|
Temele cărtilor lui Rudolf Steiner, unul dintre cei mai tipăriţi autori de azi, sunt întotdeauna incitante şi de aceea sunt căutate de multă lume, dar cine a fost el se cunoaşte prea puţin, iar configuraţia operei sale continuă să fie cvasiignorată. Vom încerca, aşadar, să situăm ciclul de conferinţe care face obiectul cărţii de faţă în contextul vieţii şi activităţii sale. Abordarea acestora poate fi făcută şi tratându-le drept un segment din istoria activităţilor oculte, o istorie paralelă din mănunchiul dezvoltării istorice a omenirii. Ocultismul modern este un moment din fluxul devenirii unei îndeletniciri – cercetarea esoterică – fundamentale pentru oricine caută firele ascunse ale evenimentelor lumii.
Vom începe cu momentul 1875, când la New York a fost
fondată
Societatea teosofică (Theosophical Society) – o organizaţie care se
ocupă de cercetarea şi promovarea activităţilor oculte. Dintre membrii
fondatori se distinge personalitatea Helenei Petrovna Blavatsky. Ea
vine în întâmpinarea scopurilor pe care şi le propune
Societatea
teosofică prin deosebita dotare pentru activităţi oculte şi prin
capacitatea de a se dărui acestora. Helena Blavatsky şi-a sprijinit
întreaga activitate pe legătura cu entităţi având
însuşiri şi
cunoştinţe supraomeneşti – Marii Maeştrii tibetani (Mahatmas = „Mari
Suflete“) –, cu care afirma că a fost mereu în contact.
De altfel, prezentarea acestei căi de cunoaştere a fost făcută mai
târziu şi în scris, prin lucrări ca Lumină
pe cale (Light on the Path, 1885)[1],
de Mabel Collins, şi Învăţătura
secretă (The Secret
Doctrine, 1888) de H. P. Blavatsky.
Domeniul în care Societatea teosofică a activat cu intensitate
a
fost cel al spiritualităţii orientale, cu precădere indiene, aşa
încât
în 1879 ea îşi va muta sediul din Statele Unite în
India.
Datorită specificului activităţii Helenei Blavatsky, definitoriu
pentru activitatea teosofică va fi preluarea şi perpetuarea
învăţăturilor transmise de către Maeştrii Kuthumi şi Morya, prin
intermediul ei, membrilor societăţii.
Datorită acestei credinţe în maeştri nevăzuţi, exista riscul
unor
falsificări, mai ales a acelor Scrisori
de la Maeştrii pe care Helena Blavatsky le prezenta membrilor
Societăţii teosofice. Ceea ce s-a şi întnmplat, H. P. Blavatsky
devenind subiectul unor acuzaţii de falsificare, atunci când s-a
descoperit că unele dintre aceste scrisori fuseseră contrafăcute. Acest
scandal din anii 1885-1886 şi faptul că în această controversă
devenită
publică Societatea teosofică nu i-a luat apărarea au determinat-o pe H.
P. Blavatsky să se retragă din conducerea Societăţii teosofice şi să
revină în Europa, pentru a nu a mai călători niciodată în
India. În
1887 ea va fonda la Londra Loja Blavatsky şi va scoate o revistă,
„Lucifer“, al cărei nume trimitea la principiul autonomiei (motiv care
l-a făcut şi pe Rudolf Steiner să-şi intituleze „Luzifer“, mai
târziu
„Lucifer-Gnosis“, revista pe care a publicat-o între 1903 şi
1908). O
dată cu publicarea în 1888 a lucrării sale Secret Doctrine, H. P. Blavatsky va
întemeia secţia esoterică a Societăţii teosofice (Esoteric
Section of
Theosophical Society), spre a oferi membrilor acesteia posibilitatea de
a rămâne fideli Maeştrilor, indiferent ce s-ar
întâmpla. Însă
neînţelegerile apărute în conducerea acestei secţii au
făcut-o pe H. P.
Blavatsky să o transforme în complet independenta „Şcoală
esoterică“
(Esoteric School of Theosophy). Iată deci că, la începutul
secolului
XX, mediile în care se desfăşura o intensă activitate ocultă erau
îndeosebi mediile teosofice.
Pe drumul căutării pe care pornise, Rudolf Steiner va ajunge şi el
să-i cunoască pe teosofi, va avea ocazia de a activa în cercurile
acestora. Recunoscut pentru seriozitatea preocupărilor sale, el va
intra în Societatea teosofică, devenind în 1902 secretarul
general al
nou înfiinţatei secţii germane a acesteia. El va înţelege
acest pas
drept „începutul unei activităţi orientate înspre
organizarea unei
mişcări teosofice oculte bazată în exclusivitate pe autentic şi
pe
adevăr“[2]. Abordarea
problematicii spirituale se confrunta cu gândirea „ştiinţifică“,
aşa
cum era ea practicată la începutul secolului XX. Aşa
încât pentru
Rudolf Steiner, care avea în urmă o cunoaştere prin studiu şi
prin
aplicarea consecventă a metodelor aşa-numitelor „ştiinţe ale naturii“,
se punea problema preluării acestor metode şi utilizării lor în
„cunoasterea spirituală“[3].
Însă preocupările ştiinţifice din cercurile teosofice de la 1900
se
limitau la încercarea de a interpreta fenomenele spirituale prin
abordări atomiste, mecaniciste. Or, Rudolf Steiner încerca să
ajungă la
o abordare organică, pornind de la principiul că „atomii şi structurile
atomice nu pot constitui decât rezultatul
unor efecte spirituale sau organice“ [4].
Secţia germană a Societăţii teosofice şi-a desfăşurat încă de
la
început activitatea într-o atmosferă de oarecare autonomie,
făcând paşi
importanţi în spaţiul vieţii publice datorită, mai ales,
publicaţiei
„Luzifer“, editată şi redactată de Rudolf Steiner şi de Marie von
Sievers, şi seriilor de prelegeri ţinute de Rudolf Steiner în
diverse
localităţi din Germania, în cadrul mişcării teosofice ori pentru
publicul larg. Pentru această perioadă, mai sunt relevante relaţiile
lui Rudolf Steiner cu Şcoala esoterică.
Apartenenţa la un asemenea cerc intim, căruia îi erau
rezervate
anumite aspecte considerate accesibile doar unora, provenea de la
maniera străveche de cultivare a învăţaturilor esoterice, şi
anume
accesibile numai iniţiaţilor. Or, H. P. Blavatsky avusese acces la
unele cunoştinţe oculte într-un asemenea mod, adică prin
intermediul
anumitor facultăţi atavice de tipul clarvederii („...datorită unui
atavism aparte, spiritul acţiona în ea tot astfel cum făcuse
cândva în
sufletul străvechilor discipoli, adică într-o stare de conştienţă
asemănătoare - pentru forţele conştiente care iluminează sufletul
modern - cu o stare de vis...; astfel... cunoaşterea spirituală nu
trăieşte în sufletul conştienţei, ci in regiunile mai
întunecate ale
subconştientului. Acestea nu
sunt suficient de independente de forţele care activează
înăuntrul
corporalităţii fizice. Ca urmare, transmiterea unor noţiuni spirituale
provenite din zonele subconştiente poate deveni extrem de
periculoasă...Însă aceste lucruri nu au nici o legătură cu
antroposofia, ale cărei doctrine sunt cu totul lipsite de vreo
influenţă subconştientă“ [5]).
Grupul din jurul lui Rudolf Steiner avea preocupări diferite de ceea
ce se practica în Şcoala esoterică a teosofiei, auume prin
abordarea
problematicii esoterice în raport şi cu alte domenii culturale
(istoria, filosofia, teoria cunoaşterii, metodologia goetheană) pe care
le cultiva Rudolf Steiner. Organizatoric, acest grup aparţinea Şcolii
esoterice a teosofiei, dar metodologic era ceva cu totul diferit. Aşa
încât, în mai I907, în timpul congresului
teosofic de la Munchen, în
urma unor îndelungi discuţii avute cu Annie Besant, preşedinta
Societăţii teosofice, s-a ajuns la autonomizarea secţiei germane a
Societăţii [6].
Activitatea de cercetare spirituală desfăşurată de secţia germană a
Societăţii teosofice, aşa cum o concepea Rudolf Steiner, îşi avea
rădăcinile în ocultismul european şi se revendica de la misticii
germani (teosofi) Meister Eckhart, Jakob Böhme, Johannes Tauler.
Aşadar, de la o anume filieră creştină. Oricum, figura şi semnificaţia
lui Hristos redeveniseră subiecte de discuţie, aşa încât
demersul lui
Steiner, făcut la începutul secolului, avea ca scop determinarea
rolului pe care îl are Hrisros în lumea de azi, pornind de
la
Evenimentul petrecut pe Golgota cu nouăsprezece secole în urmă.
În strădaniile sale de a sonda cele nevăzute, Rudolf Steiner se întâlnea, aşadar, cu preocupările Societăţii teosofice, dar prin rolul atribuit lui Hristos el se afla pe o altă cale.
Încă din anul 1904 Rudolf Steiner vorbea despre „calea
rosicruciană“, iar în Creştinismul ca fapt
mistic (1902) el făcea legătura între creştinism şi
evoluţia
ocultă a Antichităţii. Prin publicarea acestei lucrări, „atenţia
publicului european fusese dirijată spre o renaştere a esoterismului
european, pornind de la opera şi faptele teosofilor germani“ [7].
Evenimentele dinăuntrul Societăţii teosofice s-au precipitat
în
continuare: în anii 1906–1907, cazul C.W. Leadbeater, figură
controversată de clarvăzător, şi acuzat de deviere morală; în
1907,
februarie, moartea colonelului H. S. Olcot, cofondator al Theosophical
Society în 1875 şi preşedintele acesteia, apoi congresul de la
Paris,
cu alegerea Anniei Besant ca preşedinte în locul său (este
susţinută de
Rudolf Steiner, deşi el îşi păstrează rezervele asupra modului
în care
Societatea teosofică abordează ocultismul).
În paralel, secţia germană desfăsura activităţi din ce
în ce mai
intense şi mai consistente, bucurându-se de tot mai mulţi membri.
Aşa
încât, în iunie 1907, la congresul de la München
al secţiei germane a
Societăţii teosofice vor apătea pentru prima dată aspectele artistice:
Templul rosicrucian, realizat în sala congresului cu ajutorul
scenografiei, picturii şi sculpturii; apoi Misteriile Antichităţii,
în
reprezentarea traducerii germune a Misteriilor
eleusine, după E. Schure. Cu tot amatorismul acestor realizări,
pentru prima dată în epoca modernă aspectele oculte erau redate
nu prin
mijloace intelectual speculative, asa cum de multă vreme se proceda
în
Societatea teosofică, ci cu mijloacele artelor.
Pe parcursul acestui congres, la care a participat şi Annie Besant,
Rudolf Steiner a susţinut paisprezece prelegeri în care a vorbit
despre
ceea ce el a numit „teosofia rosicrucienilor“ [8].
Astfel, au fost prezentate aspecte istorice
ale impulsului generat în 1459 prin Christian Rosenkreutz. (Aici
trebuie menţionat faptul că în concepţia lui Rudolf Steiner acele
curente spirituale care provin din Orient şi care au fost aduse
în
Europa de către anumite cercuri nu corespund configuraţiei lăuntrice a
omului european, căruia îi sunt mai apropiate cunoaşterea
esoterică
greacă şi cea creştină. „Una dintre sursele care au păstrat acest
curent spiritual şi l-au reînnoit a fost... rosicrucianismul“ [9]. Este vorba
însă
despre
sursa originală, debarasată de toate acele adaosuri şi ascunzişuri pe
care preocupările ulterioare le-au provocat, fie din necunoaştere, fie
din diletantism, fie din rea voinţă. Pe de altă parte, trebuie
menţionat şi următorul aspect esenţial referitor la relaţia tradiţiei
rosicruciene cu ştiinţa spiritului, anume că aceasta din urmă se
sprijină pe cea dintâi, dar nu este doar atât, ci cuprinde
şi alte
componente [10].)
Revenind la prelegerile de la München, s-a continuat cu
descrierea
componentelor fiinţei omeneşti, aşa cum pot fi ele cunoscute printr-o
educaţie spirituală reală şi consecventă. Viaţa, moartea şi ceea ce se
petrece după moarte, reincarnarea şi legea karmei au fost alte aspecte
ale existenţei omeneşti prezentate în aceste prelegeri, care au
continuat cu descrierea stărilor planetare de conştienţă, cu evoluţia
planetară şi cea a omenirii pe Pământ, apoi cu evidenţierea unor
aspecte ale viitorului omenirii. În încheiere, au fost
prezentate cele
şapte trepte de dezvoltare pe calea iniţierii creştine şi cele şapte
trepte ale căii rosicruciene.
Temele acestor prelegeri au fost reluate în iunie 1907 la
Kassel,
iar la Basel, în luna noiembrie a aceluiaşi an, Rudolf Steiner
susţinea
opt prelegeri asupra Evangheliei lui Ioan, făcând o prezentare a
felului cum entitatea lui Hristos a însoţit epocile de evoluţie a
Pământului şi dezvoltarea omenirii. (Mai târziu, după
moartea lui
Rudolf Steiner, în strădania de a realiza o prezentare cât
mai coerentă
a moştenirii lăsate de el, ediţiile din opera sa au fost concepute de
Marie Steiner pornind de la grupe tematice. Astfel, cele două cicluri
de prelegeri din 1907 – ţinute la Kassel şi Basel – au fost grupate
în
volumul înscris în seria de Opere
complete, GA 100. Este tocmai volumul prezentat aici în
traducere românească).
Activitatea secţiei germane s-a intensificat, pe măsură ce
preocupările membrilor acesteia, stimulate de strădaniile lui Rudolf
Steiner, s-au concentrat asupra unor probleme de cercetare spirituală
precum: cunoaşterea sufletească şi cea spirituală, domeniile de
cunoaştere asupra spiritului, metamorfozele vieţii sufleteşti,
abordarea marilor probleme ale existenţei omului cu metodele cercetării
spirituale.
În acelaşi timp, mergând pe cealaltă cale, cea
orientală, Societatea
teosofică devenise mai mult nucleul unei frăţii universale,
lăsând în
plan secund cercetarea puterilor latente din om. În felul acesta
„se
căuta o lume mai bună, un substitut al lui Dumnezeu, care fusese
îndepărtat de către ştiinţele materialiste“.[11]
Şi iată că, in 1909-1910, în cazul Societăţii teosofice, cu
sediul
la Adyar, în India, se vor pune bazele Ordinului Steaua
Orientului
(Order of the Star in the East), care urma să aibe in centrul
activităţii sale personalitatea nnui tânăr indian, Djiddu
Krishnamurti,
considerat a fi cel care va purta, în curând, în
fiinţa sa manifestarea
lui Hristost [12].
Hristos era privit doar ca o entitate Bodhisattva, ca un
învăţător
asemănător altor mari învăţători cunoscuţi.
Fireşte, Rudolf Steiner s-a distanţat de aceste abordări ale lui
Hristos, despre care el spunea că ar trebui înţeles ca o entitate
cosmică ce s-a incarnat fizic doar o dată. De altfel, pentru că cele
două căi de activitate spirituală (cea orientală şi cea occidentală,
reprezentată de Rudolf Steiner) deveniseră incompatibile şi, ca urmare
a discuţiilor cu numeroşii membri ai Societăţii teosofice susţinători
ai căii reprezentate de Rudolf Steiner, prezenţi la München,
în
septembrie l912 s-a propus organizarea activităţii Societăţii teosofice
într-un mod complet independent şi înfiinţarea unei noi
forme de lucru:
Societatea antroposofică. Ca urmare, la 11 decembtie 1912, aproape toţi
cei care colaborau cu Rudolf Steiner şi-au manifestat, printr-o
telegramă adresată la Adyar preşedintelui Societăţii teosofice, Annie
Besant, hotărârea de a părăsi această societate.
La 14 ianuarie 1913, Annie Besant retrage secţiei germane a
Societăţii teosofice decretul de fondare, consfinţind astfel şi formal
separarea. Astfel, 2 400 de membri ai fostei secţii germane a
Societăţii teosofice devin, prin hotărârea adunării generale din
2-3
februarie 1913, membri ai Societăţii antroposofice, astfel
oficializată, urmându-l pe Rudolf Steiner.
Din acel moment începe activitatea autonomă a Societăţii
antroposofice.
SORIN ŢIGĂREANU
1. Mabel Collins, Lumină pe cale,
Editura Ram,
Fălticeni, 1994.
2. Hella Wisberger, Introducere la volumul Din istoria şi
conţinuturile primei secţiuni a Şcolii esoterice (1904-1914) (
Zur Geschichte und aus den Inhalten der ersten Abteilung der
Esoterischen Schule, 1904-1914), GA 264, Dornach, 1984.
3. Rudolf Steiner, Povestea vieţii mele
(Mein Lebensgang), GA 28, Dornach, 1982. O traducere românească,
din
limba franceză, a apărut la Editura Princeps, Iasi, 1994.
4. „Voiam să pornesc de la o contemplare a
fenomenului primordial şi să urmez concepţiile goetheene despre natură
(nu un sistem intelectual oarecare)“, R. Steiner, Povestea vieţii mele,
Editura Princeps, Iasi, 1994, p. 378.
5. Ibidem, p. 383.
6. „Şcoala ocultă a dr. Steiner este foarte
diferită de a noastră. El nu cunoaşte calea orientală, de aceea nici nu
o poate preda. El predă calea creştin-rosicruciună,care este de ajutor
unora dintre oameni, dar care este diferită de a noastră.“ ( Annie
Besant, Scrisoarea din 7 iunie 1907, adresată dr. Wilhelm
Hobbe-Schleiden, conducătorul lojei din Kassel a Societăţii teosofice,
în E. Bock, Rudolf Steiner,
Studii
asupra operei şi vieţii, Stuttgart, 1961.)
7. E. Schuré, Scrisoarea din 1 mai 1913
către
preşedintele Societăţii teosofice din Franţa, în care îşi
justifica
retragerea din această societate.
8. Die Theosophie des
Rosenkreuzers, GA 99.
9. G. Wachsmuth, Viaţa pământească şi activitatea lui
Rudolf Steiner (Rudolf Steiners Erdenleben und Wirken), Dornach,
1951, p. 60.
10. Ibidem, p. 61.
11. Richard Cavendish (ed.), Encyclopedia of the Unexplained,
Arkana, Penguin Books, 1989.
12. Activitatea Ordinului Steaua Orientului s-a
intensificat mai ales prin călătoriile şi conferinţele ţinute de
Krishnamurti în India, California şi Olanda. În
sfârşit, la 28
decembrie 1925 Învăţătorul Universal a apărut, fiind reprezentat
de
Krishnamurti. După patru ani Krishnamurti a desfiintat Ordinul,
declarând că renunţă la orice pretenţie de a fi altceva
decât el
însuşi, repudiind cu această ocazie toate sectele şi
organizaţiile
religioase. El a mai afirmat că adevărul este „o ţară fără drumuri“,
iar ajutorul poate veni doar din interiorul fiecăruia. (Cf. Richard
Cavendish (ed.), Encyclopedia of the
Unexplained, Arkana, Penguin Books, 1989.)
