|
Autorul Evangheliei lui Ioan spune, la sfârşitul acesteia, că
Hristos a făcut multe alte lucruri nerelatate în carte: „Dar sunt
şi
alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris
cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi
scris“ (Ioan, 21, 25). Trebuie să spunem şi noi că o serie lungă de
conferinţe nu ar fi suficientă pentru a explica tot ce este scris
în
această Evanghelie. Azi vom examina mai în detaliu dualitatea
conceptelor de „Tată“ şi de „Eu“. Aceste două concepte ne aduc o
clarificare în legătură cu evoluţia omenirii de care a fost vorba
în
conferinţele precedente. Omenirea a plecat de la o couştienţă a Eului
cu totul diferită de cea pe care o cunoaşte în prezent. Prin
„Adam“ nu
trebuie înţeles un om izolat, ci o conştienţă a Eului
înglobând mai
multe generaţii. Cel care este la originea unei astfel de generaţii
este „Tatăl“. În iudaismul Vechiului Testament, Avraam era
resimţit ca
Tată, şi orice evreu de atunci zicea: Eu nu sunt un Eu independent, ci
un Eu ce vine de la Avraam şi se ramifică în toţi membrii liniei,
inclusiv în mine. După cum într-un arbore seva vitală urcă
de la
rădăcini spre fiecare ramură, tot aşa curge şi prin întregul
popor
evreu seva vitală a lui Avraam, Eul comun al poporului evreu.
Când un
evreu al Vechiului Testament pronunţa numele Tatălui, el făcea aluzie
la toată linia aceluiaşi sânge şi această conştienţă a Eului care
îngloba toate generaţiile el o numea conştienţa divină.
Când se adresa
Eului în calitate de Dumnezeu, el îl numea Iahve.
Când răsuna numele de
Iahve poporul era conştient că un Eu comun, care îşi avea
originea în
patriarhul Avraam, străbate întregul popor.
Prin amestecarea sângelui, această relaţie s-a modificat,
în timp.
Conştienţa lui „Eu sunt“ s-a individualizat, şi Hristos este puterea
destinată să aducă omenirii conştienta acestei modificări. Omul din
trecut înţelegea prin „Eu sunt“ un curent care traversează
generaţiile.
Omul unui timp ulterior îl înţelege ca pe ceva care curge
prin fiinţa
sa interioară. Primul subînţelegea pe Dumnezeu care străbate
întreaga
comunitate ca pe o conştienţă divină a Eului; celălalt îl resimte
în el
ca pe o scânteie, o picătură de substanţă divină. Să ne
reprezentăm o
putere transferată pe Pământ, făcând omenirea conştientă că
acest „Eu
sunt“ poate trăi în fiecare individ; că divinitatea a pus
în fiecare o
picătură din substanţa sa. Această putere ar spune: Acest „Eu sunt“
este ceva ce se află în fiecare din voi, este o parte a forţei
divine
unice. Ceea ce resimţiţi ca „Eu sunt“ al dumneavoastră este una cu „Eu
sunt“ al Tatălui. Cel care a devenit conştient de acest fapt poate
spune: „Eu şi Tatăl suntem una“. Priviţi înapoi, până la
Adam: vedeţi
conştienţa Eului scurgându-se prin generaţii de-a lungul
secolelor şi
mileniilor. Dar mai există o conştienţă umană superioară, care a fost
dată omului în forma sa originară. Aceasta este conştienţa
omenirii
care nu înglobează numai generaţii diferite, ci omenirea
întreagă. Apoi
a apărut conştienţa proprie generaţiilor, perpetuându-se prin
generaţii
şi care, în final, a fost individualizată prin „Eu sunt“. Aşadar,
omul
poseda germenele lui „Eu sunt“ de mai înainte. De aceea Hristos
poate
spune: Înainte să fi fost Avraam era „Eu sunt“. Aceasta este
adevărata
învăţătură a şcolii oculte.
Pentru alte clarificări privind doctrina lui „Eu sunt“ ne vom folosi
de Legenda de Aur, bine cunoscută în toate şcolile creştine.
În ea se
spune: „Când Set, pe care Iehova îl dăduse în locul
lui Abel, a ajuns
într-o zi la poarta Paradisului, Heruvimul cu spadă strălucitoare
i-a
permis să intre în locul din care oamenii fuseseră alungaţi. Set
a
văzut aici doi arbori cu ramurile întrepătrunse, arborele vieţii
şi
acela al cunoaşterii. Şi Heruvimul l-a invitat pe Set să ia trei
seminţe din cei doi arbori înlănţuiţi. Set a pus cele Crei
seminţe în
gura lui Adam, tatăl său, când acesta a murit. Din mormânt
a ieşit un
arbore triplu – unii l-au văzut strălucind în foc – şi flăcările
au
format cuvintele: „Eu sunt cel care a fost, care este şi care va fi“.
Lemnul arborelui care a crescut din mormântul lui Adam a avut
utilizările cele mai variate. Din el a fost tăiat toiagul magic cu
ajutorul căruia Moise a realizat minunile sale. Lemnul a fost folosit
şi pentru poarta templului lui Solomon. Din el a mai fost construit
podul pe care a trecut Iisus în drumul său spre moarte. În
sfârşit, el
a slujit la confecţionarea crucii pe care a fost răstignit Iisus pe
Golgota. Iată explicaţia care era dată în şcolile oculte acestei
legende: în om există doi arbori, arborele sângelui roşu şi
arborele
sângelui roşu-albastru. Arborele sângelui roşu este
expresia
cunoaşterii, sângele roşu-albastru este expresia vieţii. Cei doi
arbori
erau separaţi, astfel ne învaţă ocultismul străvechi. A fost un
timp
când în om nu se forma încă sânge roşu. Abia
când Eul a coborât în
corpul omenesc s-a născut sângele roşu. Ceea ce se manifestă
în sângele
roşu-albastru, viaţa, exista de mult timp. Sângele s-a format
prin
sublimarea sevelor vitale. Gândirea creştină situează momentul
când i-a
fost dat omului sângele în epoca Paradisului, când
s-a fixat în
sufletul omenesc prima lucire crepusculară a Eului, când a
coborât
divinitatea, iar omul era dotat numai cu un suflet-grup, dar în
care se
afla primul germene din care a luat nastere Eul individual.
Mitul Paradisului spune: Datorită faptului că oamenii au obţinut
sângele roşu ei au devenit fiinţe dotate cu cunoaştere, au
învăţat să
privească, ochii lor s-au deschis şi au învăţat a deosebi
bărbatul de
femeie. Dar preţul acestei cunoaşteri trebuia plătit. Conştienţa Eului
se naşte numai pentru că sângele moare. În corpul omenesc
are loc,
coutinuu, un consum al vieţii şi o înnoire a acesteia.
Sângele albastru
şi-a îndeplinit misiunea sa după ce a fost consumat, şi din
distrugerea
sângelui albastru se naşte conştienţa Eului. În sufletul
omului se
creează forţele prin care el va putea stăpâni şi uni cei doi
arbori.
Omul resimte Eul său numai pentru că poartă permanent în sine
moartea.
Aşa cum a intrat în lume, omul este dependent de plantă, numai ea
îi
oferă posibilitatea vieţii. Gândiţi-vă la faptul că omul inspiră
constant aer conţinând oxigen şi expiră aer uzat, conţinând
acid
carbonic. El consumă oxigenul şi îl transformă în acid
carbonic.
Oxigenul, fără de care el nu poate trăi, îl primeşte de la
plantă, care
retransformă acidul carbonic produs de om în oxigen şi face
astfel ca
aerul să fie din nou utilizabil pentru el. Planta reţine carbonul pe
care l-a disociat din acidul carbonic şi îl redă omului după
milenii,
sub formă de huilă. Pământul este un organism unitar; dacă i-ar
lipsi o
parte, nu ar fi posibilă viaţa în forma sa actuală. Planta,
animalul şi
omul trebuie considerate o singură fiinţă; suprimaţi planta şi viaţa
celorlalţi nu mai este posibilă. Într-un viitor foarte
îndepărtat
aceste relaţii se vor modifica. Omul actual nu ştie nimic despre
aceasta, dar clarvăzătorul îşi poate îndrepta privirea spre
o epocă în
care acidul carbonic nu va mai fi transformat cu ajutorul plantei, ci
omul însuşi îl va reconverti în oxigen utilizabil.
Marele ideal al
şcolilor oculte este ca omul să realizeze în mod conştient
în el însuşi
ceea ce acum face planta pentru el, să preia activitatea vegetală
în
propria sa activitate. În el vor apărea acele organe graţie
cărora va
reconverti el însuşi acidul carbonic. Iniţiatul prevede modul
în care
se vor uni cei doi arbori, cel al acidului carbonic şi cel al
oxigenului, contopindu-şi coroanele. Atunci cel despre care s-a spus:
„Eu sunt cel care a fost, cel care este şi cel care va fi“ va trăi ca
ceva veşnic în fiecare om. Eul trăia deja în Adam, dar el
trebuia să
fie mai întâi fecundat. La început, trebuia ca
arborele vieţii să fie
transformat în arbore al morţii. El nu putea să fie dat
împreună cu
arborele cunoaşterii, fapt pentru care cei doi arbori erau separaţi:
planta era aşezată între ei. Trebuia mai întâi să fie
cucerită
conştienţa eternităţii. Iisus Hristos a purtat-o în EI şi a
sădit-o pe
Pământ. Cele trei seminţe sunt cele trei elemente divine, Manas,
Budhi
şi Atma. Ceea ce este etern în toate a fost depus cu Adam
în mormănt.
Conştienţa eternităţii este anunţată din mormănt, din mormânt a
ieşit
arborele care a spus cu litere de foc: „Eu sunt cel care a fost, cel
care este si cel care va fi“. Hristos îi învaţă pe oameni
să aprindă în
natura omenească această scânteie: „Eu sunt un om individual“,
spunându-le: Străduiţi-vă să vă sprijiniţi tot mai mult pe
entitatea
lui „Eu sunt“ şi veţi realiza comunitatea voastră cu mine. Numai prin
acest „Eu sunt“ veţi ajunge la Tatăl, căci Tatăl şi Eu suntem una.
Numai un clarvăzător putea înţelege aceasta şi autorul
Evangheliei lui
Ioan era un clarvăzător. El nu a vrut să redea doar semnificaţia
istorică a acestui fapt, ci şi ceea ce poţi cunoaşte când
îţi îndrepţi
privirea spre lumea spirituală.
Când un clarvăzător contemporan cu Hristos voia să ştie ce s-a
produs în lumea spirituală, el trebuia să adoarmă. Aceasta este
spus în
capitolul 3. Nicodim, un bătrân evreu, a venit să-l găsească pe
Hristos. El voia să devinâ clarvăzător, deoarece ajunsese la
starea
care-i permitea să vadă; şi a venit la El noaptea, deoarece conştienţa
sa de veghe era stinsă. În versetul 5 al acestui capitol se află,
de
asemenea, relatată învăţătura că omul poate fi „născut din
spirit“.
Hristos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan,14,6). Unde
se află această cale care conduce la divinitatea cea mai înaltă
prin
Hristos? „Eu sunt“ acţionează asupra corpului astral şi-l transformă
în
Sine spirituală, lucrează asupra corpului eteric pentru a face din el
Spiritul vieţii şi asupra corpului fizic pentru a face din el
Om-spirit. Când Eul omului acţionează asupra lui, din această
muncă
rezultă Sinea spirituală, apoi în el se elaborează Spiritul
vieţii.
Astfel omul ajunge la adevărata viaţă. În „Eu sunt“ se află calea
spre
adevăr şi spre viaţa adevărată. Căci „Eu sunt“ transformă corpurile
inferioare şi trezeşte în ele adevărata viaţă, ceea ce se poate
reprezenta astfel:
| Eu sunt |
Calea |
Adevărul |
şi |
Viaţa |
||||
| Direcţie |
Sine spirituală |
Spiritul vieţii |
Om-spirit |
„Eu sunt“ indică direcţia pe care trebuie să se angajeze omul pentru
a ajunge la desfăşurarea Sinei spirituale, a Spiritului vieţii şi a
Omului-spirit.
În Evanghelia lui Ioan se pot identifica şi învăţături
propriu-zis
teosofice. Faptul că în fiecare om se află un Eu individual, că
în
acest Eu există o scânteie divină, că această scânteie
trebuie să se
dezvolte pentru a deveni „Dumnezeu în noi“ a fost evocat de
autorul
Evangheliei lui Ioan (cap. 9). În cele mai multe traduceri ale
Bibliei,
răspunsul lui Hristos la întrebarea: „Cine a păcătuit, acesta
care este
orb din naştere sau părinţii săi?“ este: „Nici el n-a păcătuit, nici
părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu“
(Ioan, 9,
3). Dar este o concepţie demnă de un creştin ca Dumnezeu să facă să se
nască un om orb, ca să-şi poată manifesta gloria sa prin el? Un concept
despre Dumnezeu care să conducă spre asemenea consecinţe este
imposibil. Acest pasaj se citeşte mult mai simplu şi mai clar, dacă ne
bazăm pe concepţia teosofică. Hristos a răspuns: Nici el nici părinţii
săi nu au păcătuit, el împlineşte karma pentru ca scânteia
divină să
devină vizibilă în el, pentru ca lucrările „lui Dumnezeu din el“
să
devină vizibile. Răspunsul lui Hristos (Ioan, 9, 3) trebuie să fie
tradus după cum urmează: „El s-a născut orb pentru ca lucrările lui
Dumnezeu din el să fie vizibile în corpul său“. Orice om trece
prin
vieţi pământeşti succesive. Vedem un orb din naştere. Dar nu este
obligatoriu ca el să fi păcătuit în această existenţă. A putut
aduce
dintr-o incarnare precedentă greşala care l-a condus la această
naştere. În sens teosofic, doctrina karmei este cea care
acţionează
de-a lungul incarnărilor, şi acest lucru este descris aici. Este
evident că Hristos trebuia, prin învăţătura sa, să ajungă
în
contradicţie cu concepţiile curente ale iudaismului, ceea ce explică şi
intrarea Lui în conflict cu evreii (Ioan, 9, 22).
Şi în alt loc din Evanghelia lui loan se vorbeşte despre
doctrina
karmei. În capitolul 8 există un pasaj uimitor: Întrebat de
farisei
care este părerea Sa asupra femeii adultere, Hristos s-a aplecat şi
fără a rosti nici un cuvânt a început să scrie cu degetul
pe pământ
(8,6 şi 8). Dar, aşa cum am văzut, Pământul este propriul Său
corp. El
nu condarrmă femeia adulteră, dar înscrie fapta ei în
propriul său
organism. Prin aceasta El indică faptul că, asemenea unei seminţe care,
pusă în pământ, creşte şi produce roade care-i sunt
proprii, fiecare
faptă omenească va creşte şi va aduce roade corespunzătoare în
incarnarea următoare şi că nici o putere de pe Pământ nu poate
anula
consecinţele unei fapte. Teologia crede în moartea izbăvitoare,
crede
că Hristos a murit pentru noi şi nu se consideră îndreptăţită să
admită
doctrina karmei, care contrazice ideea că prin moarte Hristos ar fi
luat asupra lui păcatele întregii lumi. Dar această disarmonie
dintre
concepţia teosofică şi cea teologică se armonizează dacă ele sunt
înţelese corect.
Doctrina karmei are aceeaşi semnificaţie pentm viaţă ca un registru
contabil pentru un comerciant. În virtutea legii karmei trebuie
să
admitem că ceea ce am făcut într-o existenţă anterioară revine,
ca
efect, în existenţa actuală şi că ceea ce facem în prezent
va reapărea
într-o existenţă viitoare. Avem astfel un bilanţ complet al
existenţei:
pe de o parte, se înscriu acţiunile bune, pe de altă parte cele
rele.
Dacă cineva crede că în virtutea legii karmei nu poate realiza
în mod
liber o faptă, întrucât felul lui de a acţiona este
consecinţa faptelor
sale anterioare, el se aseamănă cu un comerciant care spune: Acum mi-am
stopat activitatea comercială, nu mai trebuie să fac afaceri; în
caz
contrar bilanţul meu va fi inexact. Aşa cum acest mod de a gândi
este
incorect pentru un comerciant, tot astfel şi părerea privind efectul
karmei este eronată. Doctrina karmei bine înţeleasă nu include
nici un
fatalism. Libertatea de acţiune şi karma sunt perfect conciliabile, iar
karma bine înţeleasă nu este ceva imuabil. Iar dacă cineva nu
vrea să
vină în ajutorul unei persoane în suferinţă sub pretextul
că nu doreşte
sâ intervină în karma sa, este tot atât de greşit ca
a refuza unui
comerciant în dificultate un avans pentru a-l salva de la
faliment. Aşa
cum comerciantul va înscrie acest împrumut în
registrul său la pagina
de „debit“, pe când cel ce dă cu împrumut îl
înscrie ca sumă
împrumutată, la fel fiecare faptă bună se contabilizează pentru
cel
care o efectuează ca un câştig, în timp ce pentru
beneficiar ca o
datorie. Astfel, legea karmei nu exclude ajutorul dat altuia şi este un
lucru perfect justificat să uşurezi karma aproapelui prin fapte de
întrajutorare mutuală. Omul poate acorda ajutor unui semen, dar
există
şi acţiuni de care beneficiază mai multe persoane, deci care le
uşurează karma şi care se înscriu în contul mai multor
oameni. Iar o
acţiune atât de măreaţă ca cea a lui Hristos se imprimă în
karma
tuturor oamenilor, deoarece ea aduce o uşurare în karma tuturor
celor
care o lasă să acţioneze în ei. Vedem, aşadar, că şi în
Evanghelia lui
Ioan se menţionează legea karmei şi că existenţa ei nu constituie o
piedică pentru libertatea de acţiune. Prin actul Său unic de
sacrificiu, Hristos s-a legat cu toţi oamenii. După legea karmei, orice
acţiune se înscrie în registrul datoriilor vieţii; ea este
pusă în
legătură cu corpul lui Hristos, cu Pământul. Iată de ce El nu
judecă
femeia adulteră, ci îi înscrie fapta în propriul Său
corp. El primeste
în propriul Său corp tot ce se întâmplă oamenilor,
aşa cum karma
trebuie să se împlinească fără încetare pe Pământ.
Evanghelia ne
revelează faptul profund semnificativ că prin actul Său Hristos s-a
legat de evoluţia karmică a omenirii întregi. El dirijează
evoluţia
viitoare a omenirii.
Dacă ne îndreptăm încă o dată atenţia asupra celor cinci
epoci de
civilizaţie: indiană, persană, egipteană, greco-latină şi europeană,
constatăm că în cursul celei de a treia au fost puse bazele
forţei
hristice, care va deveni forţa fecundantă pentru întreaga
omenire. Ceea
ce a fost introdus în acel timp în mersul evoluţiei
omeneşti va prinde
viaţă abia în epoca a şasea. În epoca a şasea, Sinea
spirituală
dezvoltată din sufletul conştienţei se va uni cu Spiritul vieţii.
Între
epoca a treia şi cea de a patra, forţa histică se aprinde si luminează
în chip profetic. Epoca a şasea va fi cea a sărbătoririi marii
nunţi a
omenirii, când Sinea spirituală se va uni cu Spiritul vieţii.
Atunci
omenirea va fi contopită într-o mare fraternitate. Eu lângă
Eu, frate
lângă frate vor sta alături în acea fraternitate anunţată
prin
descrierea nunţii din Cana Galileei, nuntă care nu este numai un fapt
istoric, ci reprezintă simbolul de unire a întregii omeniri
într-o mare
fraternitate. După epoca a treia, mai sunt de parcurs trei epoci
până
la producerea acestui eveniment: a treia, a patra şi a cincea. În
esoterism, o epocă înseamnă o zi, iată de ce se spune la
începutul
capitolului 2: „Şi a treia zi s-a făcut nuntă la Cana“. Prin aceasta se
sugerează că descrierea nunţii se raportează la un fapt viitor. Mama
lui Iisus, sufletul conştienţei, este prezentă la nuntă. Hristos
îi
spune: „Ce trece de la mine la tine? Încă n-a venit ceasul Meu“.
Este
clar că prin nunta din Cana se face aluzie la un eveniment ce se va
petrece în viitor. Ce face Iisus, pentru că ceasul Lui încă
nu sosise?
El transformă apa în vin! Pentru această acţiune se găseşte
explicaţia
următoare: iudaismului ajuns în decadenţă trebuie să i se adauge
un nou
foc, o nouă forţă de viaţă, prin aceea că apa „fadă“ este transformată
în vin tare. S-ar putea spune că băutorii de vin au imaginat
această
explicaţie pentru a-şi justifica comportamentul. Dar, dacă
înţelegem
semnificaţia acestui act, obţinem o cunoaştere profundă a marii
evoluţii a lumii.
Alcoolul nu a fost întotdeauna legat de omenire. Orice lucru
spiritual are o expresie corespunzătoare în materie şi, invers,
orice
lucru material are contrapartea sa spirituală. Vinul, alcoolul, nu a
apărut decât la un anumit moment al istoriei lumii şi omului şi
el va
dispărea în viitor. Găsim aici profundul adevăr al investigaţiei
oculte. Alcoolul a fost puntea care a condus Eul-grup la Eul autonom,
individual. Omul nu ar fi găsit niciodată trecerea de la Eul grup la
Eul individual fără acţiunea alcoolului. Acesta a dat naştere
constienţei personale, individuale în om. Când omenirea va
fi atins
acest scop, ea nu va mai avea nevoie de alcool şi acesta va dispărea
din lumea fizică. Vedeţi deci cum tot ce se întâmplă are
semnificaţia
sa în conducerea înţeleaptă a evoluţiei umanităţii. Din
această cauză,
nu trebuie să facem reproşuri celui care consumă alcool, în timp
ce
oamenii care sunt în avans fată de restul omenirii şi au ajuns cu
evoluţia lor atât de departe încât nu mai au nevoie
de alcool trebuie
chiar să-l evite. Hristos a apărut pentru a oferi forţă omenirii,
astfel încât în epoca a şasea să poată fi atinsă cea
mai înaltă
conştienţă a Eului. El vrea să pregătească oamenii pentru „acel ceas
care încă n-a venit“. Dacă ar fi rămas la sacrificiul cu apă,
omenirea
nu ar fi ajuns niciodată la Eul individual. Transformarea apei în
vin
reprezintă ridicarea omului spre fiinţa individuală. Omenirea ajunsese,
în evoluţia ei, la un punct în care vinul îi era
necesar, iată de ce
Hristos a transformat apa în vin. Când va veni momentul
în care omul nu
va mai avea nevoie de vin, Hristos va transforma din nou vinul în
apă.
Cum a putut apărea în Hristos o asemenea forţă care să permită
transformarea apei în vin? Deoarece Pământul este
însuşi corpul lui
Hristos, El a putut să activeze forţele Pământului în El
însuşi. În
pământ, apa se transformă în vin, în timp ce se
ridică în viţa de vie.
Ceea ce se întâmplă în Pământ, Hristos, ca
persoană, putea, de
asemenea, înfăptui, căci toate forţele Pământului sunt
prezente chiar
în el, din moment ce Pământul este corpul Său şi este
însufleţit de
astralitatea Sa.
Ce face Pământul cu forţele sale? Dacă se pune o sămânţă
în pământ,
aceasta germinează şi dă roade. Ea se înmulţeşte; dintr-o
sămânţă se
nasc mai multe. Tot astfel, dintr-un animal, prin reproducere, se nasc
mai multe. Aceeaşi forţă de sporire, de înmulţire acţionează
în Hristos
şi este reprezentată prin înmulţirea pâinilor. Hristos
deţine forţa
înmulţirii seminţelor, proprie Pământului. Dacă este
prezentă în
spiritul nostru ideea că „Pământul cu forţele sale este corpul
lui
Hristos“ şi o aplicăm la ceea ce ne spune Evanghelia lui Ioan, multe
detalii vor deveni de înţeles.
Ce sunt, în fapt, Evangheliile? În cea a lui Ioan
trebuie
să vedem o
prezentare a principiilor de iniţiere, aşa cum erau răspândite
în toată
Antichitatea. Nu era hotărâtor pentru şcoala de care aparţinea
ceea ce
făcea candidatul la iniţiere în mod exterior, ci ceea ce vieţuia
el de
la o treaptă de iniţiere la alta. Erudiţii moderni sunt surprinsi să
descopere similitudini între istoria dezvoltării lui Buddha şi
cea a
lui Iisus Hristos. Aceasta se datorează faptului că redactorii acestor
biografii nu au consemnat detalii ale existenţei exterioare, ci fapte
spirituale interioare. Acestea corespund pentru toţi adevăraţii
iniţiaţi, căci toţi au urmat acelasi drum şi au făcut aceleaşi
experienţe. În regulile de iniţiere era indicat ceea ce trebuia
să fie
trăit de orice discipol pe calea iniţierii, şi toţi iniţiaţii aflaţi pe
aceeaşi treaptă treceau prin aceleaşi experienţe. Astfel, biografii nu
relatau decât biografia diferitelor trepte de iniţiere.
Evangheliile
sunt reguli iniţiatice de profunzime variată. Ceea ce, în
timpurile
trecute, se desfăşura într-o stare de conştienţă atenuată s-a
produs în
mod public în Misteriul de pe Golgota. Moartea, care până
atunci era
biruită în eteric, a fost biruită acum în corpul fizic.
Evenimentul de
pe Golgota reprezintă iniţierea unui iniţiat de pe cea mai înaltă
treaptă, care nu a fost iniţiat de un altul.
Autorul Evangheliei lui Ioan nu putea relata viaţa lui Hristos
decât
aşa cum o descrie codul iniţiatic. Cel care parcurge Evanghelia lui
Ioan în mod activ trezeşte forţa clarvederii. Această Evanghelie
este o
carte pentru clarvăzători, scrisă pentru ucenicia clarvederii. Cel care
o trăieste, frază după frază, se află din punct de vedere spiritual
ochi în ochi cu Hristos. Oamenii nu sunt uşor de convins, ei
trebuie să
lupte pentru a ajunge la scop, pentru a ajunge la cunoaşterea
realităţii lui Hristos. Evanghelia lui Ioan este calea care conduce la
Hristos. Autorul său a vrut să ofere tuturor prilejul de a-L cunoaşte.
Celui care dezvoltă din corpul său astral Sinea spirituală îi
este dată
în spirit acea înţelepciune care-i permite să
înţeleagă ce reprezintă
Hristos. Hristos însuşi a indicat acest lucru: el este răstignit
pe
cruce, la picioarele Lui se află mama Sa şi discipolul iniţiat de El,
pe care-l iubeşte. Discipolul trebuie să aducă oamenilor
înţelepciunea,
cunoaşterea semnificaţiei lui Hristos. Din această cauză se atrage
atenţia asupra Mamei Sofia prin cuvintele: „Aceasta este mama ta, pe ea
trebuie s-o iubeşti“. Mama spiritualizată a lui Iisus este Evanghelia
însăşi, ea este înţelepciunea care conduce omul spre
cunoştinţele cele
mai înalte. Ucenicul ne-a dat-o pe Mama Sofia; altfel spus, el a
redactat Evanghelia, care conţine, pentru cine o studiază,
posibilitatea de a cunoaşte creştinismul, de a înţelege originea
şi
finalitatea acestei mişcări grandioase.
Evanghelia lui Ioan conţine înţelepciunea lui „Dumnezeu
în om“,
teosofia (noi spunem azi antroposofia, nota trad. francez). Şi cu
cât
omenirea se va consacra mai mult studiului acestui document, cu
atât
mai multă înţelepciune şi iluminare va primi din ea.
