|
Oraşul Nürnberg va avea ocazia să sărbătorească un secol de
când în
toamna anului 1808 a primit între zidurile sale unul din cele mai
mari
spirite germane, unul din acele spirite despre care astăzi, totuşi, nu
se vorbeşte suficient de mult şi a cărui operă este şi mai puţin
înţeleasă; dar această operă va avea, pentru viaţa spirituală a
omenirii, o mare importanţă în viitor, cu condiţia ca opera sa să
fie
într-adevăr înţeleasă. El este, fireşte, greu accesibil şi
de aceea va
mai trece un timp până când oamenii îl vor aprecia.
În toamna anlui
1808, Hegel a fost numit director al Liceului regal din Nürnberg.
O afirmaţie făcută de Hegel ar putea servi foarte bine ca un fel de moto în fruntea acestor consideraţii. Hegel a spus: „Gândirea cea mai profundă este dominată de figura lui Christos, de persoana Sa istorică, exterioară, iar ceea ce face măreţia religiei creştine este că, oricât de profundă ar fi, ea este, pe de o parte, înţeleasă cu uşurinţă de conştienţa exterioară, iar pe de altă parte, ea incită la un studiu foarte aprofundat. Ea este accesibilă oricui, indiferent de nivelul cultural, răspunzând totodată celor mai înalte exigenţe“. Acestea sunt cuvintele lui Hegel, filosoful german [1]*.
*Notele se găsesc grupate la finele ciclului de conferinţe şi aparţin editorului german (N.T).
Faptul că religia creştină, că mesajul Evangheliilor sunt
inteligibile fiecărui nivel de conştienţă, aceasta o ştim de aproape
două milenii. Sarcina curentului spiritual antroposofic, al ştiinţei
spirituale va fi să arate că religia creştină ne poate purta către cea
mai profundă gândire, către o pătrundere adâncă în
înţelepciunea
umanităţii, dacă este înţeleasă în sensul ei adevărat şi
în impulsurile
sale cele mai interne, făcând din ea o dominantă a vieţii umane.
Ar fi
o dovadă de greşită înţelegere a celor expuse acum, dacă am crede
că
antroposofia, ştiinţa spirituală, ar fi întrucâtva o nouă
religie, că
ar intenţiona să instituie o credinţă religioasă în locul alteia.
Pentru a se evita o asemenea neînţelegere, se poate spune: dacă
ştiinţa
spirituală va fi corect înţeleasă, se va vedea în mod clar
că ea este
într-adevăr cel mai puternic şi mai sigur imbold pentru o viaţă
religioasă, dar ea însăşi nu este o nouă religie şi nu va denigra
şi
respinge nici o altă religie. În schimb, ea poate fi un
instrument care
să ne ajute să clarificăm cele mai profunde comori de
înţelepciune şi
adevăruri, cele mai grave taine ale religiilor, şi să le facem
inteligibile!
Ar fi poate puţin prea mult dacă, spre a arăta care este legătura
între antroposofie şi documente străvechi ale uneia sau alteia
dintre
religii – şi astăzi ne vom ocupa chiar de un străvechi document al
creştinismului – am face această comparaţie: antroposofia are aceeaşi
relaţie cu vechile documente religioase pe care teoriile matematice ar
avea-o cu unele documente care în decursul istoriei au apărut sub
forma
de cărţi sau manuale de matematică. În această privinţă există,
de
exemplu, un vechi manual, care în prezent nu interesează
decât pe un
cercetător care se ocupă cu istoria matematicii: Geometria lui Euclid.
Ea conţine pentru prima dată, sub o formă didactică, şcolărească ceea
ce astăzi învaţă copiii la şcoală. Dar câţi copii mai ştiu
că tot ce ei
învaţă acum despre drepte paralele, despre triunghiuri, despre
unghiuri
etc. se află în această carte veche, că acolo s-au dat pentru
prima
dată aceste noţiuni omenirii! Pe drept cuvânt este trezită
în prezent
în copii ideea că ei pot înţelege singuri aceste teorii şi
relaţii, că
dacă spiritul uman îşi pune în acţiune forţele şi le
îndreaptă asupra
formelor spaţiale, el este capabil să înţeleagă aceste forme fără
a mai
face uz de această străveche carte a lui Euclid. Iar cel care, fără să
fi ştiut absolut nimic despre ea, a asimilat teoriile matematice şi
geometrice, dacă va afla ulterior că există o Geometrie a lui Euclid, o
va aprecia la justa ei valoare şi va preţui pe cel care a dat, pentru
prima oară, omenirii această carte.
În acelaşi mod s-ar putea considera şi relaţia dintre ştiinţa
spirituală şi străvechile documente religioase. Sursele ştiinţei
spirituale sunt de aşa natură că nu au nevoie să se sprijine pe nici un
fel de document sau tradiţie, cu condiţia ca impulsurile sale să fie
bine înţelese. După cum cealaltă ştiinţă ne furnizează
cunoaşterea
lumii sensibile înconjurătoare prin aceea că omul îşi
foloseşte liber
forţele sale, la fel se poate ajunge la o cunoaştere a lumii
suprasensibile, ca parte nevăzută a tuturor celor văzute, prin
utilizarea forţelor şi capacităţilor care se află în stare
latentă în
sufletul fiecărui om. Şi aşa cum omul prin intermediul organelor
senzoriale are capacitatea să perceapă tot ce oferă lumea vizibilă,
sensibilă, legând aceste percepţii prin raţiune pentru a o
înţelege, la
fel, dacă se foloseşte de metodele oferite de ştiinţa spirituală, omul
are posibilitatea să privească în culisele existenţei sensibile,
acolo
unde se află spiritul originar, unde acţionează fiinţe pe care ochiul
nostru fizic nu le poate vedea şi urechea fizică nu le aude. Omul este
liber să-şi folosească forţele pentru cunoaşterea lumii fizice,
sensibile, dar, totodată, şi pentru cunoaşterea suprasensibilului. Fapt
este însă că în prezent forţele care conduc spre
cunoaşterea
suprasensibilă se află, la o bună parte din oameni, doar într-o
stare
latentă, într-un fel de somnolenţă. Dar dacă, într-un fel
sau altul,
omul se află în posesia unor cunoştinţe care îl pot
introduce în lumea
suprasensibilă de dincolo de sensibil, în nevăzutul din spatele
celor
văzute, dobândind în felul acesta o cunoaştere la fel de
sigură cum
este cunoaşterea lucrurilor şi faptelor exterioare, atunci el doreşte,
înarmat cu această cunoaştere suprasensibilă, să meargă la
izvoarele
tradiţiei, la cărţi şi documente, la străvechile scrieri care în
decursul istoriei au arătat oamenilor care este lumea suprasensibilă,
ca şi un matematician care se duce la Geometria
lui Euclid. Şi va
aprecia şi judeca aceste vechi documente, după valoarea lor, la fel cum
şi matematicianul de astăzi apreciază Geometria
lui Euclid. Căci pentru
cel care parcurge acest drum înarmat cu o cunoaştere a lumii
suprasensibile, străvechile documente ale mesajului creştin nu pierd
nimic din adevărata lor valoare. Dimpotrivă, ele îi apar
într-o
strălucitoare măreţie, căci cuprind adevăruri mult mai profunde
decât
le poate presimţi un om care nu s-a apropiat de cunoaşterea
antroposofică.
Dar pentru a găsi poziţia corectă a antroposofiei faţă de
străvechile documente religioase să clarificăm mai întâi o
problemă, şi
anume: Cine este mai bun cercetător al Geometriei lui Euclid, acela
care traduce textul literar şi fără a pătrunde mai întâi
spiritul
geometriei vrea să transmită conţinutul cărţii, sau acela care
învaţă
şi cunoaşte temeinic geometria şi datorită acestui fapt ştie să
găsească geometria şi în cartea lui Euclid? Să ne imaginăm un
simplu
filolog faţă de această carte şi care nu înţelege nimic din
geometrie:
câte erori ar comite el dorind să dezvăluie sensul cărţii! Este
ceea ce
au făcut mulţi oameni cu documentele vechi religioase, chiar dintre cei
care erau chemaţi să aprofundeze sensul real al acestora. Ei s-au
apropiat de aceste documente fără ca în prealabil independent de
acestea să fi avut cunoştinţele necesare asupra lumii suprasensibile.
Şi aşa se face că avem astăzi o serie de comentarii asupra documentelor
religioase, comentarii care ne dau în mod foarte scrupulos multe
cunoştinţe despre istoricul acestora, despre felul cum au fost
redactate, toate însă având aceeaşi valoare ca şi expunerea
unui
ignorant în ale geometriei asupra cărţii lui Euclid.
Cunoaşterea în materie de religie – şi noi tocmai aceasta
dorim să
reţinem – este ceva ce nu se poate obţine dacă nu recurgem la ajutorul
noţiunilor obţinute prin ştiinţa spirituală, deşi antroposofia nu este
decât un instrument de cunoaştere şi nicidecum ea însăsi o
religie.
Religia este caracterizată cel mai bine prin conţinutul inimii umane,
al sensibilităţii umane, prin acea sumă de senzaţii şi sentimente,
pline de afectivitate, prin care omul trimite în sus spre
entităţile şi
forţele suprasensibile ceea ce are mai bun ca receptivitate
sufletească. Caracterul religios al unei fiinţe umane ţine de văpaia
sentimentelor din sufletul său, de forţa acestor senzaţii, de natura
lor, după cum aprecierea unui tablou, a unei opere de artă pe care o
avem în faţă depinde de căldura pe care o trezeşte în
inimile noastre,
de sentimentul nostru pentru frumos. Conţinutul vieţii religioase este,
în mod cert, format din ceea ce noi considerăm a fi lumea
spirituală,
suprasensibilă. Dar după cum nici sensibilitatea estetică, artistică nu
este ceea ce noi numim înţelegere spirituală a legilor interne
ale
artei – cu toate că ea îi stimulează înţelegerea –, nici
această
înţelepciune şi ştiinţă care conduc spre lucrurile spirituale nu
este
acelaşi lucru cu religia. Această ştiinţă va da sentimentului religios
mai multă gravitate, demnitate şi măreţie, îl va face mai
cuprinzător,
dar nu este şi nici nu vrea să fie ea însăşi o religie, pentru
cine o
înţelege în mod corect, deşi – repet – ea poate să conducă
la religie.
Dacă acum dorim să înţelegem, din punctul de vedere al
ştiinţei
spirituale, forţa şi importanţa, sensul şi spiritul revelaţiei
religioase creştine, este necesar să pătrundem adânc în
viaţa
spirituală, să ne ducem cu privirea într-un trecut foarte
îndepărtat,
cu alte cuvinte, să ne raportăm chiar la perioada prereligioasă a
omenirii şi să căutăm să ne formăm o idee clară despre modul cum s-a
născut religia. Dar există oare, pe pământ, o perioadă
prereligioasă a
omenirii? Da, a existat cândva, pe pământ, o vreme
când nu exista
religie; ştiinţa spirituală ea însăşi trebuie să răspundă
afirmativ la
această întrebare, deşi, într-un sens cu totul diferit de
cel în care o
face ştiinţa materialistă. Ce importanţă are religia pentru omenire?
Religia a fost şi va mai fi pentru multă vreme ceea ce însuşi
acest
cuvânt exprimă: legătura omului cu Divinitatea, cu lumea
spirituală*.
* În latină „religio“ de la
„religare“ = a lega. Religia
înseamnă propriu-zis „legătura
sufletului“, un sens echivalent cu „pistis“
(credinţă) în l. greacă. Un
sens mai vechi este şi acela de „teamă“, dar şi de „scrupul“ (N.T.).
Şi, de fapt, perioadele religioase sunt acelea în care omul
năzuia
către o legătură cu Divinitatea, fie din străfundurile unor nostalgii,
fie că simţea că voinţa i-ar fi fost prea slabă dacă nu ar fi fost
impregnată de o forţă divină. Timpurile când omul, ca să spunem
aşa,
trăia mai mult din presimţiri interioare decât din cunoaşterea
lumii
exterioare, timpurile când lumea suprasensibilă pe care o avusese
până
atunci în jurul său, dar pe care acum mai mult o presimţea, fără
a o
mai putea percepe, acestea sunt epocile religioase ale omenirii pe
Pământ. În perioadele anterioare, omul nu simţea nevoia
unor legături
atât de arzătoare cu lumea spiritual-suprasensibilă, deoarece
avea
acces direct la această lume, aşa cum are, în prezent, acces
direct la
lumea sensibilă. Are el nevoie să fie convins că pietrele, pomii,
animalele există? Are el nevoie de fel de fel de documente străvechi ca
să ia cunoştinţă de toate acestea, să le ateste existenţa? Nu, căci le
vede în jurul lui şi nu are nevoie de o religie a lumii
sensibile. Să
ne imaginăm un om care a trăit într-o altă lume, diferită,
prevăzut cu
organe de simţ şi capacităţi de cunoaştere deosebite întru totul
de
cele actuale, dar care nu ar putea vedea pietrele, plantele şi
animalele deoarece acestea ar fi invizibile pentru el; să ne imaginăm,
deci, un astfel de om care ar afla despre existenţa pietrelor,
plantelor şi a animalelor numai din scrieri sau alte mijloace de
comunicare. Ce ar reprezenta pentru acest om ceea ce noi cunoaştem prin
contactul direct cu aceste realităţi? – aceasta ar fi pentru el
religia. Dacă într-o carte ar găsi că există pietre, plante şi
animale,
aceasta ar reprezenta pentru el religie, deoarece acest om nu a văzut
niciodată asemenea lucruri.
A existat pentru oameni o vreme când ei au trăit efectiv în mijlocul şi printre acele calităţi spirituale despre care vorbeşte acum orice religie şi izvoarele de înţelepciune sacră.
Cuvântul „evoluţie“ a devenit astăzi, în multe domenii ale concepţiei despre lume, un cuvânt magic, dar el este aplicat de ştiinţele materialiste numai la aspectele materiale, exterioare. Pentru cine priveşte însă lumea din perspectiva ştiinţei spirituale, totul, absolut totul, este în evoluţie şi mai presus de orice, însăşi conştienţa umană. Starea de conştienţă în care trăim astăzi, prin care, atunci când ne trezim dimineaţa, avem posibilitatea să vedem şi să înţelegem lumea sensibilă cu ajutorul organelor senzoriale, această stare de conştienţă este ea însăşi rezultatul unei evoluţii, s-a dezvoltat dintr-o alta anterioară. În terminologia folosită de ştiinţa spirituală se numeşte „conştienţa clară a stării de veghe“. Dar ea s-a dezvoltat dintr-o altă stare de conştienţă, mult mai veche, pe care o putem numi „conştienţa crepusculară imaginativă“ a omenirii. Cu aceasta ne ducem mult înapoi, la stări evolutive extrem de vechi ale umanităţii, despre care antropologia exterioară nu spune nimic, pentru simplul motiv că această ştiinţă materialistă utilizează doar metode şi instrumente de natură fizică şi metodele gândirii raţionale. Ea crede că omul a străbătut într-un trecut extrem de îndepărtat stări de conştienţă care ar fi fost asemănătoare cu cele străbătute de animalele actuale.
Am arătat, în unele conferinţe anterioare, cum trebuie să ne
reprezentăm, din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, raportul
omului cu animalele. Omul nu a fost niciodată o fiinţă care să se fi
putut compara cu animalul de azi. El nu se trage din entităţi
asemănătoare cu animalele actuale. Formele de evoluţie prin care a
trecut şi care au dus la structura actuală a omului s-ar dovedi complet
diferite de animalele actuale, dacă am încerca să le descriem.
Animalele actuale sunt un fel de fiinţe întârziate, rămase
la stadii
anterioare de evoluţie, încremenite. Omul a depăşit aceste stadii
anterioare, în schimb, animalele au regresat. E bine să vedem
însă, în
lumea animalelor, nişte fraţi ai omului care nu mai au formele pe care
le purtau în acele stadii anterioare. Aceste forme vechi de
evoluţie au
existat într-o perioadă când pe Pământ domneau alte
condiţii de viaţă,
când elementele nu aveau distribuţia actuală, când omul nu
era prevăzut
cu un corp fizic ca cel pe care îl poartă acum, fiind totuşi om.
El a
ştiut să aştepte, în sensul figurat al cuvântului, momentul
oportun al
evoluţiei sale, când putea să coboare într-o structură
carnală,
momentul când această materialitate carnală atinsese un stadiu
când el
putea să-şi dezvolte în ea forţa spiritului său, forţa sa
spirituală de
astăzi. Animalele nu au putut să aştepte şi s-au fixat, ca să spunem
aşa, într-un stadiu evolutiv anterior; ele au intrat
într-un corp
carnal mai devreme decât era cazul. De aceea au fost nevoite să
rămână
în urmă. Putem deci să spunem că fiinţa umană a trăit în
alte condiţii
şi în alte forme de conştienţă decât în prezent.
Mergând cu mii de ani
înapoi, vom găsi mereu alte forme de conştienţă. Ceea ce
considerăm
astăzi că este gândire logică, intelect şi inteligenţă nu au
apărut şi
nu s-au dezvoltat decât mult mai târziu în
sânul omenirii. În schimb,
unele forţe care astăzi sunt în declin, erau pe atunci mult mai
puternice, de exemplu, memoria, care era cu mult mai dezvoltată cu
multe mii de ani în urmă decât este astăzi. Datorită tocmai
progresului
obţinut în dezvoltarea inteligenţei, a intelectului, omenirea a
pierdut
mult din forţa memoriei.
Cine priveşte lumea, în mod obiectiv, cu un ochi exersat, va
recunoaşte că afirmaţiile avansate de ştiinţa spirituală sunt
întru
totul fundamentate. S-ar putea spune: Dacă toate acestea sunt
adevărate, oamenii actuali care dintr-un motiv sau altul sunt arieraţi,
înapoiaţi mintal, trebuie să aibă în schimb o memorie
dezvoltată. S-ar
mai putea, de asemenea, susţine că în cazul când unor
oameni menţinuţi
în mod artificial în stare de înapoiere li s-ar
dezvolta apoi în mod
voit intelectul memoria lor ar avea de suferit. Ei bine, în acest
oraş
a existat un asemenea caz.
Profesorul
Daumer [2],
pentru care trebuie să ne exprimăm o deosebită stimă, a observat cu
multă atenţie acest caz. Este vorba de o fiinţă umană care a rămas o
enigmă pentru multă lume, şi care într-o zi a apărut în
acest oraş în
mod foarte misterios, pentru a muri apoi la fel de misterios în
oraşul
Ansbach; este acelaşi om despre care un alt scriitor [3] spunea, pentru a
sublinia partea enigmatică a vieţii acestuia, că atunci când a
fost
înmormântat într-o parte a cerului apunea Soarele,
iar în cealaltă
parte răsărea Luna. Mulţi dintre dumneavoastră, prezenţi în
această
sală aţi înţeles că este vorba de Kaspar Hauser. Dacă lăsaţi la o
parte
toate controversele, toate părerile pro şi contra pe care acest caz
le-a provocat la timpul său, dacă luaţi în seamă numai ceea ce a
fost
strict verificat sub toate aspectele, veţi constata că acest copil
găsit pe stradă, despre care nu s-a ştiut niciodată de unde venea, din
care cauză i s-a spus „copilul Europei“, nu ştia nici să citească, nici
să scrie, atunci când a fost găsit. La vârsta de douăzeci
de ani el nu
avea nimic din ceea ce se dobândeşte prin intelect, dar, lucru
curios,
avea o memorie extraordinară. Când a început să fie,
în cele din urmă,
supus unui program de instruire, când logica a pătruns în
sufletul său,
memoria i-a slăbit. Această modificare a stării de conştienţă a fost
legată şi de un alt fapt: la început, el era de o sinceritate
aproape
de neconceput, o sinceritate absolută, apoi, pe măsură ce progresa
în
instruirea intelectuală, această sinceritate s-a pierdut încetul
cu
încetul. Cu cât gusta mai mult din intelectualitate, cu
atât se depărta
mai mult de ea.
S-ar putea studia şi descoperi multe alte aspecte, dacă am putea
cerceta profunzimile acestui suflet întârziat în mod
cu totul
artificial. Cine se sprijină pe datele ştiinţei spirituale nu consideră
niciodată ca neîntemeiate credinţele şi tradiţiile populare, pe
care
erudiţii noştri savanţi nu pun nici un temei, după care Kaspar Hauser,
pe când era cu totul ignorant, care nu ştia nici măcar că ar
exista şi
alte fiinţe care ar putea să nu semene cu el, exercita o influenţă
stranie asupra unor animale furioase aduse în faţa lui. Acestea
deveneau dintr-o dată blânde, liniştite; emana ceva din acest om
care
avea ca efect să îmblânzească un animal furios, gata să se
repeadă
asupra oricui. Aşa cum am spus, şi pentru că un asemenea caz poate fi
înţeles cu ajutorul ştiinţei spirituale, noi putem pătrunde
în natura
intimă sufletească a acestei personalităţi atât de diferite şi
totodată
atât de enigmatice şi vom avea atunci în faţa noastră un
caz care ne
dovedeşte că tot ce pare inexplicabil în viaţa obişnuită
îşi găseşte
explicaţia în fapte de natură spirituală, cu ajutorul ştiinţei
spirituale. Asemenea fapte nu vor fi în nici un caz accesibile
speculaţiei sterile, filosofice, ci numai observaţiei spirituale; dar
totodată ele sunt inteligibile unei gândiri logice, lipsite de
idei
preconcepute.
Am spus toate acestea pentru a vă arăta cum puteţi să găsiţi calea
spre ideea că actuala stare de conştientă s-a format dintr-o alta mai
veche, prin care omul nu se găsea în contact direct cu obiecte de
natură fizică, perceptibile cu organele senzoriale, aşa cum este
astăzi, ci era în contact cu fapte şi fiinţe spirituale. El nu
distingea, în acea perioadă, conturul fizic al celor din jurul
său,
care de altfel nici nu aveau o formă asemănătoare cu cea de azi.
Când o
altă fiinţă se apropia de el în sufletul său apărea ca un fel de
imagine de vis. Forma şi coloratura acestei imagini îi dădeau
omului
informaţia asupra sentimentelor celuilalt, dacă venea spre el ca
prieten sau duşman, dacă avea sentimente de simpatie sau antipatie. O
asemenea conştienţă percepea faptele spirituale şi prin acestea
însăşi
lumea spirituală care pentru el era o realitate. După cum astăzi omul
trăieşte înconjurat de fiinţe compuse din carne şi oase, la fel
trăia,
în acele îndepărtate timpuri, printre fiinţe spirituale; el
însuşi când
se privea pe sine se vedea ca o fiinţă spirituală printre alte fiinţe
spirituale. Chiar dacă nu era înzestrat decât cu un fel de
conştienţă
de vis, imaginile care se formau în el aveau o legătură vie cu
mediul
înconjurător. Este timpul acela foarte îndepărtat în
care omul trăia
încă în lumea spirituală, din care abia ulterior a
coborât, creându-şi
un înveliş carnal perceptibil cu organele de simţ, înveliş
adaptat la
starea de conştienţă pe care o are în prezent. Animalele existau
deja,
în acea vreme, în corporalitate fizică, în vreme ce
omul mai avea acces
direct la lumea spirituală. El trăia printre fiinţe spirituale, şi după
cum în prezent dumneavoastră nu aveţi nevoie de argumente şi
dovezi
pentru a fi convinşi că există pietre, plante şi animale, nici omul
acelor timpuri străvechi nu avea nevoie de dovezi de orice natură
pentru a fi convins de existenţa fiinţelor spirituale. El trăia printre
zei şi spirite şi de aceea nu avea nevoie de religie. Acestea au fost
vremurile prereligioase.
Apoi omul a coborât pe pământ şi vechea conştienţă s-a
metamorfozat,
devenind cea actuală. El nu mai vede planând în spaţiu
culori şi forme
mişcătoare, ci vede culorile că sunt suprapuse şi îmbracă
suprafaţa
lucrurilor fizice. Dar concomitent, în măsura în care a
învăţat să-şi
îndrepte simţurile spre lumea exterioară, în aceeaşi măsură
această
lume sensibilă se trage ca un văl care acoperă şi ascunde lumea
spirituală, ca un fel de mare iluzie, ca marea Maya, şi omul s-a văzut
în situaţia în care mesajele venite din lumea spirituală nu
le primea
decât prin acest văl. În momentul acela religia a devenit
pentru el o
necesitate.
Dar există şi un stadiu intermediar între perioada care a
precedat
conştienţa religioasă şi cea a conştienţei religioase propriu-zise.
În
acest stadiu intermediar s-au format mitologiile, poveştile şi
legendele tuturor popoarelor despre lumea spirituală. Există un fel de
condiţie de cafenea, cu totul superficială, care ignoră adevăratele
forţe spirituale, care susţine că personajele din mitologia germană şi
nordică, din mitologia greacă, că străvechile legende şi povestiri
despre zei şi faptele lor nu ar fi decât născociri ale
imaginaţiei
populare. Dar ele nu sunt invenţii. Poporul nu va spune niciodată,
văzând pâlcuri de nori albi mişcându-se pe cer, că
sunt mieluşei. Că
poporul ar spune aşa ceva este o pură fantezie a acestor erudiţi, plini
de multă imaginaţie în această privinţă. Adevărul este cu totul
altul.
Tot ce se spune în vechile mitologii şi legende sunt ultimele
amintiri
lăsate de conştienţa prereligioasă. Tradiţia păstrează ceea ce oamenii
văzuseră ei înşişi în acele îndepărtate timpuri.
Oamenii l-au descris
pe Wotan, pe Thor, pe Zeus ş.a.m.d. pentru că persista în ei
amintirea
a ceea ce trăiseră altădată, că aceste zeităţi fuseseră vii printre ei.
Firimituri, bucăţi din ceea ce trăiseră cândva, iată ce sunt
mitologiile.
Această stare intermediară de conştienţă s-a manifestat şi sub alt
aspect; chiar într-o epocă în care oamenii erau deja
inteligenţi, putem
spune chiar foarte inteligenţi, au existat mereu unii care, cel puţin
în stări excepţionale – numiţi-le extaz sau rătăcire, cum doriţi
– erau
capabili să contemple lumea spirituală, să mai vadă încă ceea ce
altădată vedeau toţi oamenii. Aceştia spuneau că ei înşişi au
văzut
ceva din lumea spirituală. Aceste povestiri se adăugau amintirilor
despre lumea spirituală şi astfel se năştea o credinţă vie. Astfel s-a
făcut tranziţia către o stare religioasă propriu-zisă.
Cum s-a pregătit acest stadiu religios propriu-zis în
sânul
omenirii? Totul s-a petrecut datorită faptului că omul a găsit
mijloacele şi căile de a-şi dezvolta fiinţa sa lăuntrică în aşa
fel că
a putut din nou să vadă şi să contemple lumile din care coborâse,
lumi
pe care el le contemplase altădată în acea străveche stare de
conştienţă crepusculară, voalată. Aici deschidem un capitol care
în
ochii unor oameni moderni conţine foarte puţine date demne de luat
în
seamă, este capitolul despre „iniţiaţi“. Ce sunt deci aceşti iniţiaţi?
Erau oameni care îşi formaseră propria interioritate sufletească
şi
spirituală prin anumite metode, de aşa manieră încât aveau
din nou
aptitudinea să pătrundă în lumea spirituală. Iniţierea este ceva
real;
ea există! În fiecare suflet se află în stare latentă forţe
şi
aptitudini suprasensibile. Există pentru fiecare om, sau cel puţin
poate exista, un moment decisiv, un moment solemn când aceste
forţe se
trezesc. Putem să evocăm acest moment în sufletul nostru, dacă ne
reprezentăm cum a fost evoluţia umană. Dacă ar fi să ne referim la
cuvintele lui Goethe [4],
am putea spune: Privirea noastră merge înapoi spre un trecut
foarte
îndepărtat, când corpul fizic al omului nu avea încă
ochi sau urechi
aşa cum le are astăzi. Să privim înapoi către acele timpuri
când în
locul unde sunt plasate astăzi aceste organe existau un fel de organe
„indiferente“ care nu vedeau şi nu auzeau. Apoi a venit pentru omul
fizic timpul când aceste organe oarbe s-au dezvoltat şi au
devenit
puncte luminoase, perfecţionându-se din ce în ce mai mult
până ce,
pentru ele, lumina a devenit o realitate. La fel a venit un moment şi
pentru ureche, care s-a dezvoltat şi a început să i se reveleze
în
tonuri şi armonii o lume care mai înainte era complet mută. Cu
ajutorul
forţelor solare, care au acţionat asupra sa, omul a putut să-şi formeze
ochii în organismul său fizic; el poate să trăiască astăzi
călăuzit de
spiritul său încât să-şi dezvolte şi organe spiritual
sufleteşti, în
mod asemănător. Momentul este prielnic şi pentru mulţi a şi sosit,
când
ei pot să-şi transforme sufletul şi spiritul, după cum odinioară şi-au
transformat organismul fizic. Se formează ochi şi urechi noi, prin care
din întuneric şi linişte apare lumină şi se aud sunete. Este
posibilă
chiar o dezvoltare care să permită o trăire în mijlocul lumilor
spirituale. Aceasta este iniţierea. În vechile şcoli de mistere
au
existat metode pentru dobândirea iniţierii care au fost puse la
dispoziţia omului, după cum în lumea fizică există metode pentru
cercetări chimice sau biologice, în laboratoare. Diferenţa
între
metodele utilizate de ştiinţele exterioare şi metodele de iniţiere
constă numai în faptul că ştiinţa trebuie să folosească
instrumente şi
aparate accesorii. Pentru acela, însă, care vrea să devină
iniţiat
există un singur instrument pe care trebuie să-l dezvolte: este el
însuşi şi propriile sale forţe. După cum în fier există
latentă o forţă
magnetică, la fel, în sufletul uman dormitează forţa care duce la
lumea
spirituală, la lumea sunetelor şi a luminii. Am văzut că la un moment
dat vederea normală a omului nu mai percepea decât lumea
fizic-sensibilă şi omenirea era ghidată de iniţiaţi a căror privire
putea să patrundă în lumile spirituale şi puteau să comunice şi
să
explice realităţile lumii spirituale în care omul trăise altădată.
Există o primă treaptă de iniţiere: unde conduce ea? Cum se prezintă
sufletului uman? Să nu credeţi că această evoluţie constă numai
în
speculaţii filosofice, elaborări de concepte subtile, de rafinamente
intelectuale. Noţiunile pe care omul le are despre lumea exterioară,
sensibilă se transformă, iau un alt conţinut în cel care tinde să
pătrundă în lumea spirituală. El nu mai înţelege lumea cu
ajutorul
cunceptelor conturate precis, ci prin imagini, prin imaginaţiuni. Căci
omul creşte acum într-o ambianţă spirituală creatoare de lumi şi
atunci
îşi dă seama că obiectele lumii sensibile, precis conturate, nu
au
decât o valoare relativă, sunt numai obiecte. În
sânul creaţiei
universale, animalele nu mai apar cu contururi precise. Aveţi ca temei
ceva ca o imagine din care pot să se formeze figuri şi structuri
exterioare diverse, o realitate vie, care se organizează de la sine.
Trebuie să luăm foarte în serios cuvintele lui Goethe: „Tot ce e
trecător e doar aparenţă“ [5].
Iniţiatul învaţă mai întâi prin imagini să cunoască
şi să înţeleagă,
învaţă să se înalţe în lumea spirituală. Atunci
conştienţa sa trebuie
să devină mai mobilă decât cea care ne serveşte, în mod
obişnuit, să
înţelegem lumea sensibilă care ne înconjoară. De aceea,
acest stadiu de
dezvoltare se numeşte „conştienţă imaginativă“. Ea permite din nou
omului accesul în lumea spirituală, dar, de data aceasta, nu
în mod
nebulos. Această „conştienţă iniţiatică“ este clară, omul devine
conştient de pătrunderea sa în lumea spirituală aşa cum este
conştient
de sine, în conştienţa stării de veghe, în timpul zilei.
Omul face în
felul acesta un pas înainte în evoluţia sa deoarece are
acum
capacitatea să cunoască lumea spirituală în mod conştient.
Aşadar, conştienţa imaginativă – conştienţa iniţiatică – este prima treaptă a iniţierii pe care omul o trăieşte. Iar ceea ce au experimentat şi au aflat în lumea spirituală cei iniţiaţii s-a consemnat în vechile tradiţii şi vechile texte religioase ale omenirii, tot aşa cum Euclid a comunicat bazele geometriei. Noi înţelegem ce conţin aceste vechi documente dacă mergem înapoi la sursa lor, adică la contemplaţia iniţiaţilor.
Aceasta era situaţia în omenire până la venirea celei
mai mari
entităţi care a păşit pe pământ, a lui Christos Iisus. Prin
venirea Sa,
un nou element pătrunde în evoluţie. Dacă vrem să ne facem o
imagine
clară în ce constă elementul esenţial nou pe care omenirea l-a
primit
prin Christos Iisus*, este necesar să observăm că în toate
sanctuarele
de iniţiere precreştine omul era astfel iniţiat încât era
necesară
izolarea completă a sa de evoluţia restului omenirii şi asupra
sufletului său se exercita o transformare care avea loc în cele
mai
secrete locuri. Şi mai este un lucru de care să ţinem seamă, şi anume
că în conştienţa omului mai dăinuia, când el se ridica din
nou spre
lumea spirituală, un rest din vechea conştienţă imaginativă nebuloasă,
de vis. Candidatul era obligat să fugă de lumea senzorială pentru a
putea să pătrundă în lumea spirituală. În prezent, această
condiţie nu
mai este necesară şi aceasta se datorează venirii lui Christos Iisus pe
pământ. Prin faptul că principiul lui Christos a pătruns în
omenire,
fiinţa centrală, punctul central al lumii spirituale s-a manifestat la
un moment dat istoric într-o fiinţă umană pe acest pământ.
Această
înaltă entitate este aceeaşi pe care o aşteptau mulţi, toţi cei
care
ajunseseră la o viaţă religioasă dezvoltată, care o contemplau în
sanctuarele de iniţiere, toţi cei care ieşeau din lumea senzorială
pentru a pătrunde în lumea spirituală. Fiinţa despre care se
vestise şi
pe care omul trebuia să o considere ca fiind cea mai înaltă,
această
fiinţă a pătruns în istoria omenirii cu Christos Iisus. Şi cel
care
înţelege ceva din autentica ştiinţă spirituală ştie că toate
profeţiile
religioase făcute înainte de venirea lui Christos nu sunt
decât
vestirea lui Christos Iisus.
* Considerăm forma folosită
de traducător, Christos Iisus, o inadvertenţă, care nu corespunde nici
structurii limbii germane, nici intenţiilor lui R. Steiner. Forma
Christus Jesus pune accentul
pe Iisus şi s-ar traduce Iisus (purtător
al lui) Christos, aşa cum
rezultă nu numai din comentariile lui R.
Steiner făcute la evanghelii, dar şi în expunerea făcută în
conferinţa
din 16. I. 1916 privind concepţia lui Tertulian. Expunerea germană
uzuală Jesus Christus s-ar
traduce în limba română Christos
Iisus. R.
Steiner a redat limbii germane forma corectă, corespunzătoare expresiei
Iisus Christos uzuală în
limba
română şi în limbile romanice în
general. Iisus devine după botezul în Iordan Iisus Christos,
în care
Christos are funcţia de a preciza noua calitate a lui Iisus după botez.
(Petre Papacostea)
Când vechii initiaţi voiau să vorbească despre
Cel-prea-înalt, care
lor le era accesibil în lumea spirituală, şi în care ei
vedeau ca fiind
temeiul originar al tuturor lucrurilor, ei vorbeau de Christos Iisus,
folosind însă diferite nume. Să luăm doar un exemplu din Vechiul
Testament şi care este chiar o vestire. Să ne amintim cum Moise,
când
trebuia să conducă poporul, a primit porunca: Spune poporului tău că
ceea ce tu trebuie să faci Domnul Dumnezeu ţi-a poruncit să faci [6] Atunci Moise spune:
Cum mă vor crede oamenii, cum le voi putea da o dovadă? Ce trebuie să
le spun dacă mă vor întreba: Cine te-a trimis? – Şi i s-a
poruncit:
Spune „Eu sunt“, acesta te-a trimis. Citiţi şi comparaţi cât
puteţi mai
exact cu textul originar. Veţi vedea despre ce e vorba, ce
înseamnă
acest „Eu sunt“. „Eu sunt“ este numele entităţii divine, al
principiului christic din om, al entităţii din care el simte că o
picătură există şi în el, ca o scânteie, când el
însuşi poate să
rostească „Eu sunt“. Piatra nu poate să spună „Eu sunt“, planta nu
poate şi nici animalul nu poate să spună „Eu sunt“. Omul este
încoronarea creaţiei, pentru că el singur poate spune despre sine
„Eu
sunt“, numai el poate rosti un nume care nu se cuvine decât celui
care
se exprimă pe sine. „Eu“ nu vă denumeşte decât pe dumneavoastră
înşivă.
Nimeni altul nu vă poate numi „eu“. Prin acest cuvânt, sufletul
vorbeşte cu sine, prin acest cuvânt, la care nu are acces
decât fiinţa
care nu vine din afară, pe nici o cale exterioară, în suflet.
Aici,
Dumnezeu vorbeşte. De aceea, numele „Eu sunt“ a fost dat divinităţii
care umple Universul. „Spune că, «Eu sunt» este cel care
ţi-a spus!“ –
iată ce trebuia Moise să spună poporului.
Oamenii nu au deprins decât încetul cu încetul
sensul şi profunda
semnificaţie a lui „Eu sunt“. Ei nu au simţit de la început ca
individualităţi. Puteţi găsi aceasta şi în Vechiul Testament:
oamenii
nu se simţeau încă individualităţi. Chiar şi în sânul
triburilor
germanice, chiar şi în perioada de început a
creştinismului, oamenii nu
se simţeau ca indivizi. Gândiţi-vă la triburile de cherusci, de
teutoni
etc., la toate popoarele de origine germană care locuiau pe teritoriul
care formează astăzi Germania. Teutonul simţea mai degrabă „eul“
grupului, în care el se vedea ca un membru. Nimeni nu rostea,
în sensul
în care spunem noi azi, „Eu sunt“. Omul se simţea că face parte
dintr-un organism compus din toţi cei care erau uniţi prin legături de
sânge.
Această înrudire prin legăturile de sânge în
sensul cel mai larg o
întâlnim şi în Vechiul
Testament.
Fiecare se simţea integrat în
întregul popor, iar acesta era condus de un „eu“. El
înţelegea foarte
bine ce însemnau cuvintele „Eu şi Tatăl meu Abraham suntem una“,
căci
el urmărea înrudirea prin sânge de-a lungul generaţiilor
până la
Abraham. El se simţea protejat, dacă voia să-şi depăşească eul
individual în Părintele Abraham, de tot sângele, purtător
exterior al
eului poporului, adică al eului colectiv, al eului grup, care curgea
de-a lungul generaţiilor.
Dacă facem acum o comparaţie între afirmaţiile încărcate
de o atât
de înaltă semnificaţie pentru adeptul Vechiului
Testament şi ceea ce
aduce Christos Iisus, aceasta proiectează o lumină strălucitoare asupra
întregului progres care s-a realizat prin evoluţia
creştinismului. „Mai
înainte ca Abarham să fie, a fost «Eu sunt»“ [7]. Ce înseamnă
acest
„Înainte de Abraham, a fost «Eu sunt»“? Care este de
fapt traducerea şi
interpretarea corectă a acestui citat biblic? Aceasta: Mergeţi
cât de
mult înapoi, prin toate generaţiile, şi veţi găsi ceva în
voi înşivă,
în individualitatea fiecăruia, care este mai etern decât
tot ce s-a
infiltrat prin toate generaţiile înrudite prin sânge.
Înainte de toţi
strămoşii, înainte ca ei să fi existat, a fost „Eu sunt“, acea
fiinţă
implantată în fiecare om şi pe care orice suflet omenesc o simte
nemijlocit ca fiind totodată el însuşi. Nu eu şi Tatăl Abraham,
nu eu
şi un tată temporar, ci eu şi Tatăl spiritual care nu este legat de
nimic vremelnic, de nimic trecător, noi suntem una. „Eu şi Tatăl suntem
una“. În fiecare om se găseşte şi Tatăl, acest Principiu divin
care
trăieşte în el, care a fost, este şi va fi.
Oamenii, după ce timp de aproape două milenii au început să
simtă de
fapt forţa acestui impuls cosmic, vor recunoaşte în viitor ce
înseamnă
cu adevărat pentru ei acest salt în evoluţia şi misiunea
Pământului.
Vechile iniţieri căutau să obţină ceea ce se putea recunoaşte numai
depăşindu-se existenţa individuală, numai cuprinzând spiritul
întregului popor.
Dacă în viaţa obişnuită s-ar fi auzit aceste lucruri, orice om ar fi spus: Eul este ceva trecător, apare o dată cu naşterea, dispare cu moartea. Dacă însă cineva era iniţiat în secretele Misteriilor, el vedea ceea ce un altul doar bănuia şi presimţea, însuşi spiritul tribului său ca fiind acelaşi lucru cu ceea ce se transmitea prin sânge de-a lungul generaţiilor şi care era cu adevărat o fiinţă. El contempla numai ce se afla în lumea spirituală şi nicidecum în realitatea exterioară. El putea contempla un zeu care trecea prin sângele generaţiilor. A sta faţă în faţă cu acest zeu nu era posibil decât în Misterii.
Ucenicii apropiaţi ai lui Christos Iisus, cei care aveau o deplină
înţelegere, erau conştienţi că o fiinţă de natură
spiritual-dumnezeiască se afla în faţa lor, întrupată
pentru simţurile
exterioare într-o personalitate umană carnală. Ei au resimţit
în
Christos Iisus prezenţa primei fiinţe umane individuale purtând
un
spirit cum altădată numai colectivitatea simţea că are şi care nu putea
fi contemplat decât în lumea spirituală de iniţiaţi. El era
„primul
născut“ printre oameni.
Cu cât omul se individualizează mai mult, cu atât mai
mult poate el
deveni o fiinţă purtătoare de iubire. Acolo unde oamenii sunt legaţi
prin rudenie de sânge, ei iubesc numai datorită faptului că sunt
conduşi de sânge spre ceea ce ei trebuie să iubească. Când
însă omul se
individualizează, primeşte în sine şi păstrează scânteia
divinităţii,
şi atunci impulsul de iubire, valuri de iubire de la om la om pornesc
din dorinţa liberă a inimii. Un impuls nou a venit astfel să
îmbogăţească vechea legătură de iubire care se baza pe legătura
de
sânge. Încetul cu încetul, aceasta se transformă
într-o legătură de
iubire spirituală, care curge de la suflet la suflet şi cuprinde
în
cele din urmă întreaga umanitate într-o legătură comună de
înfrăţire
generală. Christos Iisus este însă forţa, forţa vie aşa cum s-a
manifestat istoric în faţa ochilor noştri exteriori şi prin care
umanitatea a devenit, pentru prima dată, o comunitate frăţească. Şi
oamenii vor înţelege că trebuie să vadă în această legătură
de iubire
fraternă împlinirea unui creştinism spiritualizat.
Se spune cu multă uşurinţă astăzi: Teosofia trebuie să caute nucleul
de adevăr comun tuturor religiilor [8], căci toate religiile
au acelaşi fond. Cei care vorbesc în felul acesta şi care nu
studiază
comparativ religiile decât pentru a găsi în ele ceea ce au
asemănător
în exprimări abstracte nu au înţeles nimic din principiul
care stă la
baza evoluţiei. Lumea nu evoluează fără rost. Este adevărat că fiecare
religie conţine adevăr, dar acest conţinut evoluează de la o formă la
alta; se dezvoltă spre forme superioare. Dacă doriţi să aprofundaţi
această temă, veţi găsi cu siguranţă şi în alte religii
preceptele pe
care le propagă creştinismul. Creştinismul nu a venit cu o doctrină
nouă. Esenţialul în creştinism nu constă în doctrina sa. Să
ne referim
la marii întemeietori de religii precreştine. Ceea ce au aceştia
important este învăţătura lor, este faptul că au răspândit
o
învăţătură. Imaginaţi-vă că aceştia ar fi necunoscuţi şi de pe
urma lor
ar fi rămas doar ce au spus; pentru umanitate ar fi de ajuns. Dar
pentru Christos Iisus ceea ce este important este chiar faptul că a
existat, că a trăit pe acest Pământ, într-un corp fizic. Nu
credinţa în
învăţătura Sa, ci credinţa în personalitatea Sa este
elementul
fundamental, că în El, oamenii au văzut pe „primul născut“
între
muritori şi că L-au întrebat: În situaţia în care mă
aflu, Tu simţi la
fel cum simt eu? Gândeşti la fel ca mine, aşa cum gândesc
eu acum, ai
aceleaşi dorinţe ca şi mine? Acesta este faptul important, că
personalitatea Sa este marele model faţă de care ceea ce contează nu
este să-I ascult predicile, ci să-L privesc pe El însuşi cum
acţionează. De aceea, cei mai apropiaţi ucenici ai lui Christos Iisus
spun ceva cu totul diferit de discipolii şi ucenicii altor
întemeietori
de religii. Aceştia spun: Maestrul meu a spus cutare lucru, ne-a
învăţat cutare lucru. Ucenicii lui Christos Iisus însă, spun
[9]: Noi nu vă vorbim
despre mituri pline de înţelepciune şi nici de doctrine, ci vă
spunem
ce am văzut noi înşine, cu ochii noştri, şi am auzit cu urechile
noastre. Noi i-am auzit vocea, mâinile noastre au atins izvorul
Vieţii,
pentru ca să fim în comuniune cu voi. Şi însuşi Christos
Iisus vorbeşte
aşa: Voi să fiţi martorii mei în Ierusalim, în Iudeea,
până la
sfârşitul veacurilor [10]. Aceste cuvinte
exprimă ceva de o deosebită importanţă: Voi veţi fi martorii mei
până
la sfârşitul lumii, cu alte cuvinte, întotdeauna vor fi
oameni care, ca
şi cei de atunci, din Iudeea şi Galileea, vor putea, printr-o
cunoaştere instinctivă, să spună cine a fost Christos în sensul Evangheliilor.
Dar ce înseamnă „în sensul Evangheliilor“?
Nimic altceva decât că El era dintru început principiul
care trăia în
orice creaţie. El spune: Dacă nu credeţi în mine, credeţi cel
puţin în
Moise; dacă veţi crede în Moise, veţi crede şi în Mine,
căci Moise
despre mine a vorbit [11]. Am văzut deja că
Moise despre El a vorbit atunci când a spus „Eu sunt“ cel care
mi-a
spus, acel „Eu sunt“ care până atunci nu era de văzut decât
în spirit.
Faptul că Christos s-a arătat în lume, că a fost, că a venit
în lume ca
om pentru oameni, iată diferenţa între Evanghelia lui Christos şi
revelaţia divină a celorlalte religii. În aceste religii,
cunoaşterea
spirituală era orientată exclusiv spre ceea ce atunci era în
afara
lumii. De atunci, cu Christos Iisus apare în lume ceva ce urma să
fie
înţeles chiar sub forma unei manifestări în planul fizic
sensibil. Ce
au resimţit primii ucenici ca fiind idealul înţelepciunii lor? Nu
numai
să înţeleagă cum trăiesc fiinţele spirituale în lumea
spirituală, ci
mai ales cum a putut să fie prezent aici, pe Pământ, principiul
divin
cel mai înalt în persoana fizic istorică a lui Christos
Iisus.
Este mult mai uşor să negi natura divină a acestei personalităţi, decât să o resimţi ca atare. Aici este punctul de despărţire între ce se cheamă creştinism interior şi o anumită doctrină de la începuturile creştinismului, diferenţa între gnosă şi creştinismul esoteric*. Gnosa recunoaşte divinitatea lui Christos, dar această doctrină nu s-a putut ridica până la a recunoaşte că „Logosul“ s-a făcut carne şi că a locuit printre noi, aşa cum subliniază autorul Evangheliei după Ioan**.
* Gnosa, în 1. greacă
„gnosis“
=cunoaştere. Gnosa şi gnosticismul reprezintă unul din cele mai
puternice curente esoterice ale antichităţii, în special în
zona
mediteraneană. Părinţii Bisericii l-au combătut (N.T.).
** Ioan, cap. 1, v. 14: „Şi
Cuvântul s-a întrupat şi a locuit între noi“ (N.T.).
El spune: Christos nu trebuie considerat ca cineva ce nu poate fi
găsit decât în lumea invizibilă, ci ca fiind chiar
Cuvântul care a luat
trup şi a locuit printre noi. Trebuie să ştim că o dată cu această
personalitate, în lume a apărut o forţă care va acţiona
până în cel mai
îndepărtat viitor şi care va ţese în jurul Pământului
forţa unei iubiri
spirituale reale, forţă care va acţiona şi trăi în tot ce dă
viaţă
viitorului. Şi dacă omul se ataşează de această forţă, va putea
pătrunde în lumea spirituală din care a coborât; el se va
întoarce din
nou acolo, până în regiunile la care astăzi nu au acces
decât cei
iniţiaţi. Omul se va desprinde de tot ce e legat de simţuri şi va
pătrunde în lumea spirituală.
După cum în trecut, un iniţiat putea contempla restrospectiv
viaţa
spirituală desfăşurată anterior, un iniţiat în spirit creştin,
prin
participarea sa la impulsul dat de Christos, dobândeşte
capacitatea de
a vedea în viitor, de a cunoaşte ce va deveni Pământul dacă
oamenii vor
înţelege să acţioneze în sensul acestor impulsuri. Aşa cum
se putea
privi în trecut, spre stadiile evolutive prin care au trecut omul
şi
Pământul, prin venirea lui Christos pe Pământ, se poate
privi în
viitorul cel mai îndepărtat. Se poate spune: în măsura
în care
conştienţa se va transforma, se va schimba şi poziţia omului în
legătură cu lumea spirituală şi cea sensibilă. În timp ce vechiul
tip
de iniţiere este o iniţiere către trecutul omenirii, spre vechea
înţelepciune, iniţierea de tip creştin conduce spre dezvăluirea
viitorului. Ceea ce devenea acum important era nu faptul ca omul să fie
iniţiat numai în ce se revela pentru înţelepciunea sa,
pentru
sensibilitatea sa, ci să fie iniţiat pentru voinţa sa. Căci numai aşa
va şti ce să facă, ce ţeluri trebuie să-şi fixeze pentru viitor. Omul
obişnuit, ghidat de simţurile fizice, îşi fixează un scop pentru
după-amiază, pentru seară, pentru a doua zi. Omul spiritual este
capabil, condus de principiile spirituale, să-şi fixeze scopuri
îndepărtate, care îi stimulează voinţa şi îi
învigorează forţele. A
fixa, în felul acesta, omenirii scopurile sale, înseamnă a
concepe
creştinismul în sensul său cel mai elevat, în sensul
principiului
christic originar, în sensul unui creştinism esoteric. Aşa a
înţeles
creştinismul acela care a formulat marele principiu de iniţiere pentru
voinţă, acela care a scris Apocalipsa.
Nu vom înţelege corect Apocalipsa dacă nu vom reuşi să vedem că
aceasta
aduce impulsuri care tind spre viitor, care pledează pentru activitate,
pentru acţiune.
Tot ceea ce astăzi am lăsat să treacă prin faţa sufletului nostru
trebuie înţeles prin prisma ştiinţei spirituale orientată
antroposofic.
Nu am putut să vă dau deocamdată decât o schiţă. Dacă însă
reuşim sa
înţelegem cu ajutorul ştiinţei spirituale ce se află dincolo de
lumea
sensibilă, vom privi cu o mai profundă comprehensiune tot ce ni s-a
spus prin Evanghelii şi prin
Apocalipsă. Şi cu cât
vom
reuşi să pătrundem mai mult în lumea suprasensibilă, cu
atât vom
descoperi profunzimea acestor documente creştine. Ele strălucesc şi mai
puternic în faţa noastră, conţinutul lor ne apare şi mai adevărat
şi
mai adânc, dacă ne aplecăm asupra lor cu o percepere spirituală
dobândită cu ajutorul antroposofiei. Este, fără îndoială,
adevărat că
şi un suflet simplu poate presimţi adevărurile creştinismului. Dar
conştienţa noastră nu se va mulţumi mereu doar cu această presimţire,
ea evoluează şi vrea să ştie şi să cunoască. Dar chiar dacă se va
ridica spre cele mai înalte cunoştinţe, mai rămân
încă profunde mistere
în creştinism, atât pentru un suflet simplu, cât şi
pentru intelectul
cel mai sofisticat. Iniţiatul le trăieşte şi le vede în imagini.
De
aceea, o conştienţă naivă poate presimţi adevărurile pe care
creştinismul le cuprinde, dar omul doreşte tot mai multă cunoaştere şi
nu credinţă, şi abia atunci când are această cunoaştere găseşte
în
creştinism deplină satisfacţie, când va obţine o explicaţie reală
a Evangheliilor, şi aceasta
cu
ajutorul ştiinţei spirituale. În acest sens, ştiinţa spirituală
va
dobândi acelaşi rang ca şi cele mai evoluate filosofii ale
antichităţii. Ea va da mărturie de frumoasele cuvinte ale lui Hegel, pe
care le-am citat la începutul acestei conferinţe: Gândirea
cea mai
profundă este legată de persoana lui Christos Iisus, cel istoric şi
exterior, şi orice fel de conştienţă – şi tocmai aici găsim măreţia
creştinismului – poate să înţeleagă aspectele exterioare ale
creştinismului. În acelaşi timp, trebuie să facem apel la
înţelepciunea
cea mai pătrunzătoare. Creştinismul vorbeşte oricui, indiferent de
gradul de cultură, dar poate răspunde şi celor mai înalte
exigenţe.
