Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA LUI HRISTOS

GA 100


EVANGHELIA LUI IOAN

CONFERINŢA a III-a

Basel, 18 noiembrie 1907

Conceptele Evangheliei lui Ioan sunt de o asemenea profunzime, încât nu ajungem să sesizăm corect şi în toate detaliile sale acest document decât dacă aprofundăm suficient cunoaşterea evoluţiei planetei noastre.

Există o concordanţă uimitoare între începutul Evangheliei lui Ioan şi cel al Bibliei. În Biblie se spune: „La început divinitatea a creat Cerul şi Pământul“ iar în Evanghelia lui Ioan: „La început era Cuvântul“. Aceste prime cuvinte stau la baza întregii Evmghelii a lui Ioan. Evoluţia Pământului poate fi înţeleasă numai dacă ne amintim că ea ascultă de aceleaşi legi ca şi evoluţia individuală omenească. Din punct de vedere al ştiinţei spiritului, planeta vizibilă nu este decât corpul spiritului care o locuieşte. Această entitate trece, ca şi omul, prin incarnări succesive. Investigaţia spirituală este în măsură să cunoască trei incarnări care au precedat starea actuală a Pământului. Aceasta nu înseamnă că el nu a parcurs altele anterior, dar pentru clarvăzătorul cel mai avansat sunt accesibile numai trei incarnări trecute şi trei incarnări viitoare, ceea ce, împreună cu actuala incarnare, înseamnă şapte. Cifra şapte nu implică o superstiţie. Dacă mă aflu pe un câmp, privirea mea ajunge la fel de departe în toate direcţiile. Aşa se întâmplă şi cu clarvăzătorul, a cărui privire se întinde tot atât de departe în trecut, cât şi în viitor. În ocultism, cele şapte incarnări ale Pămâtitului se numesc Satum, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus şi Vulcan. Acestea reprezintă stări ale unei singure entităţi.

Saturn este o stare a Pământului nostru existentă într-un trecut imemorial. Planeta Saturn se situează în raport cu Pământul actual ca un copil faţă de un moşneag. Pământul a fost odinioară în starea Saturn, aşa cum moşteagul a fost cândva copil. Incarnarea următoare nu trebuie să fie concepută în sensul că omul va umbla într-o zi pe Jupiter, ci că Pământul, în proxima sa incarnare, va atinge starea în care se află astăzi planeta Jupiter.

Între două incarnări planetare există un fel de Devachan ceresc sau spiritual, o Pralaia. Timpul care se scurge între două stări planetare este asemănător cu cel care, pentru om, se scurge între două existenţe pământești. Acesta nu este un timp de repaus, ci un timp de activitate spirituală şi de pregătire a viitorului, a proximei vieţi. Văzut din exterior, acest timp apare sub un aspect crepuscular. Când Pământul a ieşit din Pralaia pentru a intra în starea saturniană, nu avea constituţia sa actuală. Dacă am amesteca tot ceea ce constituie substanţa şi esenţa Pământului, a Soarelui şi a Lunii şi am face un corp unic, s-ar obţine ceea ce era Pământul când a ieşit din starea crepusculară pentru a trece în starea Saturn. El nu era un corp părăsit de fiinţă. Omenirea actuală era deja prezentă, dar într-o stare adaptată celei a planetei. Pe Saturn a fost elaborată prima schiţă a corpului fizic. Ne putem face o idee despre constituţia fizică a omului de atunci, dacă încercăm să înţelegem starea planetei. Atunci nu exista nimic solid, lichid şi gazos. Mai mult, materia era într-o stare pe care fizicianul actual nu ar mai recunoaşte-o ca fiind fizică.

Ştiinţa spiritului cunoaşte patru stări ale materiei: pământ, apă, aer, foc. Pământ înseamnă tot ce se prezintă în stare solidă, aşadar, şi apa îngheţată, gheaţa este pământ pentru ştiinţa ocultă. Este apă tot ce se află în stare fluidă; fierul sau piatra topite sunt tot apă. Aer este tot ce este gazos, deci şi vaporii de apă sunt gaz. Focul sau căldura reprezintă, după concepţia fizicianului actual, o proprietate a materiei, de fapt o vibraţie extrem de rapidă a particulelor infinitezimale. Pentru ştiinta ocultă, căldura este, de asemenea, o substanţă, dar mult mai subtilă ca aerul. După ştiinţa ocultă, un corp încălzit absoarbe substanţă calorică. Dacă corpul se răceşte, cedează substanţă calorică. Substanţa se poate condensa în aer, care, prin condensare, devine apă, iar aceasta, tot prin condensare, pământ. Toate substanţele au existat, odinioară, exclusiv în stare calorică. Când Pământul se afla în starea Saturn nu exista decât starea calorică.

Prima structură a corpului omenesc era, de asemenea, făcută numai din substanţă calorică, cu toate acestea, anumite organe erau deja conturate. Dar nu era prezent numai germenul corpului fizic ci, de asemenea şi spiritul, interioritatea cea mai profundă a omului, Omul-spirit sau Atma. Acest Om-spirit se afla în sânul divinităţii, care constituia atmosfera lui Saturn. El nu era o fiinţă autonomă, cum nu este nici degetul nostru. El va deveni autonom abia la sfârşitul perioadei Vulcan.

În epoca următoare, cea a Soarelui, substanţa corpurilor omeneşti s-a densificat, trecând de la starea de foc la starea de aer. În continuare, s-a format, pe lângă corpul fizic, deja existent, corpul eteric, iar pe plan spiritual divinitatea coboară, ca să zicem aşa, cu o treaptă şi formează Spiritul vieţii sau Budhi.

În perioada lunară, substanţa ajunge la starea lichidă şi substanţa cea mai densă ar putea fi comparată în ceea ce priveşte consistenţa sa, cu ceara. Omul, de asemenea, progresează şi se formează pe de o parte corpul său astral, iar pe de altă parte, pe plan spiritual, Sinea spirituală sau Manasul. Omul de atunci nu poseda încă un Eu; el era comparabil cu animalele actuale, numai aspectul său era diferit.

Când, după pauza care a urmat fazei lunare, a apărut Pământul, în faza sa evolutivă actuală, el cuprindea substanţele şi entităţile conţinute în prezent de Soare, Pământ şi Lună. Omul era, în ceea ce priveşte substanţialitatea sa, atât de subtil, încât corpul său astral devenise apt să preia un Eu. Pe de altă parte, spiritul se condensase într-atât încât, fiind comparabil cu o picătură de apă, să poată fecunda, ca Eu, corpurile inferioare.

Atma

Atma

Atma

Atma, Om-spirit


Budhi

Budhi

Budhi, Spiritul vieţii




Manas

Manas, Sine spirituală






Eu
Saturn

Soare

Lună

Pământ






Purtător de Eu




Corp astral

Corp astral


Corp eteric

Corp eteric

Corp eteric
Corp fizic

Corp fizic

Corp fizic
Corp fizic

Primul eveniment cosmic important este separarea Soarelui şi a Pământului. Această separare era necesară pentru a obţine o scenă adecvată entităţilor spirituale până atunci legate de umanitate şi care acum dobândiseră maturitatea necesară pentru o activitate mai înaltă. Aceste entităţi superioare atinseseră deja scopul evoluţiei omeneşti în stadiul Saturn. Ele erau atunci pe treapta de evoluţie pe care omul o va atinge în perioada îndepărtată a stadiului Vulcan. Alte entităţi, în timpul stării solare a Pământului, atinseseră treapta de evoluţie la care omul va ajunge în perioada Venus. Aceste ultime entităţi ne transmit forţa lor pe calea luminii solare fizice. Ele s-au separat de Pământ şi au format Soarele actual, preluând forţele şi substanţele cele mai subtile.

Perioada ce a urmat după separarea Soarelui de Pământ, Luna fiind încă o componentă a acestuia, a fost o epocă tulbure. Omul era ameninţat să rămână o simplă formă, să-şi piardă orice urmă de spiritual şi orice posibilitate de evoluţie. Dacă Soarele şi Pământul ar fi rămas unite, evoluţia omului spre spiritual ar fi fost atât de rapidă, încât omul nu s-ar fi putut dezvolta corporal. Dacă forţele pământeşti şi lunare ar fi rămas unite, toată viaţa ar fi încremenit într-o formă. Oamenii ar fi devenit statui, ar fi luat nastere o „populaţie cristalizată“[58], cum spune Goethe în Faust.

Datorită separării forţelor solare şi lunare de Pământ s-a stabilit echilibrul necesar dezvoltării omului. Omul se poate dezvolta numai pentru că aceste forţe acţionează din exterior. Forţele care vin de la Soare creează şi fecundează viaţa. Ceea ce fixează această viaţă în forme stabile vine de la Lună. Lunii îi datorăm formarea corpului nostru fizic actual, dar ceea ce se toarnă în el, viaţa, provine de la Soare.

Aceste două forţe, solare şi lunare, acţionează în mod corespunzător, deoarece una din entităţile solare s-a legat de Lună. Entităţile care se aflau pe treapta zeilor au plecat cu Soarele; cu toate acestea una din ele s-a desprins şi a făcut din Lună sediul său. Acest spirit legat de Lună se cheamă Iehova, Dumnezeul formei sau Dumnezeul lunar. Acest Dumnezeu, Iehova sau Iahve, a format corpurile omeneşti în aşa fel, încât au devenit apte să primească picătura-Eu. Iehova a conceput corpul omenesc după imaginea sa, „El l-a format după imaginea lui Dumnezeu“. (Facerea, 1, 27).

Această învăţătură despre evoluţie a făcut parte din preceptele şcolilor oculte din toate timpurile. În şcoala ocultă a lui Dionisie Areopagitul, discipolul învăţa aceste lucruri: Luaţi în considerare regnurile vii ale Pămâutului. Vedeţi pietrele, ele sunt mute, neexprimându-şi suferinţa sau bucuria. Vedeţi plantele, ele sunt de asemenea mute, nici ele nu exprimă nimic din suferinţa şi bucuria lor. Animalele s-au ridicat deasupra muţeniei. Dacă aţi urmări evoluţia cu o privire spirituală pătrunzătoare aţi vedea că sunetele emise de animalele dintr-un trecut imemorial exprimă o aceeaşi sonoritate cosmică. Cu cât vă ridicaţi mai mult spre om, cu atât veţi descoperi că sunetul devine expresia propriei sale dureri şi a propriei sale bucurii. Abia omului îi este dat să introducă în sunet ceea ce emană din spiritul individual. Animalul emite în ţipătul său sunetele auzite în natură, dar sunetul a devenit cuvânt când Iahve a format corpurile omeneşti în așa fel încât entităţile spirituale ale Soarelui să se poată afunda în ele. Când sunetul devine cuvânt, spiritul răsună în corpul astral. În sunet a pătruns sensul şi semnificaţia când entităţile solare superioare au intrat în formele create de Iahve. Începutul spiritual propriu-zis al omului s-a produs odată cu primul cuvânt omenesc.

Suntem la punctul pe care îl abordează evanghelistul în primul verset al primului capitol: „La origine era Cuvântul...“. Spiritul cel mai înalt care este legat de Soare şi cel care a trimis „Eurile“ spre Pământ se numeşte, în învăţătura ocultă, Hristos. „Eurile“, în calitate de elemente ale Logosului solar, au pătruns însă numai progresiv în forme. Lumina s-a răspândit, fiind emisă de Logosul solar, dar, în timpurile vechi, puţini au fost cei care au preluat-o. Acestia au devenit diferiţi de contemporanii lor. Ei erau numiţi „copiii lui Dumnezeu“ sau „fiii lui Dumnezeu“ (cap. 1, 12). Erau constituiţi din patru mădulare: corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu, deşi al patrulea, mădularul cel mai tânăr, era încă slab şi întunecat. Lumina trebuie să vină spre toţi oamenii, dar pentru aceasta trebuie timp. Versetele 8-14 fac aluzie la aceasta. Existau totuşi unii oameni care primiseră Lumina, astfel încât ştiau despre ea şi puteau depune mărturie. Ei i-au instruit pe alţii. Cei care au putut mărturisi prin ei înşişi despre Lumină, şi nu instruiţi de alţii, şi care au spus că va veni cel care, pentru prima dată, aducea Lumina, au fost numiţi „Ioan“, în învăţământul ocult (cap. 6 şi 7). Autorul Evangheliei lui Ioan este un astfel de „Ioan“. În capitolul 1, versetul 18 se spune: „Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu“; aceasta vrea să însemne nimeni înainte de Ioan, căci el a fost personificat doar cu Iisus Hristos. Evenimentul cel mai important pentru evoluţia Cosmosului şi a omului a fost Evenimentul de pe Golgota.