Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA LUI HRISTOS

GA 100


ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM

CONFERINŢA a VI-a

Kassel, 21 iunie 1907

Când în cadrul lumii spirituale de care am vorbit ieri omul a ajuns să-şi transforme, dacă se poate spune astfel, toate talentele şi facultăţile dobândite în timpul vieţii pământeşti, vine momentul în care el se pregăteşte pentru o nouă incarnare. Trebuie să spunem că în om, astfel cum ne apare el, se află două elemente: unul care se transmite prin ereditate fizică, celălalt pe care îl aduce cu sine în această lume din existenţele anterioare.

Vom descrie coborârea omului în această lume. Nu fiţi contrariați de cuvântul „coborâre”, căci nu este vorba de o coborâre spaţială, ci de o formare plecând de la lumea care ne înconjoară. Am văzut ieri că lumea spirituală nu se află dincolo, ci în jurul nostru, deşi omul actual este în incapacitatea de a percepe acest lucru. Plecând de la această lume spirituală se elaborează ceea ce se cheamă o nouă incarnare. Am văzut că omul a păstrat din incarnarea sa precedentă un extract, atât din corpul său eteric cât şi din corpul său astral, substanţa condensată a tot ceea ce el a trăit; şi ceea ce în corpul său astral a fost deja înnobilat, el a luat în lumea spirituală. S-a desprins de el numai ce era nepurificat.

Ne vom face o reprezentare mai clară despre reincarnare dacă vom mai elucida câteva aspecte privind viaţa de după moarte. Am văzut că, după moartea fizică, fiinţa omenească mai trăieste în corpul său eteric timp de circa trei zile şi jumătate, în cursul cărora existenţa îi apare într-un fel de tablou panoramic. Apoi corpul eteric se dizolvă şi urmează kamaloca, perioadă de clarificare şi purificare a tot ceea ce în corpul astral cere acest lucru.

Acum trebuie să vă mai fac cunoscută o vieţuire. În momentul în care, imediat după moarte, apare acest tablou al existenţei trecute, omul trăieşte o experienţă semnificativă. El are impresia că se dilată brusc, ca şi cum şi-ar depăşi rapid limitele şi s-ar extinde în spaţiu. Aceasta este o impresie care rămâne până la o nouă naştere. Omul se simte tot atât de mare ca lumea căreia îi aparţine, tot atât de mare ca Universul întreg. Prin aceasta puteţi obţine o reprezentare a cauzei pentru care omul îşi poate considera şi resimţi corpul ca pe ceva străin, căci el îşi vede pasiunile ca şi cum ar fi exterioare corpului său. O asemenea expansiune în Univers este un sentiment neobişnuit.

La aceasta se adaugă ceva şi mai greu de înţeles. În timpul perioadei kamaloca omul se simte ca şi cum ar fi divizat în spaţiu. Iată cum putem înţelege mai uşor acest lucru: când omul îşi retrăieşte existenţa în kamaloca, aşa cum am descris-o, în sens invers, până în copilărie, el percepe tot ce a trăit ca pe o imagine în oglindă. El simte cu adevărat palma pe care a dat-o cuiva; se simte într-adevăr ca o parte a locului pe care îl ocupa celălalt. Dacă, de exemplu, aţi murit la KasseI şi cel căruia i-aţi dat palma trăieşte la Paris simţiţi cum o parte din dumneavoastră înşivă este acolo. Astfel aveţi impresia de a fi „îmbucătăţit” în Univers. Vă simţiţi prezent peste tot acolo unde aţi avut de-a face cu diverse întâmplări. Înţelegeţi aceasta astfel: nu resimţiţi nimic în intervalul dintre Paris şi Kassel. Dacă luaţi în considerare toate evenimentele existenţei pe durata întregului periplu de după moarte, vă simţiţi cu certitudine „îmbucătăţit”.

Cu titlu de comparaţie, să luăm viespea, care este compusă din două părţi, una anterioară şi alta posterioară, legate printr-un firicel subţire. Imaginaţi-vă partea posterioară ca total separată şi care, cu toate acestea, este cărată de viespe. Astfel vă puteţi face o idee aproximativă despre ceea ce am descris mai sus: vă simţiţi format din elemente separate, fără legătură între ele. Însă când omul ajunge în Devachan el se simte din nou ca imediat după moarte, ca şi cum ar ocupa întregul Univers.

După ce însă omul a metamotfozat în Devachan toate structurile sale în talente şi facultăţi, Eul încearcă din nou o atracţie spre Pământul fizic şi aspiră să coboare pentru o nouă incarnare. Mai întâi, Eul se înconjoară de un corp astral, atrăgând spre el şi reunind tot astralul, în mod asemănător cu pilitura de fier, care este atrasă de magnet şi formează diferiţe imagini. Dar Eul a primit amprenta tuturor experienţelor trăite în timpul traversării ţinutului sufletelor şi a ţinutului spiritelor. Toate acestea constituie forţele fundamentale care participă la elaborarea unui nou corp astral. Aşadar, noul corp astral preia tot ceea ce omul a vieţuit în existenţele anterioare şi în kamaloca. Toate impresiile pe care le-a avut atunci sunt determinante pentru integrarea în noul său corp astral.

Abia acum omul are corpul său astral, dar îi mai trebuie şi celelalte elemente constitutive. Corpul astral a fost alcătuit doar prin acţiunea forţelor de atracţie proprii. Înainte de concepţie, omul nu este învăluit decât de corpul astral. Din această cauză clarvăzătorul vede aceşti germeni umani astrali care aşteaptă naşterea, respectiv concepţia. El îi vede deplasându-se prin spaţiu cu o viteză foarte mare, ca nişte formaţiuni cu contur de clopot. Distanţele nu joacă nici un rol. Ei se deplasează atât de rapid, încât distanţele nu contează.

Apoi vine momentul învăluirii cu un corp eteric, dar în acest proces nu intervin numai forţele proprii ale omului. Pentru corpul eteric forţele sale proprii nu mai sunt suficiente, omul are nevoie de ajutorul anumitor entităţi spirituale care cooperează la formarea sa. Vă veţi face o reprezentare despre aceste entităţi dacă vă gândiţi la cuvinte pe care le utilizaţi uneori şi cărora în mod obişnuit nu le asociaţi o reprezentare, de exemplu, la cuvintele sufletul poporului, spiritul poporului. Astăzi, când se pronunţă aceste cuvinte, nu se reprezintă nimic sau se imaginează ceva cu totul abstract. Dar clarvăzătorul are o altă reprezentare despre aceste cuvinte. Există, în mod efectiv – tot aşa cum noi suntem reali –, entităţi de un ordin superior care nu ajung până la a se încorpora în trup şi care nu sunt nimic altceva decât sufletele popoarelor sau neamurilor. Spiritul poporului nu este ceva vag, el este o fiinţă reală, numai că nu are corp fizic; mădularul său cel mai puţin elevat este corpul eteric. Acest spirit are un corp astral, un Eu, un Manas, un Budhi, un Atma şi încă un element, la care omul nu ajunge şi pe care esoterismul creştin îl numeste Sfântul Duh, iar teosofia îi spune în mod obişnuit Logos.

Astfel, clarvăzătorul se poate adresa spiritului poporului aşa cum se adresează altui om. Noi nu avem astăzi o reprezentare justă a acestor aspecte şi credem că spiritul poporului nu este decât suma caracteristicilor unui popor, dar acest lucru este inexact; el este expresia unei realităţi. Prin concepţia materialistă, înţelegerea pentru aceste lucruri s-a pierdut, dar ea va fi redobândită. Omenirea actuală tinde să golească astfel de concepte de sensul lor. Trebuia să se întâmple aşa. În epoca actuală se impunea să fie scrisă şi o carte care să fie, dacă se poate spune astfel, opusul concepţiei teosofice. Această carte a trezit multă admiraţie şi este Contribuţie la o critică a Limbajului a lui Fritz Mauthner [23]. Fritz Mauthner este un spirit care a renunţat la tot ceea ce este inaccesibil simţurilor. Putea scrie în felul acesta numai un gânditor radical părăsit de toate entităţile bune, având curajul de a rupe cu tot ceea ce este spirit şi realitate. Secolele viitoare vor trebui să apeleze la această carte, pentru a şti cum se gândea la sfârşitul acestui veac.

Sufletul poporului este o realitate: el se întinde ca un strat de ceaţă şi corpurile eterice ale tuturor oamenilor, ale oamenilor aceluiaşi popor, sunt integrate în aceasta, iar forţele sale eterice pătrund în corpul eteric al fiecăruia.

Or, există spirite care aparţin chiar spiritului popoarelor şi care colaborează la alcătuirea corpului eteric al noului suflet. O astfel de entitate conduce omul spre un anume popor, cel care i se potriveşte cel mai bine. Acest corp eteric nu-i este întotdeauna perfect adaptat. Şi toate dizarmoniile întâlnite în timpul existenţei sunt adesea legate de faptul că omul nu-şi poate elabora corpul eteric numai cu ajutorul propriilor sale forţe. Numai pe o treaptă ulterioară a evoluţiei pământesti se va produce o asemenea corespondenţă perfectă.

Această înveşmântare cu corpul eteric are loc cu o viteză vertiginoasă, care nici nu poate fi imaginată din condiţiile lumii fizice. Omul este, apoi, condus de entităţi de un ordin şi mai înalt, spre cuplul parental care va putea să-i furnizeze substanţa adecvată corpului său fizic.

Omul materialist actual, care vede cum seamănă copiii cu părinţii lor, nu poate crede că de acest corp moştenit de la părinţi se mai leagă şi altceva. Desigur, prin corpul nostru, noi ne asemănăm cu strămoşii noştri, dar aceasta nu contrazice deloc ceea ce am spus. Să luăm cazul special al familiei Bach [24]. Timp de două sute cincizeci de ani această familie a dat douăzeci şi nouă de muzicieni de mai mare sau mai mică valoare. Materialistul va spune: iată dovada eredităţii. De asemenea, într-un timp scurt, familia Bernoulli [25] a dat naştere la opt matematicieni. Ce s-a întâmplat? Vom înţelege mai bine aceste lucruri studiind condiţiile de ereditate. Acestea fiind mai uşor de înţeles la muzicieni, să examinăm cazul familiei Bach. Să admitem că un tânăr Bach ar fi trăit precedenta sa incarnare la Roma, că el şi-ar fi elaborat aptitudinile muzicale şi că ar vrea să se reincarneze. Să admitem că ar fi adus cu sine, ca fruct al incarnărilor precedente, aptitudinile muzicale cele mai înalte: dacă nu ar fi găsit o ureche formată corespunzător, dispoziţiile sale nu i-ar fi fost de nici un folos. În lipsa unei urechi bine înzestrate, el ar fi fost tot atât de neajutorat ca un virtuos fără instrument: Era indispensabil ca o astfel de individualitate să se integreze într-un corp care deţine un organ adaptat la predispoziţiile sale. Forma exterioară şi interioară a acestor organe este însă ereditară şi, pentru a deveni muzician, o asemenea individualitate trebuia să dispună în existenţa sa viitoare de un organ auditiv bine constituit. Unde l-ar fi putut găsi cel mai uşor? Într-o familie de muzicieni. Ea este, aşadar, condusă acolo unde putea găsi cel mai adecvat organ în vederea perfecţionării talentelor de care dispune. Este ceea ce-i oferea atunci cuplul parental al lui Johann Sebastian Bach.

Ce s-a întâmplat în cazul fraţilor Bernoulli? Gândirea matematică nu depinde de constituţia creierului, căci logica matematică nu diferă de logica curentă. Dimpotrivă, talentul matematic se întemeiază pe o organizare deosebit de riguroasă a canalelor semicirculare. Este un organ care nu depăşeşte mărimea unui bob de mazăre, încastrat în interiorul mastoidei, organ constituit din trei canale semicirculare corespunzând perfect spaţiului tridimensional. Dacă unul din canale este vertical, al doilea este orientat de la dreapta la stânga, iar al treilea din faţă spre spate. Fiecare formează, astfel, cu celelalte un unghi de 90 de grade. Deci totul depinde de precizia acestei dispoziţii în spaţiu. Cu cât unghiul este mai exact, funcţionarea organului este mai bună. O leziune oarecare a organului provoacă ameţeli şi imposibilitatea orientării în spaţiu. De structura acestor canale depinde talentul matematic, mai exact posibilitatea de manifestare a talentului. Acest organ se moşteneste, la fel ca şi urechea muzicală.

Creierul raţionează în legătură cu spaţiul aşa cum o face, de exemplu, şi in cazul filosofiei; dar faptul de a avea un simţ pentru formele spaţiului depinde de aceste trei canale semicirculare. O individualitate înzestrată cu talente matematice deosebite se va incarna deci într-o familie în care acest organ este cel mai bine dezvoltat; este cazul familiei Bernoulli.

O moralitate activă cere şi ea un instrument bine alcătuit. Din această cauză, o individualitate eminamente morală va alege acea pereche parentală care-i poate furniza, în acest scop, cel mai bun instrument. Astfel, proverbul citat adesea în mod superficial: „Nu suntem destul de prudenţi în alegerea părinţilor” trebuie înţeles în modul cel mai profund, cel mai serios, căci copilul, ca să spunem aşa, îşi alege părinţii. Unii vor întreba atunci: Ce se întâmplă cu iubirea maternă? Aceasta îşi are provenienţa în faptul că mama ştie că copilul este o parte din ea însăşi. Bine consolidată, iubirea maternă nu-şi pierde valoarea, ci, dimpotrivă, chiar prin aceasta învăţăm s-o cunoaştem mai bine. De ce o anumită mamă dă naştere unui anumit copil? Pentru că, prin calităţile sale spirituale, acesta este condus spre o mamă care-i seamănă sub raport spiritual, pe care el o iubeşte chiar înainte de concepţie. Iubirea maternă este într-un anumit fel contrapartea acestei predispoziţii primare. O asemenea înţelegere a lucrurilor duce chiar la o aprofundare a acestui concept.

Or, modul în care se realizează o incarnare depinde în mod esenţial de calităţile tatălui şi ale mamei. Tatăl şi mama exercită o influenţă diferită. Când omul se apropie de o nouă incarnare, Eul care dispune de mai multe forţe voliţionale este atras mai mult de tată şi cel ce are mai multe forţe astrale de mamă. Astfel, tatăl are mai multă influenţă asupra Eului, voinţei şi caracterului, iar mama asupra corpului astral, deci asupra puterii de imaginaţie. Evident, idealul este ca ambii părinţi să se potrivească cu individualitatea care urmează să se încorporeze.

În acest proces de coborâre acţionează însă, de asemenea, şi forţele care-i sunt impregnate omului pe parcursul urcării sale. Toate acestea creează forţe care îl atrag spre sfera cu care a fost dintotdeauna înrudit. El este condus astfel spre oamenii cu care a avut deja de-a face în trecut. Iată un exemplu întemeiat pe un caz real. S-a întâmplat, într-o zi, ca un om să fie condamnat la moarte şi executat de cinci judecători ai unui tribunal secret. Am procedat la o investigaţie privind viaţa anterioară a celor şase persoane, care a arătat că, în existenţa precedentă, aceştia lucraseră împreună, dar condamnatul era, atunci, şeful lor, cei cinci fiind executaţi de el. Execuţia de acum a fost, asadar, un fel de răzbunare. Un asemenea caz ilustrează în mod remarcabil legea karmei. În felul acesta acţionează diferitele forţe pe care omul le-a atras la sine în existenţa sa precedentă. Ele determină, în incarnarea următoare, atât constituţia corpului său cât şi locul unde se va naşte şi destinul său ulterior. Mai mult decât în corpul eteric, dezacordurile se manifestă în corpul său fizic.

Toate acestea ne arată modul în care omul este înveşmântat de cele trei corpuri ale sale; în fiecare reincarnare Eul lucrează asupra corpului astral, asupra corpului eteric şi asupra corpului fizic. Vom vedea mai târziu cum se ridică el la această înaltă perfecţiune. Cu toate acestea, corpul astral şi corpul eteric sunt modificate continuu, şi tot mai mult partea înnobilată a corpului astral devine Manas, partea înnobilată a corpului eteric devine Budhi, iar partea înnobilată a corpului fizic devine Atma. Astfel ne putem reprezenta perfecţionarea continuă a omului din incarnare în incarnare.

Aceasta se exprimă minunat în Tatăl Nostru [26], pe care nu-l înţelegem în mod corect decât interpretându-l în sens autentic creştin, cum era conceput în şcoala esoterică a Sfântului Pavel. Această şcoală este cea care a interpretat Tatăl Nostru într-un sens pur creştinesc. Iată aproximativ ce-i învăţa această şcoală pe elevii săi: reprezentaţi-vă mădularele constitutive ale naturii umane, care se dezvoltă datorită faptului că omul îşi înnobilează continuu cele trei mădulare ale sale. Creştinismul cel mai timpuriu considera aceste trei mădulare superioare – Manas, Budhi, Atma – ca fiind natura divină a omului. Prin faptul că îşi dezvoltă în mod progresiv aceste trei mădulare superioare, omul se apropie tot mai mult de divinitate. Plecând de aici, vechii creştini esoterici desemnau cele trei elemente superioare ca fiind natura divină, iar pe cel mai înalt, Atma, îl identificau cu Tatăl. Acesta este elementul divin cel mai profund al omului: Tatăl din ceruri. Este treapta pe care tinde să o atingă dezvoltarea tuturor oamenilor, centrul creaţiei cosmice. Ne putem reprezenta cel mai bine Creaţia în sensul creştin, dacă ne clarificăm ideea sacrificiului. Completaţi-vă propria imagine în oglindă şi admiteţi că aţi putea fi atât de lipsiţi de egoism încât să cedaţi viaţa dumneavoastră acestei imagini. Trebuie să ne reprezentăm creaţia lipsită de egoism ca o dizolvare a propriei fiinţe în lucrul creat. Aşezaţi Spiritul-Tată în centrul unei sfere care se reflectă pe sine şi imaginea lui Dumnezeu vă va apărea în înmiite chipuri. Vechiul creştin esoteric spunea: Priveşte lumea. Ce sunt toate fiinţele dacă nu reflectări ale lui Dumnezeu? Această divinitate care se reflectă pe sine o numeau în limbajul lor esoteric Împărăţia, adică: Dumnezeu care se reflectă în toate. Continuaţi să vă dezvoltaţi raţionamentul. Dacă Îl vedeţi pe Dumnezeu în toate, aţi dizolvat divinitatea într-o infinitate de detalii şi dacă doriţi să le diferenţiaţi trebuie să atribuiţi fiecăruia un nume. Acest nume trebuie să fie sfinţit, căci fiecare creatură izolată este o imagine a lui Dumnezeu.

În această triadă urcă omul spre Dumnezeu, dar nu trebuie să credeţi că el devine Dumnezeu. Luaţi o picătură de apă din mare: ea are aceeaşi natură cu marea, dar nu este marea. Tot astfel, picătura de divinitate din noi este de aceeaşi natură cu divinitatea, dar nu este divinitatea. Prin dezvoltarea celor trei mădulare superioare, omul fuzionează tot mai intim cu Împărăţia, întrucât lumea spirituală coboară până la el. Primele trei cerinţe din Tatăl Nostru sunt: în primul rând, un apel la Tatăl, apoi o rugăminte ca Împărătia să ajungă până la noi şi în al treilea rând sfinţirea Numelui. Astfel, perfecţionând cele trei mădulare superioare noi ne vom strădui să nu întreprindem nici un act care să nu fie în armonie cu Spiritul-Tată din care am ieşit şi spre care tindem să ne înălţăm. Pe lângă cele trei mădulare superioare, esoterismul creştin ia în considerare şi cele patru mădulare inferioare ale omului, care, de asemenea, trebuie să devină din ce în ce mai perfecte.

Corpul fizic este constituit din aceleaşi substanţe ca natura exterioară, substanţe care pătrund fără încetare în corpul nostru şi apoi ies din el, pentru ca acesta să rămână sănătos.

Corpul eteric dispune de forţe care, ca şi corpul fizic, sunt în interacţiune cu întreaga natură exterioară, şi, de asemenea, cu întregul suflet al poporului.

Ca să se menţină funcţional corpul fizic, trebuie ca substanţele fizice să intre în el şi, de asemenea, să iasă zilnic. Pentru ca şi corpul eteric să rămână funcţional, el nu trebuie să se dezvolte izolat, ci să ajungă la unison cu întregul suflet al poporului şi cu toate entităţile superioare.

Cuvântul „datorie” derivă din verbul „a datora”. Datoriile vă dovedese că nu sunteţi singuri, ci că aveţi un anturaj social, că datoraţi ceva semenilor dumneavoastră. Esoterismul creştin primar vedea în înclinaţii, pasiuni, impulsuri şi dorinţe ceva care era susceptibil să provoace dezordine în corpul omenesc; iar tot ceea ce poate provoca această dezordine se exprimă prin cuvântul „ispită”. Datoria este un lucru care pune omul în raport cu societatea, în timp ce ispita îl poate face să decadă ca individ.

Dacă în corpul nostru fizic nu ar pătrunde şi ieşi substanţe fizice, în el s-ar instala dezordinea: „Dă-ne nouă pâinea cea de toate zilele”. Corpul eteric s-ar dezorganiza şi el, dacă nu s-ar conjuga prin interacţiuni pozitive cu tot ce se referă la sufletul poporului, adică dacă nu s-ar integra armonios în întreaga structură socială: „Iartă-ne nouă păcatele noastre”. Dacă omul ar comite greşeala de a cădea în toate ispitele ce-i ies în cale, corpul astral ar fi cel care s-ar dezorganiza: „Nu ne duce pe noi în ispită”.

Eul poate comite acele greseli care pot fi desemnate prin termenul „rău”. În aceste rătăciri ale Eului ‒ este vorba de sinea noastră ‒ intră tot ceea ce face să devieze o conştienţă de sine normală spre rău, deci spre egoism: „Mântuieşte-ne pe noi de cel rău”.

Corpul fizic se poate, aşadar, dezvolta în mod sănătos dacă-i dăm pâinea cea de toate zllele. Corpul eteric se poate dezvolta în mod sănătos dacă stabilim relaţii armonioase cu corpul social în care trăim. Corpul astral se poate dezvolta în mod sănătos, adică va fi adus la claritate şi purificare, dacă învingem toate ispitele. Eul se poate dezvolta în mod sănătos dacă ne străduim să transformăm orice egoism în altruism.

Astfel, putem considera Tatăl Nostru ca fiind o rugăciune ce sintetizează dezvoltarea omului în integralitatea sa.

S-ar putea obiecta ‒ şi veţi întâlni frecvent această obiecţie: Tatăl Nostru este o rugăciune pe care lisus Hristos a dat-o pentru fiecare om. La ce bun o astfel de interpretare pe care cea mai mare parte a oamenilor nu o cunosc?

Nu este nevoie ca omul naiv s-o cunoască. Contemplaţi un trandafir. L-a edificat înţelepciunea cea mai mare, cu toate acestea de el se poate bucura omul cel mai neştiutor. Cunoaşterea acestei înţelepciuni nu este necesară. La fel stau lucnirile şi cu Tatăl Nostru: îşi exercită forţa asupra dispoziţiei sufleteşti a omului, chiar dacă omul naiv nu ştie nimic despre semnificaţia lui. Dar Tatăl Nostru ar fi lipsit de această forţă, dacă nu ar emana din această profundă înţelepciune. Toate marile rugăciuni, ca şi aceasta, care este cea mai mare, emană din cea mai înaltă înţelepciune şi numai în ea se află puterea lor. Să nu credeţi că este vorba de o speculaţie intelectuală, nu, dimpotrivă, entitatea care ne-a dat Tatăl Nostru a pus în această rugăciune o forţă de o mare profunzime.

Vedeţi cum ştiinţa spiritului ne permite să înţelegem ceea ce se practică zilnic, această forţă a cărei experienţă o face omenirea de două mii de ani. Dezvoltarea omenirii a atins punctul în care nu mai este posibil să progreseze fără ca ea să aprofundeze această înţelegere. În trecut, omenirea putea resimţi forţele spirituale conţinute în această rugăciune fără să-i sesizeze sensul profund. În prezent, omenirea a evoluat atât, încât îşi pune întrebări la care trebuie să i se răspundă.

Religia creştină nu-şi va pierde prin aceasta nimic din valoare, ci, dimpotrivă, se va revela în toată profunzimea sa. Conţinuturile religioase vor fi recucerite graţie înţelepciunii celei mai profunde. Interpretarea esoterică a Tatălui Nostru este în privinţa aceasta un exemplu. Ea ne arată drumul pe care trebuie să-l parcurgă omul de-a lungul numeroaselor sale incarnări. Dacă el se transformă în sensul celor patru cerinţe inferioare, ele îl vor ajuta să efectueze lucrarea ce conduce la elaborarea mădularelor sale superioare, aşa cum ele sunt exprimate în primele trei cerinţe.