Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

APOCALIPSA LUI IOAN

GA 104


CONFERINŢA I

APOCALIPSA CA DOCUMENT DE INIŢIERE CREŞTINĂ

Nürnberg, 18 iunie 1908

În zilele următoare ne vom consacra studierii unei teme antroposofice profundă şi de o mare importanţă. Mai înainte de a începe, vă rog să-mi îngăduiţi de a exprima o adâncă satisfacţie văzând reuniţi atâţia prieteni, nu numai din numeroase părţi ale Germaniei, dar chiar din diferite alte ţări din Europa, pentru a lua parte la expunerea acestei teme. Înainte de toate, îmi exprim satisfacţia faţă de prietenii noştri din acest oraş, care în mod sigur, în ceea ce îi priveşte, nu vor fi mai puţin bucuroşi decât cel care vă vorbeşte acum de posibilitatea de a fi reuşit să creeze, aici la Nürnberg, timp de mai multe zile, o atmosferă de trăire antroposofică, în compania numeroşilor prieteni veniţi de peste hotare. Căci în acest oraş îndeosebi, în afara unei arzătoare aspiraţii pentru cunoaşterea marilor adevăruri pe care ni le revelează Ştiinţa spirituală, s-a putut arăta ce înseamnă o atitudine lăuntrică antroposofică, o veritabilă viaţă antroposofică, totul cu o desavârşită înţelegere: această viaţă antroposofică o vom realiza numai când revelaţiile Ştiinţei spirituale nu le vom lua ca simple subiecte teoretice, ci vor deveni pentru noi ceva viu, care să umple de spiritualitate propria noastră viaţă, pană în adâncul sufletului, unindu-ne totodată prin cele mai strânse legături cu semenii noştri, cu lumea întreagă.

Este foarte important pentru om să simtă că tot ce îl înconjoară în lumea sensibilă, în această existenţă perecptibilă cu simţurile, nu este în cele din urmă decât fizionomia exterioară a unei realităţi invizibile, suprasensibile. Pentru cel care leagă antroposofia de viaţă, care o aplică în viaţă, lumea, cu tot ce cuprinde ea, îi apare, din ce în ce mai mult, ca fiind o expresie a unei esenţe divine spirituale. Înfăţişarea lumii pe care o vedem în jurul nostru este ca şi trăsăturile feţei, după care se pot aprecia inima şi sufletul unui om. Şi tot ce vedem, stânci şi munţi, pătura de verdeaţă a Pământului, animale şi oameni, tot ce ne înconjoară, precum şi comportamentul oamenilor, totul va fi pentru noi expresia, fizionomia unei realităţi spirituale, divine. Prin acest fel de a vedea lumea, în om se deschide o viaţă nouă, un nou entuziasm, o nobilă înflăcărare pentru tot ce vrea să întreprindă.

Am să vă dau un mic exemplu, foarte semnificativ, o experienţă pe care am trăit-o în timpul unuia din turneele mele de conferinţe [12]. Acest exemplu arată că istoria lumii, când este considerată ca expresie a spiritualului, a divinităţii, apare în toate ocaziile semnificativă, mereu şi pretutindeni ne vorbeşte un limbaj nou. Acum câteva săptămâni, eram în Scandinavia şi am putut constata că viaţa în acea parte nordică a Europei este încă străbătută de ecoul a tot ce a fost în trecut; tot ce este spiritual era încă impregnat de prezenţa, în conştienţa oamenilor, a fiinţelor care populau mitologiile nordice. S-ar putea spune că în aceste ţinuturi tot ce apare în faţa privirii noastre este ecoul a ceea ce a constituit viaţa spirituală a nordului în acel trecut îndepărtat despre care vorbeau iniţaţii Misteriilor druidice şi ai Misteriilor droţilor [13] discipolilor lor. Se observă şi acum influenţa acestui suflu magic care a pătruns în viaţa spirituală a acestor ţinuturi nordice şi care se pot privi ca fiind expresia unor foarte frumoase raporturi karmice. La Uppsala, am simţit că sunt chiar în centrul acestei lumi, atunci când am văzut prima traducere germanică a Bibliei, când m-am aflat în faţa acelui Codex argenteust [14] al lui Wulfila. Acest codex a poposit la Uppsala printr-o stranie înlănţuire de evenimente karmice. Întâi s-a aflat la Praga; în timpul războiului purtat de suedezi, a fost luat şi dus la Uppsala şi acolo se găseşte şi acum, adevărat simbol grăitor pentru cel care doreşte să cerceteze cât de puţin vechile Misterii. Acest caracter de mister, această pătrundere în lumea spirituală, este impregnat în mod real în mijlocul acestor vechi culturi europene, marcate de un straniu caracter comun pe care îl resimt în mod profund toţi cei care au primit iniţierea, în acele timpuri de mult trecute. Inimile lor erau străbătute de un tragic sentiment când reuşeau ca privirea lor să pătrundă în secretele existenţei, presimţind, însă, că numai în viitor va veni ceva să aducă adevărata dezlegare a acestor enigme. Gândurile acestor initiaţi erau permanent îndreptate spre o lume mult mai strălucitoare, ale cărei raze vor ajunge într-o zi să lumineze pe deplin cunoaşterea iniţiatică dobândită în vechile Misterii. Se poate spune că în toate aceste locuri de Misterii se vorbea în mod profetic că urma să se petreacă întruparea lui Christos Iisus. Un puternic sentiment de aşteptare umplea acea atmosferă de profeţie în toate Misteriile nordice.

Nu trebuie să vă chinuiţi prea mult pentru a descifra sensul şi nici să îmbrăcaţi în gânduri prea conturate ceea ce urmează să vă spun acum. Fraza pe care am să o spun nu este decât expresia simptomatică a unui adevăr profund. În ceea ce ni s-a transmis din tradiţia vechilor Misterii germanice, un ultim vestigiu este legenda lui Siegfrid, în care se găseşte ceva din acel sentiment de mister de care tocmai vorbeam. Când ni se arată că Siegfrid trebuie considerat ca reprezentant al vechii iniţieri germanice, nordice, când ni se spune că în punctul lui vulnerabil, care era în spate, era pusă o frunză, cine poate resimţi că în această legendă există ceva simptomatic, acela îşi poate da seama că locul acela vulnerabil din corpul său este punctul unde se va afla altceva, atunci când fiinţa umană nu va mai putea fi atinsă de ceea ce încă putea răni pe iniţiatul în vechile Misterii nordice. Acesta era chiar locul din corpul omenesc pe care trebuie să-l acopere Crucea Iui Christos Iisus. Iniţiatul în vechile Misterii nordice ignora acest lucru, dar acesta este înţelesul pe care îl evocau vechile Misterii prin legenda lui Siegfrid. Aşa se făcea referire în mod simptomatic la concordanţa între vechile iniţieri ale druizilor şi ale droţilor şi Misteriile creştinismului. Iată ce ne aminteşte această instalare, în acel loc în lumea nordică, a primei traduceri germanice a Bibliei. Ne apare ca ceva foarte expresiv şi ca o înlănţuire karmică exprimată in mod simbolic pentru dumneavoastră faptul că un număr de unsprezece foi din Codex argenteus au fost furate într-o zi, dar că posesorul acestor file furate, cuprins de remuşcări, nu a mai vrut să le reţină şi le-a adus înapoi. Aşa cum am spus, nu trebuie să găsim în aceasta neapărat o semnificaţie, ci doar să le considerăm ca o ilustrare figurată a unor înlănţuiri de fapte karmice, iar prezenţa în lumea nordică a primei traduceri în vechea limbă germanică a Bibliei este un exemplu, o expresie a acelor înlănţuiri. Şi la fel cu acest fapt real, istoric tot aşa, tot ceea ce viaţa ne aduce în cale, lucruri mari şi mici, ne va apărea conturat şi luminat de o înţelegere nouă, datorită spiritului antroposofic care ne permite să vedem în tot ce este de natură fizică, perceptibil, o expresie reală a unei realităţi suprasensibile, spirituale.

Fie ca această convingere să ne călăuzească de-a lungul acestor conferinţe şi din ea să izvorască acel sentiment care să ne umple sufletul şi inima şi să ne ajute să cuprindem cu deplină înţelegere cel mai important document al creştinismului, care este Apocalipsa lui Ioan. Căci cele mai adânci adevăruri ale creştinismului sunt cuprinse in el. Acest document nu conţine nimic mai puţin decât o mare parte din Misteriile creştine, substanţa cea mai profundă a tot ceea ce spunem că este creştinism esoteric. Şi acesta este şi motivul – şi nici nu trebuie să ne mire – că din toate documentele creştine el a fost cel mai puţin înţeles. Aproape chiar de la începuturile curentului spiritual creştin el nu a fost înţeles de cei care nu erau adevărati iniţiaţi creşini. Ceva mai mult, el a fost greşit înţeles şi interpretat, de aceea, în felurite chipuri, după natura şi stilul epocii respective. Această înţelegere eronată a dăinuit permanent, atât în epocile când se mergea pe o interpretare materialistă a faptelor spirituale, cât şi în perioadele când marile curente religioase au împins spre fanatism diversele partide şi facţiuni. La fel de greşit înţeles a fost şi în epoca modernă de cei care credeau că pot rezolva enigmele lumii în spiritul unui materialism din cel mai grosolan, legat de lumea sensibilă.

Înaltele adevăruri spirituale revelate la începuturile creştinismului, şi a căror contemplare era îngaduită celor carc le puteau înţelege, se găsesc expuse, atât cât pot fi ele exprimate prin scris, în Apocalipsa lui Ioan, care este totodată şi o scriere canonică. Dar încă de la primele începuturi ale erei creştine cei care gândeau în mod exoteric nu au fost capabili să înţeleagă substanţa profund spirituală pe care o are creştinismul esoteric. Şi aceasta în aşa măsură încât curentul oficial, exoteric, a ajuns la concluzia că faptele din evoluţia cosmică desfăşurate pe plan spiritual şi care nu erau, deci , accesibile decât celor care puteau pătrunde cu privirea în lumea spirituală, ei bine, gândirea exoterică a conchis că toate aceste fapte se derulaseră numai pe plan fizic, material, pe scena istorică a lumii civilizate de atunci. Aşa s-a întâmplat că în timp ce autorul Apocalipsei consemna în scrierea sa rezultatele iniţierii sale creştine, ceilalţi nu l-au înţeles decât în sens exoteric şi credeau că ceea ce marele vizionar şi clarvăzător a contemplat, şi orice iniţiat ştie că desfăşurarea faptelor expuse avea loc numai în planul spiritual, fapte care, de altlel, erau cunoscute la iniţiaţi cu milenii în urmă, credeau deci că cele relatate urmau să se împlinească în scurt timp, pe plan exterior, sensibil, istoric. Şi s-a ajuns la concluzia că autorul Apocalipsei vorbea despre o nouă venire, de o reîntoarcere a lui Christos Iisus pe nori, şi aceasta foarte curând. Şi cum noua venire a lui Christos nu avea loc, data presupusului eveniment era mereu amânată. Se spunea: Prin venirea lui Christos Iisus a început o eră nouă care trebuie să aducă reînnoirea vechii religiozităţi. Totul nu va dura, dându-se şi de data aceasta un sens material, decât o mie de ani şi atunci se vor împlini primele evenimente evocate de Apocalipsă. Şi, într-adevăr, către anul 1000 mulţi oameni aşteptau apariţia unei puteri malefice, ostile creştinismului, a unui Antichrist – dar în lumea noastră, pe planul fizic. Dar cum aceste prevestiri nu s-au împlinit nici de data aceasta, din nou totul s-a amânat şi prezicerile din Apocalipsă au fost transformate în simboluri; unii comentatori exoterici susţineau însă în continuare că acestea vor fi evenimente ce vor avea loc în lumea materială. În ajunul acelei epoci, când ideile materialiste urmau să predomine lumea, a apărut din nou un anumit simbolism: în descrierile Apocalipsei se vedeau fapte exterioare, materiale, dar reprezentate în mod simbolic.

În secolul al XII-lea apare un om, Ioachim de Floris, mort la începutul secolului al XIlI-lea, care dă acestui străvechi şi misterios document al creştinismului o explicaţie memorabilă [15]. El era de părere că în creştinism există o forţă spirituală foarte puternică, forţă care urma să se răspândească din ce în ce mai mult, dar creştinismul exterior a deformat continuu, în sens materialist, adevăratul creştinism esoteric. Ca urmare, concepţia lui a dus pe mulţi la ideea că această deformare şi materializare a spiritualităţii creştine se datorează unui element ostil, anticreştin, element ce trebuie căutat în Biserica papală. În secolele următoare, această concepţie a fost în mod deosebit alimentată prin faptul că anumite ordine religioase au început să acorde o mai mare valoare aspectului spiritual din creştinism şi elementelor care dezvoltau sensibilitatea spirituală. Ioachim de Floris a găsit adepţi în rândul franciscanilor, care vedeau în Papă simbolul Antichristului. Mai târziu, în epoca protestantismului, această concepţie este reluată de cei care vedeau în Biserica romano-catolică o apostazie şi vedeau salvarea creştinismului în Reformă. Ceva mai mult, ei erau şi mai convinşi că Papa este simbolul Antichristului, în timp ce, în schimb, Papa îl considera pe Luther ca fiind Antichristul.

Apocalipsa începuse să fie interpretată de fiecare după propria sa concepţie. Adversarul era întotdeauna Antichristul, iar propria comunitate reprezenta adevăratul creştinism. Această situaţie s-a prelungit până în epoca mai nouă, când apare materialismul modern, atât de agresiv şi grosolan că nu se poate compara cu acel materialism din primele secole după Christos şi despre care am amintit. Atunci, oamenii mai aveau o oarecare credinţă în spiritualitate, o anumită concepţie spirituală, pe care, însă, nu o mai puteau înţelege, pentru că nu mai aveau iniţiaţi printre ei. Era un fel de sentiment al spiritualităţii, dar când îşi imaginau o fiinţă care să vină pe nori, aveau o reprezentare grosolan senzorială, care totuşi presupunea şi o credinţă în spiritualitate. În schimb, materialismului secolului al XIX-lea nu mai avea această credinţă, nu mai putea concepe aşa ceva. Ideile pe care un autentic materialist din seculul al XIX-lea şi le forma în legatură cu Apocalipsa se pot caracteriza astfel: Nimeni nu poate să prevadă viitorul, pentru că eu însumi nu pot sa o fac. Ceea ce eu nu pot vedea sau prevedea, nici un altul nu o poate face. A vorbi de existenţa unor iniţiaţi, nu este decât rămăşiţa unor vechi superstiţii. Nu există iniţiaţi, nu există decât cunoaşterea la care eu însumi am putut ajunge. Cu mare greutate aş putea face un pronostic pentru ce se va întâmpla în viitorii zece ani, dar nimeni nu va putea prezice ce se va întâmpla peste mii de ani. Aşadar, cine a scris Apocalipsa, dacă a fost un om sincer, onest, nu a putut vorbi decât despre ce a văzut el însuşi, după cum nici eu însumi nu cunosc decât ceea ce s-a petrecut în mod real şi despre care există documcnte. Autorul Apocalipsei nu putea, deci, să vadă nimic altceva: Ce ar putea el, atunci, să povestească? Doar ce s-a petrecut până la el. Prin urmare, este de la sine înţeles că în evenimentele relatate în Apocalipsă, în conflictele dintre lumea binelui, a cunoaşterii, a frumosului şi lumea urâtului, a meschinăriei şi a răutăţii, în această opoziţie dramatică nu este nimic altceva de văzut decât experienţa proprie a acestui om, decât fapte deja petrecute. Aşa vorbeşte un materialist modern. El crede cu fermitate că autorul Apocalipsei face o descriere aşa cum ar face-o el însuşi.

Care era pentru un creştin din primele secole lucrul cel mai oribil? Era Fiara care se ridica împotriva puterii spirituale a creştinismului, împotriva adevăratului creştinism. Din nefericire, numai puţini oameni au înţeles semnificaţia ei, dar doar într-o mică măsură, au putut înţelege coeziunea întregului.

În anumite şcoli esoterice se practica o scriere cifrată, unele cuvinte care nu puteau fi comunicate în scriere obişnuită se exprimau prin cifre. La fel se exprimă şi unele din secretele profunde ale Apocalipsei îndeosebi anumite evenimente tragice, prin numărul 666. Se ştia că cifrele trebuiau să fie interpretate într-o manieră deosebită, mai ales când se atrăgea atenţia în mod insistent, ca de pilda în cuvintele: „Aici este înţelepciunea“[16]sau “Numărul Fiarei este 666“. În asemenea cazuri, se ştia că cifrele trebuiau înlocuite cu anumite litere, pentru a afla semnificaţia. Cei care ştiau această regulă, dar nu se pricepeau cum să procedeze, dominati şi de concepţia lor materialistă, au înlocuit cifrele numarului 666 cu fel de fel de litere; s-a ajuns chiar, în unele cazuri, ca acest număr să fie considerat că se referă la Nero, sau Cezar Nero. Şi astăzi se mai poate citi în cărţi consacrate comentariilor asupra Apocalipsei, lucruri ca acestea: Inainte vreme oamenii erau atât de înapoiaţi, încât ei vedeau fel de fel de secrete în pasajele referitoare la numărul 666, astăzi problema este rezolvată. Se ştie cu certitudine că este vorba pur şi simplu de Nero, de Cezar Nero. Este foarte limpede că Apocalipsaa fost scrisă după domnia acestuia şi că autorul a vrut să spună că Nero apărea ca Antichristul, iar relatarea sa dramatică evocă de fapt evenimente petrecute cu mult înainte, amplificându-le. Este de ajuns să cercetăm aceste evenimente şi vom afla neapărat ce a vrut să spună autorul Apocalipsei. În Asia Mică, au avut loc, în vremea aceea, cutremure de pământ, în timpul persecuţiilor lui Nero împotriva creştinilor. Iar aşa-zisa desfacere a „Peceţilor“ ca şi sunetele „Trâmbiţelor“ nu sunt altceva decât o aluzie la aceste cutremure de pământ. Se vorbeşte de asemenea de o invazie de lăcuste şi tocmai în acea epocă, în timpul domniei lui Nero şi al persecuţiilor împotriva creştinilor, a avut loc o invazie de lăcuste. Autorul Apocalipsei vorbeşte deci despre aceasta. Iată cum secolul al XIX-lea a reuşit să dea o semnificaţie materialistă celui mai profund document creştin; nu s-a văzut în acesta decât numai ce s-ar fi putut afla printr-o observaţie materialistă a lumii. Am spus toate acestea pentru a demonstra până la ce punct a putut să fie greşit înţeles şi interpretat acest document, cel mai profund şi cel mai important al creştinismului esoteric.

Să lăsăm acum pentru mai târziu partea istorică a Apocalipseipână în momentul când vom fi înţeles adevărata sa semnificaţie, adică până la ultima conferinţă din acest ciclu. Pentru cine este familiarizat cât de puţin cu antroposofia, nu poate fi vorba de nici un fel de îndoială asupra caracterului profund esoteric al Apocalipseicare se dezvăluie de la primele cuvinte. Să ne amintim: cel de la care ne parvine conţinutul acestui document a fost răpit în duh şi purtat în singurătatea unei insule [17], în atmosfera căreia era impregnată dintotdeauna o spiritualitate sacră; era un loc de Misterii antice. Aşadar, autorul a fost dus acolo în spirit [18] şi, deci, ceea ce spune şi scrie a fost perceput cu spiritul. Aceasta trebuie să ne fie de la început dovada că ceea ce este scris este rodul unei stări de conştienţă superioară, pe care un om o poate dobândi prin dezvoltarea facultăţilor creatoare ale sufletului, adică prin iniţiere. Ceea ce în lumea sensibilă nu se poate nici vedea, nici auzi, ceea ce nu se poate perecpe cu simţurile, se află aici, în această aşa-zisă „descoperire secretă“, această revelaţie a Sfântului Ioan sub singura formă prin care creştinismul putea să comunice lumii. Descrierea unei iniţieri, a unei iniţeri creştine o avem în Apocalipsa lui Ioan. Să arătam foarte pe scurt ce este de fapt o iniţiere. Vom aborda mai profund această temă, această întrebare: În ce constă o iniţiere? Vom studia, de asemenea, tot mai temeinic raportul care există între iniţiere şi conţinutul Apocalipsei. Dar mai întâi vom arăta în linii generale, ca o schiţă în cărbune, ce este iniţierea, pentru ca apoi să trecem şi la o descriere amănunţită.

Iniţierea este dezvoltarea forţelor care există latent, ca să spunem aşa, într-o stare de somnolenţă, în sufletul fiecărui om. Pentru a ne face o imagine despre ce se petrece în realitate, este necesar ca mai înainte de orice să ne reprezentăm cât mai exact care este conştienţa omului obişnuit, normal, în prezent; în felul acesta ne vom da seama prin ce se deosebeşte de conştienţa unui iniţiat. Cum este conştienţa omului nomal din zilele noastre? Este schimbătoare, variază în funcţie de cele două stări alternative şi diferite prin care trece omul in cursul unei zile, starea dc veghe din timpul zilei şi starea de somn din timpul nopţii. Conştienţa pe care o avem ziua, în stare de veghe, ne permite să percepem obiectele care ne înconjoară, să le legăm între ele cu concepte, care nu se pot forma decât cu ajutorul unui organ fizic, care este creierul. În schimb, noaptea, în timpul somnului, corpul astral şi eul se desprind de elementele inferioare ale entităiţi umane, de corpul fizic şi de corpul eteric, şi prin aceasta înseşi obiectele materiale din preajma sa cad într-o totală obscuritate pentru conştienţa omului, cufundat până la trezire nu numai în această obscuritate, dar şi într-o stare pe care o putem califica drept inconştienţă totală. În jurul fiinţei umane există, în timpul somnului, o obscuritate completă pentru conştienţa sa. Aceasta pentru că în prezent corpul astral are o astfel de alcătuire că nu poate, prin faptele proprii, percepe nimic din tot ce îl înconjoară. Are nevoie de anumite instrumente, care sunt organele senzoriale ale corpului fizic. De aceea, numai dimineaţa, când se reintegrează în corpul fizic, se poate sluji de este organe. De ce corpul astral nu percepe nimic în timpul somnului, când se află în lumea spirituală? Pentru ce nu vede nimic? Este aceeaşi cauză care face ca un corp fizic să nu perceapă nici culori, nici sunete, dacă este lipsit de ochi şi de urechi. Corpul astral nu are organe proprii pentru a percepe în lumea astrală. Corpul fizic era în aceeaşi situaţie, faţă de lumea fizică, la începutul evoluţiei terestre; el nu avea încă ochi şi urechi, acestea au fost formate şi modelate în el, mai târziu. Elementele şi forţele exterioare i-au format ochii şi urechile, şi lumea până atunci invizibilă pentru el, i s-a revelat.

Corpul astral se află în prezent în aceeaşi situaţie în care se afla, la începutul evoluţiei, corpul fizic. Să presupunem acum că şi corpul astral, la rândul său, ca şi cel fizic altădată, poate fi prelucrat încât să i se creeze organe adecvate, aşa cum s-a întâmplat, în decursul evoluţiei, cu corpul fizic, căruia i s-au format ochi prin acţiunea directă a luminii soarelui, şi urechi, prin acţiunea eterului de sunet din Univers asupra masei încă fluide a corpului fizic uman. Să presupunem de asemenea, că ar fi posibil să se modeleze anumite organe în masa maleabilă a corpului astral; în acest caz, corpul astral s-ar situa pe acelaşi plan cu corpul fizic actual. Şi la fel cum un sculptor dă formă lutului, tot aşa s-ar putea prelucra corpul astral pentru a forma în el organe care i-ar permite să perceapă lumea suprasensibilă. Aceasta în primul rând. Daca un om vrea să devină clarvăzător, trebuie să înceapă prin a-şi prelucra corpul astral, să-l modeleze aşa cum cum face sculptorul cu bulgărele de lut. Corpului astral trebuie să i se modeleze organele necesare. În toate timpurile, acest proces de modelare se petrecea în şcolile de iniţiere, în locurile de Misterii. Acolo se prelucrau şi se modelau organe în corpul astral.

În ce constă însă această muncă de modelare a organelor în corpul astral? S-ar putea crede că ar fi nevoie să aducem acest corp în faţa noastră, oarecum să-l exteriorizăm, mai înainte de a i se putea prelucra organele. S-ar putea chiar spune: Dacă aş putea extrage corpul astral pentru a-l avea în faţă, atunci aş putea să-i modelez organele. Nu ar fi nicidecum o metodă buna şi, în orice caz, nu cea pe care trebuie să o practice iniţierea modernă. Sigur, un iniţiat care a dobândit capacitatea de a trăi în lumile spirituale ar putea să acţioneze asupra unui om şi noaptea, în timpul somnului, când corpul astral este desprins, să modeleze în acest corp organele necesare, ca un sculptor. Dar această metodă ar însemna să acţioneze fără voia acelui om, să intervină cu brutalitate în sfera de libertate a aceluia, să lucreze fără ca acela să ştie ceva, fără să fie conştient de acţiunea care se desfăşoară asupra lui. Vom vedea de ce, încă de mai mult timp, şi mai ales acum în epoca modernă, această metodă nu trebuie în nici un caz aplicată. De aceea, în şcolile esoterice, cum ar fi şcoala lui Pitagora, sau în şcolile vechiului Egipt se evita ca iniţiaţii să lucreze din exterior asupra corpului astral când acesta era desprins de corpul fizic şi de corpul eteric al celui care urma să fie iniţiat. Acest lucru trebuia de la început să fie cu totul exclus. Primul pas spre iniţiere se pregăteşte în lumea fizică, obişnuită; în această lume în care omul are percepţii cu ajutorul simţurilor fizice. Dar atunci cum trebuie procedat, pentru că, după cum se ştie, tocmai percepţia fizică, pe care omul a dobândit-o în cursul evoluţiei terestre, a acoperit cu un voal lumea spirituală, pe care inainte o putea vedea, chiar dacă printr-o conştienţă înceţoşată. Cum se poate, deci, excrcita asupra corpului astral o acţiune pornind din lumea sensibilă?

Să ne reprezentăm cum funcţionează percepţia obişnuită senzorială în cursul zilei. Ce se petrece, cu alte cuvinte, când omul percepe lumea în timpul zilei? Gândiţi-vă la viaţa dumncavoastră de fiecare zi, urmăriţi pas cu pas. Felurite impresii vă asaltează în fiecare clipă, venind din exterior. Le percepeţi, le vedeţi, le auziţi, le simţiţi s.a.m.d. În timp ce faceţi ceva, lucraţi ceva, aceste impresii năvălesc pur si simplu asupra voastră şi fiecare le prelucrează cu intelectul său. Poetul, deşi nu este un inspirat, le transformă cu imaginaţia sa creatoare. Toate acestea sunt adevărate. Dar ele nu pot face pe om, de la început, să devină conştient de elementul spiritual-suprasensibil care se află în spatele a ceea ce este sensibil, material. De ce nu devine conştient de acest fapt? Pentru că orice activitate pe care omul o consacră lumii exterioare nu este corespunzătoare pentru corpul astral, mai exact pentru natura actuală a acestuia. Altădată, într-un trecut foarte îndepărtat, când corpul astral al omului percepea durerea bucuria, simpatia şi antipatia în imagini astrale, impulsurile interioare de natură spirituală care existau în el provocau formarea de organe. Aceste impulsuri au fost însă anihilate în momentul când fiinţa umană a devenit sensibilă la influenţele venite din exterior, din lumea senzorială. În prezent, din toate impresiile pe care le primim în timpul zilei, nu mai este posibil să rămână nimic în corpul astral din ceea ce l-ar putea modela şi forma.

Procesul de percepţie se desfăşoară în felul următor: în tot timpul zilei, impresiile lumii exterioare vin spre noi. Ele acţionează, prin intermediul organelor senzoriale, asupra corpului eteric şi a celui astral, până ce eul devine conştient de ele. În corpul astral se imprimă efectele evenimentelor sau lucrurilor care au impresionat corpul fizic. Ochiul recepţionează impresiile luminoase, care se transmit corpului eteric şi celui astral, iar eul devine conştient de ele. La fel se întâmplă cu impresiile sonore, recepţionate de ureche, ca şi cu celelalte impresii recepţionate de celelalte organe senzoriale. Acest proces influenţează corpul astral în tot cursul zilei; acesta este deci într-o continuă activitate sub efectul informaţiilor venite din exterior. Apoi, seara, el se eliberează; nu mai are forţa de a conştientiza impresiile venite din lumea înconjurătoare. Vechile forţe de percepţie pe care le avea în trecutul îndepărat au fost anihilate atunci când au apărut primele percepţii din lumea sensibilă. Noaptea, în timpul somnului, el este lipsit de forţele prezente în timpul zilei, pentru că viaţa diurnă, în ansamblul ei, nu este structurată pentru a mai lăsa în corpul astral ceva ce ar putea acţiona asupra sa şi l-ar putea transforma. Tot ce vedem în jurul nostru acţionează şi asupra corpului astral. Dar această acţiune nu are puterea să creeze forme şi structuri care ar putea deveni organe astrale. Primul pas către iniţiere trebuie să fie acesta: omul să fie astfel călăuzit încât ce face în timpul zilei să aibă o asemenea influenţă asupra sufletului său, încât să continue să actioneze şi noaptea, când corpul astral este detaşat de corpul eteric şi de cel fizic. Să ne închipuim, plastic vorbind, ca un om pe deplin conştient primeşte indicaţia să facă ceva, ceva ce a fost ales de aşa manieră încât acţiunea să se prelungească şi după ce ziua s-a terminat. Închipuiţi-vă că ar fi vorba de ceva ce ar provoca un sunet care ar continua să vibreze şi după ce omul s-a culcat şi corpul astral s-a desprins; această vibraţie prelungită ar fi forţele care exercită o acţiune modelatoare, plastică, la fel cum altădată au lucrat în corpul fizic forţele exterioare. Acesta a fost întotdeauna primul pas spre iniţiere: omul era pus să facă ceva în timpul zilei care să aibă răsunet şi în timpul nopţii, ca un ecou. Tot ce se cheamă meditaţie, concentrare şi toate exerciţiile pe care omul le practica în timpul vieţii diurne nu sunt nimic altceva decât activităţi ale sufletului care nu îşi pierd efectul când corpul astral se desprinde, ci continuă să acţioneze şi devin, în timpul somnului, forţe plăsmuitoare în corpul astral.

Aceasta se cheamă “purificarea“ corpului astral, purificarea de ceea ce nu este convenabil pentru corpul astral. Acest prim pas spre iniţiere se numeşte şi „catharsis“, curăţire, purificare. Nu era încă o activitate în sânul lumilor suprasensibile. Ea consta în exerciţii ale sufletului, pe care omul le practica în timpul zilei, ca un fel de antrenament al sufletului, şi avea ca urmare dobândirea unor forme de viaţă, anumitor atitudini în viaţă, un anumit fel de a trăi care să se prelungească şi să lucreze în corpul astral până ce acesta să se transforme şi să-şi dezvolte organele sale proprii.

Când omul progresa suficient pe această cale, încât aceste organe începeau să se formeze în corpul astral, pasul următor consta în a imprima şi în corpul eteric ceea ce fusese modelat în cel astral. Aşa cum literele şi semnele unui sigiliu se imprimă în ceara roşie fluidă, la fel, tot ce se realizase în corpul astral urma să se imprime şi în corpul eteric. Era pasul următor în iniţiere şi se numea „iluminare“. Totodată se atingea un moment foarte important în iniţiere. O lume nouă, spirituală, apărea în jurul omului, la fel de reală ca şi lumea sensibilă. Această etapă se caracterizează în acelaşi timp prin aceea că ceea ce se petrece în lumea spirituală nu se exprimă aşa cum se întâmplă în lumea fizică, ci prin imagini. Omul vede imagini. Amintiţi-vă că în vechime iniţiatul, despre care v-am vorbit, vedea sufletul-grup al poporului. Când atingea această treaptă, el vedea, la început, sufletul-grup sub formă de imagini. Gândiţi-vă la acel iniţiat care se chema Ezechiel. Când a atins treapta iluminării, i-au apărut fiinţe spirituale, suflete-grup ale popoarelor printre care trăia, suflete-grup sub forma imaginii a patru animale simbolice care i-au venit în faţă.

Aşadar, la început lumea spirituală se arată iniţatului sub formă de imagini pline de semnificaţie. Este prima treaptă. Urma apoi o prelucrare în continuare a corpului eteric, o penetrare a sa cu forţe vii, după acea imprimare, ca un sigiliu, a organelor realizate de corpul astral. Prin aceasta, imaginilor li se alătura ceea ce se poate numi ca fiind muzica sferelor. Lumea spirituală superioară se manifesta prin sonoritate Un iniţiat superior, după ce prin treapta de iluminare putea să perceapă lumea spirituală în imagini, începea să perceapă sunete cu urechea spirituală. Se trece apoi la o „transformare“ şi mai perfectă a corpului eteric şi se pătrunde într-o sferă a lumii spirituale şi mai înaltă, unde apare altceva. În general , omul poate auzi sunetele emise de un altul, pe care însă nu-l vede şi care vorbeşte de după un paravan. Aproximativ la fel se întâmplă şi în lumea spirituală. Această lume se revelează mai întâi în imagini, apoi în sunete, după care va cădea şi ultimul voal – ca şi exemplul aceluia care vorbea după un paravan, iar după ce paravanul este înlăturat, apare şi omul care vorbea. Atunci vedem chiar lumea spirituala, fiinţele lumii spirituale. Mai întâi, deci, percepem imagini, apoi sunete, apoi fiinţe şi în sfârşit viaţa acestor fiinţe. Imaginile care se percep în aşa-zisa lume spirituală imaginativă nu se pot exprima decât servindu-ne de imagini luate sub formă de simboluri din lumea senzorială. Despre lumea armoniei sferelor, despre muzica sferelor ne putem face o idee comparând-o cu muzica din lumea noastră. Dar cu ce am putea oare compara viziunea fiinţelor spirituale care apar pe a treia treaptă de iniţiere? Această comparaţie nu o putem face decât cu ceva ce constituie astăzi fiinţa cea mai intimă a omului, cu activitatea acestei fiinţe desfăşurată în concordanţă cu voinţa divină universală. Dacă omul acţionează în armonie cu voinţa entităţilor spirituale, care conduc Universul nostru, natura sa devine la fel cu a lor şi el va parveni să perceapă în această sferă. Dacă însă în om există ceva ce se opune evoluţiei Universului, ceea ce face să întârzie progresul lumii, atunci el percepe ceva ce trebuie eliminat din această lume, ceva ce trebuie să cadă ca un ultim voal.

Omul vede, deci, mai întâi o lume de imagini, expresie simbolică a lumii spirituale, percepe apoi lumea armoniei sferelor, expresie simbolică a unei sfere spirituale mai înalte, după care îi apare o lume de entităţi spirituale pe care astăzi nu le-ar putea reprezenta decât comparându-le cu fiinţa sa cea mai intimă, cu ceea ce ne face să acţionăm în sensul forţelor binelui, dar şi în sensul forţelor răului.

Aceste etape sunt parcurse cu rigurozitate de cel care a pornit pe drumul care duce la iniţiere, iar Apocalipsa nu este altceva decât descrierea fidelă a acestui parcurs. Ceea ce se poate spune de la început este în legătură cu lumea fizică, cu mijloace fizice, şi aceasta se exprimă prin cele şapte Scrisori către cele şapte Biserici. Ceea ce se doreşte să se facă în lumea fizică în cadrul culturilor fizice, ale civilizaţiilor, ceea ce se doreşte a se spune celor ce lucrează în lumea fizica, li se spune în aceste scrisori sau epistole. Căci cuvântul formulat într-o scrisoare nu poate avea influenţă decât într-o lume fizică. Prima treaptă arată simbolurile care trebuie legate de ceea ce exprimă acestea în lumea spirituală: după cele şapte Scrisori, urmează lumea celor şapte Peceţi, lumea de imagini, primul grad de iniţiere. Urmează lumea armoniei sferelor, aşa cum o percepe cel care poate auzi cu urechea spirituală. Această lume este reprezentată prin cele şapte Trâmbiţe. Lumea şi mai înaltă în care iniţiatul percepe fiinţa este reprezentată de cei care apar la acest nivel ca entităţi şi care se manifestă prin vărsarea Cupelor, cu forţele opuse celor ale binelui. Opusul iubirii divine este mânia divină. Adevărata înfăţişare a iubirii divine, care face ca lumea să progresese, este percepută în această a treia sferă de cei care s-au eliberat în lumea fizică şi au vărsat cele şapte Cupe a1e mâniei.

Iată cum este condus în sferele iniţierii cel care merge pe acest drum. În cele şapte Scrisori ale Apocalipsei lui Ioan găsim ceea ce ne revelează cele şapte categorii ale lumii fizice, iar ce se află în spatele celor şapte Peceţi aparţine lumii imaginative astrale; cele şapte Trâmbiţe ne dezvăluie ce aparţine de lumea spirituală, de Devachanul superior şi cele şapte Cupe ale mâniei arată ce trebuie alungat, părăsit, când omul vrea să parvină la gradul de spiritualitate cel mai înalt pe care îl poate atinge în această lume, căci şi acest dotmeniu spiritual înalt mai este încă în legătură cu lumea noastră.

Astăzi nu am vrut să vă prezint decât conţinutul exterior a ceea ce reprezintă Apocalipsa lui Ioan. Câteva trăsături rapide au putut totuşi să ne arate că Apocalipsa este o scriere iniţiatică. În conferinţa de mâine vom face primii paşi pentru lărgirea acestei schiţe sumare.