Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

APOCALIPSA LUI IOAN

GA 104


CONFERINŢA a XI-a

NUMĂRUL 666, SORAT, DEMONUIL SOLAR.
CĂDEREA BABILONULUI ŞI NUNTA MIELULUI. NOUL IERUSALIM.
MIHAEL ÎNFRÂNGE BALAURUL

Nürnberg, 29 iunie 1908

Am urmărit până acum evoluţia Pământului până la acel moment când, aşa cum am văzut, după mai multe evenimente importante, simbolizate prin deschiderea celor şapte Peceţi şi apoi prin sunetele celor şapte Trâmbiţe, Pământul se va transforma într-un fel de stare spirituală, împreună cu toate entităţile de pe el. Excepţie vor face numai aceia care au refuzat să primească principiul lui Christos. Acest „refuz“ trebuie să ni-l reprezentăm ca pe un act foarte energic, ca o opoziţie spirituală, lipsită de inteligenţă şi plină de răutate. Natural că nici aceste fiinţe nu vor mai putea avea, atunci când Pământul va fi trecut într-o nouă formă, astrală, spirituală, substanţa lor materială, solidă, terestră; ei înşişi vor trece într-o formă astrală, în acea perioadă care va urma celor şapte sunete de trâmbiţă şi pe care am caracterizat-o prin „vărsarea Cupelor mâniei“, dar natura lor devenită josnică şi care le este proprie, deoarece nu au primit în ei principiul lui Christos, li se va întipări în corpul lor astral, încât ei vor purta acea structură animală pe care am arătat-o ca fiind Fiara cu şapte capete şi zece coarne.

Din tot ce am spus până acum aţi putut reţine care este legătura între ceea ce am numit „cap“ şi ceea ce am numit „corn“. Legat însă de aceste noţiuni, o întrebare vă stă, poate, pe suflet, ca să spunem aşa: De ce anumite organe care au apărut în corpul fizic se numesc „coarne“? De ce să numim aceste organe fizice şi reziduul lor astral tot „coarne“, când Pământul va fi devenit astral? Aceasta este însă uşor de înţeles deoarece acei oameni care nu au primit în fiinţa lor principiul lui Christos vor recădea în starea anterioară pe care omul o avea înainte de venirea lui Christos. Înainte de acest eveniment, omul era o fiinţă fără individualitate, avea un „suflet-grup“ şi am văzut că în primele patru epoci ale perioadeai atlanteene cele patru categorii de suflete-grup erau reprezentate, în mod simbolic, prin capul de Leu, prin capul de Taur, prin capul de Vultur şi prin capul de Om. Pe acesta din urmă l-am prezentat ca fiind, de fapt, un cap de om-animal. Drept urmare, este normal să ne gândim că dacă omul reapare pe Pământul spiritualizat fără să fi acceptat în epoca noastră principiul lui Christos, fără să fi contribuit cu absolut nimic în a da o formă mai nobilă acestei naturi animale, el va reapărea sub vechea sa structură, şi nu numai atât, dar cu încă alte trei capete, pe care le va fi dobândit în cursul epocilor următoare. Înaintea Marelui Deluviu atlantean, după cum ştim, primele patru epoci au fost urmate de alte trei, în timpul cărora oamenii care mai târziu urmau să primească principiul lui Christos avuseseră într-un anumit fel posibilitatea să dobândească alte trei capete de suflet-grup suplimentare, pe care le-au transformat, le-au ridicat de la animalitate la umanitate, la un nivel superior. Când Pământul se va spiritualiza, şi ele vor apărea sub o formă spiritualizată. Celelalte însă, care au respins principiul lui Christos, vor apărea cu cele şapte capete, corespunzând celor şapte epoci în care s-a format, înainte de Deluviu, animalitatea din ei. Şi pentru că în ultimele trei epoci ale perioadei atlanteene s-a structurat şi sexualitatea, spre deosebire de primele patru când nu exista, fiecare cap va apărea oarecum cu două posibilităţi de formă animală, una masculină, alta feminină, astfel că pentru aceste ultime trei epoci fiecare cap va apărea cu două coarne, astfel că omul apare cu şapte capete şi zece coarne.

Cineva ar putea să spună: Înţeleg destul de bine că acei oameni care nu au făcut nimic pentru a se desprinde de forma lor, pe care au avut-o, ridicând-o la nivel uman, vor reapărea într-o structură animală, dar nu înţeleg de ce se vorbeşte acum de „coarne“. Să se vorbească de capete, este de înţeles, dar de ce şi de „coarne“? Vreau să vă explic de ce despre „coarne“ nu numai că se vorbeşte, dar trebuie să se vorbească. Să nu înţelegem aceasta numai ca o exprimare simbolică, cuvântul exprimă chiar o realitate. De fapt, oamenii care refuză să primească în fiinţa lor principiul lui Christos vor apărea şi ei, aşa cum am mai spus, într-o formă astrală. Dar deoarece înclinările şi impulsurile lor au făcut ca ei să fie strâns legaţi de sufletul-grup de natură animală, aceste impulsuri se imprimă şi corpului astral, pe care îl vor avea atunci sub forma unei excrescenţe de natură cornoasă, ca nişte coarne. Este o formă, o structură absolut reală.

Vreau să vă explic acum, luând ca exemplu un anumit organ, cum se face că omul care nu a primit în sine principiul lui Christos va apărea în mod real cu coarne, în acel timp când Pământul se va spiritualiza. Să luăm deci, ca exemplu, laringele şi traheea, prin care aspirăm şi expirăm aerul în permanenţă; este o acţiune pe care o facem cu toţi. Această acţiune, la omul care se spiritualizează, este ea însăşi în slujba spiritului, dar la cel care nu-şi şlefuieşte înclinările şi aspiraţiile cu ajutorul principiului lui Christos acest organ rămâne în legătură cu vechile forţe care depind de natura celor şapte capete. Schematic, situaţia se prezintă astfel:


laringele

Aerul venind din afară pătrunde încontinuu în laringe. Se ştie că omul este învăluit din toate părţile de corpul astral. Curentul de aer care intră este într-o permanentă legătură cu astralitatea. Când Pământul se va spiritualiza, se va revela dacă respiraţia unui om, în trecut, a fost în slujba principiului lui Christos sau dacă a fost în slujba forţelor inferioare existente în lume înainte ca acest principiu să apară. Dacă respiraţia omului a fost în slujba principiului lui Christos, organul îşi va pierde forma pe care o are astăzi şi care este adaptată corpului fizic actual. Omul însuşi va avea atunci puterea să dea la tot ce este astral o formă superioară, spiritualizată. Dar dacă el nu a primit principiul lui Christos, va fi incapabil să extragă din forma fizic-carnală actuală ceea ce i se adaptează astăzi. Şi urmarea va fi că atunci când forma carnală va dispărea, când laringele fizic nu va mai exista, această formă va continua să rămână implantată în corpul astral, dar sub forma unui corn. Pretutindeni unde forţele astrale intră şi ies din om, ele rămân adaptate la formele animale ale trecutului. Cu alte cuvinte, când omul trece de la forma fizică la cea astrală, el apare cu veritabile coarne astrale. Ele sunt în mod real forme şi structuri astrale şi corespund întocmai penetraţiei de substanţialitate astrală din timpul vieţii terestre. Aceste imagini nu reprezintă simple simboluri, ci structuri reale. Să înţelegem bine acest lucru.

Să revenim acum la ceea ce am discutat în legătură cu schemele acelea incomode, cu multe numere, şi să precizăm, cu ajutorul a ceea ce am relatat de curând, locul pe care îl ocupăm acum în evoluţia lumii. Cred că ne este clar că cele 49 forme mari de evoluţie ale lui Saturn sunt deja depăşite, adică cele şapte forme de viaţă ale lui Saturn, care în scrierile teosofice sunt numite „ronde“, fiecare cu cele şapte stări de formă, sau „globuri“, că de asemenea au trecut şi cele 49 stări solare corespunzătoare, precum şi cele 49 stări lunare. Sunt etape şi stări pe care omul le-a străbătut deja în cursul evoluţiei sale; în total, deci, el a străbătut 147 stări, iar la acestea mai trebuie să adăugăm stările pe care le-a trecut în decursul evoluţiei terestre, până în prezent. Dintre acestea, au trecut primele trei stări de viaţă – numite, aşa cum am arătat, şi „ronde“. În prezent, ne aflăm în a patra stare de viaţă, sau regn, în a patra „rondă“, respectiv în regnul „mineral“. Cum fiecare din acestea cuprind câte şapte stări de formă, am străbătut deja de 3 x 7 stări de formă din primele trei ronde; la cele 147 deja trecute mai adăugăm încă 21. Al patrulea regn de viaţă, cel actual, nu s-a terminat pentru noi; din cele şapte stări de formă din care este compus, au trecut până acum primele trei, starea spirituală aproape fără formă („arupa“), starea de formă „rupa“ şi starea de formă astrală. În prezent ne aflăm în starea de formă fizică. La cele 147 stări am adăugat încă 21 şi acum mai adăugăm trei; am străbătut, deci, efectiv 171 stări de formă, din totalul de 343 stări de formă ale întregii evoluţii.

Aşadar, trebuie să precizăm că ne aflăm acum în a 172-a stare de formă, starea de formă fizică a Pământului. Acesta a străbătut 171 stări de formă şi este în a 172-a stare de formă, în care s-au petrecut tot ce am spus. Când a început, Pământul era unit cu Soarele şi Luna; apoi Soarele şi Luna s-au separat, aşa cum am văzut, şi abia atunci a apărut omul, aşa cum îl cunoaştem, pe pământul fizic. A urmat perioada atlanteană, despre care am vorbit; pe scurt, a 172-a stare de formă se împarte, la rândul ei, în şapte perioade.

Prima perioadă este extrem de îndepărtată în timp, când Soarele era unit cu Pământul. Această perioadă se numeşte în mod obişnuit – deşi foarte nepotrivit – „rasa polară“, despre care ne este aproape imposibil să facem o descriere. A doua perioadă, când Soarele se desprinde de Pământ, este „rasa hiperboreană“, iar când şi Luna părăseşte Pământul, a treia perioadă, apare rasa lemuriană. Acestea sunt primele trei perioade, iar a patra este cea în care apare rasa atlanteană*. A cincea este aceea în care ne aflăm în prezent, din care facem parte. După perioada atlanteană s-a produs Potopul, Marele Deluviu atlantean. Perioada care urmează, a şasea, este numită, în Apocalipsa lui Ioan, „cele şapte Peceţi“, iar după ea, urmează ultima perioadă, a celor „şapte Trâmbiţe“.

* Denumirea de „rasă“ pentru perioadele stării de formă fizică este o rămăşiţă din terminologia teosofică. Se spune mai curând „perioada polară“, în loc de „rasa polară“ etc. Termenul de „rasă“ se mai păstrează, într-un fel, pentru cele şapte epoci ale perioadei atlanteene (N.T.).

Ştim, de asemenea, că fiecare din aceste perioade se împarte în şapte părţi şi aţi văzut că perioada noastră, a cincea în cadrul celei de a 172-a stări de formă, am împărţit-o în şapte epoci de cultură, epoca de cultură veche indiană, a vechii Persii etc. La sfârşitul epocii a şaptea – simbolizată prin comunitatea Bisericii din Laodiceea – izbucneşte Marele Război al tuturor împotriva tuturor. Perioada care va urma după Marele Război se împarte la rândul ei, de asemenea, în şapte părţi, simbolizate prin cele şapte Peceţi, după care va urma ultima perioadă, a şaptea, care este împărţită tot în şapte părţi, simbolizate prin cele şapte sunete ale Trâmbiţei.

Dacă luăm acum în considerare că cele 171 stări de formă care împreună cu cele care vor mai veni se vor adăuga la cele 171 stări de formă deja parcurse, ceea ce face 342, şi dacă adăugăm şi starea de formă actuală, a 172-a, ajungem la totalul de 343 stări de formă pe care le cuprinde întreaga evoluţie. Starea de formă 172, în care ne aflăm, reprezintă exact mijlocul acestei evoluţii. Cineva ar putea sustine: Iată un lucru cu adevărat minunat că noi avem norocul să trăim exact la mijlocul evoluţiei cosmice. Acest fapt poate într-adevăr să pară foarte curios celor care nu gândesc mai departe! Dar cine aprofundează aceste lucruri în ansamblul lor, faptul în sine, că se află în mijlocul evoluţiei cosmice, nu i se mai pare atât de curios. După cum nu este nici un miracol pentru oricine care aflându-se într-un câmp larg deschis vede la fel de departe atât în faţa, cât şi în spatele său şi realizează că, de fapt, stă chiar în mijlocul acelui câmp de vedere. Dacă mai face câţiva paşi el vede din nou tot atât de departe înapoia sau înaintea lui. Dar ar fi cu totul diferit, stări cu totul diferite ale evoluţiei cosmice s-ar revela dacă ne-am plasa într-un alt punct. Noi suntem întotdeauna în mijloc. Omul poate vedea oricând tot aşa de bine înapoia sau înaintea lui, cu condiţia să-şi dezvolte organele de percepţie de clarvedere. Altceva ne mai poate eventual frapa. Cineva ar putea spune: Cum se face că nu ne spuneţi că suntem situati exact la mijloc şi în ce priveşte restul timpului? Ceva aici nu este în regulă. Ne aflăm acum, cum bine ştiţi, în a 172-a stare de formă. Mijlocul exact al evoluţiei s-ar situa în a patra perioadă, cea atlanteană, pe când noi ne aflăm acum în a cincea perioadă, adică puţin trecut de mijloc, şi deci nu este cazul să spunem că am fi la mijloc. Aceasta se bazează pe un fapt de natură deosebită, pe care îl veţi putea înţelege dacă recurgem la o comparaţie. Dacă o veţi sesiza corect, veţi vedea că este vorba de un fapt important. Şi într-adevăr aşa este: referindu-ne la stările evolutive superioare, la stările de formă, noi ne găsim la centru, la mijloc, dar dacă ne referim la cele mai apropiate de noi, ne aflăm putin dincolo de mijloc. Oare de ce?

Să ne gândim puţin. Imaginati-vă că într-un ţinut de câmpie aţi călători cu trenul şi v-aţi afla într-un vagon special amenajat de unde puteţi avea o vedere clară în toate direcţiile. Aţi privi astfel, nestingherit, un timp oarecare, destul de lung. Vedeţi totul foarte limpede şi, dacă la un moment dat, într-un punct oarecare, aţi putea să schiţaţi repede imaginea pe care o vedeţi de jur împrejur, această imagine ar fi perfect circulară şi circumscrisă. Doar într-un singur caz nu ar fi aşa. Să presupunem acum că sunteţi în acest tren în mişcare şi vă fixaţi cu privirea imaginea pe care o aveţi în faţă, dar în momentul când o fixaţi adormiţi şi în timpul somnului trenul parcurge o anumită distanţă fără să observaţi că imaginea la care v-aţi fixat, între timp s-a modificat. Când vă treziţi vă evocaţi imediat imaginea la care v-aţi fixat privirea înainte. Dar această imagine nu mai corespunde acum cu imaginea nouă care vă apare şi aceasta pentru simplul motiv că trenul a parcurs o bună distanţă când dormeaţi. Imaginea nouă nu mai poate corespunde cu cea dinainte.

Se pune acum o întrebare: A dormit oare într-adevăr omul începând de la mijlocul evoluţiei sale şi până în epoca noastră? Ar fi explicabil poate pentru noi ca imaginea să fi fost exactă până în acel punct, dar că prin faptul că noi am dormit am depăşit mijlocul şi că este posibil ca ea să se fi modificat. Dar a dormit oare fiinţa umană? Din punct de vedere ocult, omenirea a dormit de la mijlocul perioadei atlanteene, pentru că acela este momentul când s-a pierdut, pentru speţa umană, vechea capacitate de clarvedere crepusculară. Din punct de vedere spiritual, oamenii au căzut într-un fel de somn, deoarece au început să-şi îndrepte privirea spre lumea sensibilă şi au adormit pentru tot ce era din lumea spirituală. Numai atunci când omul îşi va fi regăsit clarvederea va putea avea o privire liberă în toate direcţiile. Acest decalaj în evoluţie va dispărea; perspectiva va fi la fel de mare atât înainte, cât şi înapoi. Omul doarme efectiv începând de la mijlocul perioadei atlanteene, deoarece de atunci pentru omul normal viziunea lumii spirituale s-a pierdut. Lăsând la o parte iniţiaţii şi dacă vreţi şi pe somnambuli, putem spune: Oamenii nu văd, căci „a vedea“ înseamnă să poţi face ca privirea să pătrundă efectiv în lumea spirituală. Faţă de lumea spirituală omenirea doarme şi va mai dormi un timp. Din acea epocă a perioadei atlanteene devine actual cuvântul lui Ioan Evanghelistul: „Lumina a luminat în întuneric, dar întunericul nu a cuprins-o“.*

* Evanghelia lui loan, cap. 1, v. 5 (N.T.).

În această diviziune a evoluţiei se ascunde de fapt un mare adevăr, şi anume că omenirea trece printr-o eră obscură, o eră de întuneric. Dar tocmai în această eră apare şi principiul lui Christos, pentru ca omenirea să fie dirijată spre o eră a luminii. Acesta este şi motivul pentru care, pe bună dreptate, am arătat că starea actuală a evoluţiei nu se situează la mijloc, şi puţin dincolo, pentru că era obscură începe pe Atlantida şi se prelungeşte până în a şasea epocă a perioadei postatlanteene, când va apărea ceata celor îmbrăcaţi în haine albe, ceata formată din cei aleşi, ca primii care sunt în stare din nou să trăiască în lumea spirituală ca o stare de fapt normală, obişnuită. Atunci era întunericului va lua sfârşit. „Lumina va lumina în întuneric şi întunericul nu o va cuprinde“. Era neagră este de aceea numită şi timpul când omul îşi îndreaptă privirea numai asupra lumii fizice, a lumii materiale şi în condiţii normale nu poate vedea, în spatele acesteia, lumea spirituală.

Să revenim acum la ceea ce am spus deja despre evoluţie. Când mersul evoluţiei va atinge limita celei de a şaptea epoci, după epoca pe care am simbolizat-o prin cele şapte sunete ale Trâmbiţei, Pământul trece într-o stare de spiritualizare; această trecere se face progresiv: mai întâi va fi o stare de formă astrală, apoi o stare devachanică şi în final în starea devachanică superioară, starea cea mai subtilă. Pământul va reveni apoi, din nou, din starea de cea mai subtilă spiritualitate, înapoi la o stare de condensare şi va trece într-un nou stadiu; pe care literatura de nuanţă teosofică o numeşte de obicei a cincea „rondă“, respectiv a cincea stare de viaţă. Aceasta va cuprinde din nou şapte stări de formă, iar starea de formă din mijloc – respectiv a patra – va trece din nou printr-o evoluţie cuprinzând şapte perioade succesive, pe care le puteţi numi, dacă vreţi, tot „rase“*.

* Este bine de amintit că această a cincea stare de viaţă, sau al cincilea regn, urmând după actualul regn mineral, este ceea ce s-a numit în conferinţele anterioare „regnul vegetal“, după care va urrna al şaselea, regnul animal, şi al şaptelea, regnul uman (N.T.).

Este acum momentul să pătrundem puţin mai adânc, chiar dacă este foarte greu, în stările următoare ale evoluţiei Pământului. Vom lua în considerare un punct foarte precis din această evoluţie viitoare, asa cum am luat în vedere și momentul actual. Să ne referim din nou la momentul actual, pornind pur şi simplu de la faptul că ne aflăm în a 172-a stare de formă. Aceasta este starea de forma „fizică“, este propriu-zis Pământul actual, în forma sa actuală. Înainte de aceasta, Pământul a mai străbătut alte trei stări de formă. Să avem în minte, să luăm în calcul numai stările de formă. Acum suntem, deci, în a patra stare de formă, fizică, din cadrul celei de a patra stări de viaţă, sau regn sau „rondă“. Să considerăm aceasta ca punct de plecare şi să socotim: Din starea de viaţă a patra (sau regnul mineral) am străbătut deja, în mod complet, trei stări de formă (arupa, rupa şi astrală) ale Pământului şi ne aflăm, cum am spus, în a patra stare de formă (fizică). Să mergem mai departe şi să socotim: Câte perioade, din această stare de formă fizică, am străbătut deja? Patru: prima perioadă zisă polară, a doua perioadă, hiperboreană, a treia perioadă, lemuriană şi a patra, perioada atlanteană. Toate acestea sunt deja terminate. Putem spune: Am străbătut patru perioade şi ne aflăm în a cincea. Din această a cincea perioadă am străbătut complet patru epoci de cultură, şi anume, epoca de cultură veche indiană, epoca veche persană, cea egipto-chaldeană şi babiloniană, şi a patra, greco-latină. În prezent suntem în a cincea epocă de cultură (care este în curs de desfăşurare; nu s-a terminat). Să recapitulăm: înainte de actuala fază de evoluţie au fost parcurse şi s-au terminat 3, 4, 4 stări. Aceste 3, 4, 4 stări pe care le-am parcurs şi s-au încheiat, în limbajul autorului Apocalipsei, este numărul evoluţiei. Dacă cineva întreabă: Care este numărul evoluţiei, al evoluţiei noastre? atunci răspunsul este: Numărul evoluţiei noastre este 344, care se citeşte trei-patru-patru. Nu este un număr în sistemul zecimal, ci este un număr care se citeşte în sistemul cu baza 7. Şi iată cum: Din cele şapte stări de viaţă s-au parcurs complet trei, din cele şapte stări de formă au trecut patru, iar din cele şapte perioade au trecut patru. Aceasta este semnificaţia propriu-zisă a numărului „344“. El nu trebuie citit, ca celelalte numere, în bloc; el cuprinde scrise una lângă alta cifrele care arată stările prin care s-a trecut.

Şi acum să ne gândim în felul următor*. Până când Pământul se va spiritualiza şi îşi va continua evoluţia în viitoarele sale stări se vor parcurge încă multe alte trepte. Şi va veni odată un timp când se va fi parcurs din prima treaptă şase, din a doua treaptă şase, şi din a treia şase stări. Şi exact aşa cum numărul evoluţiei este în prezent 344, tot aşa, atunci când se vor fi parcurs, în viitor, şase stări de viaţă sau „ronde“ (sau din a şaptea stare de viaţă şase stări de formă), şase rase principale şi şase subrase**, numărul evoluţiei va fi 666 (citit şase-şase-şase) – citit oarecum ciudat, dar acesta este modul corect de scriere al autorului Apocalipsei.

* A se vedea şi „indicaţia specială“ din Note.
** Trebuie să întelegem „stări de formă“ şi „perioade“ (N.T.).

Deci va veni cândva un timp când numărul 666 va fi numărul evolutiei. Va fi desigur într-un viitor foarte îndepărtat, dar acest viitor se pregăteşte deja acum, în vremurile noastre. După trei mari stări principale (stări de formă) parcurse, ne aflăm acum, trăim, în a patra. Iar când perioada care urmează după Războiul tuturor împotriva tuturor şi care este simbolizată prin cele şapte Peceţi se va termina la rândul ei, vom fi ajuns în a şaptea perioadă, a celor şapte Trâmbiţe, şi atunci vom fi parcurs şase din aceste perioade ale stării de formă centrale, adică din starea de formă fizică*. Când prima Trâmbiţă va suna, noi vom fi parcurs şase „rase principale“, adică perioade, şi când mai târziu, în cadrul acestei perioade – care este perioada a şaptea, perioada celor şapte sunete de trâmbiţă –, se vor fi parcurs primele şase epoci sau sunete de trâmbiţă, atunci numărul evoluţiei va fi 66. Până în acest punct, omenirea are timpul să se pregătească pentru acel moment îngrozitor, care va veni ceva mai târziu, şi care nu va mai fi 66, ci se vor fi parcurs 666 (respectiv în a şaptea stare de viaţă şi după a şasea stare de formă).

* Întotdeauna a patra stare, a patra perioadă sau a patra epocă este considerată ca fiind centrală, de mijloc (N.T.).

Tot ce ţine de viitor se pregăteşte de pe acum. Timpul care urmează după Marele Război al tuturor împotriva tuturor, timpul când va răsuna cel de al şaptelea sunet al Trâmbiţei va găsi pe oamenii care nu au primit în fiinţa lor principiul lui Christos încărcaţi cu un înalt grad de răutate şi cu o puternică tendinţă de alunecare în Abis. Până atunci, aceşti oameni nu vor face decât să se pregătească pentru ca în momentul când evoluţia va atinge punctul 666 să coboare direct şi adânc în rău, în Abis. Această puternică tendinţă pentru cădere în Abis, în acel îndepărtat viitor, va deveni pregnantă la această categorie de oameni imediat după Marele Război al tuturor împotriva tuturor, în perioada Trâmbiţelor, când va răsuna al şaptelea sunet. Este adevărat că ei vor avea mult timp la dispoziţie pentru a se converti, să reintre în cursul normal al evoluţiei şi să primească totuşi în firea lor principiul lui Christos. Dar această predispoziţie există şi cei care rămân legaţi de ea nu o vor mai putea transforma în predispoziţie spre bine, atunci când va sosi acel foarte îndepărtat viitor care nu va fi marcat cu număru1466, ci cu 666. Ei vor avea o soartă teribilă despre care vom mai vorbi.

Ce constatăm? Că numărul 6, fie că îl luăm o dată, sau de două ori, sau de trei ori, este legat de ceva rău pentru evoluţia omenirii. În prezent, noi trăim în perioada a cincea şi în epoca de cultură a cincea din această perioadă. După Marele Război, vom trăi în perioada a şasea. Dar mai înainte de Marele Război, după epoca noastră, vine epoca a şasea de cultură, simbolizată prin comunitatea Bisericii din Filadelfia. Ştim că acum este timpul când materialismul s-a răspândit în omenire. Vedem cum de câteva secole oamenii au devenit tot mai materialişti, numai că acest materialism este de așa natură că o revenire este oricând posibilă. Omul materialist de astăzi are încă timp să revină. Dar pentru aceasta, chiar acum, în prezent, trebuie să-şi facă loc o concepţie spirituală despre lume, concepţie care să conducă un mic grup de oameni spre o cuprindere ocultă, spirituală a lumii. Cei care în epoca a şasea vor depune primul germen al marii fraternităţi – în epoca de cultură care va urma imediat după cea prezentă, şi aceasta nu va fi prea departe, pentru că timpul care ne desparte poate fi măsurat în milenii – aceia vor provoca prima mare sciziune în omenire. Cele două categorii vor fi prezente deja în epoca a şasea: cei care cu încăpăţânare, cu obstinaţie, vor rămâne materialişti şi ceilalţi, care au o largă deschidere spre o concepţie spirituală, acel mic grup care va pune baza marii fraternităţi. Acest simplu 6 poate deveni deja funest pentru mulţi oameni, dar nu încă definitiv, căci un reviriment va fi încă posibil. Apoi omenirea va depăşi şi Marele Război al tuturor împotriva tuturor, cele cinci mari perioade anterioare s-au terminat şi se va găsi în a şasea perioadă (cea caracterizată prin cele şapte Peceţi) şi numărul 6 apare din nou. Se vor auzi atunci mulţi ademenitori şi ispita va fi şi mai mare pentru ca înclinarea spre materialism să fie dusă mai departe, până în următoarea perioadă, a celor şapte Trâmbiţe. Când din această ultimă perioadă se vor fi împlinit şase epoci – sau sunete – şi totodată însăşi perioada precedentă, a şasea, fiind depăşită, numărul 6 se va dubla, va deveni 66; atunci vor apărea tendinţe încă şi mai puternice în oameni, tendinţe care nu vor mai putea fi tot aşa uşor de îndreptat cum sunt acum ale noastre.

Vedem că efectiv această lume a înclinatiilor către rău acţionează în omenire, iar cei buni se vor separa din ce în ce mai mult, mai evident, de cei răi, aşa cum vedem scris şi în Apocalipsă. Ultima mare sciziune se va produce când nu numai perioadele mai mici, ci şi cele mai mari vor atinge numărul 6. Acesta va fi cazul în acel moment când Pământul va fi trecut complet prin cele şase regnuri de viaţă – sau şase „ronde“ – şi în cursul celui de al şaptelea va fi trecut prin şase stări de formă*. Când Pământul va ajunge la acest moment, tendinţele spre rău ale omenirii se vor fi dezvoltat sub o formă înspăimântătoare. Răul se va manifesta numai la acei oameni care au rămas răi, dar cu o forţă devastatoare, terifiantă.

* Aceasta va fi deci în regnul de viaţă uman şi, în cadrul acestuia, în ultima stare de formă, forma Devachanului superior (N.T.).

Se pune întrebarea: De câte ori va fi omenirea pe punctul de a ceda răului în timpul evoluţiei Pământului nostru? Mai întâi, în epoca imediat următoare după cea de acum, înainte de Marele Război; apoi mai are o a doua şi apoi o a treia ocazie. Această coborâre spre rău se face totuşi progresiv. Pentru timpul când Pământul va trece la o stare spirituală, avem de-a face cu două posibilităţi. Când Pământul se va uni din nou cu Soarele, cei care vor fi primit principiul lui Christos vor fi suficient de pregătiţi pentru a se lega cu forţele Pământului care se unesc cu cele solare; cei care au păstrat în fiinţa lor tendinţa spre rău vor fi excluşi. Ar fi ca şi cum ei resping Soarele, ca şi cum ar lepăda ceea ce i-ar fi făcut apţi de a se uni cu Soarele. Ei vor fi adversarii oricărei uniri cu Soarele. De aceea, autorul Apocalipsei numeşte puterea, fiinţa care conduce pe oameni spre o spiritualizare care le va face posibilă unirea cu forţele solare, ca fiind Christos, în toată accepţia termenului şi, aşa cum vom vedea, ca fiind Mielul. Fiinţa lui Christos este arătată ca geniu al Soarelui care se uneşte cu Pământul şi devine astfel şi geniul Pământului. Christos a început să devină şi geniu al Pământului din momentul Evenimentului de pe Golgota.

Dar există în acelaşi timp şi un principiu care se opune Mielului. Există un demon solar care acţionează în forţele rele ale omului, aşa-zisul Demon al Soarelui, şi care pune stavilă forţelor Mielului. Şi acţionează în aşa fel că o parte din speţa umană va fi exclusă din evoluţia care tinde spre Soare. Sunt forţele adverse Soarelui, cele care i se opun, care sunt în opoziţie cu el. În acelaşi timp sunt totodată aceleaşi forţe care tind, când 6-6-6 stări de evoluţie vor fi atinse, să fie complet eliminate din evoluţia noastră; în acel teribil moment, ele vor fi definitiv împinse în Abis. Astfel că putem spune că în acel timp când Pământul se va reuni cu Soarele va fi eliminat din cursul normal al evoluţiei nu numai ceea ce este simbolizat prin Fiara cu şapte capete şi zece coarne, ci şi tot ce este încărcat de forţe opuse Soarelui. Tot ce este legat de aceasta este sortit să dispară în Abis când 666 se va împlini.

Întotdeauna numărul 666 a fost scris în mod foarte misterios [33]. Vom vedea că există un temei serios pentru ca unele lucruri să fie învăluite în mister. Este şi cazul numărului 666 despre care am vorbit: unele lucruri trebuia să fie acoperite de mister tocmai prin acest număr. În Misteriile în care autorul Apocalipsei a fost iniţiat, acest număr se scria sub această formă: 400-200-6-60 pentru ca profanii să nu-l poată înţelege. Acest 666 a fost ascuns, a fost înlocuit cu 400-200-6-60, căci trebuia ţinut secret. Schimbând ordinea cifrelor, se creea o iluzie. Exista în scrierile iniţiaţilor o regulă foarte strictă după care se înlocuiau literele prin cifre. Această regulă a fost descoperită de unele persoane remarcabile, care în secolul al XIX-lea au vrut să dezvăluie misterul numărului 666, dar care au făcut-o în aşa fel încât li se poate aplica zicala: Au înţeles, dar nu au priceput. Căci ceea ce am expus acum şi care a făcut parte întotdeauna din învăţământul teoretic a fost greşit înţeles de aceste persoane. Aceşti oameni au înlocuit cifrele cu literele alfabetului ebraic şi au constatat că se obţine cuvântul „Nero“ şi au dedus că numărul 666 însemna Nero.

Este o mare eroare. Mai întâi, 666 trebuie scris în felul acesta: 400-200-6-60, adică 400 ca litera tau tau, 200 ca litera reş reş, 6 ca litera vau*vau , şi 60 ca litera samech samech. Aceste patru litere ebraice reprezintă cele patru numere despre care este vorba, 400-200-6-60. Ele au fost introduse în acest mister într-un mod foarte ingenios datorită înţelepciunii celor care le-au folosit, pentru că în acelaşi timp, datorită sonorităţii lor, au o semnificaţie ocultă cu totul deosebită. Gândiţi-vă numai la tot ce reprezintă acest 666 în realitate ca să exprime tocmai ceea ce am spus. Acest număr vrea să reprezinte tocmai acel principiu care duce pe om spre o împietrire atât de profundă în viaţa fizică şi să respingă tot ce l-ar face capabil să anihileze natura sa inferioară şi deci să se înalţe spre principiile superioare. Totodată, aceste litere simbolizează şi cele patru principii pe care le-a primit: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi eul inferior. „Samech“ este expresia corpului fizic, „Vau“ a corpului eteric, „Reş“ a corpului astral, iar „Tau“ expresia eului inferior. Aceste patru litere exprimă tot ce s-a întărit, tot ce s-a durificat în cele patru principii umane înainte ca ele să fi început să evolueze spre divin. Autorul Apocalipsei a putut spune cu adevărat aceste cuvinte: „Aici este înţelepciunea: cine are minte să socotească numărul Fiarei... și numărul ei este 666“**.

* Vau se pronunţă o.
** Apocalipsa, cap.13, v. 1 A (N.T.).

Şi acum să citim; bineînţeles, lectura unui text ebraic se face de la dreapta spre stânga.

400
200
6
60
Thau
Resh
Vau
Samech
Thau
Resh
Vau
Samech

Punând şi vocalele, găsim cuvântul „Sorat“. Sorat este numele care se dă demonului solar, adversarul Mielului.

Şi fiecare entitate spirituală de acest gen este arătată nu numai prin numele său, ci şi printr-un semn simbolic bine stabilit. Pentru Sorat acest semn este: 

Sorat

o linie groasă îndoită, revenind spre sine şi care la extremitatea superioară are două vârfuri curbate; adică două capete.

Acum trebuie să înţelegem corect pe autorul Apocalipsei. Într-adevăr, el spune, încă de la început, un cuvânt remarcabil care de obicei este greşit tradus. Apocalipsa începe cu aceste cuvinte: „Revelaţia lui Iisus Christos, pe care Dumnezeu i-a dat-o pentru a arăta slujitorilor săi lucrurile care trebuie să vină în scurt timp şi pe care le-a pus în semne şi le-a arătat prin îngerul său slujitorului său Ioan“. „Le-a pus în semne“: ne putem deci aştepta că Ioan a pus în semne ceea ce era important, adevăratul conţinut al Misteriilor. Ceea ce exprimă numărul 666 el a pus în semne. Ceea ce el descrie este chiar semnul şi el îl descrie astfel: „Am văzut apoi o altă Fiară ridicându-se din pământ. Aceasta avea două coarne, ca de miel, şi vorbea ca un drac“ (Apocalipsa, cap. 13, v. 11). Aceste coarne nu sunt altceva decât cele două capete curbate de deasupra desenului şi, pentru a le ascunde, el numeşte cele două linii „coarne“. Acesta era un mod curent în limbajul Misteriilor de a se servi de cuvinte cu mai multe sensuri, pentru ca profanul să nu poată înţelege la prima vedere despre ce este vorba. Ceea ce el descrie aici („avea două coarne ca de miel“) este tocmai semnul demonului solar, care în limbajul Misteriilor se exprimă prin cuvântul „Sorat“ şi care, dacă înlocuim literele cu numerele corespunzătoare, se exprimă prin cifrele 400-200-6-60, ceea ce într-un limbaj foarte voalat dă 666*.

* De notat că literele ebraice au şi valori numerice şi sunt utilizate ca cifre (N.T.).

Vedem astfel că autorul Apocalipsei face aluzie la adversarul Mielului. Jos, unde Pământul este pe cale de a se spiritualiza, formele fiinţelor umane şi-au reluat vechea lor înfăţişare animală. Fiara cu şapte capete şi zece coarne apare, dar apare şi Ispititorul, Ademenitorul, cel care are puterea înfricoşătoare de a împiedica pe oameni să revină spre Soare; este cel care se împotriveşte lui Christos. Oamenii, ei înşişi, nu pot fi adversari ai lui Christos. Ei pot numai să neglijeze, ca să spunem aşa, să primească în ei principiul lui Christos datorită acelei forţe negative care există în ei. Dar acest adversar există: este demonul Soarelui. El apare îndată ce se iveşte ocazia unei prăzi. Când această pradă nu apare, când fiinţele umane cu şapte capete şi zece coarne nu sunt acolo, el nu are pe cine ispiti şi acest Ademenitor nu are ce căuta. Dar când fiinţa umană apare cu asemenea predispoziţii, apare şi Ademenitorul. El apare sub forma celei de a doua Fiare, cu două coarne, şi ispiteşte, ademeneşte.

Aşadar, în momentul când Pământul trece în starea astrală, reapare ceea ce constituia structura omului în timpurile când pământul era încă acoperit de ape. Apare omul-animal; din ape se vede apărând Fiara cu şapte capete şi zece coarne. Şi prin faptul că această natură animală nu a ştiut să utilizeze evoluţia Pământului, „iese acum din pământ“ Sorat, adversarul Soarelui, Ispititorul, care acum se poate apropia de om pentru a-l atrage cu toată forţa în Abis. Vedem cum se agaţă, pur şi simplu, de fiinţa umană, din acel moment, o entitate dotată cu o putere înfricoşătoare. Cum acţionează această fiinţă pentru a face pe oameni să comită unele lucruri oribile pe care abia ni le putem imagina? Pentru a împinge pe oameni spre o simplă stare de imoralitate, dar pe care ei o consideră a fi ceva normal, nu este nevoie de acţiunea unui asemenea monstru, a acestui demon solar. Numai când fiinţele care se disting prin valoarea lor, care aduc speţei umane mântuire, salvare, vor dispărea, când elevaţia spirituală se va transforma în ceea ce este opusul ei, când forţa spirituală va fi pusă în slujba eului inferior, numai atunci Fiara cu două coarne îşi va întinde puterea asupra omenirii. Utilizarea forţelor spirituale în slujba răului este într-un raport direct cu forţele de ademenire ale Fiarei cu două coarne. Această utilizare în rău a forţelor spirituale, pe care o considerăm magie neagră, este în contrast cu utilizarea forţelor spirituale în sensul cel bun, care este magia albă.

În felul acesta se ajunge la situaţia ca umanitatea să se împartă în două: o parte se pregăteşte să ajungă la stări din ce în ce mai spiritualizate şi, în felul acesta, să poată utiliza forţele spirituale în sensul unei magii albe, iar altă parte, aceea care foloseşte în mod abuziv forţele spirituale, pregătindu-se, prin intermediul puterii sălbatice al Fiarei cu două coarne, pentru magia neagră. Este ultima divizare a omenirii în fiinţe care practică magia albă şi în fiinţe care aplică magia neagră. Secretul numărului 666, al lui Sorat, cuprinde şi secretul magiei negre. Cel-care-ademeneşte către magia neagră, către această crimă îngrozitoare, către acest păcat, cel mai grav din evoluţia terestră, şi care nu se poate asemăna cu nimic altceva, este arătat de autorul Apocalipsei ca fiind Fiara cu două coarne. În conştienţa noastră, în orizontul nostru, pătrunde astfel împărţirea omenirii în acel viitor îndepărtat: aleşii lui Christos, care în cele din urmă vor fi magicienii albi, şi adversarii lor, sălbaticii magicieni negri, care nu se vor mai putea elibera de materie şi pe care autorul Apocalipsei îi arată cum se dedau desfrâului, cum se prostituează cu materia. Întreagă această practică a magiei negre, această uniune care se leagă între om şi încremenirea în materie, apare în sufletul de clarvăzător al autorului Apocalipsei sub simbolul marelui Babilon, al comunităţii care reuneşte pe toţi care practică magia neagră şi înfricoşătoarea, sau şi mai rău, bestiala nuntă a omului cu forţele materiei ajunse în stadiul de degenerare*.

* Apocalipsa, cap. 17, v. 5: „iar pe fruntea ei era scris acest nume: Babilonul cel mare, maica desfrânatelor şi a ticăloşiilor Pământului“ (N.T.).

Vedem astfel că într-un viitor foarte îndepărtat două forţe se înfruntă una cu alta: pe de o parte cei care vor fi atraşi către Babilonul cel mare, iar pe de alta cei care se vor înălţa deasupra materiei pentru a se uni cu ceea ce am arătat că este principiul lui Christos, ca principiul Mielului. Iată cum umanitatea cea mai tenebroasă se izolează în Babilon condusă de toate forţele opuse Soarelui, de Sorat, Fiara cu două capete, iar umanitatea compusă din aleşii care s-au unit cu Christos care li s-a arătat, cu Mielul: pe de o parte nunta Mielului, pe de alta, cea a Babilonului, a Babilonului care piere. Şi mai vedem cum Babilonul se afundă în Abis, pe când cei aleşi, cei care au celebrat nunta cu Mielul, ridicându-se până acolo încât pot mânui forţele magiei albe. Şi întrucât ei nu numai că recunosc forţele spirituale, dar înţeleg să le şi mânuiască în mod magic, vor putea colabora la pregătirea Pământului pentru viitoarea sa reîncarnare planetară, Jupiter. Ei vor trasa oarecum în linii mari viitoarea structură a lui Jupiter. Din forţele de care vor dispune magicienii albi vedem pregătindu-se structura fiinţelor care vor popula viitoarea reîncarnare a Pământului, Jupiter. Noul Ierusalim se clădeşte prin magia albă.

Dar mai înainte trebuie să se arunce tot ce are atingere cu Sorat, cu 666. Se va arunca tot ce a căzut sub puterea principiului Fiarei cu două coarne şi care, prin urmare, s-a întărit pentru a deveni Fiara cu şapte capete şi zece coarne. Cât priveşte forţa prin care geniul solar provoacă aceste eliminări şi le împinge în Abis, aceasta se numeşte „faţa“ geniului solar. Iar această „faţă“ este Mihael, reprezentantul geniului solar, ca să spunem aşa, care biruie pe Cel-care-ademeneşte şi care, la rândul său, se numeşte „marele Balaur“. El este reprezentat prin imaginea lui Mihael care apare clarvăzătorului ţinând în mâna sa cheia Abisului şi lanţul, stând drept lângă Dumnezeu şi înlănţuind forţele care i se opun. Iată cum este reprezentată în esoterismul creştin-rozacrucian alungarea celor care sunt legati de 666 precum şi înfrângerea Balaurului, a Celui-care-ademeneşte. Acum ni se luminează în faţa ochilor ceea ce autorul Apocalipsei a învăluit în mister şi pe care trebuie să-l clarificăm prin dezvăluiri şi despre care el spune: „Aici este înţelepciunea; cine are minte să socotească numărul Fiarei, căci acesta este număr de om şi numărul ei este 666“ (Apocalipsa, cap. 13, v. 18). Aceasta este Fiara cu două capete.

Aceia care au considerat că numărul se referă la persoana lui Nero s-au înşelat şi au răspuns greşit la provocarea pe care o face autorul Apocalipsei. Căci vedeţi cât de profund trebuie să mergem în explicaţia evoluţiei lumii pentru a ajunge să descifrăm număru1666. Să nu uitaţi un lucru, că dacă astăzi aţi făcut un efort, urmărind această expunere pentru a ajunge la o înţelegere a acestui moment, pentru alte mistere şi mai adânci va fi nevoie de un efort şi mai mare. Şi tocmai asemenea mistere profunde, care privesc evoluţia lumii, prezintă autorul Apocalipsei. Dar el le-a învăluit pentru că este bine pentru oameni ca misterele cele mai profunde să fie „puse în semne“. Căci abstracţie făcând de tot restul, graţie forţelor care se implică în descifrarea acestor semne, obţinem ceva foarte important care ne ajută să ne ridicăm spre acele forţe salvatoare. Să nu rămâneţi descumpăniţi că aţi făcut atâtea suişuri şi ocolişuri prin toate aceste scheme încărcate de numere şi semne. În vechile şcoli de Misterii ar fi trebuit să înţelegeţi toate secretele pe care aceste numere le acoperă, înainte de a vă fi fost dat şi altceva, ar fi trebuit să treceţi încă prin multe alte probe. Discipolii acestor şcoli aveau obligaţia, între altele, să rămână mult timp tăcuti, să asculte cu răbdare vorbindu-li-se numai de numere de genul 777 sau 666 ş.a.m.d. şi de semnificaţia lor. Numai când această semnificaţie era deplin sesizată erau admişi să li se comunice şi adevăratul lor conţinut.