest sens vorbeşte şi ştiinţa spiritului despre lumile spirituale. Şi dintotdeauna au existat iniţiaţi care au cunoscut mijloacele şi căile de acces care conduc la împărăţia cerurilor. Toate religiile vorbesc despre acestea. Ştiinţa spiritului nu este decât mijlocul de a regăsi aceste adevăruri fundamentale ale tuturor religiilor. Tot ceea ce vedem şi percepem în jurul nostru este consecinţa şi efectul a ceea ce se află şi acţionează în lumile spirituale.

De multă vreme, creştinismul oficial nu mai este în măsură să înţeleagă adâncimea documentelor religioase. Astfel, ştiinţa spiritului a trebuit să preia sarcina de a redeschide accesul la comorile uitate ale cunoştinţelor şi astfel să ofere remedii umanităţii aflate în cumpănă. Cu toate acestea, ştiinţa spiritului este departe de orice fanatism; ea nu face decât să descrie, să pună în lumină esenţa omului, ea indică devenirea sa dincolo de moarte şi modul în care se dezvoltă sufletul în afara corpului fizic. Ea descrie ce se întâmplă în lumile superioare, vorbeşte despre fazele evoluţiei pământului şi a celorlalte planete, pune în lumină desfăşurarea trecută şi viitoare a existenţei omeneşti. Ea arată ce-l aşteaptă pe om până ce îşi va atinge scopul final.

Noi vom încerca să înţelegem esenţa omului şi a acelor lumi din care a ieşit. Acesta este domeniul de cunoştinţe la care ne conduce ştiinţa spiritului.

S-ar putea obiecta: Toate acestea nu-l privesc decât pe aşa-zisul clarvăzător, care are deja acces la lumile spirituale. La ce ne poate ea servi nouă? Ele ne sunt inaccesibile!

Răspunsul nostru va fi: Există desigur metode de antrenament valabile numai pentru investigatorul spiritual, ceea ce ar crea impresia că obiecţia este valabilă: Cu toate acestea metoda rosicruciană de formare este diferită. Este adevărat că pentru a pătrunde în lumile spirituale trebuie să avem ochiul văzătorului şi urechea iniţiatului, dar pentru a o înţelege este suficientă logica curentă. Tot ce spune investigatorul spiritual este accesibil gândirii logice. Este suficientă raţiunea umană sănătoasă pentru a înţelege aceste lucruri. Cel care nu poate înţelege nu stăpâneşte logica. Desigur, ochiul investigatorului este necesar pentru descoperirea misterelor spiritului; logica curentă este suficientă pentru înţelegerea a ceea ce prezintă gândirea rosicruciană.

Cine nu poate înţelege aceasta nu trebuie să atribuie inaptitudinea sa metodei. Lipsa sa de cunoaştere nu ţine de faptul că el nu este văzător, ceea ce-i lipseşte este o capacitate sănătoasă de înţelegere şi gândirea consecventă. La drept vorbind, logica este pentru mulţi oameni o necunoscută. Un muzician contemporan spune, de exemplu, că a gândi este un lucru îndoielnic. Şi lumea învăţaţilor noştri nu gândeşte decât până la un punct. Totuşi, dacă omul îşi utilizează în mod corect mintea, el ajunge să înţeleagă adevărurile superioare şi să le facă să trăiască în el. Şi dacă vă întrebaţi: La ce bun toate acestea? răspunsul este: Nimic nu poate să aibă o importantă mai mare decât cunoaşterea ştiinţei spiritului. Căci numai prin ea vom deveni în mod plenar oameni, şi vom avea prin aceasta o inimă împăcată şi un suflet în armonie eu el însuşi.

Discursurile frumoase nu ne fac să avansăm; trebuie să ne îndreptăm în mod serios spre cunoaştere şi să ne adâncim în necesităţile şi problemele existenţei. Trebuie să ne străduim fără încetare să trecem de la un domeniu la altul al vieţii spirituale; din aceasta rezultă pătrunderea în întregul evoluţiei Universului şi omenirii. Şi amploarea acestor evenimente nu cuprinde numai inima noastră; ea trezeste în noi facultăţi noi, ne face abili pentru îndatoririle cotidiene. Căci ştiinţa spiritului este o sursă directă de forţe care devin un bun inalienabil şi ne face creatori.

Abia prin cunoasterea lumii spirituale putem înţelege lumea materială. Ştiinţa spiritului nu este pentru excentrici, ci, dimpotrivă, este pentru cei mai practici dintre practicieni.

Orice existenţă este spirit. Tot aşa cum gheaţa este apă, materia este spirit. Fie că este vorba de mineral, plantă, animal sau om, toate sunt spirit în formă densificată.

În acest sens teosofia rosicruciană ne conduce înţelegerea bazelor spirituale ale Universului. Ea nu ne separă de viaţă, ci ne face s-o iubim, căci nu dispreţuieşte viaţa cotidiană, nu ne îndepărtează de sarcinile noastre zilnice, ci ne leagă de ele. Ne stimulează în îndeplinirea activităţilor noastre zilnice, deoarece ştie că orice acţiune, ca şi orice fiinţă, este o manifestare a spiritului.