Orașul Nürnberg va avea ocazia să sărbătorească un secol de când în toamna anului 1808 a primit între zidurile sale unul din cele mai mari spirite germane, unul din acele spirite despre care
astăzi, totuși, nu se vorbește suficient de mult și a cărui operă este și mai puțin înțeleasă; dar această operă va avea, pentru viața spirituală a omenirii, o mare importanță în viitor, cu
condiția ca opera sa să fie într-adevăr înțeleasă. El este, firește, greu accesibil și de aceea va mai trece un timp până când oamenii îl vor aprecia. În toamna anlui 1808, Hegel a fost numit
director al Liceului regal din Nürnberg.
O afirmație făcută de Hegel ar putea servi foarte bine ca un fel de moto în fruntea acestor considerații. Hegel a spus: „Gândirea cea mai profundă este dominată de figura lui Christos, de persoana Sa istorică, exterioară, iar ceea ce face măreția religiei creștine este că, oricât de profundă ar fi, ea este, pe de o parte, înțeleasă cu ușurință de conștiența exterioară, iar pe de altă parte, ea incită la un studiu foarte aprofundat. Ea este accesibilă oricui, indiferent de nivelul cultural, răspunzând totodată celor mai înalte exigențe”. Acestea sunt cuvintele lui Hegel, filosoful german [ Nota 1 ]*.
*Notele se găsesc grupate la finele ciclului de conferințe și aparțin editorului german (N.T).
Faptul că religia creștină, că mesajul Evangheliilor sunt inteligibile fiecărui nivel de conștiență, aceasta o știm de aproape două milenii. Sarcina
curentului spiritual antroposofic, al științei spirituale va fi să arate că religia creștină ne poate purta către cea mai profundă gândire, către o pătrundere adâncă în înțelepciunea umanității,
dacă este înțeleasă în sensul ei adevărat și în impulsurile sale cele mai interne, făcând din ea o dominantă a vieții umane. Ar fi o dovadă de greșită înțelegere a celor expuse acum, dacă am
crede că antroposofia, știința spirituală, ar fi întru câtva o nouă religie, că ar intenționa să instituie o credință religioasă în locul alteia. Pentru a se evita o asemenea neînțelegere, se
poate spune: dacă știința spirituală va fi corect înțeleasă, se va vedea în mod clar că ea este într-adevăr cel mai puternic și mai sigur imbold pentru o viață religioasă, dar ea însăși nu este
o nouă religie și nu va denigra și respinge nici o altă religie. În schimb, ea poate fi un instrument care să ne ajute să clarificăm cele mai profunde comori de înțelepciune și adevăruri, cele
mai grave taine ale religiilor, și să le facem inteligibile!
Ar fi poate puțin prea mult dacă, spre a arăta care este legătura între antroposofie și documente străvechi ale uneia sau alteia dintre religii – și astăzi ne vom ocupa chiar de un străvechi
document al creștinismului – am face această comparație: antroposofia are aceeași relație cu vechile documente religioase pe care teoriile matematice ar avea-o cu unele documente care în
decursul istoriei au apărut sub forma de cărți sau manuale de matematică. În această privință există, de exemplu, un vechi manual, care în prezent nu interesează decât pe un cercetător care se
ocupă cu istoria matematicii: Geometria lui Euclid. Ea conține pentru prima dată, sub o formă didactică, școlărească ceea ce astăzi învață copiii la
școală. Dar câți copii mai știu că tot ce ei învață acum despre drepte paralele, despre triunghiuri, despre unghiuri etc. se află în această carte veche, că acolo s-au dat pentru prima dată
aceste noțiuni omenirii! Pe drept cuvânt este trezită în prezent în copii ideea că ei pot înțelege singuri aceste teorii și relații, că dacă spiritul uman își pune în acțiune forțele și le
îndreaptă asupra formelor spațiale, el este capabil să înțeleagă aceste forme fără a mai face uz de această străveche carte a lui Euclid. Iar cel care, fără să fi știut absolut nimic despre ea,
a asimilat teoriile matematice și geometrice, dacă va afla ulterior că există o Geometrie a lui Euclid, o va aprecia la justa ei valoare și va prețui
pe cel care a dat, pentru prima oară, omenirii această carte.
În același mod s-ar putea considera și relația dintre știința spirituală și străvechile documente religioase. Sursele științei spirituale sunt de așa natură că nu au nevoie să se sprijine pe
nici un fel de document sau tradiție, cu condiția ca impulsurile sale să fie bine înțelese. După cum cealaltă știință ne furnizează cunoașterea lumii sensibile înconjurătoare prin aceea că omul
își folosește liber forțele sale, la fel se poate ajunge la o cunoaștere a lumii suprasensibile, ca parte nevăzută a tuturor celor văzute, prin utilizarea forțelor și capacităților care se află
în stare latentă în sufletul fiecărui om. Și așa cum omul prin intermediul organelor senzoriale are capacitatea să perceapă tot ce oferă lumea vizibilă, sensibilă, legând aceste percepții prin
rațiune pentru a o înțelege, la fel, dacă se folosește de metodele oferite de știința spirituală, omul are posibilitatea să privească în culisele existenței sensibile, acolo unde se află
spiritul originar, unde acționează ființe pe care ochiul nostru fizic nu le poate vedea și urechea fizică nu le aude. Omul este liber să-și folosească forțele pentru cunoașterea lumii fizice,
sensibile, dar, totodată, și pentru cunoașterea suprasensibilului. Fapt este însă că în prezent forțele care conduc spre cunoașterea suprasensibilă se află, la o bună parte din oameni, doar
într-o stare latentă, într-un fel de somnolență. Dar dacă, într-un fel sau altul, omul se află în posesia unor cunoștințe care îl pot introduce în lumea suprasensibilă de dincolo de sensibil, în
nevăzutul din spatele celor văzute, dobândind în felul acesta o cunoaștere la fel de sigură cum este cunoașterea lucrurilor și faptelor exterioare, atunci el dorește, înarmat cu această
cunoaștere suprasensibilă, să meargă la izvoarele tradiției, la cărți și documente, la străvechile scrieri care în decursul istoriei au arătat oamenilor care este lumea suprasensibilă, ca și un
matematician care se duce la Geometria lui Euclid. Și va aprecia și judeca aceste vechi documente, după valoarea lor, la fel cum și matematicianul de
astăzi apreciază Geometria lui Euclid. Căci pentru cel care parcurge acest drum înarmat cu o cunoaștere a lumii suprasensibile, străvechile documente
ale mesajului creștin nu pierd nimic din adevărata lor valoare. Dimpotrivă, ele îi apar într-o strălucitoare măreție, căci cuprind adevăruri mult mai profunde decât le poate presimți un om care
nu s-a apropiat de cunoașterea antroposofică.
Dar pentru a găsi poziția corectă a antroposofiei față de străvechile documente religioase să clarificăm mai întâi o problemă, și anume: Cine este mai bun cercetător al Geometriei
lui Euclid, acela care traduce textul literar și fără a pătrunde mai întâi spiritul geometriei vrea să transmită conținutul cărții, sau acela care învață și cunoaște temeinic geometria
și datorită acestui fapt știe să găsească geometria și în cartea lui Euclid? Să ne imaginăm un simplu filolog față de această carte și care nu înțelege nimic din geometrie: câte erori ar comite
el dorind să dezvăluie sensul cărții! Este ceea ce au făcut mulți oameni cu documentele vechi religioase, chiar dintre cei care erau chemați să aprofundeze sensul real al acestora. Ei s-au
apropiat de aceste documente fără ca în prealabil independent de acestea să fi avut cunoștințele necesare asupra lumii suprasensibile. Și așa se face că avem astăzi o serie de comentarii asupra
documentelor religioase, comentarii care ne dau în mod foarte scrupulos multe cunoștințe despre istoricul acestora, despre felul cum au fost redactate, toate însă având aceeași valoare ca și
expunerea unui ignorant în ale geometriei asupra cărții lui Euclid.
Cunoașterea în materie de religie – și noi tocmai aceasta dorim să reținem – este ceva ce nu se poate obține dacă nu recurgem la ajutorul noțiunilor obținute prin știința spirituală, deși
antroposofia nu este decât un instrument de cunoaștere și nicidecum ea însăsi o religie. Religia este caracterizată cel mai bine prin conținutul inimii umane, al sensibilității umane, prin acea
sumă de senzații și sentimente, pline de afectivitate, prin care omul trimite în sus spre entitățile și forțele suprasensibile ceea ce are mai bun ca receptivitate sufletească. Caracterul
religios al unei ființe umane ține de văpaia sentimentelor din sufletul său, de forța acestor senzații, de natura lor, după cum aprecierea unui tablou, a unei opere de artă pe care o avem în
față depinde de căldura pe care o trezește în inimile noastre, de sentimentul nostru pentru frumos. Conținutul vieții religioase este, în mod cert, format din ceea ce noi considerăm a fi lumea
spirituală, suprasensibilă. Dar după cum nici sensibilitatea estetică, artistică nu este ceea ce noi numim înțelegere spirituală a legilor interne ale artei – cu toate că ea îi stimulează
înțelegerea –, nici această înțelepciune și știință care conduc spre lucrurile spirituale nu este același lucru cu religia. Această știință va da sentimentului religios mai multă gravitate,
demnitate și măreție, îl va face mai cuprinzător, dar nu este și nici nu vrea să fie ea însăși o religie, pentru cine o înțelege în mod corect, deși – repet – ea poate să conducă la religie.
Dacă acum dorim să înțelegem, din punctul de vedere al științei spirituale, forța și importanța, sensul și spiritul revelației religioase creștine, este necesar să pătrundem adânc în viața
spirituală, să ne ducem cu privirea într-un trecut foarte îndepărtat, cu alte cuvinte, să ne raportăm chiar la perioada prereligioasă a omenirii și să căutăm să ne formăm o idee clară despre
modul cum s-a născut religia. Dar există oare, pe pământ, o perioadă prereligioasă a omenirii? Da, a existat cândva, pe pământ, o vreme când nu exista religie; știința spirituală ea însăși
trebuie să răspundă afirmativ la această întrebare, deși, într-un sens cu totul diferit de cel în care o face știința materialistă. Ce importanță are religia pentru omenire? Religia a fost și va
mai fi pentru multă vreme ceea ce însuși acest cuvânt exprimă: legătura omului cu Divinitatea, cu lumea spirituală*.
* În latină „religio” de la „religare” = a lega. Religia înseamnă propriu-zis „legătura sufletului”, un sens echivalent cu „pistis” (credință) în l. greacă. Un sens mai vechi este și acela de „teamă”, dar și de „scrupul” (N.T.).
Și, de fapt, perioadele religioase sunt acelea în care omul năzuia către o legătură cu Divinitatea, fie din străfundurile unor nostalgii, fie că simțea că voința i-ar fi fost prea slabă dacă nu
ar fi fost impregnată de o forță divină. Timpurile când omul, ca să spunem așa, trăia mai mult din presimțiri interioare decât din cunoașterea lumii exterioare, timpurile când lumea
suprasensibilă pe care o avusese până atunci în jurul său, dar pe care acum mai mult o presimțea, fără a o mai putea percepe, acestea sunt epocile religioase ale omenirii pe Pământ. În
perioadele anterioare, omul nu simțea nevoia unor legături atât de arzătoare cu lumea spiritual-suprasensibilă, deoarece avea acces direct la această lume, așa cum are, în prezent, acces direct
la lumea sensibilă. Are el nevoie să fie convins că pietrele, pomii, animalele există? Are el nevoie de fel de fel de documente străvechi ca să ia cunoștință de toate acestea, să le ateste
existența? Nu, căci le vede în jurul lui și nu are nevoie de o religie a lumii sensibile. Să ne imaginăm un om care a trăit într-o altă lume, diferită, prevăzut cu organe de simț și capacități
de cunoaștere deosebite întru totul de cele actuale, dar care nu ar putea vedea pietrele, plantele și animalele deoarece acestea ar fi invizibile pentru el; să ne imaginăm, deci, un astfel de om
care ar afla despre existența pietrelor, plantelor și a animalelor numai din scrieri sau alte mijloace de comunicare. Ce ar reprezenta pentru acest om ceea ce noi cunoaștem prin contactul direct
cu aceste realități? – aceasta ar fi pentru el religia. Dacă într-o carte ar găsi că există pietre, plante și animale, aceasta ar reprezenta pentru el religie, deoarece acest om nu a văzut
niciodată asemenea lucruri.
A existat pentru oameni o vreme când ei au trăit efectiv în mijlocul și printre acele calități spirituale despre care vorbește acum orice religie și izvoarele de înțelepciune sacră.
Cuvântul „evoluție” a devenit astăzi, în multe domenii ale concepției despre lume, un cuvânt magic, dar el este aplicat de științele materialiste numai la aspectele materiale, exterioare. Pentru cine privește însă lumea din perspectiva științei spirituale, totul, absolut totul, este în evoluție și mai presus de orice, însăși conștiența umană. Starea de conștiență în care trăim astăzi, prin care, atunci când ne trezim dimineața, avem posibilitatea să vedem și să înțelegem lumea sensibilă cu ajutorul organelor senzoriale, această stare de conștiență este ea însăși rezultatul unei evoluții, s-a dezvoltat dintr-o alta anterioară. În terminologia folosită de știința spirituală se numește „conștiența clară a stării de veghe”. Dar ea s-a dezvoltat dintr-o altă stare de conștiență, mult mai veche, pe care o putem numi „conștiența crepusculară imaginativă” a omenirii. Cu aceasta ne ducem mult înapoi, la stări evolutive extrem de vechi ale umanității, despre care antropologia exterioară nu spune nimic, pentru simplul motiv că această știință materialistă utilizează doar metode și instrumente de natură fizică și metodele gândirii raționale. Ea crede că omul a străbătut într-un trecut extrem de îndepărtat stări de conștiență care ar fi fost asemănătoare cu cele străbătute de animalele actuale.
Am arătat, în unele conferințe anterioare, cum trebuie să ne reprezentăm, din punctul de vedere al științei spirituale, raportul omului cu animalele. Omul nu a fost niciodată o ființă care să
se fi putut compara cu animalul de azi. El nu se trage din entități asemănătoare cu animalele actuale. Formele de evoluție prin care a trecut și care au dus la structura actuală a omului s-ar
dovedi complet diferite de animalele actuale, dacă am încerca să le descriem. Animalele actuale sunt un fel de ființe întârziate, rămase la stadii anterioare de evoluție, încremenite. Omul a
depășit aceste stadii anterioare, în schimb, animalele au regresat. E bine să vedem însă, în lumea animalelor, niște frați ai omului care nu mai au formele pe care le purtau în acele stadii
anterioare. Aceste forme vechi de evoluție au existat într-o perioadă când pe Pământ domneau alte condiții de viață, când elementele nu aveau distribuția actuală, când omul nu era prevăzut cu un
corp fizic ca cel pe care îl poartă acum, fiind totuși om. El a știut să aștepte, în sensul figurat al cuvântului, momentul oportun al evoluției sale, când putea să coboare într-o structură
carnală, momentul când această materialitate carnală atinsese un stadiu când el putea să-și dezvolte în ea forța spiritului său, forța sa spirituală de astăzi. Animalele nu au putut să aștepte
și s-au fixat, ca să spunem așa, într-un stadiu evolutiv anterior; ele au intrat într-un corp carnal mai devreme decât era cazul. De aceea au fost nevoite să rămână în urmă. Putem deci să spunem
că ființa umană a trăit în alte condiții și în alte forme de conștiență decât în prezent. Mergând cu mii de ani înapoi, vom găsi mereu alte forme de conștiență. Ceea ce considerăm astăzi că este
gândire logică, intelect și inteligență nu au apărut și nu s-au dezvoltat decât mult mai târziu în sânul omenirii. În schimb, unele forțe care astăzi sunt în declin, erau pe atunci mult mai
puternice, de exemplu, memoria, care era cu mult mai dezvoltată cu multe mii de ani în urmă decât este astăzi. Datorită tocmai progresului obținut în dezvoltarea inteligenței, a intelectului,
omenirea a pierdut mult din forța memoriei.
Cine privește lumea, în mod obiectiv, cu un ochi exersat, va recunoaște că afirmațiile avansate de știința spirituală sunt întru totul fundamentate. S-ar putea spune: Dacă toate acestea sunt
adevărate, oamenii actuali care dintr-un motiv sau altul sunt arierați, înapoiați mintal, trebuie să aibă în schimb o memorie dezvoltată. S-ar mai putea, de asemenea, susține că în cazul când
unor oameni menținuți în mod artificial în stare de înapoiere li s-ar dezvolta apoi în mod voit intelectul memoria lor ar avea de suferit. Ei bine, în acest oraș a existat un asemenea caz.
Profesorul Daumer [ Nota
2 ], pentru care trebuie să ne exprimăm o deosebită stimă, a observat cu multă atenție acest caz. Este vorba de o ființă umană care a rămas o enigmă pentru multă lume, și care
într-o zi a apărut în acest oraș în mod foarte misterios, pentru a muri apoi la fel de misterios în orașul Ansbach; este același om despre care un alt scriitor [ Nota 3 ] spunea, pentru a sublinia partea enigmatică a
vieții acestuia, că atunci când a fost înmormântat într-o parte a cerului apunea Soarele, iar în cealaltă parte răsărea Luna. Mulți dintre dumneavoastră, prezenți în această sală ați înțeles că
este vorba de Kaspar Hauser. Dacă lăsați la o parte toate controversele, toate părerile pro și contra pe care acest caz le-a provocat la timpul său, dacă luați în seamă numai ceea ce a fost
strict verificat sub toate aspectele, veți constata că acest copil găsit pe stradă, despre care nu s-a știut niciodată de unde venea, din care cauză i s-a spus „copilul Europei”, nu știa nici să
citească, nici să scrie, atunci când a fost găsit. La vârsta de douăzeci de ani el nu avea nimic din ceea ce se dobândește prin intelect, dar, lucru curios, avea o memorie extraordinară. Când a
început să fie, în cele din urmă, supus unui program de instruire, când logica a pătruns în sufletul său, memoria i-a slăbit. Această modificare a stării de conștiență a fost legată și de un alt
fapt: la început, el era de o sinceritate aproape de neconceput, o sinceritate absolută, apoi, pe măsură ce progresa în instruirea intelectuală, această sinceritate s-a pierdut încetul cu
încetul. Cu cât gusta mai mult din intelectualitate, cu atât se depărta mai mult de ea.
S-ar putea studia și descoperi multe alte aspecte, dacă am putea cerceta profunzimile acestui suflet întârziat în mod cu totul artificial. Cine se sprijină pe datele științei spirituale nu
consideră niciodată ca neîntemeiate credințele și tradițiile populare, pe care erudiții noștri savanți nu pun nici un temei, după care Kaspar Hauser, pe când era cu totul ignorant, care nu știa
nici măcar că ar exista și alte ființe care ar putea să nu semene cu el, exercita o influență stranie asupra unor animale furioase aduse în fața lui. Acestea deveneau dintr-o dată blânde,
liniștite; emana ceva din acest om care avea ca efect să îmblânzească un animal furios, gata să se repeadă asupra oricui. Așa cum am spus, și pentru că un asemenea caz poate fi înțeles cu
ajutorul științei spirituale, noi putem pătrunde în natura intimă sufletească a acestei personalități atât de diferite și totodată atât de enigmatice și vom avea atunci în fața noastră un caz
care ne dovedește că tot ce pare inexplicabil în viața obișnuită își găsește explicația în fapte de natură spirituală, cu ajutorul științei spirituale. Asemenea fapte nu vor fi în nici un caz
accesibile speculației sterile, filosofice, ci numai observației spirituale; dar totodată ele sunt inteligibile unei gândiri logice, lipsite de idei preconcepute.
Am spus toate acestea pentru a vă arăta cum puteți să găsiți calea spre ideea că actuala stare de conștientă s-a format dintr-o alta mai veche, prin care omul nu se găsea în contact direct cu
obiecte de natură fizică, perceptibile cu organele senzoriale, așa cum este astăzi, ci era în contact cu fapte și ființe spirituale. El nu distingea, în acea perioadă, conturul fizic al celor
din jurul său, care de altfel nici nu aveau o formă asemănătoare cu cea de azi. Când o altă ființă se apropia de el în sufletul său apărea ca un fel de imagine de vis. Forma și coloratura
acestei imagini îi dădeau omului informația asupra sentimentelor celuilalt, dacă venea spre el ca prieten sau dușman, dacă avea sentimente de simpatie sau antipatie. O asemenea conștiență
percepea faptele spirituale și prin acestea însăși lumea spirituală care pentru el era o realitate. După cum astăzi omul trăiește înconjurat de ființe compuse din carne și oase, la fel trăia, în
acele îndepărtate timpuri, printre ființe spirituale; el însuși când se privea pe sine se vedea ca o ființă spirituală printre alte ființe spirituale. Chiar dacă nu era înzestrat decât cu un fel
de conștiență de vis, imaginile care se formau în el aveau o legătură vie cu mediul înconjurător. Este timpul acela foarte îndepărtat în care omul trăia încă în lumea spirituală, din care abia
ulterior a coborât, creându-și un înveliș carnal perceptibil cu organele de simț, înveliș adaptat la starea de conștiență pe care o are în prezent. Animalele existau deja, în acea vreme, în
corporalitate fizică, în vreme ce omul mai avea acces direct la lumea spirituală. El trăia printre ființe spirituale, și după cum în prezent dumneavoastră nu aveți nevoie de argumente și dovezi
pentru a fi convinși că există pietre, plante și animale, nici omul acelor timpuri străvechi nu avea nevoie de dovezi de orice natură pentru a fi convins de existența ființelor spirituale. El
trăia printre zei și spirite și de aceea nu avea nevoie de religie. Acestea au fost vremurile prereligioase.
Apoi omul a coborât pe pământ și vechea conștiență s-a metamorfozat, devenind cea actuală. El nu mai vede planând în spațiu culori și forme mișcătoare, ci vede culorile că sunt suprapuse și
îmbracă suprafața lucrurilor fizice. Dar concomitent, în măsura în care a învățat să-și îndrepte simțurile spre lumea exterioară, în aceeași măsură această lume sensibilă se trage ca un văl care
acoperă și ascunde lumea spirituală, ca un fel de mare iluzie, ca marea Maya, și omul s-a văzut în situația în care mesajele venite din lumea spirituală nu le primea decât prin acest văl. În
momentul acela religia a devenit pentru el o necesitate.
Dar există și un stadiu intermediar între perioada care a precedat conștiența religioasă și cea a conștienței religioase propriu-zise. În acest stadiu intermediar s-au format mitologiile,
poveștile și legendele tuturor popoarelor despre lumea spirituală. Există un fel de condiție de cafenea, cu totul superficială, care ignoră adevăratele forțe spirituale, care susține că
personajele din mitologia germană și nordică, din mitologia greacă, că străvechile legende și povestiri despre zei și faptele lor nu ar fi decât născociri ale imaginației populare. Dar ele nu
sunt invenții. Poporul nu va spune niciodată, văzând pâlcuri de nori albi mișcându-se pe cer, că sunt mielușei. Că poporul ar spune așa ceva este o pură fantezie a acestor erudiți, plini de
multă imaginație în această privință. Adevărul este cu totul altul. Tot ce se spune în vechile mitologii și legende sunt ultimele amintiri lăsate de conștiența prereligioasă. Tradiția păstrează
ceea ce oamenii văzuseră ei înșiși în acele îndepărtate timpuri. Oamenii l-au descris pe Wotan, pe Thor, pe Zeus ș.a.m.d. pentru că persista în ei amintirea a ceea ce trăiseră altădată, că
aceste zeități fuseseră vii printre ei. Firimituri, bucăți din ceea ce trăiseră cândva, iată ce sunt mitologiile.
Această stare intermediară de conștiență s-a manifestat și sub alt aspect; chiar într-o epocă în care oamenii erau deja inteligenți, putem spune chiar foarte inteligenți, au existat mereu unii
care, cel puțin în stări excepționale – numiți-le extaz sau rătăcire, cum doriți – erau capabili să contemple lumea spirituală, să mai vadă încă ceea ce altădată vedeau toți oamenii. Aceștia
spuneau că ei înșiși au văzut ceva din lumea spirituală. Aceste povestiri se adăugau amintirilor despre lumea spirituală și astfel se năștea o credință vie. Astfel s-a făcut tranziția către o
stare religioasă propriu-zisă.
Cum s-a pregătit acest stadiu religios propriu-zis în sânul omenirii? Totul s-a petrecut datorită faptului că omul a găsit mijloacele și căile de a-și dezvolta ființa sa lăuntrică în așa fel că
a putut din nou să vadă și să contemple lumile din care coborâse, lumi pe care el le contemplase altădată în acea străveche stare de conștiență crepusculară, voalată. Aici deschidem un capitol
care în ochii unor oameni moderni conține foarte puține date demne de luat în seamă, este capitolul despre „inițiați”. Ce sunt deci acești inițiați? Erau oameni care își formaseră propria
interioritate sufletească și spirituală prin anumite metode, de așa manieră încât aveau din nou aptitudinea să pătrundă în lumea spirituală. Inițierea este ceva real; ea există! În fiecare
suflet se află în stare latentă forțe și aptitudini suprasensibile. Există pentru fiecare om, sau cel puțin poate exista, un moment decisiv, un moment solemn când aceste forțe se trezesc. Putem
să evocăm acest moment în sufletul nostru, dacă ne reprezentăm cum a fost evoluția umană. Dacă ar fi să ne referim la cuvintele lui Goethe [ Nota 4 ], am putea spune: Privirea noastră merge înapoi spre un trecut
foarte îndepărtat, când corpul fizic al omului nu avea încă ochi sau urechi așa cum le are astăzi. Să privim înapoi către acele timpuri când în locul unde sunt plasate astăzi aceste organe
existau un fel de organe „indiferente” care nu vedeau și nu auzeau. Apoi a venit pentru omul fizic timpul când aceste organe oarbe s-au dezvoltat și au devenit puncte luminoase,
perfecționându-se din ce în ce mai mult până ce, pentru ele, lumina a devenit o realitate. La fel a venit un moment și pentru ureche, care s-a dezvoltat și a început să i se reveleze în tonuri
și armonii o lume care mai înainte era complet mută. Cu ajutorul forțelor solare, care au acționat asupra sa, omul a putut să-și formeze ochii în organismul său fizic; el poate să trăiască
astăzi călăuzit de spiritul său încât să-și dezvolte și organe spiritual sufletești, în mod asemănător. Momentul este prielnic și pentru mulți a și sosit, când ei pot să-și transforme sufletul
și spiritul, după cum odinioară și-au transformat organismul fizic. Se formează ochi și urechi noi, prin care din întuneric și liniște apare lumină și se aud sunete. Este posibilă chiar o
dezvoltare care să permită o trăire în mijlocul lumilor spirituale. Aceasta este inițierea. În vechile școli de mistere au existat metode pentru dobândirea inițierii care au fost puse la
dispoziția omului, după cum în lumea fizică există metode pentru cercetări chimice sau biologice, în laboratoare. Diferența între metodele utilizate de științele exterioare și metodele de
inițiere constă numai în faptul că știința trebuie să folosească instrumente și aparate accesorii. Pentru acela, însă, care vrea să devină inițiat există un singur instrument pe care trebuie
să-l dezvolte: este el însuși și propriile sale forțe. După cum în fier există latentă o forță magnetică, la fel, în sufletul uman dormitează forța care duce la lumea spirituală, la lumea
sunetelor și a luminii. Am văzut că la un moment dat vederea normală a omului nu mai percepea decât lumea fizic-sensibilă și omenirea era ghidată de inițiați a căror privire putea să patrundă în
lumile spirituale și puteau să comunice și să explice realitățile lumii spirituale în care omul trăise altădată.
Există o primă treaptă de inițiere: unde conduce ea? Cum se prezintă sufletului uman? Să nu credeți că această evoluție constă numai în speculații filosofice, elaborări de concepte subtile, de
rafinamente intelectuale. Noțiunile pe care omul le are despre lumea exterioară, sensibilă se transformă, iau un alt conținut în cel care tinde să pătrundă în lumea spirituală. El nu mai
înțelege lumea cu ajutorul cunceptelor conturate precis, ci prin imagini, prin imaginațiuni. Căci omul crește acum într-o ambianță spirituală creatoare de lumi și atunci își dă seama că
obiectele lumii sensibile, precis conturate, nu au decât o valoare relativă, sunt numai obiecte. În sânul creației universale, animalele nu mai apar cu contururi precise. Aveți ca temei ceva ca
o imagine din care pot să se formeze figuri și structuri exterioare diverse, o realitate vie, care se organizează de la sine. Trebuie să luăm foarte în serios cuvintele lui Goethe: „Tot ce e
trecător e doar aparență” [ Nota
5 ]. Inițiatul învață mai întâi prin imagini să cunoască și să înțeleagă, învață să se înalțe în lumea spirituală. Atunci conștiența sa trebuie să devină mai mobilă decât cea
care ne servește, în mod obișnuit, să înțelegem lumea sensibilă care ne înconjoară. De aceea, acest stadiu de dezvoltare se numește „conștiență imaginativă”. Ea permite din nou omului accesul în
lumea spirituală, dar, de data aceasta, nu în mod nebulos. Această „conștiență inițiatică” este clară, omul devine conștient de pătrunderea sa în lumea spirituală așa cum este conștient de sine,
în conștiența stării de veghe, în timpul zilei. Omul face în felul acesta un pas înainte în evoluția sa deoarece are acum capacitatea să cunoască lumea spirituală în mod conștient.
Așadar, conștiența imaginativă – conștiența inițiatică – este prima treaptă a inițierii pe care omul o trăiește. Iar ceea ce au experimentat și au aflat în lumea spirituală cei inițiații s-a consemnat în vechile tradiții și vechile texte religioase ale omenirii, tot așa cum Euclid a comunicat bazele geometriei. Noi înțelegem ce conțin aceste vechi documente dacă mergem înapoi la sursa lor, adică la contemplația inițiaților.
Aceasta era situația în omenire până la venirea celei mai mari entități care a pășit pe pământ, a lui Christos Iisus. Prin venirea Sa, un nou element pătrunde în evoluție. Dacă vrem să ne facem
o imagine clară în ce constă elementul esențial nou pe care omenirea l-a primit prin Christos Iisus*, este necesar să observăm că în toate sanctuarele de inițiere precreștine omul era
astfel inițiat încât era necesară izolarea completă a sa de evoluția restului omenirii și asupra sufletului său se exercita o transformare care avea loc în cele mai secrete locuri. Și mai este
un lucru de care să ținem seamă, și anume că în conștiența omului mai dăinuia, când el se ridica din nou spre lumea spirituală, un rest din vechea conștiență imaginativă nebuloasă, de vis.
Candidatul era obligat să fugă de lumea senzorială pentru a putea să pătrundă în lumea spirituală. În prezent, această condiție nu mai este necesară și aceasta se datorează venirii lui Christos
Iisus pe pământ. Prin faptul că principiul lui Christos a pătruns în omenire, ființa centrală, punctul central al lumii spirituale s-a manifestat la un moment dat istoric într-o ființă umană pe
acest pământ. Această înaltă entitate este aceeași pe care o așteptau mulți, toți cei care ajunseseră la o viață religioasă dezvoltată, care o contemplau în sanctuarele de inițiere, toți cei
care ieșeau din lumea senzorială pentru a pătrunde în lumea spirituală. Ființa despre care se vestise și pe care omul trebuia să o considere ca fiind cea mai înaltă, această ființă a pătruns în
istoria omenirii cu Christos Iisus. Și cel care înțelege ceva din autentica știință spirituală știe că toate profețiile religioase făcute înainte de venirea lui Christos nu sunt decât vestirea
lui Christos Iisus.
* Considerăm forma folosită de traducător, Christos Iisus, o inadvertență, care nu corespunde nici structurii limbii germane, nici intențiilor lui R. Steiner. Forma Christus Jesus pune accentul pe Iisus și s-ar traduce Iisus (purtător al lui) Christos, așa cum rezultă nu numai din comentariile lui R. Steiner făcute la evanghelii, dar și în expunerea făcută în conferința din 16. I. 1916 privind concepția lui Tertulian. Expunerea germană uzuală Jesus Christus s-ar traduce în limba română Christos Iisus. R. Steiner a redat limbii germane forma corectă, corespunzătoare expresiei Iisus Christos uzuală în limba română și în limbile romanice în general. Iisus devine după botezul în Iordan Iisus Christos, în care Christos are funcția de a preciza noua calitate a lui Iisus după botez. (Petre Papacostea)
Când vechii initiați voiau să vorbească despre Cel-prea-înalt, care lor le era accesibil în lumea spirituală, și în care ei vedeau ca fiind temeiul originar al tuturor lucrurilor, ei vorbeau de
Christos Iisus, folosind însă diferite nume. Să luăm doar un exemplu din Vechiul Testament și care este chiar o vestire. Să ne amintim cum Moise, când
trebuia să conducă poporul, a primit porunca: Spune poporului tău că ceea ce tu trebuie să faci Domnul Dumnezeu ți-a poruncit să faci [ Nota 6 ]. Atunci Moise spune: Cum mă vor crede oamenii, cum le voi putea da
o dovadă? Ce trebuie să le spun dacă mă vor întreba: Cine te-a trimis? – Și i s-a poruncit: Spune „Eu sunt”, acesta te-a trimis. Citiți și comparați cât puteți mai exact cu textul originar. Veți
vedea despre ce e vorba, ce înseamnă acest „Eu sunt”. „Eu sunt” este numele entității divine, al principiului christic din om, al entității din care el simte că o picătură există și în el, ca o
scânteie, când el însuși poate să rostească „Eu sunt”. Piatra nu poate să spună „Eu sunt”, planta nu poate și nici animalul nu poate să spună „Eu sunt”. Omul este încoronarea creației, pentru că
el singur poate spune despre sine „Eu sunt”, numai el poate rosti un nume care nu se cuvine decât celui care se exprimă pe sine. „Eu” nu vă denumește decât pe dumneavoastră înșivă. Nimeni altul
nu vă poate numi „eu”. Prin acest cuvânt, sufletul vorbește cu sine, prin acest cuvânt, la care nu are acces decât ființa care nu vine din afară, pe nici o cale exterioară, în suflet. Aici,
Dumnezeu vorbește. De aceea, numele „Eu sunt” a fost dat divinității care umple Universul. „Spune că, «Eu sunt» este cel care ți-a spus!” – iată ce trebuia Moise să spună poporului.
Oamenii nu au deprins decât încetul cu încetul sensul și profunda semnificație a lui „Eu sunt”. Ei nu au simțit de la început ca individualități. Puteți găsi aceasta și în Vechiul Testament:
oamenii nu se simțeau încă individualități. Chiar și în sânul triburilor germanice, chiar și în perioada de început a creștinismului, oamenii nu se simțeau ca indivizi. Gândiți-vă la triburile
de cherusci, de teutoni etc., la toate popoarele de origine germană care locuiau pe teritoriul care formează astăzi Germania. Teutonul simțea mai degrabă „eul” grupului, în care el se vedea ca
un membru. Nimeni nu rostea, în sensul în care spunem noi azi, „Eu sunt”. Omul se simțea că face parte dintr-un organism compus din toți cei care erau uniți prin legături de sânge.
Această înrudire prin legăturile de sânge în sensul cel mai larg o întâlnim și în Vechiul Testament. Fiecare se simțea integrat în întregul popor, iar
acesta era condus de un „eu”. El înțelegea foarte bine ce însemnau cuvintele „Eu și Tatăl meu Abraham suntem una”, căci el urmărea înrudirea prin sânge de-a lungul generațiilor până la Abraham.
El se simțea protejat, dacă voia să-și depășească eul individual în Părintele Abraham, de tot sângele, purtător exterior al eului poporului, adică al eului colectiv, al eului grup, care curgea
de-a lungul generațiilor.
Dacă facem acum o comparație între afirmațiile încărcate de o atât de înaltă semnificație pentru adeptul Vechiului Testament și ceea ce aduce Christos
Iisus, aceasta proiectează o lumină strălucitoare asupra întregului progres care s-a realizat prin evoluția creștinismului. „Mai înainte ca Abarham să fie, a fost «Eu sunt»” [
Nota 7 ]. Ce înseamnă acest
„Înainte de Abraham, a fost «Eu sunt»”? Care este de fapt traducerea și interpretarea corectă a acestui citat biblic? Aceasta: Mergeți cât de mult înapoi, prin toate generațiile, și veți găsi
ceva în voi înșivă, în individualitatea fiecăruia, care este mai etern decât tot ce s-a infiltrat prin toate generațiile înrudite prin sânge. Înainte de toți strămoșii, înainte ca ei să fi
existat, a fost „Eu sunt”, acea ființă implantată în fiecare om și pe care orice suflet omenesc o simte nemijlocit ca fiind totodată el însuși. Nu eu și Tatăl Abraham, nu eu și un tată temporar,
ci eu și Tatăl spiritual care nu este legat de nimic vremelnic, de nimic trecător, noi suntem una. „Eu și Tatăl suntem una”. În fiecare om se găsește și Tatăl, acest Principiu divin care
trăiește în el, care a fost, este și va fi.
Oamenii, după ce timp de aproape două milenii au început să simtă de fapt forța acestui impuls cosmic, vor recunoaște în viitor ce înseamnă cu adevărat pentru ei acest salt în evoluția și
misiunea Pământului. Vechile inițieri căutau să obțină ceea ce se putea recunoaște numai depășindu-se existența individuală, numai cuprinzând spiritul întregului popor.
Dacă în viața obișnuită s-ar fi auzit aceste lucruri, orice om ar fi spus: Eul este ceva trecător, apare o dată cu nașterea, dispare cu moartea. Dacă însă cineva era inițiat în secretele Misteriilor, el vedea ceea ce un altul doar bănuia și presimțea, însuși spiritul tribului său ca fiind același lucru cu ceea ce se transmitea prin sânge de-a lungul generațiilor și care era cu adevărat o ființă. El contempla numai ce se afla în lumea spirituală și nicidecum în realitatea exterioară. El putea contempla un zeu care trecea prin sângele generațiilor. A sta față în față cu acest zeu nu era posibil decât în Misterii.
Ucenicii apropiați ai lui Christos Iisus, cei care aveau o deplină înțelegere, erau conștienți că o ființă de natură spiritual-dumnezeiască se afla în fața lor, întrupată pentru simțurile
exterioare într-o personalitate umană carnală. Ei au resimțit în Christos Iisus prezența primei ființe umane individuale purtând un spirit cum altădată numai colectivitatea simțea că are și care
nu putea fi contemplat decât în lumea spirituală de inițiați. El era „primul născut” printre oameni.
Cu cât omul se individualizează mai mult, cu atât mai mult poate el deveni o ființă purtătoare de iubire. Acolo unde oamenii sunt legați prin rudenie de sânge, ei iubesc numai datorită faptului
că sunt conduși de sânge spre ceea ce ei trebuie să iubească. Când însă omul se individualizează, primește în sine și păstrează scânteia divinității, și atunci impulsul de iubire, valuri de
iubire de la om la om pornesc din dorința liberă a inimii. Un impuls nou a venit astfel să îmbogățească vechea legătură de iubire care se baza pe legătura de sânge. Încetul cu încetul, aceasta
se transformă într-o legătură de iubire spirituală, care curge de la suflet la suflet și cuprinde în cele din urmă întreaga umanitate într-o legătură comună de înfrățire generală. Christos Iisus
este însă forța, forța vie așa cum s-a manifestat istoric în fața ochilor noștri exteriori și prin care umanitatea a devenit, pentru prima dată, o comunitate frățească. Și oamenii vor înțelege
că trebuie să vadă în această legătură de iubire fraternă împlinirea unui creștinism spiritualizat.
Se spune cu multă ușurință astăzi: Teosofia trebuie să caute nucleul de adevăr comun tuturor religiilor [ Nota
8 ], căci toate religiile au același fond. Cei care vorbesc în felul acesta și care nu studiază comparativ religiile decât pentru a găsi în ele ceea ce au asemănător în
exprimări abstracte nu au înțeles nimic din principiul care stă la baza evoluției. Lumea nu evoluează fără rost. Este adevărat că fiecare religie conține adevăr, dar acest conținut evoluează de
la o formă la alta; se dezvoltă spre forme superioare. Dacă doriți să aprofundați această temă, veți găsi cu siguranță și în alte religii preceptele pe care le propagă creștinismul. Creștinismul
nu a venit cu o doctrină nouă. Esențialul în creștinism nu constă în doctrina sa. Să ne referim la marii întemeietori de religii precreștine. Ceea ce au aceștia important este învățătura lor,
este faptul că au răspândit o învățătură. Imaginați-vă că aceștia ar fi necunoscuți și de pe urma lor ar fi rămas doar ce au spus; pentru umanitate ar fi de ajuns. Dar pentru Christos Iisus ceea
ce este important este chiar faptul că a existat, că a trăit pe acest Pământ, într-un corp fizic. Nu credința în învățătura Sa, ci credința în personalitatea Sa este elementul fundamental, că în
El, oamenii au văzut pe „primul născut” între muritori și că L-au întrebat: În situația în care mă aflu, Tu simți la fel cum simt eu? Gândești la fel ca mine, așa cum gândesc eu acum, ai
aceleași dorințe ca și mine? Acesta este faptul important, că personalitatea Sa este marele model față de care ceea ce contează nu este să-I ascult predicile, ci să-L privesc pe El însuși cum
acționează. De aceea, cei mai apropiați ucenici ai lui Christos Iisus spun ceva cu totul diferit de discipolii și ucenicii altor întemeietori de religii. Aceștia spun: Maestrul meu a spus cutare
lucru, ne-a învățat cutare lucru. Ucenicii lui Christos Iisus însă, spun [ Nota
9 ]: Noi nu vă vorbim despre mituri pline de înțelepciune și nici de doctrine, ci vă spunem ce am văzut noi înșine, cu ochii noștri, și am auzit cu urechile noastre. Noi i-am
auzit vocea, mâinile noastre au atins izvorul Vieții, pentru ca să fim în comuniune cu voi. Și însuși Christos Iisus vorbește așa: Voi să fiți martorii mei în Ierusalim, în Iudeea, până la
sfârșitul veacurilor [ Nota
10 ]. Aceste cuvinte exprimă ceva de o deosebită importanță: Voi veți fi martorii mei până la sfârșitul lumii, cu alte cuvinte, întotdeauna vor fi oameni care, ca și cei de
atunci, din Iudeea și Galileea, vor putea, printr-o cunoaștere instinctivă, să spună cine a fost Christos în sensul Evangheliilor.
Dar ce înseamnă „în sensul Evangheliilor”? Nimic altceva decât că El era dintru început principiul care trăia în orice creație. El spune: Dacă nu
credeți în mine, credeți cel puțin în Moise; dacă veți crede în Moise, veți crede și în Mine, căci Moise despre mine a vorbit [ Nota 11 ]. Am văzut deja că Moise despre El a vorbit atunci când a spus „Eu
sunt” cel care mi-a spus, acel „Eu sunt” care până atunci nu era de văzut decât în spirit. Faptul că Christos s-a arătat în lume, că a fost, că a venit în lume ca om pentru oameni, iată
diferența între Evanghelia lui Christos și revelația divină a celorlalte religii. În aceste religii, cunoașterea spirituală era orientată exclusiv spre
ceea ce atunci era în afara lumii. De atunci, cu Christos Iisus apare în lume ceva ce urma să fie înțeles chiar sub forma unei manifestări în planul fizic sensibil. Ce au resimțit primii ucenici
ca fiind idealul înțelepciunii lor? Nu numai să înțeleagă cum trăiesc ființele spirituale în lumea spirituală, ci mai ales cum a putut să fie prezent aici, pe Pământ, principiul divin cel mai
înalt în persoana fizic istorică a lui Christos Iisus.
Este mult mai ușor să negi natura divină a acestei personalități, decât să o resimți ca atare. Aici este punctul de despărțire între ce se cheamă creștinism interior și o anumită doctrină de la începuturile creștinismului, diferența între gnosă și creștinismul esoteric*. Gnosa recunoaște divinitatea lui Christos, dar această doctrină nu s-a putut ridica până la a recunoaște că „Logosul” s-a făcut carne și că a locuit printre noi, așa cum subliniază autorul Evangheliei după Ioan**.
* Gnosa, în 1. greacă „gnosis” =cunoaștere. Gnosa și gnosticismul reprezintă unul din cele mai puternice curente esoterice ale antichității, în special în zona mediteraneană. Părinții Bisericii l-au combătut (N.T.).
** Ioan, cap. 1, v. 14: „Și Cuvântul s-a întrupat și a locuit între noi” (N.T.).
El spune: Christos nu trebuie considerat ca cineva ce nu poate fi găsit decât în lumea invizibilă, ci ca fiind chiar Cuvântul care a luat trup și a locuit printre noi. Trebuie să știm că o dată
cu această personalitate, în lume a apărut o forță care va acționa până în cel mai îndepărtat viitor și care va țese în jurul Pământului forța unei iubiri spirituale reale, forță care va acționa
și trăi în tot ce dă viață viitorului. Și dacă omul se atașează de această forță, va putea pătrunde în lumea spirituală din care a coborât; el se va întoarce din nou acolo, până în regiunile la
care astăzi nu au acces decât cei inițiați. Omul se va desprinde de tot ce e legat de simțuri și va pătrunde în lumea spirituală.
După cum în trecut, un inițiat putea contempla restrospectiv viața spirituală desfășurată anterior, un inițiat în spirit creștin, prin participarea sa la impulsul dat de Christos, dobândește
capacitatea de a vedea în viitor, de a cunoaște ce va deveni Pământul dacă oamenii vor înțelege să acționeze în sensul acestor impulsuri. Așa cum se putea privi în trecut, spre stadiile
evolutive prin care au trecut omul și Pământul, prin venirea lui Christos pe Pământ, se poate privi în viitorul cel mai îndepărtat. Se poate spune: în măsura în care conștiența se va transforma,
se va schimba și poziția omului în legătură cu lumea spirituală și cea sensibilă. În timp ce vechiul tip de inițiere este o inițiere către trecutul omenirii, spre vechea înțelepciune, inițierea
de tip creștin conduce spre dezvăluirea viitorului. Ceea ce devenea acum important era nu faptul ca omul să fie inițiat numai în ce se revela pentru înțelepciunea sa, pentru sensibilitatea sa,
ci să fie inițiat pentru voința sa. Căci numai așa va ști ce să facă, ce țeluri trebuie să-și fixeze pentru viitor. Omul obișnuit, ghidat de simțurile fizice, își fixează un scop pentru
după-amiază, pentru seară, pentru a doua zi. Omul spiritual este capabil, condus de principiile spirituale, să-și fixeze scopuri îndepărtate, care îi stimulează voința și îi învigorează forțele.
A fixa, în felul acesta, omenirii scopurile sale, înseamnă a concepe creștinismul în sensul său cel mai elevat, în sensul principiului christic originar, în sensul unui creștinism esoteric. Așa
a înțeles creștinismul acela care a formulat marele principiu de inițiere pentru voință, acela care a scris Apocalipsa. Nu vom înțelege corect
Apocalipsa dacă nu vom reuși să vedem că aceasta aduce impulsuri care tind spre viitor, care pledează pentru activitate, pentru acțiune.
Tot ceea ce astăzi am lăsat să treacă prin fața sufletului nostru trebuie înțeles prin prisma științei spirituale orientată antroposofic. Nu am putut să vă dau deocamdată decât o schiță. Dacă
însă reușim sa înțelegem cu ajutorul științei spirituale ce se află dincolo de lumea sensibilă, vom privi cu o mai profundă comprehensiune tot ce ni s-a spus prin Evanghelii
și prin Apocalipsă. Și cu cât vom reuși să pătrundem mai mult în lumea suprasensibilă, cu atât vom descoperi profunzimea acestor documente
creștine. Ele strălucesc și mai puternic în fața noastră, conținutul lor ne apare și mai adevărat și mai adânc, dacă ne aplecăm asupra lor cu o percepere spirituală dobândită cu ajutorul
antroposofiei. Este, fără îndoială, adevărat că și un suflet simplu poate presimți adevărurile creștinismului. Dar conștiența noastră nu se va mulțumi mereu doar cu această presimțire, ea
evoluează și vrea să știe și să cunoască. Dar chiar dacă se va ridica spre cele mai înalte cunoștințe, mai rămân încă profunde mistere în creștinism, atât pentru un suflet simplu, cât și pentru
intelectul cel mai sofisticat. Inițiatul le trăiește și le vede în imagini. De aceea, o conștiență naivă poate presimți adevărurile pe care creștinismul le cuprinde, dar omul dorește tot mai
multă cunoaștere și nu credință, și abia atunci când are această cunoaștere găsește în creștinism deplină satisfacție, când va obține o explicație reală a Evangheliilor,
și aceasta cu ajutorul științei spirituale. În acest sens, știința spirituală va dobândi același rang ca și cele mai evoluate filosofii ale antichității. Ea va da mărturie de frumoasele cuvinte
ale lui Hegel, pe care le-am citat la începutul acestei conferințe: Gândirea cea mai profundă este legată de persoana lui Christos Iisus, cel istoric și exterior, și orice fel de conștiență – și
tocmai aici găsim măreția creștinismului – poate să înțeleagă aspectele exterioare ale creștinismului. În același timp, trebuie să facem apel la înțelepciunea cea mai pătrunzătoare. Creștinismul
vorbește oricui, indiferent de gradul de cultură, dar poate răspunde și celor mai înalte exigențe.
