Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA LUI HRISTOS

GA 100


EVANGHELIA LUI IOAN

CONFERINŢA a VIII-a

Basel, 25 noiembrie 1907

Autorul Evangheliei lui Ioan spune, la sfârşitul acesteia, că Hristos a făcut multe alte lucruri nerelatate în carte: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris“ (Ioan, 21, 25). Trebuie să spunem şi noi că o serie lungă de conferinţe nu ar fi suficientă pentru a explica tot ce este scris în această Evanghelie. Azi vom examina mai în detaliu dualitatea conceptelor de „Tată“ şi de „Eu“. Aceste două concepte ne aduc o clarificare în legătură cu evoluţia omenirii de care a fost vorba în conferinţele precedente. Omenirea a plecat de la o couştienţă a Eului cu totul diferită de cea pe care o cunoaşte în prezent. Prin „Adam“ nu trebuie înţeles un om izolat, ci o conştienţă a Eului înglobând mai multe generaţii. Cel care este la originea unei astfel de generaţii este „Tatăl“. În iudaismul Vechiului Testament, Avraam era resimţit ca Tată, şi orice evreu de atunci zicea: Eu nu sunt un Eu independent, ci un Eu ce vine de la Avraam şi se ramifică în toţi membrii liniei, inclusiv în mine. După cum într-un arbore seva vitală urcă de la rădăcini spre fiecare ramură, tot aşa curge şi prin întregul popor evreu seva vitală a lui Avraam, Eul comun al poporului evreu. Când un evreu al Vechiului Testament pronunţa numele Tatălui, el făcea aluzie la toată linia aceluiaşi sânge şi această conştienţă a Eului care îngloba toate generaţiile el o numea conştienţa divină. Când se adresa Eului în calitate de Dumnezeu, el îl numea Iahve. Când răsuna numele de Iahve poporul era conştient că un Eu comun, care îşi avea originea în patriarhul Avraam, străbate întregul popor.

Prin amestecarea sângelui, această relaţie s-a modificat, în timp. Conştienţa lui „Eu sunt“ s-a individualizat, şi Hristos este puterea destinată să aducă omenirii conştienta acestei modificări. Omul din trecut înţelegea prin „Eu sunt“ un curent care traversează generaţiile. Omul unui timp ulterior îl înţelege ca pe ceva care curge prin fiinţa sa interioară. Primul subînţelegea pe Dumnezeu care străbate întreaga comunitate ca pe o conştienţă divină a Eului; celălalt îl resimte în el ca pe o scânteie, o picătură de substanţă divină. Să ne reprezentăm o putere transferată pe Pământ, făcând omenirea conştientă că acest „Eu sunt“ poate trăi în fiecare individ; că divinitatea a pus în fiecare o picătură din substanţa sa. Această putere ar spune: Acest „Eu sunt“ este ceva ce se află în fiecare din voi, este o parte a forţei divine unice. Ceea ce resimţiţi ca „Eu sunt“ al dumneavoastră este una cu „Eu sunt“ al Tatălui. Cel care a devenit conştient de acest fapt poate spune: „Eu şi Tatăl suntem una“. Priviţi înapoi, până la Adam: vedeţi conştienţa Eului scurgându-se prin generaţii de-a lungul secolelor şi mileniilor. Dar mai există o conştienţă umană superioară, care a fost dată omului în forma sa originară. Aceasta este conştienţa omenirii care nu înglobează numai generaţii diferite, ci omenirea întreagă. Apoi a apărut conştienţa proprie generaţiilor, perpetuându-se prin generaţii şi care, în final, a fost individualizată prin „Eu sunt“. Aşadar, omul poseda germenele lui „Eu sunt“ de mai înainte. De aceea Hristos poate spune: Înainte să fi fost Avraam era „Eu sunt“. Aceasta este adevărata învăţătură a şcolii oculte.

Pentru alte clarificări privind doctrina lui „Eu sunt“ ne vom folosi de Legenda de Aur, bine cunoscută în toate şcolile creştine. În ea se spune: „Când Set, pe care Iehova îl dăduse în locul lui Abel, a ajuns într-o zi la poarta Paradisului, Heruvimul cu spadă strălucitoare i-a permis să intre în locul din care oamenii fuseseră alungaţi. Set a văzut aici doi arbori cu ramurile întrepătrunse, arborele vieţii şi acela al cunoaşterii. Şi Heruvimul l-a invitat pe Set să ia trei seminţe din cei doi arbori înlănţuiţi. Set a pus cele Crei seminţe în gura lui Adam, tatăl său, când acesta a murit. Din mormânt a ieşit un arbore triplu – unii l-au văzut strălucind în foc – şi flăcările au format cuvintele: „Eu sunt cel care a fost, care este şi care va fi“. Lemnul arborelui care a crescut din mormântul lui Adam a avut utilizările cele mai variate. Din el a fost tăiat toiagul magic cu ajutorul căruia Moise a realizat minunile sale. Lemnul a fost folosit şi pentru poarta templului lui Solomon. Din el a mai fost construit podul pe care a trecut Iisus în drumul său spre moarte. În sfârşit, el a slujit la confecţionarea crucii pe care a fost răstignit Iisus pe Golgota. Iată explicaţia care era dată în şcolile oculte acestei legende: în om există doi arbori, arborele sângelui roşu şi arborele sângelui roşu-albastru. Arborele sângelui roşu este expresia cunoaşterii, sângele roşu-albastru este expresia vieţii. Cei doi arbori erau separaţi, astfel ne învaţă ocultismul străvechi. A fost un timp când în om nu se forma încă sânge roşu. Abia când Eul a coborât în corpul omenesc s-a născut sângele roşu. Ceea ce se manifestă în sângele roşu-albastru, viaţa, exista de mult timp. Sângele s-a format prin sublimarea sevelor vitale. Gândirea creştină situează momentul când i-a fost dat omului sângele în epoca Paradisului, când s-a fixat în sufletul omenesc prima lucire crepusculară a Eului, când a coborât divinitatea, iar omul era dotat numai cu un suflet-grup, dar în care se afla primul germene din care a luat nastere Eul individual.

Mitul Paradisului spune: Datorită faptului că oamenii au obţinut sângele roşu ei au devenit fiinţe dotate cu cunoaştere, au învăţat să privească, ochii lor s-au deschis şi au învăţat a deosebi bărbatul de femeie. Dar preţul acestei cunoaşteri trebuia plătit. Conştienţa Eului se naşte numai pentru că sângele moare. În corpul omenesc are loc, coutinuu, un consum al vieţii şi o înnoire a acesteia. Sângele albastru şi-a îndeplinit misiunea sa după ce a fost consumat, şi din distrugerea sângelui albastru se naşte conştienţa Eului. În sufletul omului se creează forţele prin care el va putea stăpâni şi uni cei doi arbori. Omul resimte Eul său numai pentru că poartă permanent în sine moartea. Aşa cum a intrat în lume, omul este dependent de plantă, numai ea îi oferă posibilitatea vieţii. Gândiţi-vă la faptul că omul inspiră constant aer conţinând oxigen şi expiră aer uzat, conţinând acid carbonic. El consumă oxigenul şi îl transformă în acid carbonic. Oxigenul, fără de care el nu poate trăi, îl primeşte de la plantă, care retransformă acidul carbonic produs de om în oxigen şi face astfel ca aerul să fie din nou utilizabil pentru el. Planta reţine carbonul pe care l-a disociat din acidul carbonic şi îl redă omului după milenii, sub formă de huilă. Pământul este un organism unitar; dacă i-ar lipsi o parte, nu ar fi posibilă viaţa în forma sa actuală. Planta, animalul şi omul trebuie considerate o singură fiinţă; suprimaţi planta şi viaţa celorlalţi nu mai este posibilă. Într-un viitor foarte îndepărtat aceste relaţii se vor modifica. Omul actual nu ştie nimic despre aceasta, dar clarvăzătorul îşi poate îndrepta privirea spre o epocă în care acidul carbonic nu va mai fi transformat cu ajutorul plantei, ci omul însuşi îl va reconverti în oxigen utilizabil. Marele ideal al şcolilor oculte este ca omul să realizeze în mod conştient în el însuşi ceea ce acum face planta pentru el, să preia activitatea vegetală în propria sa activitate. În el vor apărea acele organe graţie cărora va reconverti el însuşi acidul carbonic. Iniţiatul prevede modul în care se vor uni cei doi arbori, cel al acidului carbonic şi cel al oxigenului, contopindu-şi coroanele. Atunci cel despre care s-a spus: „Eu sunt cel care a fost, cel care este şi cel care va fi“ va trăi ca ceva veşnic în fiecare om. Eul trăia deja în Adam, dar el trebuia să fie mai întâi fecundat. La început, trebuia ca arborele vieţii să fie transformat în arbore al morţii. El nu putea să fie dat împreună cu arborele cunoaşterii, fapt pentru care cei doi arbori erau separaţi: planta era aşezată între ei. Trebuia mai întâi să fie cucerită conştienţa eternităţii. Iisus Hristos a purtat-o în EI şi a sădit-o pe Pământ. Cele trei seminţe sunt cele trei elemente divine, Manas, Budhi şi Atma. Ceea ce este etern în toate a fost depus cu Adam în mormănt. Conştienţa eternităţii este anunţată din mormănt, din mormânt a ieşit arborele care a spus cu litere de foc: „Eu sunt cel care a fost, cel care este si cel care va fi“. Hristos îi învaţă pe oameni să aprindă în natura omenească această scânteie: „Eu sunt un om individual“, spunându-le: Străduiţi-vă să vă sprijiniţi tot mai mult pe entitatea lui „Eu sunt“ şi veţi realiza comunitatea voastră cu mine. Numai prin acest „Eu sunt“ veţi ajunge la Tatăl, căci Tatăl şi Eu suntem una. Numai un clarvăzător putea înţelege aceasta şi autorul Evangheliei lui Ioan era un clarvăzător. El nu a vrut să redea doar semnificaţia istorică a acestui fapt, ci şi ceea ce poţi cunoaşte când îţi îndrepţi privirea spre lumea spirituală.

Când un clarvăzător contemporan cu Hristos voia să ştie ce s-a produs în lumea spirituală, el trebuia să adoarmă. Aceasta este spus în capitolul 3. Nicodim, un bătrân evreu, a venit să-l găsească pe Hristos. El voia să devinâ clarvăzător, deoarece ajunsese la starea care-i permitea să vadă; şi a venit la El noaptea, deoarece conştienţa sa de veghe era stinsă. În versetul 5 al acestui capitol se află, de asemenea, relatată învăţătura că omul poate fi „născut din spirit“.

Hristos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan,14,6). Unde se află această cale care conduce la divinitatea cea mai înaltă prin Hristos? „Eu sunt“ acţionează asupra corpului astral şi-l transformă în Sine spirituală, lucrează asupra corpului eteric pentru a face din el Spiritul vieţii şi asupra corpului fizic pentru a face din el Om-spirit. Când Eul omului acţionează asupra lui, din această muncă rezultă Sinea spirituală, apoi în el se elaborează Spiritul vieţii. Astfel omul ajunge la adevărata viaţă. În „Eu sunt“ se află calea spre adevăr şi spre viaţa adevărată. Căci „Eu sunt“ transformă corpurile inferioare şi trezeşte în ele adevărata viaţă, ceea ce se poate reprezenta astfel:

Eu sunt

Calea

Adevărul

şi

Viaţa
Direcţie

Sine spirituală

Spiritul vieţii



Om-spirit

„Eu sunt“ indică direcţia pe care trebuie să se angajeze omul pentru a ajunge la desfăşurarea Sinei spirituale, a Spiritului vieţii şi a Omului-spirit.

În Evanghelia lui Ioan se pot identifica şi învăţături propriu-zis teosofice. Faptul că în fiecare om se află un Eu individual, că în acest Eu există o scânteie divină, că această scânteie trebuie să se dezvolte pentru a deveni „Dumnezeu în noi“ a fost evocat de autorul Evangheliei lui Ioan (cap. 9). În cele mai multe traduceri ale Bibliei, răspunsul lui Hristos la întrebarea: „Cine a păcătuit, acesta care este orb din naştere sau părinţii săi?“ este: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu“ (Ioan, 9, 3). Dar este o concepţie demnă de un creştin ca Dumnezeu să facă să se nască un om orb, ca să-şi poată manifesta gloria sa prin el? Un concept despre Dumnezeu care să conducă spre asemenea consecinţe este imposibil. Acest pasaj se citeşte mult mai simplu şi mai clar, dacă ne bazăm pe concepţia teosofică. Hristos a răspuns: Nici el nici părinţii săi nu au păcătuit, el împlineşte karma pentru ca scânteia divină să devină vizibilă în el, pentru ca lucrările „lui Dumnezeu din el“ să devină vizibile. Răspunsul lui Hristos (Ioan, 9, 3) trebuie să fie tradus după cum urmează: „El s-a născut orb pentru ca lucrările lui Dumnezeu din el să fie vizibile în corpul său“. Orice om trece prin vieţi pământeşti succesive. Vedem un orb din naştere. Dar nu este obligatoriu ca el să fi păcătuit în această existenţă. A putut aduce dintr-o incarnare precedentă greşala care l-a condus la această naştere. În sens teosofic, doctrina karmei este cea care acţionează de-a lungul incarnărilor, şi acest lucru este descris aici. Este evident că Hristos trebuia, prin învăţătura sa, să ajungă în contradicţie cu concepţiile curente ale iudaismului, ceea ce explică şi intrarea Lui în conflict cu evreii (Ioan, 9, 22).

Şi în alt loc din Evanghelia lui loan se vorbeşte despre doctrina karmei. În capitolul 8 există un pasaj uimitor: Întrebat de farisei care este părerea Sa asupra femeii adultere, Hristos s-a aplecat şi fără a rosti nici un cuvânt a început să scrie cu degetul pe pământ (8,6 şi 8). Dar, aşa cum am văzut, Pământul este propriul Său corp. El nu condamnă femeia adulteră, dar înscrie fapta ei în propriul său organism. Prin aceasta El indică faptul că, asemenea unei seminţe care, pusă în pământ, creşte şi produce roade care-i sunt proprii, fiecare faptă omenească va creşte şi va aduce roade corespunzătoare în incarnarea următoare şi că nici o putere de pe Pământ nu poate anula consecinţele unei fapte. Teologia crede în moartea izbăvitoare, crede că Hristos a murit pentru noi şi nu se consideră îndreptăţită să admită doctrina karmei, care contrazice ideea că prin moarte Hristos ar fi luat asupra lui păcatele întregii lumi. Dar această disarmonie dintre concepţia teosofică şi cea teologică se armonizează dacă ele sunt înţelese corect.

Doctrina karmei are aceeaşi semnificaţie pentru viaţă ca un registru contabil pentru un comerciant. În virtutea legii karmei trebuie să admitem că ceea ce am făcut într-o existenţă anterioară revine, ca efect, în existenţa actuală şi că ceea ce facem în prezent va reapărea într-o existenţă viitoare. Avem astfel un bilanţ complet al existenţei: pe de o parte, se înscriu acţiunile bune, pe de altă parte cele rele. Dacă cineva crede că în virtutea legii karmei nu poate realiza în mod liber o faptă, întrucât felul lui de a acţiona este consecinţa faptelor sale anterioare, el se aseamănă cu un comerciant care spune: Acum mi-am stopat activitatea comercială, nu mai trebuie să fac afaceri; în caz contrar bilanţul meu va fi inexact. Aşa cum acest mod de a gândi este incorect pentru un comerciant, tot astfel şi părerea privind efectul karmei este eronată. Doctrina karmei bine înţeleasă nu include nici un fatalism. Libertatea de acţiune şi karma sunt perfect conciliabile, iar karma bine înţeleasă nu este ceva imuabil. Iar dacă cineva nu vrea să vină în ajutorul unei persoane în suferinţă sub pretextul că nu doreşte sâ intervină în karma sa, este tot atât de greşit ca a refuza unui comerciant în dificultate un avans pentru a-l salva de la faliment. Aşa cum comerciantul va înscrie acest împrumut în registrul său la pagina de „debit“, pe când cel ce dă cu împrumut îl înscrie ca sumă împrumutată, la fel fiecare faptă bună se contabilizează pentru cel care o efectuează ca un câştig, în timp ce pentru beneficiar ca o datorie. Astfel, legea karmei nu exclude ajutorul dat altuia şi este un lucru perfect justificat să uşurezi karma aproapelui prin fapte de întrajutorare mutuală. Omul poate acorda ajutor unui semen, dar există şi acţiuni de care beneficiază mai multe persoane, deci care le uşurează karma şi care se înscriu în contul mai multor oameni. Iar o acţiune atât de măreaţă ca cea a lui Hristos se imprimă în karma tuturor oamenilor, deoarece ea aduce o uşurare în karma tuturor celor care o lasă să acţioneze în ei. Vedem, aşadar, că şi în Evanghelia lui Ioan se menţionează legea karmei şi că existenţa ei nu constituie o piedică pentru libertatea de acţiune. Prin actul Său unic de sacrificiu, Hristos s-a legat cu toţi oamenii. După legea karmei, orice acţiune se înscrie în registrul datoriilor vieţii; ea este pusă în legătură cu corpul lui Hristos, cu Pământul. Iată de ce El nu judecă femeia adulteră, ci îi înscrie fapta în propriul Său corp. El primeste în propriul Său corp tot ce se întâmplă oamenilor, aşa cum karma trebuie să se împlinească fără încetare pe Pământ. Evanghelia ne revelează faptul profund semnificativ că prin actul Său Hristos s-a legat de evoluţia karmică a omenirii întregi. El dirijează evoluţia viitoare a omenirii.

Dacă ne îndreptăm încă o dată atenţia asupra celor cinci epoci de civilizaţie: indiană, persană, egipteană, greco-latină şi europeană, constatăm că în cursul celei de a treia au fost puse bazele forţei hristice, care va deveni forţa fecundantă pentru întreaga omenire. Ceea ce a fost introdus în acel timp în mersul evoluţiei omeneşti va prinde viaţă abia în epoca a şasea. În epoca a şasea, Sinea spirituală dezvoltată din sufletul conştienţei se va uni cu Spiritul vieţii. Între epoca a treia şi cea de a patra, forţa histică se aprinde si luminează în chip profetic. Epoca a şasea va fi cea a sărbătoririi marii nunţi a omenirii, când Sinea spirituală se va uni cu Spiritul vieţii. Atunci omenirea va fi contopită într-o mare fraternitate. Eu lângă Eu, frate lângă frate vor sta alături în acea fraternitate anunţată prin descrierea nunţii din Cana Galileei, nuntă care nu este numai un fapt istoric, ci reprezintă simbolul de unire a întregii omeniri într-o mare fraternitate. După epoca a treia, mai sunt de parcurs trei epoci până la producerea acestui eveniment: a treia, a patra şi a cincea. În esoterism, o epocă înseamnă o zi, iată de ce se spune la începutul capitolului 2: „Şi a treia zi s-a făcut nuntă la Cana“. Prin aceasta se sugerează că descrierea nunţii se raportează la un fapt viitor. Mama lui Iisus, sufletul conştienţei, este prezentă la nuntă. Hristos îi spune: „Ce trece de la mine la tine? Încă n-a venit ceasul Meu“. Este clar că prin nunta din Cana se face aluzie la un eveniment ce se va petrece în viitor. Ce face Iisus, pentru că ceasul Lui încă nu sosise? El transformă apa în vin! Pentru această acţiune se găseşte explicaţia următoare: iudaismului ajuns în decadenţă trebuie să i se adauge un nou foc, o nouă forţă de viaţă, prin aceea că apa „fadă“ este transformată în vin tare. S-ar putea spune că băutorii de vin au imaginat această explicaţie pentru a-şi justifica comportamentul. Dar, dacă înţelegem semnificaţia acestui act, obţinem o cunoaştere profundă a marii evoluţii a lumii.

Alcoolul nu a fost întotdeauna legat de omenire. Orice lucru spiritual are o expresie corespunzătoare în materie şi, invers, orice lucru material are contrapartea sa spirituală. Vinul, alcoolul, nu a apărut decât la un anumit moment al istoriei lumii şi omului şi el va dispărea în viitor. Găsim aici profundul adevăr al investigaţiei oculte. Alcoolul a fost puntea care a condus Eul-grup la Eul autonom, individual. Omul nu ar fi găsit niciodată trecerea de la Eul grup la Eul individual fără acţiunea alcoolului. Acesta a dat naştere constienţei personale, individuale în om. Când omenirea va fi atins acest scop, ea nu va mai avea nevoie de alcool şi acesta va dispărea din lumea fizică. Vedeţi deci cum tot ce se întâmplă are semnificaţia sa în conducerea înţeleaptă a evoluţiei umanităţii. Din această cauză, nu trebuie să facem reproşuri celui care consumă alcool, în timp ce oamenii care sunt în avans fată de restul omenirii şi au ajuns cu evoluţia lor atât de departe încât nu mai au nevoie de alcool trebuie chiar să-l evite. Hristos a apărut pentru a oferi forţă omenirii, astfel încât în epoca a şasea să poată fi atinsă cea mai înaltă conştienţă a Eului. El vrea să pregătească oamenii pentru „acel ceas care încă n-a venit“. Dacă ar fi rămas la sacrificiul cu apă, omenirea nu ar fi ajuns niciodată la Eul individual. Transformarea apei în vin reprezintă ridicarea omului spre fiinţa individuală. Omenirea ajunsese, în evoluţia ei, la un punct în care vinul îi era necesar, iată de ce Hristos a transformat apa în vin. Când va veni momentul în care omul nu va mai avea nevoie de vin, Hristos va transforma din nou vinul în apă. Cum a putut apărea în Hristos o asemenea forţă care să permită transformarea apei în vin? Deoarece Pământul este însuşi corpul lui Hristos, El a putut să activeze forţele Pământului în El însuşi. În pământ, apa se transformă în vin, în timp ce se ridică în viţa de vie. Ceea ce se întâmplă în Pământ, Hristos, ca persoană, putea, de asemenea, înfăptui, căci toate forţele Pământului sunt prezente chiar în el, din moment ce Pământul este corpul Său şi este însufleţit de astralitatea Sa.

Ce face Pământul cu forţele sale? Dacă se pune o sămânţă în pământ, aceasta germinează şi dă roade. Ea se înmulţeşte; dintr-o sămânţă se nasc mai multe. Tot astfel, dintr-un animal, prin reproducere, se nasc mai multe. Aceeaşi forţă de sporire, de înmulţire acţionează în Hristos şi este reprezentată prin înmulţirea pâinilor. Hristos deţine forţa înmulţirii seminţelor, proprie Pământului. Dacă este prezentă în spiritul nostru ideea că „Pământul cu forţele sale este corpul lui Hristos“ şi o aplicăm la ceea ce ne spune Evanghelia lui Ioan, multe detalii vor deveni de înţeles.

Ce sunt, în fapt, Evangheliile? În cea a lui Ioan trebuie să vedem o prezentare a principiilor de iniţiere, aşa cum erau răspândite în toată Antichitatea. Nu era hotărâtor pentru şcoala de care aparţinea ceea ce făcea candidatul la iniţiere în mod exterior, ci ceea ce vieţuia el de la o treaptă de iniţiere la alta. Erudiţii moderni sunt surprinsi să descopere similitudini între istoria dezvoltării lui Buddha şi cea a lui Iisus Hristos. Aceasta se datorează faptului că redactorii acestor biografii nu au consemnat detalii ale existenţei exterioare, ci fapte spirituale interioare. Acestea corespund pentru toţi adevăraţii iniţiaţi, căci toţi au urmat acelasi drum şi au făcut aceleaşi experienţe. În regulile de iniţiere era indicat ceea ce trebuia să fie trăit de orice discipol pe calea iniţierii, şi toţi iniţiaţii aflaţi pe aceeaşi treaptă treceau prin aceleaşi experienţe. Astfel, biografii nu relatau decât biografia diferitelor trepte de iniţiere. Evangheliile sunt reguli iniţiatice de profunzime variată. Ceea ce, în timpurile trecute, se desfăşura într-o stare de conştienţă atenuată s-a produs în mod public în Misteriul de pe Golgota. Moartea, care până atunci era biruită în eteric, a fost biruită acum în corpul fizic. Evenimentul de pe Golgota reprezintă iniţierea unui iniţiat de pe cea mai înaltă treaptă, care nu a fost iniţiat de un altul.

Autorul Evangheliei lui Ioan nu putea relata viaţa lui Hristos decât aşa cum o descrie codul iniţiatic. Cel care parcurge Evanghelia lui Ioan în mod activ trezeşte forţa clarvederii. Această Evanghelie este o carte pentru clarvăzători, scrisă pentru ucenicia clarvederii. Cel care o trăieste, frază după frază, se află din punct de vedere spiritual ochi în ochi cu Hristos. Oamenii nu sunt uşor de convins, ei trebuie să lupte pentru a ajunge la scop, pentru a ajunge la cunoaşterea realităţii lui Hristos. Evanghelia lui Ioan este calea care conduce la Hristos. Autorul său a vrut să ofere tuturor prilejul de a-L cunoaşte. Celui care dezvoltă din corpul său astral Sinea spirituală îi este dată în spirit acea înţelepciune care-i permite să înţeleagă ce reprezintă Hristos. Hristos însuşi a indicat acest lucru: el este răstignit pe cruce, la picioarele Lui se află mama Sa şi discipolul iniţiat de El, pe care-l iubeşte. Discipolul trebuie să aducă oamenilor înţelepciunea, cunoaşterea semnificaţiei lui Hristos. Din această cauză se atrage atenţia asupra Mamei Sofia prin cuvintele: „Aceasta este mama ta, pe ea trebuie s-o iubeşti“. Mama spiritualizată a lui Iisus este Evanghelia însăşi, ea este înţelepciunea care conduce omul spre cunoştinţele cele mai înalte. Ucenicul ne-a dat-o pe Mama Sofia; altfel spus, el a redactat Evanghelia, care conţine, pentru cine o studiază, posibilitatea de a cunoaşte creştinismul, de a înţelege originea şi finalitatea acestei mişcări grandioase.

Evanghelia lui Ioan conţine înţelepciunea lui „Dumnezeu în om“, teosofia (noi spunem azi antroposofia, nota trad. francez). Şi cu cât omenirea se va consacra mai mult studiului acestui document, cu atât mai multă înţelepciune şi iluminare va primi din ea.