|
Când în cadrul lumii spirituale de care am vorbit ieri omul a ajuns să-şi transforme, dacă se poate spune astfel, toate talentele şi facultăţile dobândite în timpul vieţii pământeşti, vine momentul în care el se pregăteşte pentru o nouă incarnare. Trebuie să spunem că în om, astfel cum ne apare el, se află două elemente: unul care se transmite prin ereditate fizică, celălalt pe care îl aduce cu sine în această lume din existenţele anterioare.
Vom descrie coborârea omului în această lume. Nu fiţi
contrariati de
cuvântul „coborâre“, căci nu este vorba de o coborâre
spaţială, ci de o
formare plecând de la lumea care ne înconjoară. Am văzut
ieri că lumea
spirituală nu se află dincolo, ci în jurul nostru, deşi omul
actual
este în incapacitatea de a percepe acest lucru. P1ecând de
la această
lume spirituală se elaborează ceea ce se cheamă o nouă incarnare. Am
văzut că omul a păstrat din incarnarea sa precedentă un extract,
atât
din corpul său eteric cât şi din corpul său astral, substanţa
condensată a tot ceea ce el a trăit; şi ceea ce în corpul său
astral a
fost deja înnobilat, el a luat în lumea spirituală. S-a
desprins de el
numai ce era nepurificat.
Ne vom face o reprezentare mai clară despre reincarnare dacă vom mai
elucida câteva aspecte privind viaţa de după moarte. Am văzut că,
după
moartea fizică, fiinţa omenească mai trăieste în corpul său
eteric timp
de circa trei zile şi jumătate, în cursul cărora existenţa
îi apare
într-un fel de tablou panoramic. Apoi corpul eteric se dizolvă şi
urmează kamaloca, perioadă de clarificare şi purificare a tot ceea ce
în corpul astral cere acest lucru.
Acum trebuie să vă mai fac cunoscută o vieţuire. În momentul
în
care, imediat după moarte, apare acest tablou al existenţei trecute,
omul trăieşte o experienţă semnificativă. El are impresia că se dilată
brusc, ca şi cum şi-ar depăşi rapid limitele şi s-ar extinde în
spaţiu.
Aceasta este o impresie care rămâne până la o nouă naştere.
Omul se
simte tot atât de mare ca lumea căreia îi aparţine, tot
atât de mare ca
Universul întreg. Prin aceasta puteţi obţine o reprezentare a
cauzei
pentru care omul îşi poate considera şi resimţi corpul ca pe ceva
străin, căci el îşi vede pasiunile ca şi cum ar fi exterioare
corpului
său. O asemenea expansiune în Univers este un sentiment
neobişnuit.
La aceasta se adaugă ceva şi mai greu de înţeles. În
timpul
perioadei kamaloca omul se simte ca şi cum ar fi divizat în
spaţiu.
Iată cum putem înţelege mai uşor acest lucru: când omul
îşi retrăieşte
existenţa în kamaloca, aşa cum am descris-o, în sens
invers, până în
copilărie, el percepe tot ce a trăit ca pe o imagine în oglindă.
El
simte cu adevărat palma pe care a dat-o cuiva; se simte
într-adevăr ca
o parte a locului pe care îl ocupa celălalt. Dacă, de exemplu,
aţi
murit la KasseI şi cel căruia i-aţi dat palma trăieşte la Paris simţiţi
cum o parte din dumneavoastră înşivă este acolo. Astfel aveţi
impresia
de a fi „îmbucătăţit“ în Univers. Vă simţiţi prezent peste
tot acolo
unde aţi avut de-a face cu diverse întâmplări.
Înţelegeţi aceasta
astfel: nu resimţiţi nimic în intervalul dintre Paris şi Kassel.
Dacă
luaţi în considerare toate evenimentele existenţei pe durata
întregului
periplu de după moarte, vă simţiţi cu certitudine „îmbucătăţit“.
Cu titlu de comparaţie, să luăm viespea, care este compusă din două
părţi, una anterioară şi alta posterioară, legate printr-un firicel
subţire. Imaginaţi-vă partea posterioară ca total separată şi care, cu
toate acestea, este cărată de viespe. Astfel vă puteţi face o idee
aproximativă despre ceea ce am descris mai sus: vă simţiţi format din
elemente separate, fără legătură între ele. Însă
când omul ajunge în
Devachan el se simte din nou ca imediat după moarte, ca şi cum ar ocupa
întregul Univers.
După ce însă omul a metamotfozat în Devachan toate
structurile sale
în talente şi facultăţi, Eul încearcă din nou o atracţie
spre Pământul
fizic şi aspiră să coboare pentru o nouă incarnare. Mai
întâi, Eul se
înconjoară de un corp astral, atrăgând spre el şi reunind
tot astralul,
în mod asemănător cu pilitura de fier, care este atrasă de magnet
şi
formează diferiţe imagini. Dar Eul a primit amprenta tuturor
experienţelor trăite în timpul traversării ţinutului sufletelor
şi a
ţinutului spiritelor. Toate acestea constituie forţele fundamentale
care participă la elaborarea unui nou corp astral. Aşadar, noul corp
astral preia tot ceea ce omul a vieţuit în existenţele anterioare
şi în
kamaloca. Toate impresiile pe care le-a avut atunci sunt determinante
pentru integrarea în noul său corp astral.
Abia acum omul are corpul său astral, dar îi mai trebuie şi
celelalte elemente constitutive. Corpul astral a fost alcătuit doar
prin acţiunea forţelor de atracţie proprii. Înainte de concepţie,
omul
nu este învăluit decât de corpul astral. Din această cauză
clarvăzătorul vede aceşti germeni umani astrali care aşteaptă naşterea,
respectiv concepţia. El îi vede deplasându-se prin spaţiu
cu o viteză
foarte mare, ca nişte formaţiuni cu contur de clopot. Distanţele nu
joacă nici un rol. Ei se deplasează atât de rapid,
încât distanţele nu
contează.
Apoi vine momentul învăluirii cu un corp eteric, dar în
acest proces
nu intervin numai forţele proprii ale omului. Pentru corpul eteric
forţele sale proprii nu mai sunt suficiente, omul are nevoie de
ajutorul anumitor entităţi spirituale care cooperează la formarea sa.
Vă veţi face o reprezentare despre aceste entităţi dacă vă
gândiţi la
cuvinte pe care le utilizaţi uneori şi cărora în mod obişnuit nu
le
asociaţi o reprezentare, de exemplu, la cuvintele sufletul poporului, spiritul poporului.
Astăzi, când se pronunţă aceste cuvinte, nu se reprezintă nimic
sau se
imaginează ceva cu totul abstract. Dar clarvăzătorul are o altă
reprezentare despre aceste cuvinte. Există, în mod efectiv – tot
aşa
cum noi suntem reali –, entităţi de un ordin superior care nu ajung
până la a se încorpora în trup şi care nu sunt nimic
altceva decât
sufletele popoarelor sau neamurilor. Spiritul poporului nu este ceva
vag, el este o fiinţă reală, numai că nu are corp fizic; mădularul său
cel mai puţin elevat este corpul eteric. Acest spirit are un corp
astral, un Eu, un Manas, un Budhi, un Atma şi încă un element, la
care
omul nu ajunge şi pe care esoterismul creştin îl numeste
Sfântul Duh,
iar teosofia îi spune în mod obişnuit Logos.
Astfel, clarvăzătorul se poate adresa spiritului poporului aşa
cum se adresează altui om. Noi nu avem astăzi o reprezentare justă a
acestor aspecte şi credem că spiritul poporului nu este decât
suma
caracteristicilor unui popor, dar acest lucru este inexact; el este
expresia unei realităţi. Prin concepţia materialistă, înţelegerea
pentru aceste lucruri s-a pierdut, dar ea va fi redobândită.
Omenirea
actuală tinde să golească astfel de concepte de sensul lor. Trebuia să
se întâmple aşa. În epoca actuală se impunea să fie
scrisă şi o carte
care să fie, dacă se poate spune astfel, opusul concepţiei teosofice.
Această carte a trezit multă admiraţie şi este Contribuţie la o critică
a Limbajului a lui Fritz Mauthner [23].
Fritz Mauthner este un spirit
care a renunţat la tot ceea ce este inaccesibil simţurilor. Putea scrie
în felul acesta numai un gânditor radical părăsit de toate
entităţile
bune, având curajul de a rupe cu tot ceea ce este spirit şi
realitate.
Secolele viitoare vor trebui să apeleze la această carte, pentru a şti
cum se gândea la sfârşitul acestui veac.
Sufletul poporului este o realitate: el se întinde ca un strat
de
ceaţă şi corpurile eterice ale tuturor oamenilor, ale oamenilor
aceluiaşi popor, sunt integrate în aceasta, iar forţele sale
eterice
pătrund în corpul eteric al fiecăruia.
Or, există spirite care aparţin chiar spiritului popoarelor şi care
colaborează la alcătuirea corpului eteric al noului suflet. O astfel de
entitate conduce omul spre un anume popor, cel care i se potriveşte cel
mai bine. Acest corp eteric nu-i este întotdeauna perfect
adaptat. Şi
toate dizarmoniile întâlnite în timpul existenţei
sunt adesea legate de
faptul că omul nu-şi poate elabora corpul eteric numai cu ajutorul
propriilor sale forţe. Numai pe o treaptă ulterioară a evoluţiei
pământesti se va produce o asemenea corespondenţă perfectă.
Această înveşmântare cu corpul eterie are loc cu o
viteză
vertiginoasă, care nici nu poate fi imaginată din condiţiile lumii
fiziee. Omul este, apoi, condus de entităţi de un ordin şi mai
înalt,
spre cuplul parental care va putea să-i furnizeze substanţa adecvată
corpului său fizic.
Omul materialist actual, care vede cum seamănă copiii cu părinţii
lor, nu poate crede că de acest corp moştenit de la părinţi se mai
leagă şi altceva. Desigur, prin corpul nostru, noi ne asemănăm cu
strămoşii noştri, dar aceasta nu contrazice deloc ceea ce am spus. Să
luăm cazul special al familiei Bach [24].
Timp de două sute cincizeci de
ani această familie a dat douăzeci şi nouă de muzicieni de mai mare sau
mai mică valoare. Materialistul va spune: iată dovada eredităţii. De
asemenea, într-un timp scurt, familia Bernoulli [25] a dat naştere la opt
matematicieni. Ce s-a întâmplat? Vom înţelege mai
bine aceste lucruri
studiind condiţiile de ereditate. Acestea fiind mai uşor de
înţeles la
muzicieni, să examinăm cazul familiei Bach. Să admitem că un
tânăr Bach
ar fi trăit precedenta sa incarnare la Roma, că el şi-ar fi elaborat
aptitudinile muzicale şi că ar vrea să se reincarneze. Să admitem că ar
fi adus cu sine, ca fruct al incarnărilor precedente, aptitudinile
muzicale cele mai înalte: dacă nu ar fi găsit o ureche formată
corespunzător, dispoziţiile sale nu i-ar fi fost de nici un folos.
În
lipsa unei urechi bine înzestrate, el ar fi fost tot atât
de neajutorat
ca un virtuos fără instrument: Era indispensabil ca o astfel de
individualitate să se integreze într-un corp care deţine un organ
adaptat la predispoziţiile sale. Forma exterioară şi interioară a
acestor organe este însă ereditară şi, pentru a deveni muzician,
o
asemenea individualitate trebuia să dispună în existenţa sa
viitoare de
un organ auditiv bine constituit. Unde l-ar fi putut găsi cel mai uşor?
Într-o familie de muzicieni. Ea este, aşadar, condusă acolo unde
putea
găsi cel mai adecvat organ în vederea perfecţionării talentelor
de care
dispune. Este ceea ce-i oferea atunci cuplul parental al lui Johann
Sebastian Bach.
Ce s-a întâmplat în cazul fraţilor Bernoulli?
Gândirea matematică nu
depinde de constituţia creierului, căci logica matematică nu diferă de
logica curentă. Dimpotrivă, talentul matematic se întemeiază pe o
organizare deosebit de riguroasă a canalelor semicirculare. Este un
organ care nu depăşeşte mărimea unui bob de mazăre, încastrat
în
interiorul mastoidei, organ constituit din trei canale semicirculare
corespunzând perfect spaţiului tridimensional. Dacă unul din
canale
este vertical, al doilea este orientat de la dreapta la stânga,
iar al
treilea din faţă spre spate. Fiecare formează, astfel, cu celelalte un
unghi de 90 de grade. Deci totul depinde de precizia acestei dispoziţii
în spaţiu. Cu cât unghiul este mai exact, funcţionarea
organului este
mai bună. O leziune oarecare a organului provoacă ameţeli şi
imposibilitatea orientării în spaţiu. De structura acestor canale
depinde talentul matematic, mai exact posibilitatea de manifestare a
talentului. Acest organ se moşteneste, la fel ca şi urechea muzicală.
Creierul raţionează în legătură cu spaţiul aşa cum o face, de
exemplu, şi in cazul filosofiei; dar faptul de a avea un simţ pentru
formele spaţiului depinde de aceste trei canale semicirculare. O
individualitate înzestrată cu talente matematice deosebite se va
incarna deci într-o familie în care acest organ este cel
mai bine
dezvoltat; este cazul familiei Bernoulli.
O moralitate activă cere şi ea un instrument bine alcătuit. Din
această cauză, o individualitate eminamente morală va alege acea
pereche parentală care-i poate furniza, în acest scop, cel mai
bun
instrument. Astfel, proverbul citat adesea în mod superficial:
„Nu
suntem destul de prudenţi în alegerea părinţilor“ trebuie
înţeles în
modul cel mai profund, cel mai serios, căci copilul, ca să spunem aşa,
îşi alege părinţii. Unii vor întreba atunci: Ce se
întâmplă cu iubirea
maternă? Aceasta îşi are provenienţa în faptul că mama ştie
că copilul
este o parte din ea însăşi. Bine consolidată, iubirea maternă
nu-şi
pierde valoarea, ci, dimpotrivă, chiar prin aceasta învăţăm s-o
cunoaştem mai bine. De ce o anumită mamă dă naştere unui anumit copil?
Pentru că, prin calităţile sale spirituale, acesta este condus spre o
mamă care-i seamănă sub raport spiritual, pe care el o iubeşte chiar
înainte de concepţie. Iubirea maternă este într-un anumit
fel
contrapartea acestei predispoziţii primare. O asemenea înţelegere
a
lucrurilor duce chiar la o aprofundare a acestui concept.
Or, modul în care se realizează o incarnare depinde în
mod esenţial
de calităţile tatălui şi ale mamei. Tatăl şi mama exercită o influenţă
diferită. Când omul se apropie de o nouă incarnare, Eul care
dispune de
mai multe forţe voliţionale este atras mai mult de tată şi cel ce are
mai multe forţe astrale de mamă. Astfel, tatăl are mai multă influenţă
asupra Eului, voinţei şi caracterului, iar mama asupra corpului astral,
deci asupra puterii de imaginaţie. Evident, idealul este ca ambii
părinţi să se potrivească cu individualitatea care urmează să se
încorporeze.
În acest proces de coborâre acţionează însă, de
asemenea, şi forţele
care-i sunt impregnate omului pe parcursul urcării sale. Toate acestea
creează forţe care îl atrag spre sfera cu care a fost
dintotdeauna
înrudit. El este condus astfel spre oamenii cu care a avut deja
de-a
face în trecut. Iată un exemplu întemeiat pe un caz real.
S-a
întâmplat, într-o zi, ca un om să fie condamnat la
moarte şi executat
de cinci judecători ai unui tribunal secret. Am procedat la o
investigaţie privind viaţa anterioară a celor şase persoane, care a
arătat că, în existenţa precedentă, aceştia lucraseră
împreună, dar
condamnatul era, atunci, şeful lor, cei cinci fiind executaţi de el.
Execuţia de acum a fost, asadar, un fel de răzbunare. Un asemenea caz
ilustrează în mod remarcabil legea karmei. În felul acesta
acţionează
diferitele forţe pe care omul le-a atras la sine în existenţa sa
precedentă. Ele determină, în incarnarea următoare, atât
constituţia
corpului său cât şi locul unde se va naşte şi destinul său
ulterior.
Mai mult decât în corpul eteric, dezacordurile se manifestă
în corpul
său fizic.
Toate acestea ne arată modul în care omul este
înveşmântat de cele
trei corpuri ale sale; în fiecare reincarnare Eul lucrează asupra
corpului astral, asupra corpului eteric şi asupra corpului fizic. Vom
vedea mai târziu cum se ridică el la această înaltă
perfecţiune. Cu
toate acestea, corpul astral şi corpul eteric sunt modificate continuu,
şi tot mai mult partea înnobilată a corpului astral devine Manas,
partea înnobilată a corpului eteric devine Budhi, iar partea
înnobilată
a corpului fizic devine Atma. Astfel ne putem reprezenta perfecţionarea
continuă a omului din incarnare în incarnare.
Aceasta se exprimă minunat în Tatăl
Nostru [26],
pe care nu-l înţelegem în mod corect decât
interpretându-l în sens
autentic creştin, cum era conceput în şcoala esoterică a
Sfântului
Pavel. Această şcoală este cea care a interpretat Tatăl Nostru într-un sens pur
creştinesc. Iată aproximativ ce-i învăţa această şcoală pe elevii
săi:
reprezentaţi-vă mădularele constitutive ale naturii umane, care se
dezvoltă datorită faptului că omul îşi înnobilează continuu
cele trei
mădulare ale sale. Creştinismul cel mai timpuriu considera aceste trei
mădulare superioare – Manas, Budhi, Atma – ca fiind natura divină a
omului. Prin faptul că îşi dezvoltă în mod progresiv aceste
trei
mădulare superioare, omul se apropie tot mai mult de divinitate.
Plecând de aici, vechii creştini esoterici desemnau cele trei
elemente
superioare ca fiind natura divină, iar pe cel mai înalt, Atma,
îl
identificau cu Tatăl. Acesta este elementul divin cel mai profund al
omului: Tatăl din ceruri. Este treapta pe care tinde să o atingă
dezvoltarea tuturor oamenilor, centrul creaţiei cosmice. Ne putem
reprezenta cel mai bine Creaţia în sensul creştin, dacă ne
clarificăm
ideea sacrificiului. Completaţi-vă propria imagine în oglindă şi
admiteţi că aţi putea fi atât de lipsiţi de egoism
încât să cedaţi
viaţa dumneavoastră acestei imagini. Trebuie să ne reprezentăm creaţia
lipsită de egoism ca o dizolvare a propriei fiinţe în lucrul
creat.
Aşezaţi Spiritul-Tată în centrul unei sfere care se reflectă pe
sine şi
imaginea lui Dumnezeu vă va apărea în înmiite chipuri.
Vechiul creştin
esoteric spunea: Priveşte lumea. Ce sunt toate fiinţele dacă nu
reflectări ale lui Dumnezeu? Această divinitate care se reflectă pe
sine o numeau în limbajul lor esoteric Împărăţia, adică:
Dumnezeu care
se reflectă în toate. Continuaţi să vă dezvoltaţi raţionamentul.
Dacă
Îl vedeţi pe Dumnezeu în toate, aţi dizolvat divinitatea
într-o
infinitate de detalii şi dacă doriţi să le diferenţiaţi trebuie să
atribuiţi fiecăruia un nume. Acest nume trebuie să fie sfinţit, căci
fiecare creatură izolată este o imagine a lui Dumnezeu.
În această triadă urcă omul spre Dumnezeu, dar nu trebuie să
credeţi
că el devine Dumnezeu. Luaţi o picătură de apă din mare: ea are aceeaşi
natură cu marea, dar nu este marea. Tot astfel, picătura de divinitate
din noi este de aceeaşi natură cu divinitatea, dar nu este divinitatea.
Prin dezvoltarea celor trei mădulare superioare, omul fuzionează tot
mai intim cu Împărăţia, întrucât lumea spirituală
coboară până la el.
Primele trei cerinţe din Tatăl Nostru
sunt: în primul rând, un apel la Tatăl, apoi o rugăminte ca
Împărătia
să ajungă până la noi şi în al treilea rând sfinţirea
Numelui. Astfel,
perfecţionând cele trei mădulare superioare noi ne vom strădui să
nu
întreprindem nici un act care să nu fie în armonie cu
Spiritul-Tată din
care am ieşit şi spre care tindem să ne înălţăm. Pe lângă
cele trei
mădulare superioare, esoterismul creştin ia în considerare şi
cele
patru mădulare inferioare ale omului, care, de asemenea, trebuie să
devină din ce în ce mai perfecte.
Corpul fizie este constituit din aceleaşi substanţe ca natura
exterioară, substanţe care pătrund fără încetare în corpul
nostru şi
apoi ies din el, pentru ca acesta să rămână sănătos.
Corpul eteric dispune de forţe care, ca şi corpul fizic, sunt
în
interacţiune cu întreaga natură exterioară, şi, de asemenea, cu
întregul suflet al poporului.
Ca să se menţină funcţional corpul fizic, trebuie ca substanţele
fizice să intre în el şi, de asemenea, să iasă zilnic. Pentru ca
şi
corpul eteric să rămână funcţional, el nu trebuie să se dezvolte
izolat, ci să ajungă la unison cu întregul suflet al poporului şi
cu
toate entităţile superioare.
Cuvântul „datorie“ derivă din verbul „a datora“. Datoriile vă
dovedese că nu sunteţi singuri, ci că aveţi un anturaj social, că
datoraţi ceva semenilor dumneavoastră. Esoterismul creştin primar vedea
în înclinaţii, pasiuni, impulsuri şi dorinţe ceva care era
susceptibil
să provoace dezordine în corpul omenesc; iar tot ceea ce poate
provoca
această dezordine se exprimă prin cuvântul „ispită“. Datoria este
un
lucru care pune omul în raport cu societatea, în timp ce
ispita îl
poate face să decadă ca individ.
Dacă în corpul nostru fizic nu ar pătrunde şi ieşi substanţe
fizice,
în el s-ar instala dezordinea: „Dă-ne nouă pâinea cea de
toate zilele“.
Corpul eteric s-ar dezorganiza şi el, dacă nu s-ar conjuga prin
interacţiuni pozitive cu tot ce se referă la sufletul poporului, adică
dacă nu s-ar integra armonios în întreaga structură
socială: „Iartă-ne
nouă păcatele noastre“. Dacă omul ar comite greşeala de a cădea
în
toate ispitele ce-i ies în cale, corpul astral ar fi cel care
s-ar
dezorganiza: „Nu ne duce pe noi în ispită“.
Eul poate comite acele greseli care pot fi desemnate prin termenul
„rău“. În aceste rătăciri ale Eului ‒ este vorba de sinea noastră
‒
intră tot ceea ce face să devieze o conştienţă de sine normală spre
rău, deci spre egoism: „Mântuieşte-ne pe noi de cel rău“.
Corpul fizic se poate, aşadar, dezvolta în mod sănătos dacă-i
dăm
pâinea cea de toate zllele. Corpul eteric se poate dezvolta
în mod
sănătos dacă stabilim relaţii armonioase cu corpul social în care
trăim. Corpul astral se poate dezvolta în mod sănătos, adică va
fi adus
la claritate şi purificare, dacă învingem toate ispitele. Eul se
poate
dezvolta în mod sănătos dacă ne străduim să transformăm orice
egoism în
altruism.
Astfel, putem considera Tatăl
Nostru ca fiind o rugăciune ce sintetizează dezvoltarea omului
în integralitatea sa.
S-ar putea obiecta ‒ şi veţi întâlni frecvent această
obiecţie:
Tatăl Nostru este o rugăciune pe care lisus Hristos a dat-o pentru
fiecare om. La ce bun o astfel de interpretare pe care cea mai mare
parte a oamenilor nu o cunosc?
Nu este nevoie ca omul naiv s-o cunoască. Contemplaţi un trandafir.
L-a edificat înţelepciunea cea mai mare, cu toate acestea de el
se
poate bucura omul cel mai neştiutor. Cunoaşterea acestei
înţelepciuni
nu este necesară. La fel stau lucnirile şi cu Tatăl Nostru: îşi exercită
forţa
asupra dispoziţiei sufleteşti a omului, chiar dacă omul naiv nu ştie
nimic despre semnificaţia lui. Dar Tatăl
Nostru ar fi lipsit de această forţă, dacă nu ar emana din
această profundă înţelepciune. Toate marile rugăciuni, ca şi
aceasta,
care este cea mai mare, emană din cea mai înaltă
înţelepciune şi numai
în ea se află puterea lor. Să nu credeţi că este vorba de o
speculaţie
intelectuală, nu, dimpotrivă, entitatea care ne-a dat Tatăl Nostru a pus în această
rugăciune o forţă de o mare profunzime.
Vedeţi cum ştiinţa spiritului ne permite să înţelegem ceea ce
se
practică zilnic, această forţă a cărei experienţă o face omenirea de
două mii de ani. Dezvoltarea omenirii a atins punctul în care nu
mai
este posibil să progreseze fără ca ea să aprofundeze această
înţelegere. În trecut, omenirea putea resimţi forţele
spirituale
conţinute în această rugăciune fără să-i sesizeze sensul profund.
În
prezent, omenirea a evoluat atât, încât îşi
pune întrebări la care
trebuie să i se răspundă.
Religia creştină nu-şi va pierde prin aceasta nimic din valoare, ci,
dimpotrivă, se va revela în toată profunzimea sa. Conţinuturile
religioase vor fi recucerite graţie înţelepciunii celei mai
profunde.
Interpretarea esoterică a Tatălui Nostru este în privinţa aceasta
un
exemplu. Ea ne arată drumul pe care trebuie să-l parcurgă omul de-a
lungul numeroaselor sale incarnări. Dacă el se transformă în
sensul
celor patru cerinţe inferioare, ele îl vor ajuta să efectueze
lucrarea
ce conduce la elaborarea mădularelor sale superioare, aşa cum ele sunt
exprimate în primele trei cerinţe.
