|
Un lucru dintre cele mai sacre ale omului este ceea ce numim conştienţa de sine. Cel care înţelege aceasta recunoaşte fără ezitare că expresia „conştienţa de sine“ exprimă, în fond, sensul existenţei omeneşti. Conştienţa de sine este facultatea de a ne percepe ca Eu.
Cel mai bun mijloc de a vă reprezenta acest fapt este acela de a
gândi că în limba germană există un cuvânt care se
deosebeşte de toate
celelalte: acesta este Ich (Eu).
Fiecare poate spune Eu numai pentru sine însuşi, pentru oricare
altul
suntem tu. Niciodată
cuvântul
Eu nu poate răsuna în afara urechii mele pentru a mă numi pe mine
însumi. Acest lucru a fost resimţit de orice ştiinţă a
spiritului.
Astfel, religia ebraică, atunci când voia să vorbească despre
această
fiinţă interioară a omului, o numea „inefabilul nume al lui Dumnezeu“.
Se spunea: Dacă Eul trebuie să fie exprimat, el trebuie să răsune din
însuşi centrul fiinţei. Nici o fiinţă exterioară nu-i poate
pronunţa
numele. Astfel, când preotul spunea Jahve,
„Eu sunt cel care sunt“, un fior străbătea întreaga adunare.
Dumnezeu
începea să se exprime în om. Aceasta este semnificaţia
pură, originară
a numelui ebraic al lui Dumnezeu. Dumneavoastră veţi cunoaste şi alte
nume, dar ele sunt, într-un anumit fel, în legătură cu
acest nume unic.
Cu acest Eu noi desemnăm al patrulea mădular constitutiv al entităţii
umane. Plecând de la acest Eu, omul îşi exercită influenţa
asupra
celorlalte mădulare constitutive ale entităţii omeneşti: corpul astral,
corpul eteric şi de asemenea, corpul fizic. Oricât de departe
ne-am
întoarce în evoluţia fiinţei omeneşti, aceste patru
mădulare au fost
mereu prezente în om; este ceea ce-l distinge pe om de animale.
Să încercăm să ne reprezentăm cum se comportă, în ceea
ce
priveşte cele patru mădulare, o fiinţă evoluată în raport cu una
neevoluată. Să comparăm din acest punct de vedere un canibal cu un
european mediu şi pe acesta din urmă cu o fiinţă foarte evoluată, de
exemplu cu Goethe, Schiller [13]
sau Francisc din Assisi [14].
Canibalul ascultă nemijlocit de impulsurile şi pasiunile sale,
asa
cum există ele în corpul său astral. El posedă, este adevărat, un
Eu,
dar acesta este încă sub totala dominare a corpului astral. Omul
mediu
actual deosebeste deja ceea ce este bine de ceea ce este rău. Aceasta
se datorează faptului că el a lucrat deja asupra corpului său astral şi
a transformat chiar unele impulsuri în asa-zise idealuri. Omul
atinge
un grad de evoluţie cu atât mai înalt cu cât şi-a
transformat mai mult
corpul astral, plecând de la Eul său. Europeanul actual mediu si
l-a
transformat deja substanţial. Individualităţi ca Schiller sau Goethe
şi-au modificat deja cea mai mare parte a corpului lor astral. Un om ca
Francisc din Assisi, care şi-a supus toate pasiunile controlului
voinţei, posedă un corp astral în întregime dominat de Eu;
nimic nu se
mai află în el care să nu fie sub controlut Eului. Tot ceea ce a
fost
astfel transformat, noi numim Manas sau Sine spirituală. Acesta este al
cincilea mădular al entităţii sale. Astfel, putem spune: În Eu se
află
germenele transformării corpului astral în Manas, în Sine
spirituală.
Or, omul are posibilitatea să-şi transforme nu numai corpul său
astral, dar şi corpul său eteric, astfel încât Eul devine
stăpân al
corpului său eteric. Numai că trebuie să înţelegeţi că acest
lucru este
mult mai dificil şi de mai lungă durată. Diferenţa între
transformarea
corpului astral şi cea a corpului eteric este următoarea:
reprezentaţi-vă ce ştiaţi la opt ani şi comparaţi cu ce aţi
dobândit
din tinereţea dumneavoastră până acum! Purtătorul tuturor acestor
acumulări este corpul astral; el se transformă, să spunem aşa, de la o
zi la alta datorită tuturor impresiilor primite. Cu corpul eteric
lucrurile stau altfel. Dacă vreţi să vă faceţi o idee despre aceasta
reprezentaţi-vă faptul următor: dacă la opt ani aţi fost un copil
irascibil, probabil sunteţi înclinat spre iritare si astăzi.
Puţin
oameni reuşesc să se transforme astfel, încât să-şi
modifice
obişnuinţele, înclinaţiile, temperamentul şi caracterul. Aceasta
nu
este deloc în contradicţie cu ceea ce urmează. Corpul astral este
în
legătură cu bucuriile şi suferinţele, cu pasiunile noastre. Dar dacă
aceste pasiuni au devenit obişnuinţe, trăsături de caracter, atunci ele
sunt fixate în corpul eteric. Şi dacă vreţi să vă modificaţi
astfel de
obişnuinţe, va trebui să transformaţi corpul eteric, căci acesta este
purtătorul tuturor obişnuinţelor şi particularităţilor de caracter.
Am comparat de mai multe ori transformarea corpului astral şi a
corpului eteric cu mişcarea minutarului şi a arătătorului orelor unui
ceas.
Vom vorbi despre evoluţia învăţăcelului mai avansat. El nu
este elev
în sensul curent al cuvântului, adică cineva care doar
învaţă. Desigur,
un astfel de om trebuie să înveţe mult, dar infinit mai
importantă
decât achiziţia cunoştintelor este acţiunea asupra corpului
eteric
descrisă mai sus: transformarea irascibilităţii în
blândeţe. Tocmai în
acest scop ştiinta spiritului dă indicaţii celui care învaţă.
Cel care este capabil să modifice de azi pe mâine o
obişnuiniă, deci
o calitate a corpului eteric, a atins o treaptă înaltă de
evoluţie. O
astfel de transformare trebuie să se efectueze în strânsă
concordanţă
cu ceea ce acumulează învăţăcelul ştiinţei oculte. Chiar şi cel
care
ignoră total un asemenea antrenament îşi transformă, cu toate
acestea,
de la sine corpul său eteric, desi lent şi în mod progresiv, de-a
lungul a numeroase incarnări. Şi tot ceea ce este transformat astfel
din corpul eteric noi numim Budhi sau Spiritul vieţii, acesta
constituind al şaselea mădular al entităţii umane.
Mai există apoi încă o treaptă, de un nivel mai înalt,
când omul
lucrează asupra corpului său fizic, transformându-l. Ceea ce a
câştigat
în stăpânirea corpului fizic se numeşte Atma sau
Omul-spirit. Acesta
este al şaptelea mădular al entităţii umane. Atma poate fi legat de
termenul german atmen (a
respira), căci această transformare se efectuează începând
cu procesul
respirator. Despre ce înseamnă a-ţi stăpâni în mod
conştient corpul
fizic plecând de la Eul tău ne putem face o idee dacă realizăm
cât de
puţiu cunoaştem despre corpul nostru fizic. Această cunoaştere nu are
nimic de-a face cu ceea ce ne spune astăzi despre el anatomia.
Înaintea
anatomiei actuale existau învăţături, la drept vorbind
nedivulgate,
relativ la cunoaşterea interioară a omului. Prin aceasta vechii
înţelepţi puteau urmări în special curenţii eterici care
străbat
organismul şi determină circularia sângelui; ei erau astfel
în măsură
să se vadă în interior, să observe corpul fizic prin organele
sale.
Când am atins o asemenea treaptă de dezvoltare devine posibil ca
nici o
particulă a corpului nostru să nu se mişte fără voia noastră. Aşa are
loc transformarea în Atma, în Om-spirit.
Cineva ar putea obiecta: Corpul fizic fiind mădularul cel mai puţin
elevat al entităţii umane, cum poate da naştere transformarea sa la cel
mai elevat dintre mădulare? Tocmai fiindcă corpul fizic este elementul
cel mai puţin elevat, stăpânirea lui cere de la om un mare efort.
Prin
transformarea corpului fizic se dobândeşte stăpânirea
forţelor care
curg prin tot Cosmosul. Şi stăpânirea acestor forţe cosmice se
numeşte
magie.
Astfel omul, în adevărata sa fiinţă interioară, se compune din
şapte
părţi, care se întrepătrund total. Nu ne vom face o idee justă
despre
întrepătrunderea acestor părţi decât comparându-le cu
cele şapte culori
ale curcubeului, care sunt conţinute toate de lumina solară. După cum
lumina se compune din şapte culori, tot aşa şi omul se compune din cele
şapte mădulare, din şapte părţi componente.
Să aprofundăm acum semnificaţia acestei structurări articulate
pentru cunoaşterea evoluţiei întregii existenţe omeneşti. Am
abordat
deja natura somnului. Corpul fizic şi corpul eteric se odihnesc
în pat;
respiraţia şi circulaţia continuă, ca manifestări vitale ale corpului
eteric. Dar tot ce aparţine de corpul astral împreună cu Eul s-a
desprins de corpul fizic şi de corpul eteric.
Când intervine moartea se întâmplă altceva.
În timp ce corpul fizic
şi corpul eteric rămân intim unite de la naştere până la
moarte,
formând un întreg, în momentul morţii nu se mai
separă, ca în somn,
numai corpul astral, ci şi corpul eteric de corpul fizic. Dar acest
corp fizic, reamintiţi-vă ce s-a spus ieri, părăsit şi lăsat pe seama
propriilor sale forţe, trebuie în mod necesar să se descompună.
Să
observăm acum cu o privire clarvăzătoare omul imediat după moarte:
în
faţa noastră se află corpul fizic, deasupra căruia plutesc corpul
astral şi corpul eteric. Un fenomen ieşit din comun preocupă imediat
după moarte simţirea defunctului: în momentul morţi, se formează
în
câmpul memoriei o panoramă a întregii sale existente. Orice
evenimeut
mărunt, chiar cea mai neînsemnată întâmplare; se
desfăşoară în imagini
prin faţa sa. Aceasta se produce în mod cu totul natural,
deoarece
corpul eteric, pe lângă proprietatea sa de a se opune la
descompunerea
corpului fizic, mai este şi purtătorul memoriei. Chiar din momentul
în
care corpul eteric este eliberat de prima sa sarcină, el se dăruieşte
intens celei de a doua. Dacă în timpul vieţii fiecare eveniment
era
asociat cu plăcere sau durere, bucurie sau suferinţă, datorită corpului
astral, acum, când acesta s-a desprins, omul vieţuieşte aceste
imagini-amintiri, altfel spus întreaga sa existenţă trecută,
în absenţa
oricărui sentiment, ca într-o mare panoramă.
Cât timp corpul eteric rămâne legat de corpul fizic,
instrumentul de
care suntem obligaţi să ne servim este creierul, ceea ce face ca
amintirile noastre să nu fie niciodată complete; noi nu păstrăm
în
memorie decât fragmente de impresii culese în cursul
vieţii. Vina o
poartă insuficienţa creierului fizic, pe când, eliberat de
creierul
fizic, corpul eteric îşi aminteste de toate evenimentele. Se face
o
experienţă analoagă în viaţa curentă, în timpul unui şoc
suferit, de
exemplu, în caz de înec, de cădere în gol etc.
În acest caz, are loc
pur şi simplu o „dislocare“ instantanee şi brutală a corpului eteric
în
raport cu corpul fizic. Aceasta se produce de o manieră atenuată
când
membrele amorţesc, precum şi în cazul hipnozei, în cursul
căreia
clarvăzătorul poate vedea corpul eteric atârnând de ambele
părţi ale
capului. Psihologia materialistă invocă producerea unei modificări
materiale survenite în sânge, dar confundă astfel cauza cu
efectul.
Astfel, prima manifestare a destinului, după moartea omului, este
această privire retrospectivă asupra existenţei trecute; ea poate dura
mai mult sau mai puţin timp, în medie trei zile şi jumătate. După
aceea
se produce un fel de a doua moarte, etericul se desprinde complet de
corpul astral şi rămâne ca un cadavru eteric. Acesta se disolvă
curând
în eterul universal, dar în mod incomplet şi cu o viteză
variind de la
o persoană la alta. Rămâne un fel de extract al vieţii trecute pe
care
Eul îl ia cu el şi care constituie un bun nepieritor, pe care
omul îl
păstrează pentru toate incarnările viitoare. Cu fiecare incarnare se
adaugă parcă o nouă filă la cele anterioare. Este ceea ce teosofia
numeste corpul cauzal; în acest corp cauzal se află cauza modului
în
care se vor structura incarnările ulterioare.
Acum, corpul astral este izolat. Prin ce se deosebeşte această stare
de cea din timpul somnului, când el este desprins de celelalte
mădulare
- corpul fizic şi corpul eteric -, când el este, de asemenea,
izolat?
Forţele pe care trebuia să le folosească în timpul somnului
pentru
transformarea şi repararea corpului fizic au devenit libere datorită
faptului că el s-a desprins definitiv de acesta. Corpul astral
foloseşte aceste forţe pentru el însuşi şi devine conştient de
aceasta.
Într-o asemenea stare de conştienţă de sine, corpul astral
traversează
acum o perioadă despre care vă puteţi face o idee ţinând cont de
ceea
ce urmează.
Imaginaţi-vă plăcerea pe care o produce o mâncare delicioasă.
Omul
se bucură de ea. Această plăcere nu-şi are sediul în corpul
fizic, ci
în corpul astral. Dar pentru ca această plăcere să se realizeze
este
necesar un instrument, limba, şi cerul gurii. Astfel, corpul fizic
furnizează instrumentul pentru plăcerile corpului astral. Ce se
întâmplă după moarte, când acest corp fizic a fost
îndepărtat?
Instrumentul, mijlocitorul plăcerii, lipseşte, fără ca şi corpul astral
să fi pierdut dorinţa; pofta de plăcere. Aceasta este o stare
comparabilă cu cea a unui însetat în pustie. După moarte,
corpul astral
păstrează dorinţa de plăcere, în funcţie de obişnuinţele sale din
timpul existenţei precedente. Acesta este motivul pentru care ceea ce
urmează după moarte este pentru toţi oamenii o perioadă de nevoi
nesatisfăcute care se numeşte kamaloca. Kama înseamnă dorintă şi locus
loc. Este o stare pe care o descriu numeroase mituri, de
exemplu,
supliciul lui Tantal sau chinurile Purgatoriului. Evident, în
această
perioadă omul nu are parte de chinuri, ea nu este penibilă decât
atâta
timp cât corpul astral nu este dezobişnuit de plăcere. Cu
cât mai multe
nevoi avea corpul astral aici, jos, cu atât durează mai mult timp
această stare. În funcţie de nevoile pe care un om le-a avut
în timpul
vieţii sale, în întâmpinarea corpului astral,
în kamaloca, pot veni nu
numai suferinţe, ci, în anumite situaţii, şi lucruri foarte bune
şi
agreabile. Astfel, de exemplu, orice bucurie resimţită odinioară faţă
de frumuseţea naturii va fi trăită acum în mod agreabil. Desigur,
pentru a ne bucura de frumuseţea naturii, trebuie să o percepem cu
ochii nostri, dar frumuseţea este ceva care depăşeşte fizicul şi de
aceea această stare este, de asemenea, şi în viaţa din kamaloca
izvorul
unei plăceri intense. Astfel de lucruri sunt la originea unor mari
bucurii şi minunate impresii în timpul kamalocăi. Asadar, omul
îşi
poate face agreabilă această perioadă dacă se eliberează de ataşamentul
faţă de plăcerile pur fizice. Reflectând la aceasta, veţi
înţelege
multe lucrui care au legătură cu ce este arta. Cu cât arta este
mai
ideală, cu atât mai înălţător acţionează opera de artă
dincolo de
moarte. Elementul său constitutiv este spiritualul. Numai miopia
materialistă a condus la naturalism în artă. După parcurgerea
aceastui
timp în kamaloca, am ajuns la punctul în care omul s-a
dezobişnuit de
toate plăcerile materiale, şi acesta este momentul trecerii la o nouă
stare. Sufletul elimină din corpul său astral acea parte la care omul,
adică Eul, nu a lucrat încă. Acest înveliş astral este al
treilea
cadavru pe care omul îl părăseşte.
În acest moment, Eul, împreună cu ceea ce a obţinut din
celelalte
corpuri – deci cu extractul corpului eteric, descris mai sus, ca şi cu
cel al corpului astral –, accede în lumea spiritului.
Într-o asemenea
stare se afla sufletul până la o nouă nastere.
Despre această perioadă vom vorbi mâine. Mi-ar plăcea să
insist
asupra faptului că toate aceste lumi spirituale ne înconjoară
coutinuu
şi nu constituie, un dincolo separat de noi în spaţiu,
rămânând astfel
accesibile ochiului clarvăzătorului. Cel ce are acces la aceste lumi
spirituale poate vedea în orice moment aceste umbre sau fantome
care
sunt acele cadavre (astrale – nota trad. francez) ce apar frecvent
în
sedinţele de spiritism. Faptul că participanţii la astfel de şedinţe
consideră că un asemenea cadavru reprezintă însăşi
individualitatea
este absurd, este ca şi cum cadavrul unui om ar fi considerat ca fiind
omul însusi. De aceea acest cadavru astral - care este ceea ce
Eul nu
poate utiliza – apare adesea, în asemenea şedinţe, cu trăsături
ridicole.
