|
După ce am expus ieri, în chip de introducere, scopurile şi natura ştiinţei spiritului, încercăm astăzi să pătrundem direct în însăşi esenţa sa. S-ar putea ca acest lucru să aibă inconvenientul ca pentru cei care nu sunt încă familiarizaţi cu aceste probleme să rezulte ceva şocant; trebuie să ne înarmăm însă cu răbdare şi să înţelegem că ceea ce, la început, ne poate părea fără sens, cu timpul o să ni se arate ca fiind perfect întemeiat şi de înţeles.
Din tema aleasă de noi, vom examina mai întâi fiinţa
umană.
Să ne reprezentăm această fiinţă umană, care suntem noi
înşine. Este
o structură foarte complicată, cea mai complicată pe care o putem
întâlni în lumea cunoscută de noi. Iată de ce tot
timpul ea a fost
considerată, de spiritele cele mai pătrunzătoare, ca microcosmosul
în
opoziţie cu macrocosmosul, cu Universul. Paracelsus [11] a folosit o metaforă
foarte
frumoasă pentru a caracteriza natura înconjurătoare: contemplaţi
natura
înconjurătoare şi reprezentaţi-vă fiecare fiinţă – plantă,
animal,
piatră – ca o literă a unui alfabet, apoi un cuvât compus din
aceste
litere; iată omul.
Astfel se confirmă cuvintele lui Goethe [12]:
Trebuie să
înţelegem întreaga natură, pentru a înţelege omul.
Ceea ce voi spune eu
astăzi nu va fi decât o schiţă a ceea ce este esenţa omului.
În raport
cu modul în care vom investiga natura omenească în zilele
următoare,
expunerea de astăzi va fi ca un desen în cărbune faţă de un
tablou.
Când examinăm cu simţurile noastre fizice omul în
calitate de fiinţa
pământeană aşa cum ni se prezintă el nouă, când îl
văd ochii noştri şi
îl pipăie mâinile noastre, el este considerat, din punct de
vedere
materialist, ca ceva integral, ca o fiinţă în totalitatea sa.
Pentru o
concepţie mai aprofundată, adică spirituală a lumii, aceasta nu este
decât o mică parte a omului, pe care noi o putem percepe cu
simţurile
noastre fizice; este partea pe care o dezmembrează şi disecă
anatomistul, care caută în felul acesta să-l înţeleagă pe
om cu
ajutorul raţiunii, pe care-l desface până la celulele care nu pot
fi
văzute decât la microscop, încercând să-şi
construiască o imagine
despre structura organelor izolate şi despre modul lor de a acţiona.
Ştiinţa consideră că toate acestea aparţin corpului fizic. Dar
astăzi corpul fizic este perceput în mod eronat,
crezându-se că omul,
pe care îl avem în faţa noastră, nu ar fi decât acest
corp fizic. De
fapt, dimpotrivă, de el sunt strâns legate mădulare superioare
ale
naturii omeneşti, care acţionează prin acest corp fizic şi-l fac să ni
se înfăţişeze ca om, aşa cum ni se prezintă fiecare din semenii
noştri.
Corpul fizic ar avea un cu totul alt aspect dacă l-am putea separa de
elementele sale superioare. Toate substanţele şi toate forţele care
acţionează în diferitele minerale – fier, arsenic, carbon etc. –
interacţionează şi în substanţele corpului omenesc şi ale
corpurilor
fizice ale animalelor şi ale plantelor.
Simpla înţelegere a ceea ce constituie diferenţa dintre acest
corp
fizic şi celelalte substanţe fizice care ne înconjoară în
lumea
minerală ne îndrumă spre mădularele superioare ale naturii umane.
Dumneavoastră ştiţi că acest edificiu admirabil care este corpul fizic
ascunde în sine ceea ce noi numim viaţa lui interioară,
conştienţă,
plăcere şi suferinţă, bucurie, iubire şi ură; că acest corp fizic nu
conţine numai substanţele lumii minerale, ci şi gânduri.
Percepeţi
roşeaţa obrajilor, culoarea pămlui, dar nu vedeţi trăirile de plăcere
şi suferintă, de bucurie şi durere etc. din corpul fizic. Noi nu vedem
nimic din toate acestea şi totuşi totul se întâmplă
în interiorul
învelisului nostru din piele. Aceasta constituie dovada cea mai
strălucită şi cea mai incontestabilă că trebuie să existe ceva mai mult
decât substanţele fizice.
Lacrima pe care o vedeţi curgând este expresia pur fizică a
suferinţei resimţite în interior. Observaţi lumea minerală. Ea vă
priveşte mută. Acolo nu se percepe nici o bucurie, nici o durere.
Piatra nu are nici sentiment, nici conştientă, ca ale noastre. Pentru
cercetătorul ştiinţei spiritului piatra este comparabilă cu unghiile
noastre sau cu dinţii noştri. Observaii o unghie: nici ea nu are
simţire, nici senzaţie, şi cu toate acestea face parte din noi. Asa cum
în noi trebuie să fie ceva care induce formarea unghiilor şi a
dinţilor, tot aşa şi în lume există ceva care formează
mineralele.
Unghiile, ele însele, sunt lipsite de conştienţă, dar apartin de
ceva
conştient. Pentru o gânganie care trece peste o unghie, aceasta
este
poate un mineral. La fel stau lucrurile când noi nu remarcăm
faptul că
există o conştienţă dincolo de acest pământ mineral. Căci tot aşa
cum
există o conştienţă situată în spatele unghiilor, există o
conştienţă
situată în spatele mineralelor. Vom vedea că există o lume şi o
conştienţă care stau la baza lumii minerale. Această constienţă-Eu a
lumii minerale este deasupra noastră, după cum şi conştienţa insectei
care trece peste unghia noastră este ea însăşi dominată de
conştienţa
noastră, care se află în spatele unghiei.
Filosofia rosicruciană atribuie această conştienţă a mineralului
unei lumi pe care ea o numeste lumea înţelegerii*; acolo se află
conştienţa mineralului şi acolo, de asemenea, ia naştere
înţelegerea
omenească, în baza căreia ne formăm gânduri. Dar
gândurile care trăiesc
în noi sunt un lucru înşelător. Lumea gândurilor
omeneşti este, faţă de
entităţile acestei lumi a înţelegerii, ceea ce este umbra noastră
faţă
de noi înşine. Tot aşa cum umbra de pe perete nu mă reprezintă pe
mine,
ci este, de fapt, numai umbra mea, tot aşa gândurile oamenilor
sunt
numai imagini de umbră ale lumii spiritului. Dar faptul că un
gând este
înţeles se bazează pe faptul că în lumea înţelegerii
există în mod real
o entitate care produce acest gând. Este o lume în care
gândurile
noastre sunt entităţi reale pe care le putem întâlni, tot
aşa cum
întâlnim pe Pământ pe semenii noştri. Pentru iniţiat
aceasta este
Devachanul superior, Arupa Devachan al indienilor sau lumea mental
superioară, aceasta este lumea înţelegerii rosicrucienilor.
Când un
iniţiat parcurge lumea fizică, viaţa îi vorbeşte prin fiecare
colţişor
de pământ şi el percepe în totalitate manifestările unei
alte lumi. Şi
cum prin corpul nostru fizic nu suntem decât părţi ale acestei
lumi
fizice, noi avem şi o conştienţă fizică subordonată, care se poate
ridica până la această lume a raţiunii, şi anume până acolo
unde se
află conştienţa lumii minerale.
* În textul german (p. 29
carte,
p. 44 caiet) întâlnim cuvântul Vernunftwelt,
pe care noi l-am tradus prin „lumea înţelegerii“. Limba germană
posedă
doi termeni pentru „raţiune“ şi „înţelegere“: Verstand şi Vernunft. Goethe deosebeşte
în mod
expres cei doi termeni: „Înţelegere (Vernunft)
se adresează la ceea ce este în curs de devenire, raţiune (Verstand) la ceea ce a devenit“.
Astfel, lumea materială este devenirea asupra căreia se exercită
raţiunea şi Devachanul superior este cel al devenirii, procese asupra
cărora se exercită înţelegerea noasiră. Este vorba de o precizare
de
cea mai mare importanţă, dacă vrem să ajungem într-adevăr
în fondul
lucrurilor (nota trad. francez).
Aşadar, corpul nostru fizic este, prin substanţialitatea sa, de
natură minerală şi conştienţa acestui corp fizic se va afla unde se
află şi conştienţa lumii minerale.
Care este deci diferenţa între acest corp fizic şi un mineral,
de
exemplu, un cristal de cuarţ? Dacă comparăm corpul nostru cu un
cristal, vom vedea imediat că el este un lucru foarte complicat. Să ne
reprezentăm diferenţa între un mineral şi o fiinţă vie. Dacă ne
mărginim la substanţe, nu există nici o diferenţă, căci găsim exact
aceleasi substanţe în fiinţa vie ca şi în mineral, numai
structura este
mult mai complexă în primul caz.
Forma mineralului se menţine prin ea însăşi. Nu acesta este
cazul
pentru fiinţa vie, plantă, animal sau om. De îndată ce substanţa
devine
atât de complexă încât nu se mai poate menţine prin
ea însăşi şi ar
trebui să se descompună, ceva din această substanţă împiedică
descompunerea şi avem în faţa noastră ceea ce numim o fiinţă vie.
De
aceea ştiinţa spiritalui spune: O fiinţă vie s-ar descompune de la sine
în elementele ce o compun, dacă nu ar exista în ea
însăşi ceva care
împiedică această descompunere. Corpul eteric sau corpul vital
este cel
care se opune acestei descompuneri. Dar acest corp eteric este o
formaţie de o cu totul altă natură decât substanţele din care
este
făcut corpul fizic. Corpul vital este înzestrat cu proprietatea
de a
elabora şi de a menţine în fiecare fiinţă vie substanţele fizice
în
stare complexă şi de a împiedica descompunerea lor. Ceea ce se
manifestă astfel în mod exterior noi numim viaţă. Acest corp
eteric sau
vital, sau corp al forţelor plăsmuitoare nu poate fi perceput cu ochiul
fizic, dar el este perceptibil pentru prima treaptă a clarvederii şi
datoria clarvăzătorului este să se exerseze să-l perceapă, aşa cum noi
percepem corpul fizic cu ochii fizici. Ştiinţele naturale moderne sunt
şi ele în căutarea acestui corp eteric, dar nu-şi fac o
reprezentare
despre el decât prin speculaţii şi vorbesc, de exemplu, despre
forţa
vitală, despre energia vitală.
Cum se prezintă deci acest corp eteric privirii clarvăzătoare?
Când observaţi cu privirea clarvăzătoare un obiect al lumii
minerale, să spunem un cristal de cuarţ, şi în acest scop faceţi
abstracţie de substanţa fizică printr-un fel de abatere a atenţiei, nu
percepeţi nimic în spaţiul ocupat de cristalul fizic. Spaţiul
este gol.
Dacă, din contră, observaţi în acelaşi fel o fiinţă vie, plantă,
animal
sau om, atunci acest spaţiu ocupat de corpul fizic nu este vid, ci este
umplut cu un fel de formă luminoasă. Este corpul eteric evocat mai
înainte. Acest corp eteric nu este acelaşi la toate fiinţele vii,
ci
este chiar extrem de diferit, atât prin forma cât şi prin
dimensiunea
sa, în funcţie de gradul de evoluţie la care se află o fiinţă. La
plante, corpul eteric are o formă cu totul diferită de cea a plantei
însăşi. La animal, el este mai asemănător cu forma exterioară a
acestuia, iar la om corpul eteric se prezintă ca o formă de lumină
coincizănd aproape perfect cu cea a corpului fizic. Astfel, dacă se
observă, de pildă, un cal se vede cum acest corp eteric depăşeşte
destul de mult capul animalului sub o formă luminoasă, dar urmăreste
aproximativ forma capului său, pe când la omul de azi corpul
eteric
depăşeşte numai cu foarte puţin creştetul şi părţile laterale ale
capului.
În ceea ce priveşte substanţialitatea corpului eteric,
reprezentările pe care şi le fac oamenii sunt de obicei cu totul
eronate. Şi în Societatea teosofică au fost spuse multe lucruri
inexacte sau pretându-se la confuzie în legătură cu corpul
eteric, dar
acest fapt face parte din bolile copilăriei acestei societăţi şi ele
trebuie să fie depăşite. Ca să vă faceţi o imagiue exactă despre
această substanţialitate a corpului eteric voi folosi o comparatie.
Imaginaţi-vă că dispuneţi de o sută de mărci, pe care le cheltuiţi
treptat; capitalul dumneavoastră se micşorează, până când
dispare
complet. Dar se poate depăşi acest punct reducându-vă şi mai mult
capitalul, acumulând o sumă negativă, altfel spus, datorii.
Astfel,
având datorie zece mărci posedăm mai puţin decât nimic.
Transpuneţi aceasta într-un alt domeniu. Imaginaţi-vă o
bătălie, cu
vuietul său asurzitor; apoi vă îndepărtaţi şi vuietul scade,
totul
devine din ce în ce mai estompat, până în momentul
când nu mai auziţi
nimic. Dacă ne cufundăm şi mai mult în această „neauzire“, creşte
densitatea liniştii, se depăşeşte absenţa zgomotului. O astfel de
linişte există în mod efectiv, este o încântare
extremă, chiar dacă
omului obişnuit nu-i este uşor să şi-o poată reprezenta.
Imaginaţi-vă că aplicaţi exemplele precedente la densitatea
substanţelor; vă veţi afla mai întâi în prezenţa a
trei stări ale
materiei general cunoscute: solidă, lichidă şi gazoasă. Tot aşa cum
averea poate fi redusă până la a deveni negativă, şi substanţa se
poate
rarefia progresiv, până dincolo de starea gazoasă.
Reprezentaţi-vă o
substanţă care ar fi opusul substanţei fizice şi veţi avea o idee
aproximativă despre ceea ce alcătuieşte eterul.
După cum averea negativă are proprietăţi inverse pozitivului –
plusul de avere te face bogat, minusul de avere te face sărac; cu
cât
sunt mai bogat, pot cumpăra mai multe lucruri; cu cât averea este
mai
mică, pot cumpăra mai puţine –, tot astfel şi eterul universal, din
care corpul eteric al fiecărei fiinţe vii nu este decât o parte,
are
alte proprietăţi, opuse celor ale substanţei fizice. La fel cum
substanţa solidă tinde să se disocieze, corpul eteric tinde să menţină
coeziunea şi să împiedice corpul fizic să se dezagrege. Această
disociere în substanţele sale de bază începe, la orice
fiinţă vie,
chiar în momentul când corpul eteric părăseşte corpul
fizic, altfel
spus, cânci se instalează moartea fizică. Astfel, am urmărit
materia
într-o lume unde ea are efecte opuse celor ale materiei noastre
fizice.
Afirmând că la om corpul eteric se aseamănă cu corpul fizic,
eu
enunt un fapt care trebuie cunoscut şi care trebuie amintit aici,
întrucât din acesta rezultă consecinţe importante pentru
expunerile
viitoare. Această afirmaţie are o valoare relativă deoarece, în
realitate, corpul eteric este foarte diferit de corpul fizic şi nu se
aseamănă cu el decât în partea sa superioară, a capului. El
diferă mult
de corpul fizic, datorită faptului că din punct de vedere al sexului se
deosebeşte de acesta. Corpul eteric al bărbatului este feminin şi,
invers, cel al femeii este masculin. Astfel, fiecare fiinţă omenească
este bisexuată; sexul fizic nu este decât o expresie exterioară,
având
polul său opus în corpul eteric. Aşa cum magnetul are un pol nord
şi un
pol sud, unul neputând exista fără celălalt, la fel avem şi aici
un pol
şi contrarul său.
Acest corp eteric, numit şi corpul vieţii sau corpul forţelor
plăsmuitoare, este, aşadar, al doilea mădular constitutiv al entităţii
omeneşti şi rămâne intim legat de corpul fizic de la naştere
până la
moarte, desprinderea sa de corpul fizic reprezentând tocmai
moartea.
Corpul fizic este mai întâi edificat de corpul eteric,
care este, ca
să spunem aşa, arhitectul corpului fizic. Pentru a vă face o idee
despre el, aveţi imaginea apei şi a gheţii. Când apa se răceşte,
ea îşi
schimbă forma şi devine gheaţă. Tot aşa cum gheaţa se naşte din apă,
prin densificare, corpul fizic se formează plecând de la corpul
eteric.
Gheaţă-apă, corp fizic-corp eteric, aceasta înseamnă că
forţele
corpului eteric au devenit tangibile, fizic perceptibile în
corpul
fizic. Aşa cum în apă erau deja prezente forţele care se
manifestă în
gheaţa solidă, tot astfel preexistă în corpul eteric toate
forţele de
edificare ale corpului fizic. Astfel, în corpul eteric preexistă,
de
exemplu, o forţă din care se vor individualiza inima, stomacul,
creierul etc. În corpul eteric există o structură pentru fiecare
organ
al corpului nostru, dar aceste structuri sunt curenţi de forţe şi nu
substanţe. Omul are corp eteric, ca animalele şi plantele, deci ca
toate fiinţele fizice dotate cu viaţă.
Ne putem întreba: Au şi plantele un fel de conştienţă, ca cea
percepută pentru lumea mineralelor? Am văzut că investigaţia spirituală
descoperă conştienţa mineralelor în lumea superioară a
înţelegerii, de
unde emană şi gândurile noastre.
Aşa cum degetele nu au o conştienţă proprie, aşa cum conştienţa unui
deget aparţine conştienţei omului întreg, tot astfel şi plantele
fac
parte dintr-o conştienţă care se situează în lumea
înţelegerii
inferioare, a lumii stelare, a lumii cereşti, a lumii Rupa
Devachanului. Când investigatorul păşeşte în această lume,
el
întâlneşte sufletele plantelor. Acolo, sufletele plantelor
sunt fiinţe
la fel cu noi, aici. Aceste fiinţe se comportă faţă de plante ca omul
faţă de degetele sale.
Conştienţa plantelor are deci punctul său de ancorare în
Devachanul
inferior. În el prind rădăcină forţele care sunt la originea
oricărei
creşteri şi a oricărei construcţii organice. În el îşi au
rădăcina
forţele care construiesc propriul nostru corp fizic, deci forţele
arhitectului corpului nostru fizic, care este corpul eteric. Conştienţa
lumii vegetale este de un nivel infinit superior şi infinit mai
înţeleaptă decât conştienţa omenească.
Aceasta vă va apărea mai clar dacă vă gândiţi la
înţelepciunea
inclusă nu numai în corpul fizic al omului, dar şi în acela
al tuturor
fiinţelor înzestrate cu un corp eteric, deci al tuturor fiinţelor
vii.
Ce imensă înţelepciune necesită edificarea corpului fizic al
celei mai
simple dintre fiinţele vii, fără a mai vorbi de formaţia cea mai
elaborată din toate fiinţele terestre: corpul omenesc!
Examinaţi sub acest aspect partea superioară a unui femur omenesc şi
vedeţi cu ce artă sunt articulate, după toate regulile arhitecturale,
trabeculele osoase! La acest nivel, femurul comportă o structură
infinit mai complexă decât pare când este privit din
exterior; el e
format dintr-o reţea de filamente osoase îmbinate în aşa
fel şi formând
între ele asemenea unghiuri, încât cu minimum de
substanţă reuseşte să
suporte greutatea întregului corp. Realmente este o operă de artă
superioară celei mai complicate construcţii de poduri şi nici o tehnică
inginerească din lume nu ar putea-o egala. Sau examinaţi structura
inimii; înţelepciunea omului rămâne copilărească în
comparaţie cu ea.
Şi ce nu îndură această inimă, expusă zilnic la distrugere prin
folosirea excitantelor: cafea, alcool şi nicotină.
Realizarea acestei minuni care este corpul fizic cere forţe
care se ridică până în lumea astrală, şi numai fiinţele
acestei lumi
astrale sunt destul de abile, dacă putem spune aşa, pentru a putea
construi un astfel de corp fizic.
Acum ajungem la al treilea mădular al entităţii omeneşti. Plantele
au un corp fizic si un corp eteric; lor le lipseşte totuşi ceva ce au
animalele şi omul, ele nu simt nici suferinţă nici bucurie, nici durere
nici senzaţie. Aceasta este diferenţa între oameni şi animale, pe
de o
parte, şi plante, de cealaltă parte. Ea rezidă din faptul că omul şi
animalul sunt sediul unor procese interne. Ştiinţa modernă a vrut chiar
să le atribuie şi plantelor o senzaţie, plecând de la fenomenele
observate la ele. Este dezolant să constaţi acest mod nepermis de a
manipula conceptele, căci aici nu au loc fenomene interne proprii
oricărei senzaţii, deoarece, în acest caz, ar trebui să atribuim
o
asemenea „senzaţie“ şi hârtiei albastre de turnesol. Aşa se
întâmplă
când se caută senzaţia în lumea fizică. În lumea
fizică nu se poate
descoperi nici o senzaţie în procesele care apar la anumite
plante;
pentru aceasta trebuie să pătrundem în lumile cereşti. Pentru a
evita
orice fel de neînţelegere menţionăm că la plantele aşa-zis
reactive,
cum e mimoza, acest proces de excitaţie nu se reflectă în lumea
fizică
ca senzatie, ci numai în lumea înţelegerii inferioare, unde
se află
conştienţa plantei. Aici, în lumea fizică, numai omul şi animalul
cunosc dorinţe şi pasiuni, bucurii şi dureri. De ce? Deoarece în
afară
de corpul fizic şi de corpul eteric ele mai au şi corp astral, al
treilea mădular al entităţii omenesti.
Pentru clarvăzător corpul astral se prezintă astfel: omul apare
învelit într-un nor ovoidal în care se exprimă
fiecare senzaţie,
fiecare impuls, fiecare pasiune. Corpul astral este vectorul plăcerii
şi al suferintei, al bucuriei şi al durerii. Acest al treilea mădular
se comportă în mod diferit faţă de corpul fizic şi de corpul
eteric.
Când omul doarme, în pat rămâne numai corpul fizic şi
corpul eteric, în
timp ce corpul astral şi Eul se desprind de primele două. Dimpotrivă,
dacă corpul astral şi corpul eteric ies din fizic, survine moartea, şi
cu ea descompunerea corpului fizic.
De ce acest mădular este numit corp astral? Nu există pentru el o
expresie mai adecvată. El joacă un rol important, pe care trebuie să-l
lămurim. În timpul nopţii corpul astral nu rămâne inactiv
deoarece, aşa
cum poate percepe clarvăzătorul, el acţionează asupra corpului fizic şi
asupra corpului eteric. În timpul zilei, vă uzaţi corpul
dumneavoastră
fizic şi eteric, căci tot ceea ce facem deteriorează corpul fizic, şi
expresia acestei deteriorări este oboseala. Or, ceea ce a fost uzat
în
timpul zilei, corpul astral repară în timpul nopţii. În mod
efectiv
corpul astral elimină oboseala în timpul somnului. De unde
importanţa
şi necesitatea acestuia. Clarvăzătorul poate realiza această reparaţie
în mod conştient. Ceea ce produce înviorare în timpul
somnului se
întemeiază pe o acţiune corespunzătoare a corpului astral asupra
corpului fizic şi corpului eteric. Întrucât corpul astral
trebuie să se
întoarcă mai întâi în corpurile fizic şi
eteric, împrospătarea datorată
somnului nu apare decât progresiv, adică la circa o oră după
trezire.
Un alt lucru important este legat de această eliberare a corpului
astral în timpul somnului: când în timpul stării de
veghe zilnice
corpul astral intră în legătură cu lumea exterioară, el este
constrâns
să trăiască în legătură cu corpul fizic şi corpul eteric; dar
când, în
timpul somnului, se desprinde de corp, el este eliberat de legăturile
corpului fizic şi ale corpului eteric. Acum are loc ceva minunat:
corpul astral se extinde până la lumea constelaţiilor, unde se
află
entităţile sufletesti ale plantelor, şi din această lume îşi
extrage
forţele sale. Corpul astral se odihneşte în lumea unde se află
stelele.
Este lumea armoniei sferelor a pitagoricienilor. Aceasta este o
realitate şi nu o fantezie. Când trăieşti în mod conştient
în această
lume percepi în plan sonor forţele şi relaţiile dintre stele.
În acest
sens, Goethe era un iniţiat, şi al său Prolog în Cer poate fi
înţeles
plecând de aici:
„Se-ntrece-n cântec vechiul Soare
Cu-al sferelor acord fratern,
Iar trecerile-i necesare
Cu bolţi de tunete s-aştern.
Privind sorb îngerii putere,
Dar nu-ndrăznesc a iscodi;
Înalt-urzitele mistere
Au gloria din prima zi.“
(Faust, I
şi II, traducere de Ştefan Augustin Doinaş, Editura Univers, 1982)
Goethe nu este în general prea bine cunoscut şi nu se ştie că
el era
iniţiat; se spune în mod simplist: Un poet foloseşte astfel de
imagini.
Dar Goethe ştia că Soarele este în centrul unui sistem şi că el
se
manifestă în calitate de spirit solar. Astfel, Goethe foloseşte
această
imagine, spunând mai departe:
„Ascultaţi vârtej de Hore!
În urechi de duhuri cor e
Pasul noii Aurore
Porţi de stânci pe osii crâşcă.
Phoebus roţi de trăsnet miscă
Tună razele-n extaz!
Dulce ropot, sfântă larmă!
Ochi orbesc, urechi se sfarmă
Neauzitul n-are glas.“
(Faust, Act
I, traducere de Ştefan Augustin Doinaş, Editura Univers, 1982)
Corpul astral trăieşte în această lume a astrelor în
timpul nopiii.
Şi dacă ziua el intră într-un fel de disonanţă cu lucrurile
pământeşti,
în timpul somnului este reinserat în lumea astrelor.
Dimineaţa revine
cu forţe luate din acea lume. Când ieşim din lumea somnului, luăm
cu
noi această armonie a sferelor. În lumea constelaţiilor, în
lumea
astrală îşi are corpul astral adevărata sa patrie, şi din această
cauză
a şi fost numit astfel. Aşadar, am făcut cunoştinţă cu trei mădulare
ale entităţii umane: corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral.
Proxima dată vom face cunoştinţă cu al patrulea mădular al fiinţei
omeneŞti, cu Eul. Eul este acel mădular care dă omului calitatea de
încununare a Creaţiei şi care-l ridică deasupra animalului.
Animalul încă nu dispune de o constienţă asemănătoare cu cea a
omului; el posedă, este adevărat, o conştienţă, aşa cum am văzut-o la
plantă şi mineral. Dar această conştienţă animală se află în
lumea
astrală. A1 patrulea mădular al omului, Eul, este legat de celelalte
trei, constituind tetrada sacră a omului de care vorbeau vechile scoli.
Astfel, omul are în comun cu mineralul corpul fizic, corpul
eteric
cu planta şi corpul astral cu animalul. Eul îl are numai el, şi
aceasta
îl ridică deasupra oricărei alte fiinţe. Noi aflăm în om un
fel de
esenţă a tot ceea ce se află răspândit în jurul nostru. De
fapt: un
microcosmos! Iată de ce cunoaşterea omului implică cunoaşterea
prealabilă a tot ceea ce se află în jurul nostru.
Astfel, cele trei mădulare constitutive, cele trei corpuri, trebuie
să fie considerate ca trei învelişuri, ţesute din elementele cele
mai
diverse, învelişuri în care locuim noi, altfel spus,
locuieşte Eul, cu
mădularele cele mai subtile ale fiinţei noastre, cu partea noastră
nemuritoare.
