Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

APOCALIPSA LUI IOAN

GA 104


CONFERINŢA a V-a

EVOLUŢIA OMULUI ÎN LEGĂTURĂ CU EVOLUŢIA COSMICĂ A PĂMÂNTULUI,
CEI DOUĂZECI ŞI PATRU DE BĂTRÂNI ŞI MAREA DE CRISTAL

Nürnberg, 22 iunie 1908

Ieri am văzut cum va evolua rasa umană, după ce perioada noastră, actuală, se va termina şi se va despărţi, ca să spunem aşa, în două mari curente, în rasa celor buni şi în rasa celor răi. Am văzut, de asemenea, că secretele acestui viitor sunt dezvăluite prin desfacerea celor şapte Peceţi şi descifrate prin imaginile pe care ni le înfăţişează Apocalipsa lui Ioan. După ce am explicat în linii generale cum ceea ce se prelucrează în sufletele oamenilor în cursul perioadei noastre se va manifesta în exterior chiar în fizionomia lor, cineva ar putea foarte firesc să pună această întrebare: Care este motivul pentru care autorul Apocalipsei descrie primele Peceţi în imagini atât de teribile? La această întrebare vom putea răspunde cel mai bine printr-o digresiune pe care o vom insera-o azi în expunerea noastră generală asupra Apocalipsei.

În cele arătate până acum, am încercat să întărim ideea că Apocalipsa lui Ioan este descrierea unei iniţieri, mai exact a unei iniţieri creştine şi că prin acest fel de iniţiere se dezvăluie viitorul omenirii. Vom înţelege mai bine cele ce urmează dacă ne vom întoarce din nou în trecut şi vom evoca o dată mai mult, prin faţa sufletului, perioadele din evoluţia trecută a omenirii. Vom da acestei încercări extinderea necesară pentru a înţelege cât mai bine conţinutul Apocalipsei. Dumneavoastră cunoaşteţi deja trăsăturile fundamentale ale acestei evoluţii şi ştiţi că Pământul, care este în prezent reşedinţa omului, are un început pe care îl găsim cu mult înapoi, fiind totodată reîncarnarea unei alte entităţi planetare, pe care în mod convenţional o numim vechea Lună, dar şi Cosmosul sau planeta înţelepciunii, în contrast cu Pământul actual, Terra, pe care îl putem considera ca fiind un Cosmos sau o planetă a iubirii. Dar şi vechea Lună, acest cosmos al înţelepciunii, la rândul său, este o reîncarnare a unui stadiu şi mai îndepărtat pe care îl numim planeta Soare, deci nu steaua fixă, ci planeta Soare. Şi aceasta este, de asemenea, reîncarnarea unui alt stadiu planetar şi mai îndepărtat pe care îl numim vechiul Saturn. Aici este punctul de început. Aşadar, în existenţa noastră distingem până acum patru stări planetare care se succed una după alta, şi pe care le numim Saturn, Soare, Luna, Pământ.

Să încercăm acum, în măsura în care va fi necesar pentru a explica Apocalipsa, să facem o descriere sumară a celor patru stări planetare ale existentei noastre. Dacă ne întoarcem cu o privire de clarvăzător până la vechiul Saturn, vom descoperi o planetă stranie, un corp ceresc pe care nu se găseşte absolut nimic din ceea ce numim astăzi mineral, substanţă terestră solidă. Nu exista nimic din ceea ce formează astăzi lumea animală şi lumea vegetală, nimic din ceea ce este astăzi apă sau substanţe lichide, nimic din ceea ce este cunoscut ca substanta gazoasă sau aer. Presupunând că ne-am găsi undeva în spaţiul cosmic şi ne-am apropia de acest Satum, cu ochii pe care îi avem în prezent – şi care de altfel nici nu existau ca atare pe atunci – nu am putea vedea, la început, nimic din această stare planetară primară, căci ea nu emitea lumină. Cu ochii nu am putea deci să vedem nimic din afară, mai ales în prima jumătate a existenţei sale. Dacă ne-am apropia mai mult şi am pătrunde în interiorul spaţiului pe care îl ocupa, am percepe ceva – şi aceasta presupunând că ne-am sluji de actualele noastre organe senzoriale –, ceva ce s-ar asemăna cu senzaţia pe care am avea-o intrând într-un cuptor încălzit. Nu am putea să distingem spaţiul saturnian – pe care trebuie să ni-l imaginăm ca având o formă sferică – de un altul decât prin faptul că el era mai cald decât spaţiul înconjurător. Căldura este, deci, singurul element existent în stările noastre actuale care putea fi perceput pe vechiul Saturn. Dar era o căldură deosebită şi, în plus, nu părea să fie egal distribuită în toate punctele. În anumite zone era mai cald, în altele mai rece şi dacă am fi trasat linii care să lege punctele de aceeaşi temperatură s-ar fi obţinut figuri, mai degrabă curenţi, de aceeaşi intensitate calorică. Totul era numai căldură, dar o căldură ordonată şi diferenţiată. Dacă am fi putut pluti prin acest glob, am fi spus: Există aici ceva, dar acest ceva nu poate fi perceput decât prin sesizarea unor diferenţe calorice.

Aceste stări diferenţiate de căldură reprezintă singurul element care avea contingenţă cu stările existente azi pe Pământ şi totodată ele exprimă primul germen al corpului fizic uman. Ceea ce exista atunci, ceea ce era prezent acolo şi se revela prin stări diferenţiate de căldură, avem şi acum în noi, interiorizat: este căldura sângelui. Dacă am putea trasa forme cu această căldură sanguină, am avea imaginea a ceea ce exista din corpul nostru fizic pe vechiul Saturn. Căldura pe care o avem astăzi în sânge este primul germen al corpului fizic, elementul său cel mai vechi. Se poate chiar spune că întregul Saturn era compus din căldura sanguină. Dar am mai putea găsi de asemenea ceva asemănător şi în figurile care ar putea fi trasate dacă am urmări traseele circulaţiei sanguine după diferitele sale grade de căldură. Aşa se prezenta existenţa fizică pe vechiul Saturn. Deci, din condiţiile de viaţă ale Pământului, vechiul Saturn nu avea decât starea de căldură. Şi, de fapt, era o stare de căldură sufletească. Dintre toate fiinţele care populează astăzi Pământul, numai omul exista, dar numai ca germen al corpului fizic constituit din căldură. Erau un fel de aglomerări de germeni de corpuri fizice umane, formate din căldură. Putem face o comparatie cu bobul de zmeură compus din mici şi multiple seminţe: la fel era compus Saturn din fiinţe umane, în forma pe care am arătat-o. Pe de altă parte, Saturn era înconjurat de entităţi spirituale, aşa cum Pământul este înconjurat astăzi de atmosferă; în jurul lui Saturn era un fel de atmosferă spirituală în care se manifestau entităţi aflate pe diferite trepte de evoluţie şi care, toate, aveau nevoie, pentru treapta de evoluţie pe care se aflau atunci, să aibă drept reşedinţă, ca să spunem aşa, vechiul Saturn. Acest lucru le era necesar. Fără acest loc de şedere, nu ar mai fi avut condiţii de evoluţie. Unele din aceste entităţi aveau deja cele şapte principii, dar nu în felul în care le are astăzi omul. Acesta posedă cele şapte principii, pe care le numim – vă reamintiţi – cele şapte spirite ale lui Dumnezeu, dintre care primul este corpul fizic. Nu la fel se prezenta situaţia în cazul acelor entităţi spirituale. Unele aveau ca principiu inferior nu corpul fizic, ci corpul eteric. În loc de corp fizic se slujeau de corpurile fizice umane care existau pe Saturn şi îşi legau corpul lor eteric de acestea. Astfel, putem spune acum că Saturn era, în comparaţie cu Pământul actual, un corp cosmic compus dintr-o substanţă foarte fină, infinit de subtilă. Dintre substanţele existente pe Pământ, nu avea nimic decât căldură, nici măcar aer, şi acesta ar fi constituit ceva prea grosolan, prea dur. Saturn era un corp de căldură înconjurat, ca un fel de atmosferă, de entităţi spirituale.

În timp ce entităţile spirituale care îl înconjurau îşi continuau prin aceasta propria lor evoluţie, Saturn la rândul său, datorită tocmai prezenţei acestor entităţi, trecea prin mai multe metamorfoze. Una din aceste transformări este uşor de descris. Am văzut că iniţial Saturn era un corp întunecat, nu răspândea lumină, dar spre mijlocul evoluţiei sale, el începe să proiecteze efectiv lumină, încât, dacă l-am fi putut urmări cu privirea, am fi constatat că începe să strălucească, iar către sfârşitul evoluţiei, face ca această lumină să se reflecte slab în Cosmos. Atmosfera spirituală care îl înconjura era formată, aşa cum am spus, din entităţi spirituale diferite, iar printre acestea unele au o directă legătură cu noi, oamenii. Aceste entităţi treceau, către mijlocul evoluţiei saturniene, printr-o fază de evoluţie la care omul a ajuns abia acum, pe Pământ. Le putem numi Spirite ale personalităţii, şi în acel moment, la jumătatea evoluţiei saturniene, atinseseră treapta sau stadiul de om. Să nu faceţi greşeala de a pune o întrebare de felul acesta: Atingând stadiul uman, aveau oare aceste entităţi corpuri asemănătoare cu ale oamenilor de azi? A ne imagina aceşti „oameni“ cu corpuri fizice carnale ca ale noastre ar fi o eroare gravă, căci stadiul de om se poate trăi sub forme dintre cele mai diferite. Spiritele personalităţii trec, pe Saturn, prin stadiul de „om“, folosind la început drept corp fizic corpurile de căldură care existau atunci pe Saturn, iar drept corp eteric – pentru că nu aveau nici corp eteric propriu – elementul eteric prezent în atmosfera saturniană. La fel şi substanţa astrală, deoarece nu aveau nici corp astral propriu. Elementul lor propriu, esenţial, pe care îl aveau era „eul“, un eu care se afla la stadiul uman, un eu la fel de viu ca şi cel pe care omul îl are acum pe Pământ. La acea epocă, eul trecea prin diferite faze de umanitate pe Saturn, sub o altă formă şi în mod cu totul diferit. Aşadar, către mijlocul evoluţiei saturniene, Spiritele personalităţii sau „Începuturi“* se aflau la nivelul de „oameni“. Ne găsim acum la treapta de mijloc, la treapta a patra, din evoluţia lui Saturn; ea este precedată de alte trei şi urmată apoi de încă alte trei, formând în total un ciclu de şapte trepte de evoluţie ale lui Saturn. Ansamblul îl putem reprezenta grafic astfel:


La mijloc se află Spiritele personalităţii*. În decursul fiecăreia dintre cele şapte mari perioade – evoluţia lui Saturn, ca şi a Pământului, cuprinde câte şapte mari perioade** –  în primele trei şi în ultimele trei din acestea, alte entităţi au străbătut treapta de „om“, fiecare în perioada când venea pentru ele momentul să poată folosi ceea ce se găsea pe Saturn pentru a trece prin experienţe de tip uman. Existau, deci, pe Saturn, şapte categorii de entităţi care au atins, fiecare în perioada convenabilă dezvoltării sale, treapta de om, care au ajuns la nivelul uman şi care, apoi, au depăşit această treaptă. Pe Saturn, doar fiinţa umană propriu-zisă – cea care abia acum, pe Pământ, a atins treapta umană, nu era încă „om“. Entităţile care au devenit „oameni“ pe Saturn şi ai căror reprezentanţi erau Spiritele personalităţii, şi-au continuat ascensiunea şi în prezent sunt cu mult deasupra stadiului uman, au, ca să spunem aşa, omul în fiinţa lor ca pe o treaptă de evoluţie lăsată de mult în urmă.

* Diferitele denumiri ale Spiritelor personalităţii sunt: Începuturi, Principate sau, mai ales, Archai (N.T.).
** A se vedea, în mod special, conferinta a X-a (N.T.).

După ce Saturn şi-a terminat evoluţia, care a durat o perioadă lungă de timp, totul intră într-un fel de repaus, de somn cosmic, într-o stare pur spirituală, care nu mai este perceptibilă în exterior*. Când se termină şi aceasta, reapare o nouă reîncarnare a planetei noastre care este vechiul Soare. Această nouă manifestare a Pământului poartă denumirea de vechiul Soare, datorită faptului că la începutul evoluţiei sale este suficient de avansat pentru a emite lumină, ca şi Soarele actual. Acest fenomen a fost posibil deoarece noua planetă nu mai este formată numai din căldură – ca vechiul Saturn. Substanţa calorică s-a comprimat şi a format o a doua substanţă, mai densă, de natură gazoasă: aerul. Dar, în continuare, nu exista nici substanţă lichidă, nici substanţă solidă, ci numai căldură şi aer, şi prin această transformare, planeta începe să strălucească. Văzut cu ochii noştri fizici – care, bineînţeles, nu existau în vremea aceea – Soarele apare ca un corp ceresc strălucind în spaţiu. În această situaţie, evoluţia ajunge la un anumit punct când primul germen al corpului fizic uman, care apăruse, după cum ştim, pe vechiul Saturn, devine apt să încorporeze un element nou, corpul eteric. Omul se compune acum din corp fizic şi din corp eteric, în timp ce pe Saturn avea numai germenul corpului fizic. Dar, deşi are un corp fizic şi unul eteric, omul nu este încă suficient de evoluat pentru a avea şi un corp astral propriu. În ce priveşte forma, fiinţa umană avea, este de la sine înţeles, un aspect cu totul, absolut cu totul diferit de cel actual, asemuindu-se mai mult formelor vegetale. El avea un corp fizic şi un corp eteric, ca şi planta. Dar trebuie să adăugăm că însăşi această formă vegetală nu avea nimic asemănător cu plantele de azi.

* Stare de repaus de numită şi „pralaya“(N.T.).

Acest progres în mersul evoluţiei este legat de faptul că pe Soare intră în acţiune o a doua categorie de entităţi. Pe Saturn nu existaseră decât germenii fiinţelor umane, în structuri aglomerate ca şi boabele de zmeură, nici o altă fiinţă. Dar o parte din aceşti germeni nu au reuşit să ţină pasul cu evoluţia normală şi au rămas în urmă, la nivelul stadiului saturnian, fără să atingă treapta la care trebuia să ajungă. Aceste fiinţe întârziate, care vin de pe Saturn, nu sunt apte să primească, pe Soare, un corp eteric şi rămân numai cu corpul fizic. Aceste fiinţe rămân la nivelul de oameni saturnieni şi formează primii germeni ai viitorului regn animal. În felul acesta, pe Soare vom găsi două categorii de fiinţe, precursorii fiinţelor umane, care dispun de un corp fizic şi de unul eteric, şi precursorii regnului animal, care nu au decât corp fizic.

Ca şi în cazul lui Saturn, spre mijlocul ciclului de evoluţie solară, anumite entităţi din atmosfera spirituală a Soarelui trec acum prin stadiul de om. Omul actual nu putea atinge atunci acest stadiu, dar alte entităţi spirituale, care vin din atmosfera spirituală solară, parcurg acum stadiul uman. Sunt entităţi pe care le numim Spirite ale focului sau Arhangheli. În prezent, aceste entităţi sunt cu două trepte de evoluţie deasupra omului. Arhanghelii poartă în ei natura umană şi cunosc, deşi sub o altă formă, experienţele pe care omul actual le are pe Pământ. Soarele, ca şi Saturn, parcurge şapte mari perioade de evoluţie şi la fiecare din ele anumite entităţi parcurg stadiul uman, astfel că pe parcursul existenţei solare sunt din nou şapte faze de dezvoltare. Dacă aceste entităţi privesc înapoi în propriul lor trecut, văd ca un fel de stare cosmică în viaţa lor, despre care pot spune: Chiar dacă nu aveam nici pământ solid, nici stare lichidă, noi avem aceleaşi experienţe pe care omul le face astăzi, noi putem, prin urmare, simţi şi experimenta tot ce omul experimentează acum pe Pământ. Aceasta o pot spune astăzi aceste entităţi. Ele au această putere de înţelegere pentru că au trecut ele însele odinioară prin aceleaşi experienţe.

Urmează o nouă stare de pauză, intermediară, în timpul căreia planeta strălucitoare se stinge puţin câte puţin şi devine imperceptibilă pentru un observator exterior – dacă ar fi existat asa ceva – şi dispare chiar şi din câmpul vizual al unui clarvăzător. Numai acei iniţiaţi care au putut atinge nivelul cel mai înalt de clarvedere mai pot avea percepţia acestei stări intermediare, de somn cosmic. Apoi, după un timp, totul reapare într-o formă nouă de existenţă, un al treilea stadiu pe care îl numim vechea Lună. Este a treia reîncarnare a planetei noastre. Substanţa din care este constituită a evoluat suficient pentru ca starea gazoasă a vechiului Soare să se condenseze până la starea lichidă. Datorită acestui fenomen, a faptului că s-a ajuns la o stare lichidă, s-a creat posibilitatea ca omul să primească şi un corp astral. Fiinţa umană reapare treptat, aşa cum planta răsare din sămânţă, şi este alcătuită acum din trei elemente, corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Nu este încă un om adevărat, deoarece nu are eu.

Întotdeauna, în cursul fiecărei faze mari de evoluţie, anumite entităţi rămân în urma mersului normal. Şi de data aceasta s-a întâmplat acelaşi lucru pe Soare: unele fiinţe nu au reuşit să ajungă la nivelul de evoluție corespunzător fazei lunare, rămânând la nivelul evoluției solare, şi pentru aceasta nu au avut posibilitatea să primească un corp astral; ele au acum numai corp fizic şi corp eteric. De fapt, sunt aceleaşi fiinţe care pe Soare rămăseseră la nivelul evoluţiei saturniene, dar care în cursul stadiului solar au parvenit să atingă un grad suficient de dezvoltare pentru a primi un corp eteric. Aceste fiinţe întârziate sunt de asemenea precursoare ale regnului animal de astăzi. Dar unele nu au reuşit nici pe Soare să se dezvolte suficient pentru a avea un corp eteric şi deci au revenit pe Lună numai cu un corp fizic; aceste fiinţe sunt precursoare ale regnului vegetal dc astăzi. Pe vechea Lună, existau deci trei regnuri: regnul uman, compus din fiinţe înzestrate cu corp fizic, corp eteric şi corp astral; regnul animal, compus din fiinţele care aveau numai corp fizic şi eteric, şi regnul vegetal, al fiinţelor care dispuneau numai de un corp fizic.

Totodată, alte entităţi spirituale ating, la rândul lor, către mijlocul evoluţiei lunare, nivelul uman. Aceste entităţi sunt cunoscutc dc obicei sub numele de Îngeri sau Spirite ale amurgului. Şi acestea păstrează, ca şi Arhanghelii, amintirea stadiului de umanitate prin care au trecut. Luna evoluează de asemenea în decursul a şapte mari perioade. În fiecare din acestea, se oferă posibilitatea unor grupuri de entităţi să treacă prin stadiul de om. Este o regulă generală că întotdeauna anumite entităţi progresează mai repede, iar altele mai încet, rămânând în urmă. În felul acesta, pe vechea Lună se află şapte ordine de entităţi care au trecut prin stadiul de om, până la sfârşitul evoluţiei lunare.

Pentru a putea să înţelegem mai bine vechea Lună este necesar să amintesc un fapt foarte important care s-a petrecut în cursul evoluţiei sale. La începutul existenţei sale, sau mai exact curând după acest început, Luna era un corp ceresc lichid; dacă ar fi parcurs întreaga sa evoluţie, de-a lungul celor şapte mari perioade, în această stare, nu ar fi putut să creeze omului o bază convenabilă pentru progresul lui ulterior. De aceea a fost necesar ca acest glob lichid să se scindeze în două corpuri cereşti. Aşa s-a putut ca Luna să fie o etapă pentru pregătirea viitorului om terestru. După această scindare, o parte devine precursorul Soarelui de acum, iar cealaltă devine precursoare a Pământului actual . Situaţia creată era de aşa natură, că ceea ce constituie acum Pământul şi Luna formau atunci un singur corp. Să ne facem o imagine exactă asupra acestor două corpuri: pe de o parte se desprinde Soarele, pe de alta un glob care poate fi considerat Pământ-Lună, formând o unitate, un singur corp de consistenţă lichidă. Soarele, la rândul său, evoluează pentru a deveni ce este astăzi, o stea fixă. Prin această separare se petrece ceva foarte important. Soarele este, de fapt, primul care se separă de globul unitar şi atrage cu sine părţile cele mai subtile, cele mai eterice ale substanţei care forma vechea Lună, în timp ce substanţele mai grele au rămas pe Lună, respectiv pe globul care mai târziu va deveni Pământul şi Luna de azi. Soarele este deci format din substanţe extrem de subtile, în timp ce Luna devine un corp mult mai dens, o masă pur lichidă. Soarele, antrenând cu sine elementele cele mai subtile, cele mai spirituale, devine el însuşi câmp de evoluţie pentru entităţi mult mai avansate. De fapt, un mare număr din aceste entităţi înalte, care la vremea respectivă au putut să suporte condiţiile de existenţă pe Saturn, ar fi fost cu totul oprite de evoluţia lor dacă ar mai fi rămas legate de vechea Lună. Aceste entităţi aveau nevoie pentru evoluția lor de un câmp de acţiune compus din substanţe foarte subtile, pe care le-au atras cu sine prin desprinderea de globul lunar initial şi au putut, în aceste condiţii, să evolueze pe noul glob format, adică pe Soare. În contrast, fiinţele umane alcătuite din corp astral, eteric şi corp fizic, precum şi precursorii regnului animal şi ai regnului vegetal au rămas ataşate de globul lunar, care prin această sciziune a suferit o condensare şi mai accentuată a substanţei sale lichide.

După scindare, are loc un fenomen nou: Luna începe să se rotească în jurul Soarelui; ea are încă o înfăţişare cu totul stranie. Nu are în compoziţia sa elemente dure, cum ar fi minerale, stânci sau sol. Masa principală pe care ţopăiau – pur şi simplu – sărind de colo până colo fiinţele care o populau are aspectul unui terci, un fel de piure, de spanac fiert. Aşa cum masa principală a uscatului este formată din teren arabil, masa principală a lunii era formată din acel gen de terci, în care, se aflau incluse substanţe asemănătoare lemnului sau scoarţei de copac. Astăzi, când urcăm pe un munte, călcăm pe roci dure. Pe această veche Lună am fi călcat pe un teren care, atunci când devenise cel mai consistent, era un fel de masă lemnoasă, ca o platformă de trunchiuri de lemn. În loc de granit, erau trunchiuri asemănătoare lemnului, fără a avea însă consistenţa lemnului de acum. Aceasta era masa materială a ceea ce am putea numi, cu aproximaţie, solul lunar, din care încontinuu creşteau excrescenţe vegetale, cu rapiditate, ca nişte muguri. Acesta era regnul inferior pe vechea Lună şi care era de fapt precursorul regnului mineral de astăzi; la acea epocă se afla într-un stadiu care se poate situa între regnul vegetal şi regnul mineral actual. Acest regn mixt avea totuşi viaţă, se înmulţea constant sub formă de excrescenţe. Sigur, nu trebuie să ne imaginăm totul ca fiind asemănător cu procesele biologice care au loc pe Pământ. Dacă în prezent dorim să scoatem ceva din pământ, ne servim de unelte; pe vechea Lună, masa vegetal-minerală se epuiza, murea, dar nu ca o plantă izolată, ci în totalitate se schimba, se refăcea. Era străbătută constant de viaţă şi mişcare. Masa funciară, solidă a vechii Luni murea şi se refăcea în permanenţă. În cele din urmă, din această masă a apărut urma unui nou regn. Prin separarea Soarelui de vechea Lună, regnurile existente până atunci s-au modificat. Pe vechiul Soare, regnurile corespundeau într-o oarecare măsură cu cele pe care le cunoaştem azi. Dar ulterior, prin despărţirea de Lună, regnul vegetal s-a degradat, a involuat cu o jumătate de treaptă, ca şi celelalte regnuri, astfel că următorul regn a devenit un fel de regn vegetal-animal. Din solul lunar creşteau animale-plante în forme vegetale, dar aveau senzaţii dacă erau atinse, scoţând un fel de gemete. Erau în realitate jumătate animale şi jumătate plante, în sensul că pe de o parte creşteau în sol, aveau rădăcini care le ţineau ataşate de sol, iar pe de altă parte erau animale în măsura în care aveau capacitatea de simţire, aveau senzaţii. Regnul care constituia atunci precursorul regnului uman de azi era compus din fiinţe jumătate oameni şi jumătate animale, fiinţe intermediare între omul şi animalul de acum, dar superioare maimuţelor din zilele noastre, fără a fi însă suficient de evoluate pentru a fi considerate oameni. Această fiinţă lunară de om-animal este aproximativ strămoşul nostru pe vechea Lună.

Legendele şi miturile au reţinut în mod surprinzător de precis aceste realităţi. Gândiţi-vă numai la una din legendele germane care a reţinut taina care se află în spatele unor adevăruri, cum ar fi acela că există întotdeauna fiinţe care rămân în urma cursului normal al evoluţiei, un fel de repetenţi ai evoluţiei. Fiinţele lunare care se aflau la jumătatea drumului între plantele şi animalele de acum, care nu puteau vieţui decât în solul vegetal care exista pe vechea Lună, ei bine şi aceste fiinţe au rămas în urmă, iar ulterior pe Pământ, pe Pământul nostru actual, cresc pe un sol mineral. În prezent este posibil, dar pe vechea Lună aceste fiinţe plante-animal nu ar fi putut să se dezvolte pe un sol mineral, ci aveau nevoie de un sol viu. În zilele noastre, vâscul este o asemenea plantă; el nu poate trăi decât ca parazit în lumea vegetală contemporană, pentru că este o plantă întârziată, rămasă la un stadiu înapoiat. El a pierdut din sensibilitatea iniţială pentru că astralitatea care îl înconjura este cu totul diferită de celelalte. Şi legenda reţine exact acest aspect: vâscul nu aparţine de fapt de natura terestră, aceasta îi este străină. Legenda germană venerează în Baldur pe zeul Soarelui, al forţelor terestre. Nici o fiinţă pământească nu se poate apropia de el având, de exemplu, o atitudine ostilă. De aceea şi zeul Loki, despre care legenda spune că era unul din cei întârziaţi, nu îl poate ucide pe Baldur cu ajutorul nici unei creaturi terestre. El este constrâns să o facă folosind o creangă de vâsc, plantă străină printre creaturile pământeşti şi care, pentru aceasta, îl poate ajuta pe Loki, el însuşi un străin, un întârziat printre divinităţile Pământului. O profundă înţelepciune se află în spatele unor asemenea legende. În legenda lui Baldur şi a lui Loki [23] simţim această antică înţelepciune, ca şi în diversele utilizări ale vâscului*. Dacă veţi studia aceste utilizări, veţi găsi că ceea ce se spune despre această plantă provine dintr-o veche înţelepciune.

* În laboratoarele medicale care au luat fiinţă în Elveţia sub îndrumarea şi după indicaţiile date de Rudolf Steiner, s-a creat o tehnică specială de tratare a vâscului pentru a fi inclus în anumite medicamente anticancerigene (N.T.).

În a doua jumătate a evoluţiei lunare, entităţile care se separaseră o dată cu Soarele şi evoluau pe acesta, precum şi fiinţele care rămăseseră să evolueze mai departe pe Lună, au atins nivelul necesar de obţinut şi atunci cele două astre despărţite s-au unit din nou. Soarele si Luna formează iar un singur corp cosmic şi toate entităţile îşi continuă evoluţia în comun până în momentul când se ajunge la termenul evoluţiei lunare*.

* O expunere sistematică şi detaliată a evoluţiei celor trei stări planetare anterioare pământului actual se găseşte în lucrarea lui Rudolf Steiner Die Geheimwissenschaft im Umriss (GA 13), apărută în limba română cu titlul Ştiinţa spirituală (N.T.).

La acest punct, totul intră din nou în umbră, în acea stare de pură spiritualitate, de repaus cosmic, pe care obişnuim să o numim pralaya. După terminarea acestui somn cosmic, apar zorile existenţei Pământului. La început, noul corp ceresc care apare din noaptea cosmică nu conţine numai substanţa terestră propriu-zisă, ci şi ce s-ar obţine reunind substanţa solară actuală, substanţa lunară actuală şi cea terestră într-un gigant recipient, de proporţii cosmice. Ne putem face o reprezentare aproximativă a stării Pământului la începutul evoluţiei sale, imaginându-ne toate aceste trei substanţe reunite într-un singur glob. Este o stare care într-un fel reprezintă o repetare a stării saturniene, apoi o repetare a stării vechiului Soare şi în sfârşit o repetare a stării lunare. Ceea ce este important de ştiut pentru noi este faptul că fiinţa umană, în acel început de evoluţie terestră, nu ajunge să fie „om“ în sensul actual al cuvântului decât spre mijlocul evoluţiei terestre. Această evoluţie se desfăşoară în şapte mari perioade ca şi în cazul celor trei planete anterioare. Ne vom afla în a patra perioadă principală, când speţa umană poate să atingă treapta de om, la fel cum în timpul ciclurilor planetare precedente, pe Saturn, Soare şi Lună, anumite entităţi au atins nivelul de om tot în a patra mare perioadă a planetei respective, – pe Saturn Spiritele personalităţii, Începuturile, sau Asuras [24], pe Soare Arhanghelii, iar pe Lună Îngerii. Alte entităţi rămân şi acum în urma evoluţiei, a dezvoltării normale. Pe vechea Lună, de exemplu, unele entităţi nu au putut atinge treapta de om, cum era normal; aceştia sunt îngeri întârziaţi, care abia acum, pe Pământ, reuşesc să ajungă la treapta de om, în timpul primelor trei mari perioade ale evoluţiei terestre. În a patra perioadă, omul este cel care reuşeşte să atingă stadiul uman, treapta de om. Înaintea omului, trei alte categorii de entităţi au trecut prin acest stadiu, pe Pământ, iar a patra este însuşi omul. În acel punct al evoluţiei cosmice, când omul se pregătea să obţină calitatea de om, au existat deci alte entităţi care reuşiseră, înaintea omului, să treacă prin acest stadiu, pe Saturn, pe Soare, pe Lună şi chiar pe Pământ, în primele trei mari perioade. Toate acestea sunt entităţi care se află la niveluri de evoluţie superioare omului. Şi toate aceste entităţi îşi amintesc de timpul când treceau prin această etapă, iar datorită acestui fapt ele îşi pot coborî privirea asupra omului în devenire şi pot spune: Această fiinţă devine acum ceea ce noi am fost, dar în cu totul alte condiţii. De aceea, din înălţimea poziţiilor lor, ele pot contribui direct la dirijarea evoluţiei noastre.

Să facem un calcul şi să vedem câte categorii de asemenea entităţi îşi pot aminti de stadiul uman prin care ele însele au trecut şi prin aceasta să înţeleagă pe omul în devenire: şapte pe Saturn, plus şapte din evoluţia pe Soare, plus şapte din evoluţia pe Lună şi plus trei din primele perioade principale ale evoluţiei Pământului, în total sunt douăzeci şi patru de entităţi. Aşadar, douăzeci şi patru de „oameni“ privesc de sus pe omul actual. Aceştia sunt cei pe care, din motive bine întemeiate, îi putem considera ca regulatori ai evoluţiei, regulatori ai timpului, căci timpul şi evoluţia sunt strâns legate. Ei sunt cei douăzeci şi patru de „bătrâni“ pe care îi găsim în Apocalipsa lui Ioan, aceiaşi care ne sunt prezentaţi când intrăm în secretul celor şapte Peceţi. Ei ne sunt arătaţi ca fiind cu adevărat cei care conduc destinul, alfa şi omega. Descoperim, deci, pe cei douăzeci şi patru de Bătrâni şi constatăm cum autorul Apocalipsei, autorul acestui important document, descrie în imagini atât de elocvente ceea ce noi înşine găsim prin studiul evoluţiei spirituale a Universului.

La fiecare treaptă de evoluţie anumite entităţi rămân în urma cursului normal şi am văzut că fiinţele rămase în urmă pe Saturn reapar pe vechiul Soare ca precursori, ca primii germeni ai actualului regn animal, iar fiinţele solare întârziate pe vechiul Soare reapar pe vechea Lună ca primii germeni ai actualului regn vegetal. Numai pe Pământ apare un stadiu de evoluţie care favorizează direct formarea regnului mineral. Pe lună, aşa cum am subliniat, nu exista încă un regn mineral, de aceea nu s-ar fi putut merge pe un sol tare; nu existau formaţiuni de duritatea rocilor. Mult mai târziu, în momentul când, pe Pământ, oamenii au putut atinge stadiul uman au apărut din corpul Pământului – care până atunci nu era constituit decât dintr-o substanţă intermediară între cea care exista pe vechea Lună şi cea care constituie azi Pământul – structuri minerale, primele cristale. În acel moment se formează regnul mineral* şi despre acest fenomen vom găsi în Apocalipsa lui Ioan o descriere foarte revelatoare, în contextul în care spune: „Înaintea tronului era o mare ca de sticlă, asemenea cristalului“ (Apocalipsa, cap. 4, v. 6). Această „Mare de cristal“ este relatarea simbolică a apariţiei, în prima sa formă, a regnului mineral. Acest secret al evoluţiei cosmice apare înscris în Apocalipsă. Şi trebuie să reţinem că autorul, în aceste tablouri grandioase, nu descrie nimic altceva decât ceea ce noi înşine putem constata în evoluţia Pământului, dacă ne inspirăm din viaţa spirituală. Iată cum, de la început, autorul Apocalipsei ne poartă până pe înălţimile de unde fiinţa umană poate contempla în imagini chiar şi etapele viitoare ale evoluţiei sale.

* O descriere mai amănunţită a primelor faze de constituire a pământului fizic şi în urmatoarele lucrări: Rudolf Steiner, Din Cronica Akasha (GA 11); Gunther Wachsmuth. Die Entwickelung der Erde; Walther Cloos, Lebensstufen der Erde (netraduse in limba rumână) (N.T.).

Acum avem o bază solidă de care putem lega ceea ce vom afla, în continuare, în legătură cu primele epoci viitoare ale evoluţiei Pătnântului şi a omului. Prin această digresiune nu am făcut decât să aruncăm o privire asupra trecutului, de la început şi până la punctul la care omul este pregătit să devină cu adevărat „om“, şi la care, totodată, apare un regn nou, regnul mineral. Vom vedea cum s-a dcsfăşurat evoluţia până în zilele noastre şi cum se va desfăşura în viitor. Vom avea astfel acces spre misterul celor şapte Peceţi şi al desfacerii lor, până la acea perioadă când vor fi vărsate cele şapte Cupe ale mâniei.