Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA LUI HRISTOS

ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM
EVANGHELIA LUI IOAN

GA 100


POSTFAŢĂ


Temele cărtilor lui Rudolf Steiner, unul dintre cei mai tipăriţi autori de azi, sunt întotdeauna incitante şi de aceea sunt căutate de multă lume, dar cine a fost el se cunoaşte prea puţin, iar configuraţia operei sale continuă să fie cvasiignorată. Vom încerca, aşadar, să situăm ciclul de conferinţe care face obiectul cărţii de faţă în contextul vieţii şi activităţii sale. Abordarea acestora poate fi făcută şi tratându-le drept un segment din istoria activităţilor oculte, o istorie paralelă din mănunchiul dezvoltării istorice a omenirii. Ocultismul modern este un moment din fluxul devenirii unei îndeletniciri – cercetarea esoterică – fundamentale pentru oricine caută firele ascunse ale evenimentelor lumii.

Vom începe cu momentul 1875, când la New York a fost fondată Societatea teosofică (Theosophical Society) – o organizaţie care se ocupă de cercetarea şi promovarea activităţilor oculte. Dintre membrii fondatori se distinge personalitatea Helenei Petrovna Blavatsky. Ea vine în întâmpinarea scopurilor pe care şi le propune Societatea teosofică prin deosebita dotare pentru activităţi oculte şi prin capacitatea de a se dărui acestora. Helena Blavatsky şi-a sprijinit întreaga activitate pe legătura cu entităţi având însuşiri şi cunoştinţe supraomeneşti – Marii Maeştrii tibetani (Mahatmas = „Mari Suflete“) –, cu care afirma că a fost mereu în contact.

De altfel, prezentarea acestei căi de cunoaştere a fost făcută mai târziu şi în scris, prin lucrări ca Lumină pe cale (Light on the Path, 1885)[1], de Mabel Collins, şi Învăţătura secretă (The Secret Doctrine, 1888) de H. P. Blavatsky.

Domeniul în care Societatea teosofică a activat cu intensitate a fost cel al spiritualităţii orientale, cu precădere indiene, aşa încât în 1879 ea îşi va muta sediul din Statele Unite în India.

Datorită specificului activităţii Helenei Blavatsky, definitoriu pentru activitatea teosofică va fi preluarea şi perpetuarea învăţăturilor transmise de către Maeştrii Kuthumi şi Morya, prin intermediul ei, membrilor societăţii.

Datorită acestei credinţe în maeştri nevăzuţi, exista riscul unor falsificări, mai ales a acelor Scrisori de la Maeştrii pe care Helena Blavatsky le prezenta membrilor Societăţii teosofice. Ceea ce s-a şi întâmplat, H. P. Blavatsky devenind subiectul unor acuzaţii de falsificare, atunci când s-a descoperit că unele dintre aceste scrisori fuseseră contrafăcute. Acest scandal din anii 1885-1886 şi faptul că în această controversă devenită publică Societatea teosofică nu i-a luat apărarea au determinat-o pe H. P. Blavatsky să se retragă din conducerea Societăţii teosofice şi să revină în Europa, pentru a nu a mai călători niciodată în India. În 1887 ea va fonda la Londra Loja Blavatsky şi va scoate o revistă, „Lucifer“, al cărei nume trimitea la principiul autonomiei (motiv care l-a făcut şi pe Rudolf Steiner să-şi intituleze „Luzifer“, mai târziu „Lucifer-Gnosis“, revista pe care a publicat-o între 1903 şi 1908). O dată cu publicarea în 1888 a lucrării sale Secret Doctrine, H. P. Blavatsky va întemeia secţia esoterică a Societăţii teosofice (Esoteric Section of Theosophical Society), spre a oferi membrilor acesteia posibilitatea de a rămâne fideli Maeştrilor, indiferent ce s-ar întâmpla. Însă neînţelegerile apărute în conducerea acestei secţii au făcut-o pe H. P. Blavatsky să o transforme în complet independenta „Şcoală esoterică“ (Esoteric School of Theosophy). Iată deci că, la începutul secolului XX, mediile în care se desfăşura o intensă activitate ocultă erau îndeosebi mediile teosofice.

Pe drumul căutării pe care pornise, Rudolf Steiner va ajunge şi el să-i cunoască pe teosofi, va avea ocazia de a activa în cercurile acestora. Recunoscut pentru seriozitatea preocupărilor sale, el va intra în Societatea teosofică, devenind în 1902 secretarul general al nou înfiinţatei secţii germane a acesteia. El va înţelege acest pas drept „începutul unei activităţi orientate înspre organizarea unei mişcări teosofice oculte bazată în exclusivitate pe autentic şi pe adevăr“[2]. Abordarea problematicii spirituale se confrunta cu gândirea „ştiinţifică“, aşa cum era ea practicată la începutul secolului XX. Aşa încât pentru Rudolf Steiner, care avea în urmă o cunoaştere prin studiu şi prin aplicarea consecventă a metodelor aşa-numitelor „ştiinţe ale naturii“, se punea problema preluării acestor metode şi utilizării lor în „cunoasterea spirituală“[3]. Însă preocupările ştiinţifice din cercurile teosofice de la 1900 se limitau la încercarea de a interpreta fenomenele spirituale prin abordări atomiste, mecaniciste. Or, Rudolf Steiner încerca să ajungă la o abordare organică, pornind de la principiul că „atomii şi structurile atomice nu pot constitui decât rezultatul unor efecte spirituale sau organice“ [4].

Secţia germană a Societăţii teosofice şi-a desfăşurat încă de la început activitatea într-o atmosferă de oarecare autonomie, făcând paşi importanţi în spaţiul vieţii publice datorită, mai ales, publicaţiei „Luzifer“, editată şi redactată de Rudolf Steiner şi de Marie von Sievers, şi seriilor de prelegeri ţinute de Rudolf Steiner în diverse localităţi din Germania, în cadrul mişcării teosofice ori pentru publicul larg. Pentru această perioadă, mai sunt relevante relaţiile lui Rudolf Steiner cu Şcoala esoterică.

Apartenenţa la un asemenea cerc intim, căruia îi erau rezervate anumite aspecte considerate accesibile doar unora, provenea de la maniera străveche de cultivare a învăţaturilor esoterice, şi anume accesibile numai iniţiaţilor. Or, H. P. Blavatsky avusese acces la unele cunoştinţe oculte într-un asemenea mod, adică prin intermediul anumitor facultăţi atavice de tipul clarvederii („...datorită unui atavism aparte, spiritul acţiona în ea tot astfel cum făcuse cândva în sufletul străvechilor discipoli, adică într-o stare de conştienţă asemănătoare - pentru forţele conştiente care iluminează sufletul modern - cu o stare de vis...; astfel... cunoaşterea spirituală nu trăieşte în sufletul conştienţei, ci in regiunile mai întunecate ale subconştientului. Acestea nu sunt suficient de independente de forţele care activează înăuntrul corporalităţii fizice. Ca urmare, transmiterea unor noţiuni spirituale provenite din zonele subconştiente poate deveni extrem de periculoasă...Însă aceste lucruri nu au nici o legătură cu antroposofia, ale cărei doctrine sunt cu totul lipsite de vreo influenţă subconştientă“ [5]).

Grupul din jurul lui Rudolf Steiner avea preocupări diferite de ceea ce se practica în Şcoala esoterică a teosofiei, anume prin abordarea problematicii esoterice în raport şi cu alte domenii culturale (istoria, filosofia, teoria cunoaşterii, metodologia goetheană) pe care le cultiva Rudolf Steiner. Organizatoric, acest grup aparţinea Şcolii esoterice a teosofiei, dar metodologic era ceva cu totul diferit. Aşa încât, în mai I907, în timpul congresului teosofic de la Munchen, în urma unor îndelungi discuţii avute cu Annie Besant, preşedinta Societăţii teosofice, s-a ajuns la autonomizarea secţiei germane a Societăţii [6]. Activitatea de cercetare spirituală desfăşurată de secţia germană a Societăţii teosofice, aşa cum o concepea Rudolf Steiner, îşi avea rădăcinile în ocultismul european şi se revendica de la misticii germani (teosofi) Meister Eckhart, Jakob Böhme, Johannes Tauler. Aşadar, de la o anume filieră creştină. Oricum, figura şi semnificaţia lui Hristos redeveniseră subiecte de discuţie, aşa încât demersul lui Steiner, făcut la începutul secolului, avea ca scop determinarea rolului pe care îl are Hrisros în lumea de azi, pornind de la Evenimentul petrecut pe Golgota cu nouăsprezece secole în urmă.

În strădaniile sale de a sonda cele nevăzute, Rudolf Steiner se întâlnea, aşadar, cu preocupările Societăţii teosofice, dar prin rolul atribuit lui Hristos el se afla pe o altă cale.

Încă din anul 1904 Rudolf Steiner vorbea despre „calea rosicruciană“, iar în Creştinismul ca fapt mistic (1902) el făcea legătura între creştinism şi evoluţia ocultă a Antichităţii. Prin publicarea acestei lucrări, „atenţia publicului european fusese dirijată spre o renaştere a esoterismului european, pornind de la opera şi faptele teosofilor germani“ [7].

Evenimentele dinăuntrul Societăţii teosofice s-au precipitat în continuare: în anii 1906–1907, cazul C.W. Leadbeater, figură controversată de clarvăzător, şi acuzat de deviere morală; în 1907, februarie, moartea colonelului H. S. Olcot, cofondator al Theosophical Society în 1875 şi preşedintele acesteia, apoi congresul de la Paris, cu alegerea Anniei Besant ca preşedinte în locul său (este susţinută de Rudolf Steiner, deşi el îşi păstrează rezervele asupra modului în care Societatea teosofică abordează ocultismul).

În paralel, secţia germană desfăsura activităţi din ce în ce mai intense şi mai consistente, bucurându-se de tot mai mulţi membri. Aşa încât, în iunie 1907, la congresul de la München al secţiei germane a Societăţii teosofice vor apătea pentru prima dată aspectele artistice: Templul rosicrucian, realizat în sala congresului cu ajutorul scenografiei, picturii şi sculpturii; apoi Misteriile Antichităţii, în reprezentarea traducerii germune a Misteriilor eleusine, după E. Schure. Cu tot amatorismul acestor realizări, pentru prima dată în epoca modernă aspectele oculte erau redate nu prin mijloace intelectual speculative, asa cum de multă vreme se proceda în Societatea teosofică, ci cu mijloacele artelor.

Pe parcursul acestui congres, la care a participat şi Annie Besant, Rudolf Steiner a susţinut paisprezece prelegeri în care a vorbit despre ceea ce el a numit „teosofia rosicrucienilor“ [8]. Astfel, au fost prezentate aspecte istorice ale impulsului generat în 1459 prin Christian Rosenkreutz. (Aici trebuie menţionat faptul că în concepţia lui Rudolf Steiner acele curente spirituale care provin din Orient şi care au fost aduse în Europa de către anumite cercuri nu corespund configuraţiei lăuntrice a omului european, căruia îi sunt mai apropiate cunoaşterea esoterică greacă şi cea creştină. „Una dintre sursele care au păstrat acest curent spiritual şi l-au reînnoit a fost... rosicrucianismul“ [9]. Este vorba însă despre sursa originală, debarasată de toate acele adaosuri şi ascunzişuri pe care preocupările ulterioare le-au provocat, fie din necunoaştere, fie din diletantism, fie din rea voinţă. Pe de altă parte, trebuie menţionat şi următorul aspect esenţial referitor la relaţia tradiţiei rosicruciene cu ştiinţa spiritului, anume că aceasta din urmă se sprijină pe cea dintâi, dar nu este doar atât, ci cuprinde şi alte componente [10].)

Revenind la prelegerile de la München, s-a continuat cu descrierea componentelor fiinţei omeneşti, aşa cum pot fi ele cunoscute printr-o educaţie spirituală reală şi consecventă. Viaţa, moartea şi ceea ce se petrece după moarte, reincarnarea şi legea karmei au fost alte aspecte ale existenţei omeneşti prezentate în aceste prelegeri, care au continuat cu descrierea stărilor planetare de conştienţă, cu evoluţia planetară şi cea a omenirii pe Pământ, apoi cu evidenţierea unor aspecte ale viitorului omenirii. În încheiere, au fost prezentate cele şapte trepte de dezvoltare pe calea iniţierii creştine şi cele şapte trepte ale căii rosicruciene.

Temele acestor prelegeri au fost reluate în iunie 1907 la Kassel, iar la Basel, în luna noiembrie a aceluiaşi an, Rudolf Steiner susţinea opt prelegeri asupra Evangheliei lui Ioan, făcând o prezentare a felului cum entitatea lui Hristos a însoţit epocile de evoluţie a Pământului şi dezvoltarea omenirii. (Mai târziu, după moartea lui Rudolf Steiner, în strădania de a realiza o prezentare cât mai coerentă a moştenirii lăsate de el, ediţiile din opera sa au fost concepute de Marie Steiner pornind de la grupe tematice. Astfel, cele două cicluri de prelegeri din 1907 – ţinute la Kassel şi Basel – au fost grupate în volumul înscris în seria de Opere complete, GA 100. Este tocmai volumul prezentat aici în traducere românească).

Activitatea secţiei germane s-a intensificat, pe măsură ce preocupările membrilor acesteia, stimulate de strădaniile lui Rudolf Steiner, s-au concentrat asupra unor probleme de cercetare spirituală precum: cunoaşterea sufletească şi cea spirituală, domeniile de cunoaştere asupra spiritului, metamorfozele vieţii sufleteşti, abordarea marilor probleme ale existenţei omului cu metodele cercetării spirituale.

În acelaşi timp, mergând pe cealaltă cale, cea orientală, Societatea teosofică devenise mai mult nucleul unei frăţii universale, lăsând în plan secund cercetarea puterilor latente din om. În felul acesta „se căuta o lume mai bună, un substitut al lui Dumnezeu, care fusese îndepărtat de către ştiinţele materialiste“.[11]

Şi iată că, in 1909-1910, în cazul Societăţii teosofice, cu sediul la Adyar, în India, se vor pune bazele Ordinului Steaua Orientului (Order of the Star in the East), care urma să aibe in centrul activităţii sale personalitatea unui tânăr indian, Djiddu Krishnamurti, considerat a fi cel care va purta, în curând, în fiinţa sa manifestarea lui Hristos [12]. Hristos era privit doar ca o entitate Bodhisattva, ca un învăţător asemănător altor mari învăţători cunoscuţi.

Fireşte, Rudolf Steiner s-a distanţat de aceste abordări ale lui Hristos, despre care el spunea că ar trebui înţeles ca o entitate cosmică ce s-a incarnat fizic doar o dată. De altfel, pentru că cele două căi de activitate spirituală (cea orientală şi cea occidentală, reprezentată de Rudolf Steiner) deveniseră incompatibile şi, ca urmare a discuţiilor cu numeroşii membri ai Societăţii teosofice susţinători ai căii reprezentate de Rudolf Steiner, prezenţi la München, în septembrie l912 s-a propus organizarea activităţii Societăţii teosofice într-un mod complet independent şi înfiinţarea unei noi forme de lucru: Societatea antroposofică. Ca urmare, la 11 decembtie 1912, aproape toţi cei care colaborau cu Rudolf Steiner şi-au manifestat, printr-o telegramă adresată la Adyar preşedintelui Societăţii teosofice, Annie Besant, hotărârea de a părăsi această societate.

La 14 ianuarie 1913, Annie Besant retrage secţiei germane a Societăţii teosofice decretul de fondare, consfinţind astfel şi formal separarea. Astfel, 2 400 de membri ai fostei secţii germane a Societăţii teosofice devin, prin hotărârea adunării generale din 2-3 februarie 1913, membri ai Societăţii antroposofice, astfel oficializată, urmându-l pe Rudolf Steiner.

Din acel moment începe activitatea autonomă a Societăţii antroposofice.

SORIN ŢIGĂREANU



Note

1. Mabel Collins, Lumină pe cale, Editura Ram, Fălticeni, 1994.
2. Hella Wisberger, Introducere la volumul Din istoria şi conţinuturile primei secţiuni a Şcolii esoterice (1904-1914) ( Zur Geschichte und aus den Inhalten der ersten Abteilung der Esoterischen Schule, 1904-1914), GA 264, Dornach, 1984.
3. Rudolf Steiner, Povestea vieţii mele (Mein Lebensgang), GA 28, Dornach, 1982. O traducere românească, din limba franceză, a apărut la Editura Princeps, Iasi, 1994.
4. „Voiam să pornesc de la o contemplare a fenomenului primordial şi să urmez concepţiile goetheene despre natură (nu un sistem intelectual oarecare)“, R. Steiner, Povestea vieţii mele, Editura Princeps, Iasi, 1994, p. 378.
5. Ibidem, p. 383.
6. „Şcoala ocultă a dr. Steiner este foarte diferită de a noastră. El nu cunoaşte calea orientală, de aceea nici nu o poate preda. El predă calea creştin-rosicruciună,care este de ajutor unora dintre oameni, dar care este diferită de a noastră.“ ( Annie Besant, Scrisoarea din 7 iunie 1907, adresată dr. Wilhelm Hobbe-Schleiden, conducătorul lojei din Kassel a Societăţii teosofice, în E. Bock, Rudolf Steiner, Studii asupra operei şi vieţii, Stuttgart, 1961.)
7. E. Schuré, Scrisoarea din 1 mai 1913 către preşedintele Societăţii teosofice din Franţa, în care îşi justifica retragerea din această societate.
8. Die Theosophie des Rosenkreuzers, GA 99.
9. G. Wachsmuth, Viaţa pământească şi activitatea lui Rudolf Steiner (Rudolf Steiners Erdenleben und Wirken), Dornach, 1951, p. 60.
10. Ibidem, p. 61.
11. Richard Cavendish (ed.), Encyclopedia of the Unexplained, Arkana, Penguin Books, 1989.
12. Activitatea Ordinului Steaua Orientului s-a intensificat mai ales prin călătoriile şi conferinţele ţinute de Krishnamurti în India, California şi Olanda. În sfârşit, la 28 decembrie 1925 Învăţătorul Universal a apărut, fiind reprezentat de Krishnamurti. După patru ani Krishnamurti a desfiintat Ordinul, declarând că renunţă la orice pretenţie de a fi altceva decât el însuşi, repudiind cu această ocazie toate sectele şi organizaţiile religioase. El a mai afirmat că adevărul este „o ţară fără drumuri“, iar ajutorul poate veni doar din interiorul fiecăruia. (Cf. Richard Cavendish (ed.), Encyclopedia of the Unexplained, Arkana, Penguin Books, 1989.)