|
Scopul acestor conferinţe este acela de a oferi o vedere de ansamblu asupra a ceea ce numim în mod curent teosofie. Teosofia trebuia să devină, într-un sens cuprinzător, un nou impuls cultural; ea este un lucru la care aspiră omenirea dintotdeauna şi care trebuie să răspundă la întrebarea arzătoare în toate privinţele pe care aceasta o pune. Totusi, astăzi teosofia este privită frecvent ca ceva ce este îndoielnic, ca o nebunie, ca reveriile unor capete inventive.
Fără îndoială, dacă-i întrebăm pe aceşti „inventivi“ ce
urmăresc,
răspunsul lor este relativ cuprinzător. Înainte de toate, ceea ce
se
consideră în prezent a fi reverie este privită de cel care face
din
aceasta punctul central al vieţii sale ca ceva ce peste douăzeci sau
cincizeci de ani va avea o semnificaţie considerabilă pentru
sentimentul, gândirea, voinţa şi activitatea omenească.
Nu există domeniu în care teosofia să nu poată aduce, în
calitate de
impuls, lumina sa şi să nu aibă chemarea de a ilumina. Se ştie că epoca
noastră are cele mai variate probleme: de sănătate, sociale, ale
femeilor, ale educaţiei. Răspunsurile sunt încă şi mai numeroase.
Când
se examinează în mod obiectiv ansamblul acestor probleme şi
rezolvările
oferite, se observă că ele sunt puse corect prin înseşi
condiţiile
timpului actual, dar că soluţiile nu pot fi date nemijlocit acum.
Celui care nu vrea să vadă nici să audă care sunt problemele
actuale, îi vor apărea pretutindeni obstacole în cale. Va
veni o epocă
când oamenii îşi vor da seama că există mult mai multe
probleme:
războaie interioare şi exterioare ale omenirii, dureri şi suferinţe,
speranţe frânte în toate domeniile. Numai teosofia este
în măsură să
răspundă în mod corespunzător acestor probleme.
Sunt tot mai numerosi cei care se resemnează, care, de fapt,
îşi fac
datoria, dar nu ştiu de ce muncesc, al căror moral distrus ajunge
până
la disperare, alterându-le chiar sănătatea fizică şi
provocând apariţia
neurasteniei.
Acestea nu sunt decât câteva aspecte, pe care le amintim
aici.
Gândul călăuzitor care trebuie să ne cuprindă sufletele este
acela că
teosofia nu este ceva care să preocupe capete fără ocupaţie, care n-au
altceva mai bun de făcut; ea trebuie să-şi exercite influenţa în
viaţa
practică.
Desigur, în cursul celor treizeci de ani de existenţă,
Societatea
teosofică [1] a
cunoscut bolile copilăriei şi a suferit tot felul de avataruri, care au
provocat îndoieli cu privire la importanţa ei, dar ea îşi
va reveni şi
va face dovada aptitudinilor sale. Teosofia trebuie să devină o
problemă generală, un fapt universal, căci ea poate răspunde la
chestiunile fundamentale ale întregii existenţe şi poate indica
cum
trebuie să fie percepute de omul actual; el trebuie să înţeleagă
de ce
există religii şi stiinţe în lume. Oricare ar fi activităţile
noastre
artistiee, stiinţifice sau practice, ele se învârt în
jurul câtorva
probleme fundamentale, care trebuie rezolvate într-un fel
oarecare.
Toate religiile au fost încercări de a da răspuns la aceste
probleme,
un răspuns totdeduna adaptat la intelectul şi la treapta de cultură a
popoarelor.
Teosofia nu vrea să fie o religie, ea nu are nimic de-a face cu o
sectă, nu provoacă agitaţie.
După cum ştiţi, religia este tot atât de veche ca şi aspiraţia
omului către progres. Dacă examinăm religiile diferitelor popoare, vom
ajunge la certitudinea că toate au încercat să răspundă la mai
multe
întrebări: în primul rând, care este esenţa omului,
în al doilea rând,
care este destinul său şi, în al treilea rând, ce există
dincolo de
existenţa fizică.
Cu privire la aceste întrebări, trebuie să spunem că tocmai
noi,
oamenii epocii actuale, avem un trecut uimitor în urma noastră,
care a
dus pe mulţi în eroare în ceea ce priveşte religia. Să ne
punem
întrebarea: Câte fiinţe omeneşti au nevoie efectiv de
religie, dar nu o
pot avea? Unii dintre noi mai pot privi înapoi la epoci
când religia
era resimţită eu adevărat ca viaţă, ca ceva perceput mult mai intens
decât de naturile actuale cele mai predispuse la religie. La
acestea
din urmă mai există încă o parte din sentimentul cald care a
străbătut
mileniile. Setea, nostalgia pentru ceea ce se numeşte lumea spirituală,
adică aspiraţia la religie mai există încă; la naturile cele mai
autentiee această nevoie s-a amplificat fără încetare. Astfel de
persoane vor spune: Când eram copil mai aveam încă
adevărata credinţă.
Apoi această credinţă s-a schimbat. Am cunoscut ceea ce se cheamă
stiinţa şi principiile sale şi a trebuit, mai ales în virtutea
modului
în care mi-a fost dezvăluită crearea lumii, să mă îndoiesc
profund de
ceea ce crezusem în copilărie. Apoi m-a cuprins o tristeţe
profundă,
sufletul pare să fie sfâşiat, când, pustiit, priveşte
în lume fără a
găsi o explicaţie la această contradicţie interioară. De aici, ruptura
între aspiraţia religioasă şi satisfacţia sufletului, de aici,
tragismul epocii actuale. Poate că ceea ce se instalează în
aceste
suflete este totuşi preferabil celeilalte atitudini, cea în care
omul
nu mai pune întrebări; când el pierde obiceiul de a pune
întrebări,
devine superficial, trăindu-şi pur si simplu existenţa cotidiană.
Cauza acestei situaţii ţine de religii? Nu! Este evident că nu e
nimic din toate acestea, căci orice religie, chiar vechile mituri şi
legende, sunt în măsură să reînnoiască inima, să dea viaţă
oricărui
suflet, dacă el vrea. Cine ar fi crezut că din vechile mituri, care
păreau vlăguite de milenii, ducând o existentă aproape ascunsă,
necunoscută, ar putea reînvia impulsuri atât de puternice
ca cele
întâlnite în dramele lui Richard Wagner? [2]
Nu este necesar să întemeiem o religie nouă, momentul pentru
aceasta
a trecut, dar a devenit necesară o nouă luare de poziţie faţă de
religie, o nouă înţelegere. Ceea ce s-a schimbat este spiritul
uman,
sufletul uman, inima omenească.
Să încercăm să ne transpunem în procesul evolutiv al
sufletului
omenesc; ne vom convinge, în cursul acestor conferinţe, că
sufletele
noastre au fost în mod repetat aici, jos, pe planul fizic, că ele
s-au
dezvoltat încetul cu încetul urcând la treapta
actuală a evoluţiei. La
început acest lucru vă poate părea grotesc, totuşi asemenea
adevăruri,
aşa cum ne sunt prezentate astăzi, le-am auzit adesea în cursul
existenţelor noastre trecute.
Astfel, veţi face cunoştinţă cu învăţătura reincarnării. La
fel cum
mă ascultaţi astăzi, sufletele dumneavoastră au ascultat odinioară pe
acel druid care trăia şi învăţa chiar în această regiune a
noastră.
Vechii druizi cultivau pentru cercuri restrânse învăţătura
despre
reincarnare, această înţelepciune foarte veche despre enigmele
vieţii.
Ei se adresau celor care simţeau în sufletul lor setea unei
cunoaşteri
mai profunde. Dar dacă aceşti învăţători ar fi utilizat limbajul
de
care mă folosesc eu astăzi, el nu ar fi fost inteligibil pentru
sufletele dumneavoastră de atunci, căci spiritul nu era suficient
dezvoltat pentru aceasta. În acel timp, spiritul omenesc nu
dispunea
încă de gândirea logică, dar avea facultatea de a
înţelege prin
intermediul imaginilor. De aceea aceste învăţături se exprimau
prin
imagini pe care le regăsim astăzi sub formă de poveşti şi mituri. Dacă
sufletele noastre nu ar fi primit această învăţătură, ele ar fi
incapabile să înţeleagă acum adevărul transmis sub o formă nouă.
Astfel, în cursul secolelor, sufletele noastre fac progrese
uriaşe,
iau forme noi şi din această cauză adevărul trebuie să fie prezentat,
anunţat de fiecare dată sub o formă nouă. Să vă dau un al doilea
exemplu.
Să ne întoarcem pe firul evoluţiei umane până la
egipteni, caldeeni,
babilonieni. Pe vremea când erau purtătorii culturii, ei nu
considerau
soarele şi stelele ca fiind corpuri pur fizice. Astăzi, când un
astronom materialist observă corpurile cereşti, el nu vede în ele
decât
corpuri fizice, nimic mai mult. De asemenea, pentru el Pământul
nu este
decât un corp fizic pe care omul umblă încoace şi
încolo, ca un ţânţar
pe mână.
Cu totul altfel stăteau lucrurile cu astronomii egipteni. Când
vechiul astrolog egiptean contempla o stea, el nu vedea numai un corp
fizic, ci pentru el steaua avea o realitate cu totul diferită
decât
pentru omul actual. Când pronunţa, de exemplu, numele Mercur el o
făcea
cu o profundă veneraţie. Nici nu se gândea să se adreseze
corpului
ceresc fizic; după cum nici dumneavoastră nu vă gândiţi să vă
adresaţi
unui obiect de carton presat. Tot ce percepea ochiul atunci nu era
decât expresia unei realităţi spirituale. Astfel, pentru
astronomul de
odinioară corpul ceresc al lui Mercur nu reprezenta decât
manifestarea
spiritului său. Dumneavoastră nu trebuie să înţelegeţi acest
lucru pe
cale raţională, ci să-l cuprindeţi cu sufletul, altfel nu veţi avea
nici o idee despre conţinutul sufletesc al unui asemenea astronom.
Pentru el nu exista nimic care să nu fie expresia spiritualului. El
spunea: Totul este spirit, şi eu însumi, în calitate de
spirit, sunt o
parte a acestui spirit.
Dumneavoastră trebuie să aveţi în vedere asemenea trăire.
Trebuie
să-i înţelegem bine pe înţelepţii epocilor trecute. Trebuie
să
înţelegem ce ştiau ei despre ceea ce se desfăşura în
spaţiul spiritual.
Şi cel ce se adânceşte în aceste vieţuiri ştie cât de
infinit mai
sublimă era această concepţie faţă de cea a materialismului actual.
Înţelepţii de odinioară trebuie să fie mai întâi
înţeleşi, trebuie să
aprofundăm ceea ce ei au cunoscut despre spaţiul spiritual; abia atunci
apare cât de importante erau acele vechi învăţături.
Aceasta poate
părea ridicol simţului materialist actual, care nu cunoaşte decât
aspectul pur fizic al astronomiei, dar aşa stau lucrurile.
Cum se face că în prezent simţul pentru viaţa spirituală care
stă la
baza oricărei vieţi fizice a pierit? Şi de ce trebuia să se
întâmple
aceasta?
Să aruncăm o privire asupra anturajului nostru imediat. Dacă aţi
putea compara ceea ce, în trecut, înconjura la fiecare pas
omul cu ceea
ce constituie mediul omului modern, aţi constata că el nu avea la
dispoziţie decât mijloacele strict necesare pentru a-si putea
duce
existenţa pe Pământ; în schimb, avea un mai accentuat simţ
al
spiritualului. Acest simţ al spiritualului a trebuit să regreseze,
pentru ca omul să aibă posibilitatea să obţină stăpânirea actuală
asupra Pamântului. Toate progresele tehnice şi industriale au
fost
posibile doar datorită concepţiei noastre materialiste despre lume şi
datorită faptului că spiritul, lumea suprasensibilă s-au estompat.
Asadar, prin renunţarea la concepţia spiritualistă asupra lumii, omul a
dobândit stăpânirea asupra lumii fizice. Este o lege eternă
a omenirii
aceea că facultăţile dobândite într-un domeniu nu pot
apărea decât prin
reducerea facultăţilor din alt domeniu. Omul nu ar fi putut obţine
niciodată posibilităţile actuale de comunicare dacă n-ar fi regresat
celelalte facultăţi ale sale. Pentru a dobândi tot ceea ce
constituie
anturajul nostru actual a trebuit să regreseze simţul pentru spiritual.
Pentru ca omul să poată cuceri lumea fizică, a trebuit să regreseze
conţinutul conştienţei omului de odinioară.
Vedem astfel, cu începere din secolul al XVI-lea, cum se
pierde
înclinaţia pentru lumea spirituală şi cum pune stăpânire pe
omenire
simţul materialist. Şi cel care-şi imaginează că el însuşi nu se
află
în plin materialism se înşeală.
Misiunea ştiinţei spiritului nu este de a nega ceva, ea nu critică
lumea actuală; mai mult decât atât, ea arată cum
coborârea în materie a
fost o necesitate. Pentru un timp trebuia să se şteargă vastul orizont
al vieţii spirituale al omenirii; aceasta implică dispariţia vechiului
mod de a sesiza spiritualul. Adevărurile se prezentau atunci sub vechea
lor formă. Ştiinţa spiritului îşi propune să arate cum pot fi ele
apropriate înţelegerii omului actual. Aceasta este ceea ce o
preocupă.
Astfel, teosofia nu este decât instrumentul prin care se pot face
accesibile gândirii omeneşti contemporane adevărurile profunde,
pentru
ca ele să fie sesizate în toată amploarea lor.
La ora actuală atenţia trebuie să fie îndreptată din nou spre
spirit. Nu trebuie să ne mulţumim a spune: „Cât de departe am dus
lucrurile“.[3]
Adevărul este întotdeauna accesibil şi există diferite moduri de
a-l
înţelege.
Să ne întoarcem privirea spre vechea Indie, spre Egipt, spre
Grecia,
spre epoca întemeierii creştinismului: mereu aceleaşi adevăruri
se
manifestă sub diferite forme. Întotdeauna au existat ghizi ai
omenirii
care au vegheat la faptul că, în acele epoci, adevărurile care se
estompau datorită declinului culturilor să fie comunicate omenirii sub
o formă nouă. Dintre acesti ghizi fac parte toţi marii
întemeietori de
religii.
Înaintea epocii actuale, înainte de Copernic şi secolul
al XVI-lea,
chiar în Europa s-a vegheat la punerea bazelor unei
reînnoiri a
răspândirii adevărului. În acea epocă, unii oameni erau
capabili să
înţeleagă semnele timpului. Încă din 1459, o
individualitate spirituală
de un grad superior, cunoscută exterior sub numele de Christian
Rosenkreutz [4], a
întemeiat cu încă câţiva o şcoală esoterică pentru
dezvoltarea
înţelepciunii, nu a unei noi înţelepciuni, ci a celei
vechi, dar sub o
formă corespunzătoare nevoilor oamenilor. Aceasta este
înţelepciunea
rosicruciană, asa cum a fost ea cultivată atunci pentru prima oară. Aşa
cum am spus, nu este nimic nou în această înţelepciune,
este
înţelepciunea veşnică, dar în forma de care are nevoie
omenirea actuală.
Cum se prezintă această înţelepciune a rosicrucienilor faţă de
creştinism? Nu există nici o diferenţă între adevărata
învăţătură
creştină şi aceea a rosicrucienilor. Este suficient să înţelegi
miezul
creştinismului şi ai în faţă teosofia rosicrucienilor. Nu este
nevoie
să întemeiezi o religie nouă, trebuie să înţelegi
creştinismul cum au
făcut-o primii creştini. Dar foarte puţini oameni mai ştiu ceva despre
tainele începuturilor evoluţiei creştinismului. Chiar teologia
oficială
nu mai are despre aceasta nici cea mai mică idee. Aici îl
întâlnim pe
însuşi apostolul Pavel [5],
cel mai profund cunoscător al tainelor creştine, propovăduind
acele profunde adevăruri care trebuiau să ghideze omenirea timp de
milenii. El este cel care a întemeiat o şcoală la Atena, al cărei
rector a fost Dionisie Areopagitul [6],
adevărat discipol al său.
Învăţăturile lui Dionisie au fost mereu vii şi au fost
transmise în
particulat celor care trebuiau să ducă Verbul viu al lui Hristos pe tot
Pământul. Dacă oamenii ar fi rămas fideli învăţăturii lui
Dionisie nu
ar fi fost necesară o nouă formă. Dar au venit timpurile noi şi
creştinismul a trebuit să capete baze solide, pentru ca nici o ştiinţă
să nu-i poată fi opusă. Din această cauză, teosofia rosicruciană este
forma religioasă adaptată la epoca noastră.
Numai acela care înţelege creştinismul în mod corect
poate să-şi
facă o idee despre conţinutul său veşnic viu.
Dacă am fi puşi astăzi în situaţia de a auzi ce are de spus
teosofia
rosicruciană despre adevăratul creştinism, datele ştiinţifice nu ar
contrazice procesele pe care ea le descrie. Este vorba de faptul că
religia nu s-ar putea afla în contradicţie cu datele ştiinţifice
şi că
acestea trebuie să fie în armonie cu religia.
Ce vrea deci să ne ofere teosofia rosicruciană? Cunoaşterea lumilor
superioare, adică a acelor lumi cărora le va aparţine omul după ce
corpul său fizic se va fi descompus; cunoaşterea vieţii, cunoasterea
esenţei morţii şi a evoluţiei omenesti. Astfel, ea va conferi omului un
fundament solid pentru adevărurile religioase şi pentru viaţa
religioasă.
Nimeni nu ar trebui să spună: Eu mă ţin ferm de vechile
învăţături
şi ele îmi sunt suficiente. Ce mă interesează scepticii! Nu
există
nimic mai egoist şi nici judecată mai puţin creştină decât
aceasta.
Căci, dacă astăzi mai este posibil ca unii să zăbovească încă
în
vechile religii, acest lucru va deveni imposibil într-un viitor
apropiat. Cine poate pătrunde în ceea ce tinde în prezent
să determine
apariţia marilor valuri sociale, acela nu va judeca astfel; el va vedea
că teosofia nu este un lucru care să dea naştere la controverse. Cine
poate gândi, ştie că ştiinţa spiritului este prezentă pentru a
răspunde
la întrebările cele mai arzătoare şi că este efectiv în
măsură să
răspundă la toate aceste întrebări. În principiu, totul
poate fi
dovedit şi contestat, dar nu despre aceasta este vorba: nu are nici un
sens să discutăm despre un remediu, contează numai rezultatul obţinut
cu ajutorul lui. Exact la fel se întâmplă şi cu ştiinţa
spiritului.
Omenirea are nevoie de spiritualitate ca remediu şi vindecarea acesteia
nu se va produce decât dacă acest remediu pătrunde în ea.
Ea este un
factor evolutiv şi un mijloc de susţinere pentru cultura noastră.
Cu măsuri exterioare nu se rezolvă nimic; ele se adresează toate,
fără excepţie, elementului fizic-corporal. Teosofia vizează vindecarea
sufletului şi a spiritului. Ştiinţa spiritului nu este ceva arbitrar,
ea este o cerinţă a epocii şi a problemelor sale. Tot ce ne aduce ea
este învăţătura comună a cercetătorilor din acest domeniu.
Noi suntem conduşi de ştiinţa spiritului spre lumi superioare care
rămân de nepătruns pentru ochiul sensibil, lumi unde se află
cauzele
efectelor care se manifestă în lumea fizică. Ştiinţa spiritului
ne va
aduce cunoaşterea principiului veşnic al naturii omeneşti, al nucleului
esenţei existent în fiecare din noi, al lumilor spirituale şi al
ierarhiilor acestor lumi. Obiectul studiului nostru trebuie să fie
esenţa adevărată a naturii omenesti. Noi vom face cunoştinţă cu lumi
care sunt prezente, dar nu pot fi înţelese numai de simţurile
noastre
fizice. Unii poate vor spune: Tot ce povesteşti este foarte frumos, dar
noi nu putem şti nimic despre toate aceste lucruri. Răspunsul la
această obiecţie l-a dat deja Fichte [7].
Presupuneţi că aţi fi singurul
văzător într-o lume de orbi din naştere, cărora le-aţi vorbi
despte
culori. Aceştia vă vor spune: Toate acestea nu sunt decât o
prostie,
ceea ce povesteşti tu nu este real. Însă, dacă i-am putea opera
cu
succes, ei ar afla atunci prin experienţa lor această lume a culorilor
şi a luminii.
Acest lucru este valabil şi pentru obiecţia de mai sus. Cel care
face o asemenea obiecţie se plasează pe un punct de vedere care
corespunde cu acela al orbului din naştere. Iată de ce nimeni nu ar
trebui să spună: Aceasta nu există. Căci nimeni nu are dreptul să
vorbească de „limite ale cunoaşterii“ [8],
cum a făcut-o la timpul său Du
Bois-Reymond. Există tot atâtea lumi pentru câte organe
avem spre a le
percepe, o infinitate de lumi; atâta doar că noi nu le putem
percepe
încă, deoarece nu avem încă organele corespunzătoare. Lumea
nu este
numai spaţial, dar şi în mod intensiv [9]
infinită: pentru fiecare simţ
există o lume. În prezent ele sunt insondabile, dar există; sunt
acolo
unde ne aflăm noi înşine. Trebuie numai să deschidem ochii asupra
lor,
căci ele sunt în mijlocul nostru.
Cuvântul lui Hristos: „Nu căutaţi împărăţia lui
Dumnezeu, căci
împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru“ [10] trebuie luat ad litteram. Exact în acest
sens
vorbeşte şi ştiinţa spiritului despre lumile spirituale. Şi
dintotdeauna au existat iniţiaţi care au cunoscut mijloacele şi căile
de acces care conduc la împărăţia cerurilor. Toate religiile
vorbesc
despre acestea. Ştiinţa spiritului nu este decât mijlocul de a
regăsi
aceste adevăruri fundamentale ale tuturor religiilor. Tot ceea ce vedem
şi percepem în jurul nostru este consecinţa şi efectul a ceea ce
se
află şi acţionează în lumile spirituale.
De multă vreme, creştinismul oficial nu mai este în măsură să
înţeleagă adâncimea documentelor religioase. Astfel,
ştiinţa
spiritului
a trebuit să preia sarcina de a redeschide accesul la comorile uitate
ale cunoştinţelor şi astfel să ofere remedii umanităţii aflate în
cumpănă. Cu toate acestea, ştiinţa spiritului este departe de orice
fanatism; ea nu face decât să descrie, să pună în lumină
esenţa omului,
ea indică devenirea sa dincolo de moarte şi modul în care se
dezvoltă
sufletul în afara corpului fizic. Ea descrie ce se
întâmplă în lumile
superioare, vorbeşte despre fazele evoluţiei pământului şi a
celorlalte
planete, pune în lumină desfăşurarea trecută şi viitoare a
existenţei
omeneşti. Ea arată ce-l aşteaptă pe om până ce îşi va
atinge scopul
final.
Noi vom încerca să înţelegem esenţa omului şi a acelor
lumi din care
a ieşit. Acesta este domeniul de cunoştinţe la care ne conduce ştiinţa
spiritului.
S-ar putea obiecta: Toate acestea nu-l privesc decât pe
aşa-zisul
clarvăzător, care are deja acces la lumile spirituale. La ce ne poate
ea servi nouă? Ele ne sunt inaccesibile!
Răspunsul nostru va fi: Există desigur metode de antrenament
valabile numai pentru investigatorul spiritual, ceea ce ar crea
impresia că obiecţia este valabilă: Cu toate acestea metoda
rosicruciană de formare este diferită. Este adevărat că pentru a
pătrunde în lumile spirituale trebuie să avem ochiul văzătorului
şi
urechea iniţiatului, dar pentru a o înţelege este suficientă
logica
curentă. Tot ce spune investigatorul spiritual este accesibil gandirii
logice. Este suficientă raţiunea umană sănătoasă pentru a
înţelege
aceste lucruri. Cel care nu poate înţelege nu stăpâneşte
logica.
Desigur, ochiul investigatorului este necesar pentru descoperirea
misterelor spiritului; logica curentă este suficientă pentru
înţelegerea a ceea ce prezintă gândirea rosicruciană.
Cine nu poate înţelege aceasta nu trebuie să atribuie
inaptitudinea
sa metodei. Lipsa sa de cunoaştere nu ţine de faptul că el nu este
văzător, ceea ce-i lipseşte este o capacitate sănătoasă de
înţelegere
şi gândirea consecventă. La drept vorbind, logica este pentru
mulţi
oameni o necunoscută. Un muzician contemporan spune, de exemplu, că a
gândi este un lucru îndoielnic. Şi lumea învăţaţilor
noştri nu gândeşte
decât până la un punct. Totuşi, dacă omul îşi
utilizează în mod corect
mintea, el ajunge să înţeleagă adevărurile superioare şi să le
facă să
trăiască în el. Şi dacă vă întrebaţi: La ce bun toate
acestea?
răspunsul este: Nimic nu poate să aibă o importantă mai mare
decât
cunoaşterea ştiinţei spiritului. Căci numai prin ea vom deveni în
mod
plenar oameni, şi vom avea prin aceasta o inimă împăcată şi un
suflet
în armonie eu el însuşi.
Discursurile frumoase nu ne fac să avansăm; trebuie să ne
îndreptăm
în mod serios spre cunoaştere şi să ne adâncim în
necesităţile şi
problemele existenţei. Trebuie să ne străduim fără încetare să
trecem
de la un domeniu la altul al vieţii spirituale; din aceasta rezuită
pătrunderea în întregul evoluţiei Universului şi omenirii.
Şi amploarea
acestor evenimente nu cuprinde numai inima noastră; ea trezeste
în noi
facultăţi noi, ne face abili pentru îndatoririle cotidiene. Căci
ştiinţa spiritului este o sursă directă de forţe care devin un bun
inalienabil şi ne face creatori.
Abia prin cunoasterea lumii spirituale putem înţelege lumea
materială. Ştiinţa spiritului nu este pentru excentrici, ci,
dimpotrivă, este pentru cei mai practici dintre practicieni.
Orice existenţă este spirit. Tot aşa cum gheaţa este apă, materia
este spirit. Fie că este vorba de mineral, plantă, animal sau om, toate
sunt spirit în formă densificată.
În acest sens teosofia rosicruciană ne conduce
înţelegerea bazelor
spirituale ale Universului. Ea nu ne separă de viaţă, ci ne face s-o
iubim, căci nu dispreţuieşte viaţa cotidiană, nu ne îndepărtează
de
sarcinile noastre zilnice, ci ne leagă de ele. Ne stimulează în
îndeplinirea activităţilor noastre zilnice, deoarece ştie că
orice
acţiune, ca şi orice fiinţă, este o manifestare a spiritului.
