|
Aşa-numitul secret al numerelor face parte din secretele cele mai importante ale tuturor şcolilor oculte, inclusiv cea a lui Dionisie. Nimeni nu poate să citească scrierile oculte, dacă nu este în stare să decodifice secretul numerelor. Întotdeauna, acolo unde în documentele religioase apar numere se află un sens profund. Şi şcoala lui Pitagora [59] este fundamentată pe misterul numerelor. Dacă este adevărat că litera omoară, trebuie totuşi atribuită o anumită valoare literei în interpretarea scrierilor oculte, altminteri există riscul să vedem în acest text spiritul pe care vrem să-l găsim acolo. În Evanghelia lui Ioan se întâlnesc nenumărate numere având o semnificaţie ocultă. În conferinţa a cincea, era vorba de trei femei care se aflau la crucea lui Hristos, Fecioara Sofia, Maria şi Magdalena. În conferinţa de astăzi luăm ca punct de plecare un alt mod de a privi numerele.
Mai întâi să ne reamintim conversaţia lui Iisus Hristos
cu
samarineanca (Ioan, 4, 7). Hristos i se adresează: „Tu ai avut cinci
bărbaţi şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat“. Cifra cinci
mai
apare când este vorba de vindecarea omului bolnav de treizeci şi
opţ de
ani (Ioan, 5,5). Scăldătoarea de la Vitezda are cinci pridvoare. Să
examinăm mai îndeaproape semnificaţia acestui număr mistic,
cinci. Să
avem în vedere fiinţa omenească în legătură cu dezvoltarea
omenirii.
Aşa cum am văzut, omul este constituit din nouă elemente, care sunt
reductibile la şapte. În timpul evoluţiei omului aceste şapte
corpuri
se dezvoltă progreslv. La omul actual ele nu sunt încă
dezvoltate. Omul
de mijloc a ajuns în dezvoltarea sa până la sufletul
conştienţei; Sinea
spirituală se află abia la începuturile ei. Să revenim la acel
punct al
evoluţiei omeneşti când omul a început să spună despre sine
că este Eu.
Acest moment a fost precedat de epoca atlanteană, când omul mai
era
încă înzestrat cu forţe crepusculare de clarvedere.
În zona Atlantidei,
care corespunde cu Irlanda actuală, locuia un popor ajuns la un stadiu
de dezvoltare caracterizat prin concordanţa capului eteric cu cel fizic.
Acest popor era în vremea aceea cel mai avansat şi destinat să
devină purtătorul evoluţiei viitoare. Manu, un spirit de evoluat, a
conlus acest grup spre est, prin Rusia actuală, spre centrul Asiei,
în
regiunea actualului deşert Gobi. Acolo a fost întemeiată o
colonie de
unde au fost apoi trimise mai multe grupuri în cele mai diferite
direcţii, pentru a difuza cultura acesteia. În vremea aceea
continentul
atlantean se scufunda în mod progresiv. Africa şi Europa actuală
ieşeau
încetul cu încetul de sub valuri. Un alt grup de atlanţi a
emigrat spre
vest, constituind populaţia primară a Americii actuale, pe care au
întâlnit-o europenii la redescoperirea Americii. Un alt
grup a emigrat
spre nordul Europei. Toate aceste grupuri şi-au păstrat amintirile
clarvăzatoare în legendele şi miturile lor. Când vom
înţelege cu
adevărat aceste mituri, multe puncte încă obscure ale istoriei
omenirii
vor fi elucidate. Vom pătrunde atunci lucruri în prezent
încă de
neînţeles. Aceste legende şi aceste mituri nu trebuie să fie
abordate
cu pedanterie. Trebuie să ştim în ce mod au contribuit
experienţele
clarvăzătoare şi imaginaţia la crearea acestor vechi legende. În
acea
epocă a primelor licăriri ale Eului în personalitatea omului,
acesta
trăia mai intens în mediul său înconjurător decât
ulterior. De
asemenea, el percepea mai puţin contururile exterioare ale obiectelor
din anturajul său decât proprietăţile lor interioare, relaţia lor
cu
el, utilitatea sau nocivitatea lor. Cu cât Eul se închidea
mai mult în
personalitatea umană, cu atât se atenua facultatea de clarvedere,
în
timp ce formele lumii exterioare au devenit mai clare ochiului fizic.
Când ne reprezentăm acest fapt, înţelegem că pătrunderea
Eului în
personalitatea omului a provocat o mare transformare. Până atunci
omul
nu-şi vedea propriul său corp; acum, el îl numeşte Eul său.
Spre sfârşitul existenţei sale, Atlantida era o ţară acoperită
de
ceţuri groase; nu exista o alternanţă între Soare şi ploaie, şi
nici
fenomenul numit curcubeu. El nu a apărut decât în perioada
postatlanteană, când masele de ceaţă s-au fragmentat. Acest
eveniment a
rămas viu în conştienţa populară prin legenda lui Heimdall şi
în
povestirea despre Noe şi corabia sa. Amintirea Ţării ceţurilor s-a
păstrat în denumirea nordică , „Niflheim“, „Nebelheim“ (Ţara
ceţurilor). Popoarele nordice au păstrat, de asemenea, amintirea
pătrunderii Eului în personalitate în legenda Nibelungilor.
Eul este
reprezentat acolo prin simbolul aurului. Aurul era dizolvat în
apă, el
s-a condensat într-un inel, în comoara Nibelungilor. Eul,
până atunci
răspândit în lumea întreagă, s-a condensat în
formă omenească concretă.
Modul în care Wagner a adaptat această legendă ne face să ne dăm
seama
de sensibilitatea inconştientă a artistului creator. Wagner nu era
în
întregime conştient de ceea ce a realizat prin opera sa, dar o
cunoaştere inconştientă l-a ghidat în întreprinderea sa.
Astfel Wagner
a putut exprima trezirea conştienţei Eului în punctul de orgă
care
traversează toată uvertura operei Aurul
Rinului.
În Orientul Îndepărtat se născuse, sub conducerea
unei
individualităţi aflată pe o înaltă treaptă de evoluţie, prima
cultură
despre care depun mărturie vechile Vede. Primul imbold al acestei
culturi a pornit spre sud, constituind nucleul civilizaţiei
protoindiene. În vechile mituri şi legende, în documentele
religioase
s-au păstrat relatări despre aceste fapte, ele putând fi citite
de
clarvăzători. Unele contradicţii aparente ni se dezvăluie ca fiind
adevăruri profunde. Această civilizaţie păstrase amintiri despre vechea
clarvedere şi simţea încă o mare nostalgie, percepută ca
pierderea unui
bun preţios. Oamenii erau atât de puternic pătrunşi de realitatea
lumii
spirituale, încât considerau lumea fizică o iluzie. Din
această cauză,
ei încercau să regăsească bunul pierdut, deturnându-şi
privirea de la
lumea pămntească, pentru a o îndrepta spre spiritual. Aceasta
este
originea exerciţiilor yoga, care au ca scop pătrunderea în lumea
spirituală printr-o slăbire a conştienţei. Acei oameni doreau să revină
la vechea stare crepusculară, căutând drumul Paradisului pierdut.
De-a
lungul întregii perioade atlanteene, lumea exterioară era
perceptibilă
pentru oameni în contururi neclare. Atlanţii mai trăiau
încă în lumea
spirituală. Întreaga perioadă postatlanteană reprezintă pentru
investigatorul spiritual o cucerire progresivă a planului fizic. Prima
epocă culturală postatlanteană, civilizaţia indiană avea o slabă
înţelegere pentru ceea ce se întâmpla în natura
fizică, care pentru
iniţiaţi era pură iluzie, şi din care ei încercau să ajungă la
singura
realitate, la realitatea spirituală.
Al doilea curent l-a constituit cultura protopersană. Persanul se
apropie mai mult de lumea exterioară decât indianul. El cunoaşte
manifestările binelui şi răului reprezentate de Ormuzd şi Ahriman. El
încearcă să se asocieze cu primul, pentru a-l combate pe al
doilea.
Pentru el Pământul este un loc unde poate acţiona în
vederea
introducerii spiritului în existenţa fizică. Cea de a treia epocă
culturală este reprezentată de cultura
egipteano-asiriano-caldeano-babiloniană. Omul a făcut un pas în
plus
spre cucerirea planului fizic. Pentru persan lumea fizică mai era
încă
un câmp de activitate nediferenţiat. În prezent, omul
îşi foloseşte
cunoştinţele pentru a face utile forţele solului. El cunoaste geometria
şi o utilizează pentru a-şi împărţi teritoriul. Privirea sa se
ridică
deasupra Pământului, spre stele, şi astfel se naşte astronomia.
A patra epocă culturală este cea greco-latină. În timp ce
până
atunci omul s-a ocupat cu lumea exterioară, el introduce acum propria
sa interioritate în materie. În operele de artă pe care 1e
realizează
reapare propria sa formă; el descrie propriile sale calităţi psihice
în
dramele şi epopeile pe care le compune. Romanul este cetăţeanul care
proiectează în afară propria sa legitate, dând naştere
astfel statului
şi jurisprudentei.
În cursul celei de a cincea epoci de cultură, cea în
care trăim
astăzi, omul a progresat în stăpânirea lumii exterioare.
Epoca noastră
este expresia coborârii celei mai adânci a spiritului
în materie, de la
era atlanteană. Această coborâre trebuia să aibă loc, pentru ca
omenirea să poată progresa. Numai după adâncirea totală a
spiritului în
materie poate reîncepe urcarea. Epoca noastră a dezvoltat
considerabil
spiritul ştiinţific cu ajutorul căruia noi putem stăpâni forţele
naturii. În primele timpuri, când omul măcina cerealele
în mod
primitiv, cu ajutorul a două pietre, nu era necesar un consum deosebit
de forţe spirituale pentru a-şi satisface măruntele nevoi ale
existenţei. În prezent, lucrurile stau cu totul altfel. Să ne
gândim la
consumul enorm de forţă spirituală necesar pentru a satisface nevoile
omului modern. Astăzi noi avem locomotive, vapoare cu aburi, telefon,
lumină electrică. În materie a fost introdusă o enormă cantitate
de
forţă spirituală. În schimb, interesele spirituale ale omului
trec pe
plan secundar. Evoluţia spirituală postatlanteană a omenirii este
caracterizată printr-o coborâre a spiritului omenesc în
materie. Dar
scopul acestei coborâri este acela de a obţine victoria asupra
materiei, acest mare adversar al spiritului. După această
coborâre
trebuie să înceapă o urcare spre viaţa spirituală conştientă.
Să ne reprezentăm cursul istoriei prin următoarea curbă:
Ceea ce trebuie să determine urcarea este forţa
creştinismului. La mijlocul celei de a patra epocii culturale, mult
înaintea atingerii punctului inferior al curbei, se înalţă
steaua
creştinismului. Apare Iisus Hristos, ca personalitatea eminentă care
aduce omenirii forţa de ascensiune viitoare în spirit. Toate
culturile
anterioare pot fi privite şi ca o pregătire a creştinismului. În
epoca
a cincea, creştinismul trebuie să suporte cea mai grea încercare,
căci
gândirea materialistă întunecă adevărurile creştinismului.
În epoca a
şasea, creştinismul va reuni omenirea într-o mare fraternitate,
şi
teosofia, care pregăteste spiritualizarea omenirii, trebuie să fie
considerată sol al acestor timpuri viitoare. Învăţăturile date de
creştinism omenirii sunt atăt de profunde, atât de pline de
înţelepciune, încât nici o religie viitoare nu ar
putea înlocui sau
îndepărta creştinismul. Creştinismul are facultatea de a se
adapta la
toate formele de cultură ale viitorului.
Să luăm în discuţie şi un alt aspect al evoluţiei omeneşti.
În
timpul erei atlanteene s-a format corpul fizic al omului, iar
când
continentul atlant s-a scufundat omul avea aproximativ constituţia sa
actuală. Atunci a început formarea mădularelor constitutive
spirituale.
În perioada de cultură indiană a fost dezvoltat corpul eteric.
Poporul
indian, ca primă ramură culturală postatlanteană, era foarte receptiv
la viaţa spirituală. Acest fapt este în strânsă legătură cu
dezvoltarea
deosebită a corpului eteric.
Am putea insera aici următoarea observaţie. Cultura europeană
actuală este foarte diferită, atât faţă de cea a vechii Indii,
cât şi
faţă de cea a Indiei actuale, şi astfel este de înţeles că
mijloacele
şi căile de acces la viaţa spirituală ale unui european şi ale unui
indian trebuie să fie total diferite. Exerciţiile yoga, care sunt
profitabile pentru indian, nu convin europeanului. Metodele de iniţiere
oferite de maeştrii sunt în întregime adaptate diferitelor
trepte de
evoluţie ale omenirii. O metodă care este excelentă pentru o anumită
treaptă poate fi realmente vătămătoare pentru o altă treaptă. Nici
religiile nu s-au înlocuit unele pe altele fără motiv. Dacă
în toate
există un fond comun de adevăr, diversitatea de expresie a acestui
adevăr este determinată de diversitatea epocilor culturale. Un arbore
formează un tot de la rădăcină la floare şi cu toate acestea rădăcina
are nevoie de o altă hrană decât frunza sau floarea. La fel,
oameni
care au trăit în diverse epoci culturale au nevoie de religii şi
metode
de iniţiere diferite.
În cultura persană s-a dezvoltat corpul astral. În
cultura
egipteano-asiro-caldeo-babiloniauă în interiorul corpului astrat
se
dezvoltă sufletul senzatiei. În cultura greco-latină este
dezvoltat
sufletul raţiunii. Propria noastră civilizaţie conduce,la dezvoltarea
sufletului conştienţei. În perioada a şasea de cultură se va
dezvolta
Sinea spirituală, care în prezent se află încă în
stare de germene.
Este necesară forţa de impulsionare a Spiritului lui Hristos pentru ca
acest germene să se dezvolte. Adevăratul creştinism va triumfa abia
atunci când va fi dezvoltată Sinea spirituală. Apoi omenirea se
va
pregăti să primească Budhi, Spiritul vieţii. La început, numai
câţiva
omeni vor fi în măsură să dezvolte în ei această forţă;
aceştia vor
accede la o minunată viaţă spirituală. Creştinismul se află, în
prezent, abia la începutul dezvoltării sale. Cei care se
pregătesc
astăzi pentru formarea Sinei spirituale în interior vor face ca
acest
creştinism spiritual să fie din ce în ce mai accesibil omenirii.
În cursul celei de a treia epoci de cultură vedem cum un grup
mic de
oameni, formând poporul evreu, a pregătit condiţiile care fac
posibilă
apariţia creştinismului. Vedem cum în epoca a patra forţa lui
Hristos
pătrunde în lumea fizică, cum în epoca a cincea are loc cea
mai
puternică coborâre a omenirii în lumea fizică, cum, după ce
omul a
obţinut dominaţia asupra acestei lumi fizice, în epoca a şasea va
obţine şi o creştere a forţei şi facultaţii de a prelua în sine
viaţa
spirituală adusă de Spiritul-Hristos. Hristos apare ca fiind
primul-născut, omul aflat cu mult înaintea timpului său, pe o
treaptă
la care omenirea nu va ajunge decât în epoca a şasea de
cultură. Epoca
a cincea este cea mai dominată de elementul material din evoluţia
omenirii.
Impresiile spirituale formează baza stărilor corporale şi orice
boală a corpului este expresia unei anumite aberaţii spirituale.
Astfel, lepra, această boală oribilă a Evului Mediu, a fost expresia
fricii încercate de europeni faţă de huni. Hunii erau descendenti
ai
atlanţilor în curs de degenerare. Desigur, corpul lor fizic era
încă
sănătos, dar corpurile lor astrale erau impregnate cu substanţe de
putrefacţie. Frica şi teroarea sunt un excelent substrat nutritiv
pentru substanţele în descompunere ale planului astral. Aceste
substanţe pe cale de descompunere ale triburilor atlanteene s-au fixat
în corpul astral al europenilor şi, plecând de aici, au
indus lepra
corpului fizic la generaţiile următoare.
Totul trăieşte mai întâi în mod spiritual, pentru
a se manifesta mai
târziu în corpul fizic. Nervozitatea actuală este numai o
consecinţă a
stării de spirit materialiste a timpului nostru. Înţelepţii ghizi
ai
omenirii ştiu că, dacă valul materialismului ar mai dura, ar apărea
mari epidemii de boli de nervi; copiii s-ar naşte cu membrele
stăpânite
de tremurături. Mişcarea teosofică a fost introdusă în lume
pentru a
salva omenirea de pericolele materialismului. Aşadar, cel care
răspândeşte gânduri şi sentimente materialiste contribuie
la promovarea
acestor boli devastatoare. Cine combate materialismul luptă pentru
sănătatea şi posibilităţile evolutive ale populaţiilor. Omul izolat nu
poate face nimic pentru propria sa sănătate; el este un membru al
omenirii şi îşi extrage substanţele necesare întreţinerii
sale din
izvorul comun al tuturor oamenilor. Cel care vede în profunzime
legile
evoluţiei omenesti asistă cu o inimă care sângerează cum omul
izolat
suferă şi cum suferinţa lui este expresia rătăcirii spirituale a
întregii omeniri. Misiunea teosofiei nu constă atât
în a veni în
ajutorul omului izolat, cât în a oferi elanul spiritual
întregii
omeniri, acţionând astfel în favoarea vindecării corporale
a acesteia.
În epocile a şasea şi a şaptea, Sinea spirituală şi Spiritul
vieţii
se vor dezvolta la toţi cei care se sprijină pe Hristos. Aceştia vor
dobândi, în acelaşi timp, o gândire şi o simţire
sănătoase.
Creştinismul aduce sănătatea şi marea vindecare. Forţa de viaţă a lui
Hristos biruie orice boală şi moartea. Corpul omului s-a dezvoltat ca
formaţie solidă dintr-un mediu lichid; iată de ce ştiinta spiritului
consideră mediul lichid ca element al corpului. Cele cinci săli care
înconjurau piscina din Vitezda reprezintă simbolul celor cinci
epoci de
care omul are nevoie pentru a coborî din ce în ce mai
profund în
corporalitate şi la capătul cărora el este subordonat în
totalitate
materiei. Numai după ce a parcurs aceste cinci epoci omul poate deveni
sănătos. Cel ce a căzut pradă acestor cinci săli nu poate fi vindecat
dacă marele tămăduitor, Hristos, nu vine la el. Atunci se produce ceea
ce descrie capitolul 5 al Evangheliei lui Ioan. Astfel, descrierea
vindecării bărbatului infirm de treizeci şi opt de ani este un anunţ
profetic a ceea ce se va întâmpla în epoca a şasea,
când omul nu va mai
avea nevoie de medicamente, fiindcă va fi propriul său vindecător.
La începutul erei postatlanteene mai existau vestigii ale
consangvinităţii. Cuvintele lui Hristos: „Cel care nu-şi părăseste
tatăl, mama... nu poate să-mi fie ucenic“ se referă la treapta
umanităţii din epoca a şasea. În locul spiritelor popoarelor, al
spiritelor triburilor şi raselor va domni un spirit general al
omenirii. Atunci omul nu va mai fi fiul neamului său sau al poporului
său, ci fiul omenirii, fiu al Omului. Hristos este primul care
foloseşte acest termen (Ioan, 3, 13-14). În acel timp el se
comporta
cum se vor comporta oamenii când vor fi „fii ai Omului“.
Aceasta se exprimă prin faptul că Hristos merge la samarineancă –
samarinenii n-aveau nimic comun cu evreii. Ceea ce face posibilă
evoluţia omului, este de natură feminină, pasivă, spre deosebire de
spirit, care reprezintă principiul fecundant, masculin, activ.
Consecinţa acestei influenţe masculine permanente asupra principiului
feminin este dezvoltarea corpului eteric, apoi a corpului astral,
sufletului senzatiei, a sufletului raţiunii şi a sufletului
conştienţei. În acesta din urmă se formează Sinea spirituală.
Acest
lucru este indicat în conversaiia lui Hristos cu samarineanca
prin
cuvintele: „Tu ai avut cinci bărbaţi şi cel pe care îl ai acum
nu-ţi
este bărbat“ (cap. 4, 18). Cei cinci bărbaţi pe care i-a avut
samarineanca sunt cele cinci corpuri spirituale care au acţionat asupra
corpului fizicul. Al şaselea, Sinea spirituală, nu este bărbat în
sensul vechi. Celelalte cinci sunt etapele inferioare, efemere ale
evoluţiei, în timp ce al şaselea, Sinea spirituală, reprezintă
divinul, eternul. Astfel, în conversaţia cu samarineanca, Hristos
anunţă timpurile viitoare.
În timp ce cele cinci corpuri au nevoie de o purificare din
exterior, Sinea spirituală va păstra puritatea omului. Corpul lui
Hristos este plin de puritate. El vrea să purifice şi omenirea, de
aceea intră în Templu, pe care-l curăţă de comercianţi şi de
mânuitorii
de bani (Ioan, 2, 14-22), altfel spus, el purifică templul
Sfântului
Duh, corpul omului, curăţindu-l de principiile inferioare care sunt
legate de el, făcându-l apt să primească Duhul.
Aceste explicaţii nu trebuie să ne facă să credem că descrierile
Evangheliei lui Ioan trebuie să fie înţelese doar ca niste
simboluri.
În Antichitate, atribuirea unui nume nu avea nimic arbitrar, el
era
riguros adaptat caracterului personalităţii respective. Pe cât
este de
adevărat că cele trei femei care au stat sub cruce reprezintă cele trei
calităţi, sufletul conştienţei, sufletul înţelegerii şi sufletul
senzaţiei, tot atât de adevărat este şi faptul că ele au stat
acolo.
Când citim Evanghelia lui Ioan vedem aşadar atât imagini
simbolice
privind ceea ce se va realiza pe acest Pământ în epoca
următoare, cât
şi ceea ce s-a desfăşurat la începutul erei creştine. Faptele
istorice
sunt plasate de către puterile care ghidează omenirea ca simboluri ale
evoluţiei viitoare a umanităţii.
