|
Astăzi misiunea noastră va fi să analizăm omul în timpul şederii sale în Devachan între moarte şi o nouă incarnare. În prealabil, va trebui să ne formăm un concept în legătură cu ce dobândeste omul, de fapt, prin ceea ce realizează pentru el însuşi în timpul periplului său în lumea spirituală. Cel mai uşor vom dobândi o reprezentare despre aceasta dacă înţelegem relaţia dintre o anumită vieţuire şi ceea ce devine această vieţuire pentru perioada dintre naştere şi moarte. Reprezentaţi-vă încercarea pe care a constituit-o pentru dumneavoastră învăţarea scrierii. V-ar fi greu să aveţi prezentă în spirit îndemânarea pe care a trebuit s-o dobândiţi pentru a ajunge la stăpânirea acestei nobile arte care este scrierea. Reamintiţi-vă toate îndemnurile învăţătorului şi poate supărările sale. Toate acestea s-au produs în sufletul dumneavoastră, şi ce v-a rămas din ele? Aptitudinea scrierii. Restul s-a şters, a rămas numai aptitudinea scrietii. Astfel se întâmplă în viaţă, şi nu numai între naştere şi moarte, ci în întreaga existenţă universală, atât fizică cât şi suprasensibilă.
Ne putem face o reprezentare despre felul cum acţionează cele spuse
mai sus şi în lumea suprasensibilă. Astfel, Mozart [16], încă foarte
tânăr,
a auzit la
catedrala Sfântul Petru din Roma lungă o bucată muzicală care,
datorită
unei vechi tradiţii, nu trebuia să fie niciodată notată pe
hârtie, iar
el a scris-o mai târziu în întregime, din memorie. Ce
memorie
extraordinară! Ce ar spune despre aceasta materialistul? S-ar
împotrivi, dacă i s-ar cere să creadă că un bou se poate naşte
dintr-o
movilă de pământ, în absenţa unui proces conform legilor
naturii. El
spune că nu există miracole, şi în această privinţă are perfectă
dreptate. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte acţiunile
spiritului el
este teribil de credul. Un fapt ca cel amintit din viaţa lui Mozart
materialistul îl acceptă pur şi simplu, punându-l pe seama
eredităţii.
Cu toate acestea, dacă complexul de interacţiuni nu şi-ar găsi
explicaţia în ştiinţa spiritului, cele povestite ar ţine tot
atât de
mult de miracoi ca şi nasterea unui bou dintr-o movilă de pământ.
Căci
dacă spiritul omului se consacră constant unui lucru, el poate să-şi
dezvolte progresiv o memorie deosebită. Tot aşa cum perfectul se poate
naşte din imperfect, memoria poate fi dezvoltată, dar ar fi un miracol
dacă o memorie ca aceea a lui Mozart ar apărea din neant! Ştiinţa
spiritului spune că şi în acest caz memoria s-a dezvoltat
progresiv, în
conformitate cu legile naturale. Nu există nici o portiţă de scăpare
pentru materialistul care vrea să explice cele de mai sus: el trebuie
sau să creadă în miracole sau să admită că facultăţile care se
manifestă astfel existau deja dintr-o existenţă precedentă şi au
evoluat în conformitate cu legile naturale. În consecinţă,
reincarnarea
nu este decat urmarea logică a unui astfel de raţionament. Cei care,
în
virtutea concepţiei lor materialiste, admit că o memorie atât de
perfectă ca cea a tânărului Mozart se poate naşte din neant
trebuie să
suporte şi consecinţele modului lor de a vedea şi să admită, simplu, că
broaştele se pot naşte din nămol, cum credea ştiinţa înainte de
Francesco Redi [17].
Cel care se foloseşte de logică în stiinţa spiritului va
spune: Aşa
cum un stejar, provine din ghindă şi se dezvoltă progresiv,
încetul cu
încetul, tot astfel se dezvoltă şi capacităţile noastre
sufleteşti. Iar
atunci când cineva vine pe lume cu capacităţi atât de
dezvoltate ca
Mozart, aceasta ne oferă dovada logică indubitabilă că omul a
dobândit
treptat în vieţi pământeşti anterioare asemenea facultăţi.
Este un
mijloc de a înţelege destinul omenesc în lumea spirituală.
Vieţuirile dintr-o existenţă se transformă în facultăţi pentru
existenţa următoare. Toate predispoziţiile vieţii actuale sunt fructul
existenţelor anterioare. Iată de ce trebuie să urmărim trecerea prin
Devachan, pentru a înţelege pe deplin cum experienţele unei vieţi
dau
naştere la facultăţile vieţii următoare.
Aşadar, când trecem prin existenţa de pe Pământ vieţuim
zilnic multe
lucruri care, toate, trec în panorama post-mortem care se
derulează
prin faţa ochiului sufletesc. Facultăţile dobândite prin aceste
experienţe se menţin sub formă de extract pentru timpurile viitoare,
extract care rămâne pentru totdeauna şi pe care omul îl ia
cu sine în
lumea spirituală.
Când omul ajunge în Devachan, el percepe acolo regiunile
de care a
fost vorba ieri: continentele, constituite din arhetipurile tuturor
formelor pământeşti, mările, alcătuite din toate formele de
viaţă,
atmosfera, constituită din tot ce este sufletesc, plăcere, suferinţă,
bucurie, durere etc. Ceea ce omul percepe mai întâi din
domeniul
continental este arhetipul propriului său corp fizic şi din atmosferă
percepe, evident, în primul rând ceea ce s-a manifestat ca
bucurii,
suferinţe, plăceri, dureri şi pasiuni în propriul său suflet. El
percepe deci tot ceea ce a trăit în existenţa sa precedentă, dar
cu
totul diferit decât atunci când a trecut prin perioada
kamaloca. Atunci
era vorba despre o trăire interioară, în vederea dezobişnuirii.
Acum
însă toate aceste vieţuiri sunt etalate ca o lume exterioară,
pentru un
timp lung, în faţa sufletului său: El resimte particularităţile
vieţii
sale corporale în teritoriul fluvial al Devachanului şi toate
experienţele sufletului în atmosfera lumii cereşti.
Este important şi de un mare interes să înţelegem cu claritate
modul
în care tot ceea ce am trăit în cursul vieţii – sentimente
faţă de
lume, plăcere, durere etc. – există în lumea spirituală ca lume
exterioară. În această lume nu este trist să vedem durerea
etalându-se
în jurul nostru. Nu este deloc trist, deoarece aici toate
suferinţele
sunt ca nişte furtuni în lumea fizică şi evenimentele fericite ca
minunate jocuri de nori. Şi ceea ce am resimţit interior nu mai este,
ca aici, interior, ci se întinde în jurul nostru în
exterior, ca o
panoramă naturală. Aceasta ne înconjoară, în imagini,
sunete sau
manifestări atmosferice obiectivate într-un tablou ceresc. Faptul
că
durerile radiază spre noi nu este trist, am spus acest lucru, după cum
nu ne întristează fulgerul şi tunetul din jurul nostru; căci cel
care
înţelege legătura ştie ce datorăm noi durerilor. Cel care a
cunoscut
dureri şi suferinţe va spune că bucuriile şi plăcerile sunt primite cu
gratitudine, dar că nu am dori să fim privaţi de dureri şi suferinţe.
Noi ne datorăm toată înţelepciunea suferinţelor şi durerilor
existenţei
trecute. O figură pe care în această existenţă ne apare
întipărită
înţelepciunea este aşa pentru că a simţit ordinea lumii în
existenţe
precedente.
Am spus deja că tot ceea ce trăim în această viaţă se află,
în
Devachan, în jurul nostru sub formă de imagini. Ce semnificaţie
are
aceasta? Este mai uşor să înţelegem dacă ne reprezentăm modul
în care,
pe Pământ, acţionează mediul înconjurător asupra omului.
Fiecare dintre
dumneavoastră cunoaşte această frază a lui Goethe: „Ochiul este format
de lumină pentru lumină“ [18].Ce
înţeles are aceasta? Ochiul nostm trebuie să existe pentru a
percepe lumina. Dacă n-am avea ochii, lumea ar fi obscură şi
întunecată. Dar de unde vine acest organ? Lumina l-a format ea
însăşi,
tot aşa cum absenţa luminii îl face să degenereze. Această
observaţie a
putut fi făcută pe animalele care au migrat în peşterile din
Kentucky.
Lumina este cauza capacităţii vizuale. În trecut omul era lipsit
de
ochi, căci el trăia încă în condiţii cu totul diferite de
cele de
astăzi. Într-o epocă îndepărtată a evoluţiei
pământeşti Soarele nu
exista pentru un ochi sensibil exterior. Să ne amintim de ceea ce ne
spune legenda despre Niflheim
[19]. Cu cât omul
a fost expus mai mult luminii solare, cu atât mai mult aceasta a
dezvoltat treptat ochiul. Toate celelalte organe de simţ au evoluat
în
acelaşi fel. Astfel, sunetele au format urechea şi căldura simtul
termic. Dacă nu ar exista obiecte dure, nu ar exista nici simţul
pipăitului. Lumea înconjurătoare este formatorul şi modelatorul
întregului nostru corp. Ea este de o mare importanţă pentru viaţa
practică, aşa cum este şi teosofia. Acest lucru este, de asemenea,
extrem de important pentru educaţie, căci educatorul poate acţiona
în
mod corect numai dacă deţine o cunoaştere profundă a naturii omeneşti.
Până la schimbarea dentiţiei se dezvoltă corpul fizic, până
la
paisprezece ani se dezvoltă corpul eteric şi pănă la douăzeci şi unu de
ani corpul astral. Trebuie să ştim toate acestea, dacă vrem să educăm
într-un mod practic şi nu fantezist. Formarea corpului fizic
fiind în
joc până la vârsta de şapte ani, în educaţie trebuie
să acordăm
întreaga atenţie impresiilor fizice, la tot ce copilul percepe
prin
organele sale senzoriale. Ceea ce a fost neglijat privind forma şi
structura organelor înaintea vârstei de şapte ani este
pierdut pentru
tot restul vieţii.
Înţelegerea frazei precedente oferă indicaţii preţioase pentru
medicină, în vederea unui tratament corespunzător, printre
altele, al
rahitismului. De ce apare această boală tocmai în copilărie?
Pentru că
acum se modelează corpul fizic. Din această cauză apar simptome ca:
malformaţii osoase, dentiţie rea, deformări craniene etc. Dar tot
acesta este motivul pentru care, până la schimbarea dinţilor, se
mai
pot corecta aceste forme vicioase. Se constată că un tratament adecvat
poate îndrepta picioarele cele mai strâmbe şi poate face ca
celor mai
răi dinţi de lapte să le urmeze o a doua dentiţie, perfect sănătoasă,
pe când picioarele strâmbe necorectate înainte de
şapte ani rămân aşa
pentru toată viaţa.
Creierul este, de asemenea, ocupat până la şapte ani cu
modelarea
formelor sale şi structurile cele mai delicate care nu au fost
realizate până atunci sunt pierdute pentru totdeauna. Şi
întrucât
creierul fizic este instrumentul datorită căruia se exprimă spiritul,
este extrem de important ca acesta să fie elaborat într-o formă
cât mai
perfectă în timpul primilor şapte ani. Căci cu un creier
defectuos
chiar un spirit genial nu poate face nimic, după cum nici cel mai mare
pianist nu poate cânta corect la un pian dezacordat. În
vederea
dezvoltării creierului, ştiinţa spiritului dă indicaţii foarte
importante atât pedagogiei cât şi medicinei. În
această privinţă,
medicina modernă se loveşte de o necunoaştere totală a faptelor.
Rahitismul se manifestă prin malformaţii, deformări ale oaselor, dar el
se exprimă, de asemenea, în mod frecvent şi prin malformaţii ale
sistemului glandular şi ale mucoaselor. Astfel, copiii rahitici
prezintă adeseori adenoame ganglionare, vegetaţii adenoide etc. La
aceşti copii se mai observă în mod frecvent o a treia manifestare
morbidă, constând într-o întârziere
intelectuală şi o rămânere în urmă
la şcoală, în tulburări de atenţie; ei devin aproape idioţi.
Aceste
manifestări sunt cauzate de deficitul de organizare a creierului, mai
ales a cortexului cerebral, ale cărui delicate structuri trebuie să se
elaboreze în aceşti ani. Asemenea manifestări au în comun o
dezvoltare
defectuoasă. Or, într-un asemenea caz, medicul modern, datorită
orientării materialiste pe care a primit-o, este înclinat să
acţioneze
conform concepţiilor ştiinţifice actuale, cu alte cuvinte fără să ţină
cont de cauzele spirituale mai profunde, să înşire simptomele
exterioare, ca fiind cauze şi efecte, ca perlele unui colier. Faptele
sunt: rahitism osos, vegetaţii adenoide, atenţie scăzută şi facultate
diminuată de asimilare. Concluzia imediată este: copiii care au
vegetaţii adenoide devin deficitari sub raport spiritual, aşadar
trebuie procedat la extirparea vegetaţiilor. Dacă concluzia ar fi
corectă, orice copil tratat astfel ar fi eliberat de inhibiţiile sale
mintale. Or, ce se observă de cele mai multe ori după un astfel de
tratament? Interventia nu aduce decât o ameliorare aparentă,
efemeră,
şi după puţin timp vegetaţiile cresc din nou. Dacă, dimpotrivă, răul
este atacat de la rădăcină, cu ajutorul unui tratament adecvat – ceea
ce este perfect posibil, dar a vorbi despre aceasta înseamnă a ne
îndepărta de subiectul nostru –, dispar atât deformaţiile
osoase cât şi
proliferări ale mucoaselor şi ganglionilor ca adenoide, precum şi
inerţia cerebrală.
După această digresiune să revenim la subiect. Aşadar, la contactul
cu lumea exterioară iau nastere şi se structurează formele fizice
corecte. Până la şapte ani copilul este, în realitate,
numai organ de
simţ. El prelucrează tot ceea ce primeşte prin simţuri, şi în
special
tot ceea ce vede şi aude în anturajul său imediat. Astfel,
până la
schimbarea dinţilor, copilul este o fiinţă care imită, şi aceasta
pătrunde până în organizarea sa fizică. Este un lucru cu
totul natural.
Prin organele sale senzoriale copilul preia în totalitate mediul
său
înconjurător. El exersează, de asemenea, folosirea membrelor.
Vede
modul în care tatăl său, mama sa sau alte persoane fac un lucru
oarecare şi îi imită pur şi simplu. Aceasta până la fiecare
mişcare a
mâinilor sau a picioarelor. Dacă mama sau tatăl sunt neliniştiţi,
în
cea mai mare parte din cazuri copilul va deveni el însuşi agitat.
Trebuie deci să încercăm ca printr-o ambianţă corespunzătoare să
provocăm reacţii adecvate.
Pentru a se da copilului îndrumările corecte în vederea
dezvoltării
creierului fizic este absolut indispensabil ca paralel cu impresiile
senzoriale să-i stimulăm imaginaţia. Este, de asemenea, o cerinţă
absolută să nu-i dăm decât jucării extrem de simple. Prin natura
sa, un
copil care a avut o păpuşă foarte frumoasă va reveni totdeauna la cea
veche, făcută dintr-o cârpă. Numai copiii deformaţi de epoca
actuală
sunt crescuţi cu păpuşi frumoase. Cărui fapt se datorează aceasta?
Copilul trebuie să facă un efort de imaginaţie pentru a transforma
plăsmuirea în imaginaţia sa, astfel încât să o facă
asemănătoare cu o
figură omenească, ceea ce constituie un exerciţiu sănătos pentru
creier. Aşa cum gimnastica fortifică braţul, un astfel de exerciţiu
dezvoltă creierul.
Culorile mediului înconjurător sunt, de asemenea, foarte
importante,
căci ele acţionează cu totul diferit la copilul mic decât la
adult. Se
crede adeseori că verdele exercită un efect liniştitor asupra
copilului. Este absolut gresit. Unui copil agitat trebuie să i se
creeze o ambiantă roşie, unui copil calm una verde sau verde-albastră.
Roşul acţionează asupra copilului după modelul următor: când
priviţi un
rosu aprins, apoi în mod brusc o foaie albă, vedeţi culoarea
complementară verde. Exiată tendinţa de a suscita culoarea
complementară. Lucru pe care îl face şi copilul [20]; el încearcă
să
desfăşoare o
activitate interioară care solicită culoarea complementară. Este un
exemplu care demonstrează felul în care acţionează mediul
înconjurător.
Mediul înconjurător acţionează – alături de multe alte lucruri,
despre
care va fi vorba în altă parte – într-un mod precumpănitor
asupra
dezvoltării fizice a copilului de la naştere până la schimbarea
dinţilor, asupra formării corpului său eteric între şapte si
paisprezece ani şi asupra corpului său astral între paisprezece
şi
douăzeci şi unu de ani etc. De-a lungul existenţei mediul
înconjurător
îşi exercită influenţa sa asupra fiecărui individ. Proverbul:
„Spune-mi
care este ambianţa ta (cu ce ai de-a face) şi îţi voi spune cine
eşti“
decurge din cele spuse, căci „cu ce ai de-a face“ înseamnă: „ceea
ce se
întâmplă în jurul tău“. Mediul înconjurător
exercită deci o puternică
influenţă asupra individului. Este un lucru deosebit de important
pentru perioada dezvoltării corpului astral între paisprezece şi
douăzeci şi unu de ani şi este un fapt pe care-l putem observa aproape
zilnic că în timpul acestei perioade un tânăr poate fi usor
pervertit
astral prin ambianţa sa.
În viaţa din Devachan lucrurile se petrec exact ca în
viaţa
practică. Aşa cum, în această viaţă, omul se află continuu sub
influenţa elementelor din atmosfera exterioară, tot astfel se
întâmplă
şi în Devachan. Astfel ajungem la punctul de plecare al acestor
consideraţii, la exemplul legat de Mozart. Dacă pe Pământ, omul
este
sub influenţa atmosferei exterioare, el suportă de asemenea şi
influenţa atmosferei Devachanului, alcătuită din viaţa sufletească, a
noastră şi a semenilor noştri. Viaţa sufletească acţionează continuu
asupra omului şi talentele se desăvârşese tocmai aici, prin aceea
că
ele atrag forţele astrale ale mediului înconjurător
înrudite cu
sufletul său, lăsându-le să acţioneze asupra lui. Mozart a venit
pe
lume cu această extraordinară memorie muzicală pentru că în
cursul
existenţei sale precedente a adunat experienţe vizând acest scop
şi
le-a lăsat multă vreme să acţioneze asupra lui în Devachan. Noi
vieţuim
acolo formarea superioară chiar a fiinţei noastre celei mai intime,
prin mediul nostru înconjurător din Devachan, deci indirect prin
toate
trăirile vieţii noastre trecutel. Astfel, toate facultăţile noastre
sunt roadele experienţelor precedente şi ele au fost desăvârsite
în
Devachan. Tocmai acesta este sentimentul ce conferă omului starea de
fericire în Devachan. Ceea ce suntem capabili să realizăm
în prezent am
incubat în Devachan. Corespunzător acestor realităţi este şi
sentimentul care ne stăpâneşte în timpul acestei perioade
intermediare
care este viaţa în Devachan; de orice creaţie se leagă un
sentiment de
fericire.
Pe Pământ, noi încercăm adesea suferinie, dar în
Devachan suferinţa
însăşi este fericire, căci acolo suntem conştienţi că prin durere
dobândim înţelepciune. Chiar un erudit materialist a
descoperit acest
lucru. În studiul Fizionomia
gândirii
[21] el spune:
„Orice figură îmbibată de înţelepciune reflectă o suferinţă
cristalizată“. Pornind de la experienţele din Devachan, omul produce
în
mod efectiv, pornind de la suferinţele vieţii trecute, talente şi
înţelepciune
în proxima existenţă. Şi sentimentul pe care-l naşte această
creaţie
poartă amprenta unei fericiri infinite.
Imaginea găinii care cloceşte este o reflectare palidă a unei
asemenea stări. Transpuneţi această imagine pe plan spiritual,
intensificaţi-o cât mai mult, şi veţi avea o idee despre
sentimentul de
imensă fericire resimţit în perioada dintre kamaloca şi noua
naştere,
deoarece omul elaborează acum toate predispoziţiile şi facultăţile sale
pentru proxima existenţă. Acolo totul este sursă de beatitudine.
Am văzut că una din sursele de beatitudine din Devachan rezidă
în
faptul că toate relaţiile făcute aici, jos, sunt trăite din nou
în
Devachan şi că, mai mult, acestea sunt resimţite în componenţa
lor
spirituală, intensificate la maximum. Cealaltă sursă de beatitudine o
reprezintă activitatea descrisă anterior, activitate creatoare pentru
viaţa următoare.
Când investigatorul spiritual îşi îndreaptă
privirea asupra
activităţii omului în Devachan, el realizează că aceasta nu este
importantă numai pentru omul izolat, pentru organizarea sa viitoare, ci
că el trebuie să participe cu munca şi cu forţa sa creatoare la
continuarea întregii evoluţii pământeşti. Este o greşeală
să crezi că
în Devachan suntem preocupaţi numai de noi înşine. Cum
trebuie să
acţionăm creator, ca spirit fericit, în Împărăţia
spiritelor?
Morţii iau parte activă la evoluţia Pământului. S-ar putea
naste
întrebarea: De ce această renaştere continuă, o dată ce am făcut
experienţa unei existenţe pământesti? Nu este inutil acest lucru?
Nu, nu este inutil. Niciodată omul nu renaşte fără folos. Vieţile
pământeşti ale fiecăruia dintre noi sunt atât de
îndepărtate unele de
altele, încât de fiecare dată facem experienţe şi suferim
noi
încercări. Între două incarnări se scurg secole;
între timp Pământul se
transformă radical. Să presupunem că am trăit în secolul al
doilea după
Hristos şi că ne reincarnăm în prezent. Ce aspect avea atunci
Pământul?
Chiar descrierile mult mai târzii ale unei regiuni ca Elba sau
Weser ar
fi foarte diferite; aici în Hessa-Nassau mai existau păduri
virgine.
Când omul renaşte, el trăieste cu totul altceva decât
în existenţa
sa precedentă. În cursul vieţilor succesive participăm noi
înşine la
evoluţia pământească, tocmai fiindcă ne reincarnăm mereu. La
aceasta se
adaugă şi efectul schimbării pe care îl aduce fiecare cultură. Ce
ştia
un copil roman şi cât este de diferită formaţia unui copil de
astăzi!
Aşa cum am văzut, toate aceste experienţe au o importanţă enormă.
Faptul că omul trebuie să revină mereu pe Pământ are
într-adevăr un
sens profund.
Să ne întrebăm: Cine modifică faţa Pământului? Efectiv,
morţii care
trăiesc în ţinutul spiritelor şi care, datorită puterii de care
dispun,
lucrează la transformarea Pămâtului. La fel cum oamenii
acţionează
asupra mediului exterior, morţii lucrează, la arhetipul spiritual al
Pămâutului fizic. Ei sunt cei care îşi trimit forţele spre
lumea fizică
şi coacţionează la transformarea ei. În orice caz, există ghizi
şi
entităţi superioare care preiau conducerea. Şi în această
împărăţie,
care se află printre noi, morţii lucrează la transformarea feţei
Pământului.
De ce sunt eu născut tocmai în cutare zi şi în cutare
loc? Pentru că
eu însumi, dacă am putea spune astfel, mi-am pregătit patul
în care
m-am născut. Forţele care modelează mările precum şi suprafaţa
Pământului sunt cele ale morţilor noştri. Noi ştim că actualul
Ocean
Atlantic era odinioară un continent întins. Morţii au contribuit
şi la
această transformare, iar aceste forţe acţionează în mod natural
şi nu
au nimic miraculos.
O viziune clară a acestor lucruri ne permite să sesizăm de o manieră
perfect logică în ce măsură munca noastră în ţinutul
spiritelor este
importantă şi necesară. În momentul în care ştim să
interpretăm corect
toate manifestările, putem chiar spune cum se efectuează această muncă.
Aici oamenii respiră; fără aer, ei nu ar putea respira. La fel se
întâmplă cu morţii, cu diferenţa că lumina acţionează acolo
cum
acţionează aerul aici. În propagarea luminii, iniţiatul percepe
entităţile morţilor. De exemplu, pentru clarvăzător, plantele sunt
înconjurate de spiritele decedaţilor, şi, în timp ce lumina
transformă
şi face să crească planta, acţionează spiritele morţilor. Când
vom fi
în lumea spirituală noi toţi ne vom afla plutind deasupra
Pământului şi
lucrând la formarea plantelor.
Lumea capătă o dimensiune şi o importanţă sporite în ochii
noştri
când o contemplăm în legătură cu entităţile spirituale. Noi
înşine
suntem literalmente cei ce transformăm Pământul.
Pentru a încheia, iată câteva indicaţii care ne vor face
să
înţelegem anumite subtilităţi ale culturii. Clarvăzătorul ajunge
uneori
în situaţia de a afla confirmate prin propriile sale observaţii
anumite
fenomene din istoria unor popoare vechi care, până atunci,
îi păreau
enigmatice. Astfel, este un fapt cunoscut că anumite populaţii
primitive au un început de clarvedere şi văd lucruri de care noi
nu
ştim nimic. Se întâmplă adesea ca aceste populaţii să
perceapă în
interiorul umbrei ceva având legătură cu sufletul. Clarvăzătorul
redescoperă acum, prin observaţiile sale, acelaşi lucru. Dacă observaţi
umbra, de exemplu propria dumneavoastră umbră, învăţaţi,
când vă uitaţi
la aceasta, să vedeţi mai întâi propriile efluvii
spirituale. Când se
reţine lumina fizică, se percepe spiritualul în interiorul
umbrei.
Aceasta s-a menţinut şi în ştiinţa ocultă, şi anumiţi inşi l-au
exploatat fără să ştie ceea ce făceau ca, de exemplu, Chamisso [22] în opera sa Peter Schlemhil. Este vorba de un
om care şi-a pierdut umbra, ceea ce-l face foarte nefericit. Perceperea
sufletului în interiorul umbrei este un fapt spiritual; iată de
ce omul
fără umbră este un om fără suflet. Există sute de exemple în
acest
sens. Noi cunoaştem cu adevărat lumea învăţând a-i cunoaşte
temeiurile
spirituale. De aceea, ştiinţa spiritului nu este problema celor care se
retrag din acţiune, ci a celor care vor să acţioneze de o manieră
practică. Şi aceasta nu pentru că noi vrem să ne retragem din zona
vizibilului, ci tocmai pentru a înţelege mai bine vizibilul.
Faptele superioare se manifestă faţă de lumea vizibilă ca magnetul
faţă de fier. Noi vom avea cunoştinte exacte despre fier, dacă vom
înţelege magnetismul. Câteva exemple ne vor arăta că tocmai
pentru
viaţa practică este fecund ceea ce cunoaştem despre lumea spirituală.
