Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

APOCALIPSA LUI IOAN

GA 104


CONFERINŢA a VI-a

OMUL ÎN PERIOADA LEMURIANĂ ŞI ÎN CEA ATEANTEANĂ.
MISTERUL DE PE GOLGOTA

Nürnberg, 23 iunie 1908

Ştiinţa materialistă, cu excepţia câtorva cercuri care în ultimul timp au recurs la o altă explicaţie, a formulat o teorie generală care susţine că originea sistemului solar actual se află într-un fel de nebuloasă primară ce cuprindea un spaţiu până dincolo de orbita lui Neptun, deci până dincolo de cea mai îndepărtată planetă a sistemului solar. Se presupune că din această nebuloasă s-a format în mod treptat, printr-un proces de condensare, Soarele împreună cu planetele care evoluează în jurul lui. Un număr mai redus de comentatori au o concepţie puţin diferită, dar care nu aduce nimic esenţial pentru noi, cei care ne bazăm pe o conceptie spirituală asupra Universului. Deci, aşa s-ar fi format Soarele şi planetele din jurul său. În acest sens, la şcoală s-a recurs la o experienţă care ca o jucărie frumoasă încearcă să dea elevilor o imagine concretă despre formarea întregului sistem planetar*.

* Se face referire la demontstraţia fizicianului Plateau ( 1806-1883) citat de Vincenz Kraus în Hauptprobleme der Philosophie din anul 1 892 (N.T.).

Se ia o substanţă uleioasă, se toarnă într-un vas cu apă, căutându-se să se dea substanţei uleioase o formă circulară. Apoi pata uleioasă se împarte în două, pe la mijloc, pentru a indica ecuatorul, şi i se dă o formă circularâ. Se aşează deasupra un mic disc din hârtie şi se străpunge prin mijloc cu un ac lung şi cu ajutorul acestuia totul se pune în mișcare, în rotaţie. Se observă imediat după ce s-a început rotirea că apare la început o picătură care se detaşează de substanţa uleioasă şi se roteşte în jurul acesteia, aşa cum se presupune că s-ar fi întâmplat şi cu un corp ceresc; apoi, se detaşează o a doua picătură, o a treia şi la sfârşit rămâne la mijloc restul, o pată mai mare, în jurul căreia plutesc, rotindu-se, picăturile mai mici care s-au desprins. Un adevărat sistem planetar în miniatură! Aşa s-ar părea. De ce nu, se spune, şi sistemul nostru planetar nu s-ar fi format la fel, ca urmare a unei rotaţii a nebuloasei originare, de vreme ce procesul se poate reproduce cu un sistem solar în miniatură!

De obicei, acest gen de comparaţii pare foarte convingător şi oamenii înţeleg uşor cum s-au format în trecut toate planetele, Saturn, Jupiter, Marte, Pământul, Venus şi Mercur, din nebuloasa primară. Dar toată povestea şi nu numai experienia comparativă, concepţia întreagă în ansamblu, porneşte de la o gândire cu totul eronată, gândire ce predomină epoca noastră. Căci oamenii cu o pregătire intelectuală implicaţi în această demonstraţie, care expun atât de simplu şi clar experienţa, uită de fapt un lucru: că ei însişi au pus în mişcare experimentul învârtind acul! Ei se uită pe sine şi, dacă această uitare de sine este în unele situaţii din viaţă ceva folositor, în cazul nostru cel care conduce experimentul uită lucrul cel mai important, esenţial, fără de care picătura de ulei nu s-ar mişca niciodată. Cel puţin, savanţii care susţin această superstiţie – am numit sistemul Kant-Laplace – ar trebui să aibă o anumită consecvenţă în ideile lor. Ar trebui să admită că şi altădată o fiinţă oarecare a plasat un scaun imens în spatiul cosmic şi a pus în mişcare un ax gigantic. Iată ce ar trebui totuşi, cel puţin, să admită. Dar gândirea umană s-a obişnuit atât de bine să nu vadă decât partea materială a lucrurilor, încât nu se mai observă contradicţiile care se găsesc într-o astfel de comparaţie.

De fapt, există totuşi o parte de adevăr în ceea ce numim sistemul cosmologic Kant-Laplace, numai că acest adevăr este altul decât eeea ce propun explicaţiile materialiste. Este foarte adevărat că în faţa privirii unui clarvăzător tot ceea ce compune sistemul nostru solar actual apare efectiv ca provenind dintr-o nebuloasă originară. Cine poate face investigaţii istorice corecte ajunge să ştie că partea corectă din ipoteza Kant-Laplace derivă dintr-o tradiţie ocultă. Acest lucru s-a uitat din momentul când cuvintele „ocult“ şi „ocultism“ au devenit ceva ce trebuie să ocolim, ceva de care trebuie să ne ferim, aşa cum copiii se tem şi se feresc de „omul negru“. Ceea ce s-a petrecut cu adevărat în trecut, când s-a format sistemul nostru solar, nu s-a putut împlini fără influenţa directă a unor entităţi şi puteri spirituale. Materia nu face nimic fără ca la temelie să nu stea fiinţe spirituale.

Ar însemna să dăm o extindere prea mare acestei expuneri dacă am încerca să prezentăm o explicaţie completă asupra formării sistemului solar*. Vom lăsa de o parte celelalte planete, Saturn, Jupiter etc., şi ne vom limita numai la ceea ce are importanţă directă pentru viaţa şi evoluţia omului.

* A se vedea si lucrarea lui Rudolf Steiner Ierarhiile spirituale şi reflectarea lor în lumea fzică, (GA 110), Bucuresti, Editura Univers Enciclopedic, 1995. (N.T.)

În mod efectiv a existat la început o nebuloasă originară, cosmică, în care se aflau într-o stare de disoluţie toate elementele care compun sistemul solar. Legate de această nebuloasă şi făcând totodată parte din ea, se aflau entităţile pe care le-am cunoscut în cursul expunerilor anterioare şi îndeosebi în conferinţa de ieri. De exemplu, de această nebuloasă cosmică erau legate toate entităţile care în douăzeci şi patru de mari perioade trecuseră prin stadiul de om. Dar mai erau prezente şi alte entităţi. Ele se aflau în această nebuloasă şi fără prezenţa lor acolo aceasta nu ar fi decât o fantasmagorie abstractă. Aceste entităţi erau însăşi nebuloasa. Dacă un chimist ar încerca să şi-o reprezinte cât de cât, ar fi o imposibilitate. Ea nu exista decât sub forma de gânduri lipsite şi detaşate de orice realitate materială. În fapt, nebuloasa aceasta originară era locuită de o seamă de entităţi spirituale. Iar când devine vizibilă, fiinţele care apăruseră pe Saturn odinioară şi evoluaseră apoi pe vechiul Soare, pe vechea Lună şi pe Pământ până când, după o lungă pauză, apare nebuloasa terestră originară, ca să-i spunem aşa, toate aceste fiinţe sunt acum prezente şi active în ea. Şi chiar şi celelalte entităţi care apar abia pe Soare sunt acum legate cu această nebuloasă. Şi toate aceste entităţi, întregul cortegiu de fiinţe care se află aici, acestea sunt cele care pun totul în mişcare. Căci înseşi entităţile singure îşi creează propriul lor câmp de acţiune.

Existau, de exemplu, unele entităţi care aveau nevoie de un cu totul alt loc de şedere decât aveau nevoie oamenii pentru a putea parcurge evoluţia care era corespunzătoare cu natura lor. Acele fiinţe care pe vechea Lună au existat ca precursori ai oamenilor de azi, nu aveau decât corp fizic, eteric şi corp astral. Ele reapar acum, la începutul evoluţiei terestre, cu aceste trei elemente ale structurii lor după marea pauză cosmică (pralaya), aşa cum o plantă răsare din sămânţa sa. Întreg acest sistem nu prezenta la început condiţiile convenabile pentru fiinţele care purtau în natura lor germenii umanităţii actuale. Începutul evoluţei terestre cunoştea un ritm foarte rapid. Dacă acest ritm s-ar fi menţinut, omul nu ar fi reuşit să-şi împlinească evoluţia, căci condiţiile erau de aşa natură, încât o fiinţă ar fi deja îmbătrânită la scurt timp după naştere. Dacă această evoluţie rapidă, specifică Soarelui, ar fi durat, am fi îmbătrânit foarte de tineri. Viaţa nu ar fi durat atâtea decenii cât durează în prezent şi am fi avut părul alb puţin timp după naştere. Am fi îmbătrânit copii fiind.

Acest lucru nu trebuia să se întâmple. Dar, pe de altă parte, existau alte entităţi care aveau nevoie de acest ritm. De aceea, ele nu au parcurs decât o scurtă vreme mersul evoluţiei împreună cu omul, apoi s-au separat, s-au desprins de globul terestru unitar şi au format un corp ceresc separat, care este chiar Soarele pe care îl vedem acum pe cer. Aceste entităţi şi-au fixat pe Soare locul lor de şedere şi au atras acolo substanţele de natură solară. Soarele care ne luminează acum este populat în întregime de aceste entităţi spirituale, după cum Pământul este populat de oameni. Fiecare rază de soare care vine spre noi este expresia activităţii fiinţelor spirituale care în decursul stadiilor anterioare, pe Saturn, Soare şi Lună, au atins un nivel ce le permite să aibă o evoluţie rapidă ca cea care se derulează astăzi pe Soare. Entităţi superioare erau implicate în existenţa lumii la începutul evoluţiei terestre, dar apoi s-au desprins, formând Soarele, iar ce a rămas era ceva ce ne-am putea reprezenta dacă am amesteca la un loc actuala substanţă a Lunii şi a Pământului. Tot acest amalgam începe să se rotească în jurul Soarelui un anumit timp.

Să reţinem deci că, înainte de a ajunge la momentul pe care l-am arătat ca fiind acela când omului i se deschide accesul spre starea de umanitate, s-a produs desprinderea Soarelui de globul cosmic iniţial, din care rămân contopite numai elementele care astăzi formează Pământul şi Luna, deci un glob Pământ-Lună. Pe Soare au rămas să locuiască entităţile care conduc pe plan spiritual evenimentele terestre. Când aceste entităţi au apărut pe Pământ, venind de pe vechea Lună, după terminarea pauzei cosmice, erau în număr de şapte. Geneza le numeşte Elohimi, Spirite ale luminii sau Spirite ale formei*. Aceste înalte entităţi spirituale au participat un timp la evoluţia terestră, apoi s-au retras pe Soare şi de acolo acţionează acum asupra Pământului. Şase din aceste entităţi aveau o astfel de natură încât şi-au unit existenţa cu cea a Soarelui. A şaptea entitate, al şaptelea Elohim, s-a separat de ceilalţi şi în Vechiul Testament este numit Iahve sau Iehova. La început a rămas ataşat de Pământ, dirijând evoluţia terestră din interiorul globului terestru-lunar, în timp ce ceilalţi şase Elohimi îşi exercitau influenţa din exterior, din Soare. Aceasta a durat un timp.

* A se vedea si Rudolf Steiner, Misterul biblic al Genezei (GA122), Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1995 (N.T.).

Ne este uşor acum, după cele expuse ieri cu privire la vechea Lună, să înţelegem că după desprinderea Soarelui în globul care a rămas, format, a avut loc o densificare a tot ceea ce a rămas în urmă şi care era alcătuit din Pământ şi Lună. O anumită perioadă de timp, evoluția terestră s-a desfăşurat în sensul că procesul de densificare s-a exercitat nu numai asupra substanţelor elementare care compuneau globul terestru-lunar, ci şi asupra fiinţelor rămase, fiinţe care ulterior vor deveni oamenii care suntem azi. La vremea aceea, aceste fiinţe erau extrem de maleabile şi delicate, dar încep să capete o consistenţă atât de grosolană, atât de dură, încât au dat naştere unor instincte oribile. Viaţa întreagă începuse să ia forme din cele mai grosolane.

În aceste condiţii nu mai putea avea loc o evoluţie normală pentru om. Totul ar fi devenit şi mai dur, mai grosolan, iar oamenii s-ar fi osificat, ar fi devenit un fel de mumii şi ar fi populat o planetă pe care s-ar fi format fiinţe fără frumuseţe, un fel de animale cu forme umane, un fel de statui vii groteşti. Pământul însuşi s-ar fi mumificat. Era necesar să intervină ceva şi aceasta are loc datorită tocmai intervenţiei Spiritului cosmic ce dirija totul pe Pământ. Din masa elementelor lunar-terestre, Iahve începe să desprindă partea cea mai dură, această zgură a Pământului, pe care azi o vedem pe cer, Luna. Dar nu numai substanţele dure au fost desprinse, ci şi fiinţele cele mai groteşti, cele mai puţin rafinate. Putem deci să spunem că prin desprinderea Soarelui s-a evitat ca omul să evolueze mult prea rapid, iar prin separarea Lunii, omul şi Pământul au fost ocrotiţi de o evoluţie ce ducea spre mumificare, spre pietrificare.

Din toate aceste evenimente, trebuie să reţinem că, după ce Pământul s-a separat complet de masa iniţială care apăruse după ieşirea din pauza cosmică ce a urmat după sfârşitul evoluţiei lunare, el a devenit prielnic pentru o evoluţie normală a omului sub influenţa exterioară a celor două corpuri cosmice care se separaseră, Soarele şi Luna, sau, mai exact spus, sub influenţa celor şapte Elohimi, dintre care şase acţionau din Soare, iar al şaptelea, Iahve, de pe Lună. Aceste înalte entităţi s-au desprins de Pământ tocmai pentru salvarea omului şi totul a fost astfel ordonat încât aceste două forţe să se echilibreze. Prin separarea atât a forţelor solare, cât şi a celor lunare, s-a stabilit ritmul cel mai prielnic pentru dezvoltarea omului.

Imaginaţi-vă acum – pentru a putea înţelege toate acestea sub un nou aspect – că numai Soarele şi-ar exercita influenţa asupra omului. Noi ştim că acesta evoluează pe Pământ trecând prin nenumărate încarnări. A existat, bineînţeles, o primă încarnare, după care au urmat altele şi permanent el a preluat alte corpuri, şi tot aşa până la ultima reîncarnare, când va avea şi ultimul corp fizic. Omul trece, aşadar, printr-o serie de încarnări şi în felul acesta progresează încetul cu încetul, perfecţionându-se. Fiinţele umane au păşit prima dată pe suprafaţa Pământului ca nişte adevăraţi copii spirituali, ca nişte bebeluşi. Din momentul când Soarele şi Luna s-au despărţit de Pământ, oamenii şi-au început propriu-zis evoluţia terestră şi s-au ridicat până la nivelul de astăzi. Iar de acum înainte, noi toţi vom continua să ne reîncarnăm în alte şi alte corpuri, până la sfârşitul evoluţiei terestre. Gândiţi-vă însă că, dacă numai Soarele ar fi acţionat asupra noastră, omenirea ar fi fost nevoită să treacă numai într-o singură încarnare prin toate experienţele pe care le acumulează în marele şir de încarnări. Pentru a se stabili un ritm corect de dezvoltare în care suntem menţinuţi acum, a fost nevoie de o conjugare a forţelor solare şi lunare venite din exterior.

După ce Soarele şi mai apoi Luna s-au desprins, au început să se formeze încetul cu încetul fiinţe umane; atunci s-a constituit prima structură a omului actual*. A fost o vreme când pe Pământ nu se putea merge aşa cum se merge astăzi. Nu trebuie să ne imaginăm că după separarea Lunii omul păşea pe Pământ într-un corp carnal, ca acum. Mai întâi, să notăm că formele existente deja înainte au reapărut ca într-un fel de repetare, de recapitulare, iar când Pământul s-a eliberat de elementele solare şi lunare avea încă un aspect asemănător cu cel ce existase pe vechea Lună, chiar şi mai puţin consistent. Dacă cineva ar fi putut privi Pământul cu ochii noştri actuali, nu ar fi putut zări nici o fiinţă umană. În schimb, existau alte fiinţe care nu erau suficient de evoluate pentru a mai aştepta până să coboare pe Pământ şi ele au fost nevoite să îmbrace forme corporale imperfecte, astfel că la câtva timp după separarea de Lună au devenit prezente şi chiar vizibile pentru ochiul fizic forme animale inferioare, care aveau deja o anumită consistenţă fizică, materială. Fiinţa umană însă, ca şi mamiferele superioare, nu coborâseră încă la acel moment pe Pământ; omul mai era o fiinţă spirituală, planând deasupra şi în jurul Pământului. Prin această prelungire în lumea spirituală el încorporează în natura sa mai multă materie subtilă. Densificarea lui se face în mod progresiv până la momentul oportun, când a putut să coboare acolo unde solul începuse deja să se întărească, formând un fel de insule solide.

* Acest proces are loc aproximativ la jumătatea perioadei lemuriene (N.T ).

Primii oameni apar, deci, relativ mai târziu; ei aveau o structură cu totul diferită de a omului contemporan. Ar fi foarte dificil să vă fac o descriere a formelor pe care le aveau oamenii atunci când au început să se cristalizeze, ca să spunem aşa, din elementul spiritual. Deşi în bună parte v-aţi obişnuit să auziţi multe lucruri greu de admis, aţi fi cu adevărat şocaţi dacă v-aş descrie formele atât de groteşti ale corpurilor în care se încarnau atunci sufletele noastre. Nu aţi putea suporta o asemenea descriere. Mai târziu însă, în viitor, când aceste realităţi ale acelor vremuri, graţie curentului spiritual antroposofic, vor fi conştientizate din ce în ce mai mult, va trebui ca oamenii să le cunoască, deoarece vor avea o deosebită semnificaţie pentru viaţa lor. Căci numai cunoscând modul cum s-a dezvoltat corpul nostru fizic, cum s-au format organele, pornind de la forme cu totul diferite de aspectele actuale, omul va recunoaşte strania înrudire între organele corpului uman, care în prezent se află atât de diferite unele de altele. Va sesiza atunci relaţia dintre unele organe, ca de exemplu, relaţia între apendice şi trahee, care la origine făceau corp comun la acele prime fiinţe stranii. Omul de astăzi este rezultatul unui proces evolutiv care a diferenţiat în mii de feluri ceea ce exista în fiinţa de odinioară. Organe care astăzi sunt separate erau altădată legate împreună şi funcţionau împreună, dar au păstrat şi azi afinităţi care ies la iveală cu ocazia unor maladii; când boala atinge un organ, neapărat există o manifestare şi la organul care fusese comun. Viitorii studenţi în medicină [25] vor avea ocazia să facă multe descoperiri pe care medicina actuală – care nu este decât un conglomerat de denumiri – nici nu le poate imagina. Numai atunci va înţelege medicina care este cu adevărat natura umană. Vă spun toate acestea acum pentru a vă arăta cât de diferită era forma umană în acele vremuri primordiale faţă de cea de acum.

Forma actuală s-a consolidat şi fasonat încetul cu încetul. La origine, chiar după ce coborâse propriu-zis pe Pământ, corpul uman nu avea un sistem osos. Oasele s-au format pornind de la un fel de filamente cartilaginoase care străbăteau corpul ca nişte corzi, provenind, la rândul lor, dintr-o substanţă şi mai puţin consistentă, cândva lichidă, iar cu mult, cu mult mai înainte, chiar de natură gazoasă; dacă mergem şi mai mult în trecut, vom ajunge la natura sa astrală, apoi eterică, adică o substanţă spirituală densificată. De fapt, tot ce este materie provine din spirit. Totul este prefigurat în spirit. Mult mai târziu abia, în perioada pe care o numim atlanteană, fiinţa umană şi-a format sistemul osos; în perioada anterioară, lemuriană, sistemul osos existase doar sub forma de tendinţă spre osificare.

Pentru a înţelege mai bine Apocalipsa este necesar să studiem mai îndeaproape omul perioadei lemuriene. Este suficient să arătăm că în primele timpuri care au urmat după separarea de Lună şi coborârea fiinţei umane spre Pământ, voinţa avea o amploare cu totul alta decât mai târziu. În acea perioadă, forţa de voinţă umană acţona în mod magic. Graţie acestei forţe, se putea acţiona asupra creşterii plantelor; dacă omul voia, el putea determina ca o plantă să crească mai repede, facultate care astăzi nu se poate obţine decât prin practici anormale de magie. În consecinţă, în perioada lemuriană, mediul natural al omului era supus în întregime voinţei sale. Când această voinţă urmărea scopuri benefice, ea putea stăpâni valurile mării, furtunile, uraganele de foc vulcanice care învolburau atmosfera, căci Pământul mai era în bună parte frământat de convulsii vulcanice. Asupra acestor forţe omul îşi putea exercita o influenţă binefăcătoare, dar şi distrugătoare, după cum voinţa sa era benefică sau malefică. Insule întregi se puteau scufunda sub acţiunea unei voinţe distrugătoare. Voinţa umană era la unison cu mediul înconjurător. Continentele populate cu oameni au fost distruse datorită răutăţii sălbatice a unora. Numai o mică parte din omenirea lemuriană a fost salvată, în sensul că a putut continua să se încarneze în perioada unnătoare – o dată în plus trebuie să facem o distincţie între evoluţia raselor şi a popoarelor şi cea a sufletelor. Perioada care a urmat, perioada atlanteană, o putem descrie cu mai multă exactitate pentru că avem acum în limbajul nostru cuvinte şi noţiuni capabile să traducă ceea ce revelează percepţia clarvăzătoare.

După catastrofa care a distrus Lemuria, urmează perioada atlanteană, perioadă în care omenirea se dezvoltă în cea mai mare parte pe un continent situat în partea globului terestru care formează astăzi fundul Oceanului Atlantic, între Europa şi America. În general, condiţiile de trai erau şi atunci mult deosebite de cele în care trăim astăzi. La începutul acestei perioade, omul era astfel constituit, încât modul lui de a percepe lumea era de asemenea diferit. Am vorbit în prima conferinţă despre acest aspect şi chiar şi după aceea. Astăzi vom încerca, din nou, să schiţăm într-un mod mai precis natura foarte diferită a modului de percepţie din acele vremuri.

Omul poseda un fel de clarvedere naturală deoarece elementele care constituiau fiinţa lui erau altfel legate între ele decât sunt în prezent. Corpul eteric nu era atât de strâns unit cu cel fizic; corpul eteric depăşea cu mult partea fizică. Abia către ultima treime a perioadei atlanteene, corpul eteric s-a redus şi a luat exact forma corpului fizic, aşa cum este astăzi. Prin faptul că omul atlantean avea o structură internă cu totul diferită, întreaga sa viaţă conştientă şi sufletească erau de asemenea diferite. Şi pentru a înţelege bine ceea ce spune autorul Apocalipsei, trebuie încă o dată să abordăm un capitol important şi totodată foarte misterios.

Dacă ne-am fi aflat pe vechea Atlantidă am fi constatat că nu exista o atmosferă compusă dintr-un aer la fel de pur şi transparent ca cel care înconjoară astăzi Pământul; totul era învăluit de o atrnosferă îngreuiată de neguri şi vapori de apă. Aceasta a devenit mai limpede, mai transparentă mai târziu, pe măsură ce continentul evolua. Dar dezvoltarea cea mai intensă a omului şi a culturii avea loc tocmai în zonele în care norii şi ceţurile erau mai dense. Aici s-a format baza culturilor ulterioare. Atlantida era atât de impregnată de ceţuri, încât alternanţa între ploaie şi timp senin, cum o avem astăzi, era necunoscută. Curcubeul nu era cunoscut. Mult mai târziu, când s-a produs o condensare a apei din atmosferă, când ploi abundente au inundat întreg Pământul şi a dus la acea mare catastrofă care a fost Deluviul, Potopul, s-a produs şi acel fenomen fizic al curcubeului. Ne aflăm în faţa unuia din acele momente când ştiinţa spirituală vă poate inspira cea mai mare veneraţie faţă de străvechile, documente sacre. Când Geneza ne spune că după Potop Noe ca reprezentant al celor care au salvat speţa umană, a văzut primul curcubeul, este relatat un eveniment absolut real, istoric. Omul vedea pentru prima dată curcubeul după Potop, căci înainte acest fenomcn fizic nu putea avea loc.

Vedeţi cât de profunde şi cât de adevărate, chiar în litera lor, sunt documentele sacre. Astăzi mulţi oameni se simt consternaţi când li se spune că textele religioase sunt adevărate chiar în litera lor. Există într-adevăr o zicală care spune: „Litera omoara, spiritul dă viaţă“ şi care poate fi adevărată, dar unii o citează cu rea-credinţă căci trag de aici concluzia că ar fi cu totul justificat să nu te ocupi prea serios de textele vechi, că nu este util să cunoşti cuprinsul lor pentru că nu sunt decât „literă care ucide“. Aceşti oameni se lasă încântaţi de propriul lor spirit, care se desfăşoară în interpretări fanteziste. În comentariile lor, ei pot fi plini de duh, dar nu aceasta este important; ceea ce are importanţă este, dimpotrivă, să vedem în aceste texte ceea ce conţin ele cu adevărat. Or, această frază: „Litera ucide, spiritul dă viaţă“ are în limbajul nostru aceeaşi semnificaţic ca şi cuvintele lui Goethe [26]

Cât timp nu ai înţeles
Acest „Mori şi vei fi“
Nu eşti decât un oaspete obscur
Pe acest pământ întunecat.

Aceste cuvinte nu înseamnă în nici un caz: Dacă vrei să conduci pe cineva la cunoaşterea superioară trebuie mai întâi să-l ucizi – ci: Omul trebuie să se ridice la spiritualitate tocmai prin cultura pe care o dezvoltă în lumea fizică. Litera este corpul spiritului şi mai întâi trebuie să o ai şi să o cunoşti, apoi abia poţi spune că din ea scoţi spirit. Litera odată înţeleasă trebuie să mori pentru ca spiritul să renască. Acest cuvânt nu este un îndemn de a interpreta după fantezia noastră conţinutul străvechilor documente religioase. Şi când, de exemplu, am descifrat adevărata semnificaţie a curcubeului biblic, pătrunde în sufletul nostru o profundă veneraţie faţă de aceste texte. Şi vom înţelege şi mai mult cum poate progresa omul către un sentiment adevărat, autentic şi către o voinţă de apropiere plină de înţelegere a textelor sacre, printr-o gândire aprofundată graţie concepţiei antroposofice despre lume.

Să revenim la vechea Atlantida. Am spus că omul trăia într-o stare de conştienţă diferită de a noastră, că memoria sa era alta decât acum. Diferenţele sunt mult mai profunde. Când ne ducem cu gândul înapoi, nu către sfârşitul perioadei atlanteene, ci mult mai departe, către începutul ei, vom constata ce diferită era conştienţa umană atunci faţă de cea pe care o avem astăzi.

Să evocăm încă o dată în mintea noastră situaţia actuală. În timpul zilei, omul se serveşte de simţuri. Seara se culcă, corpul astral şi eul se desprind de corpul fizic şi de corpul eteric; acestea rămân în pat. Câmpul conştienţei se întunecă. Omul nu mai e conştient de nimic, nu mai vede şi nu mai aude nimic. Dimineaţa, când corpul astral şi eul revin în corpul fizic şi în cel eteric, realitatea fizică reapare în conştienţa noastră. Cum se prezentau lucrurile în primele timpuri ale Altantidei? Să ne referim la momentul când, dimineaţa, fiinţa umană revine în corpul fizic şi în cel eteric. În jurul lui nu exista atunci o lume fizică aşa cum este astăzi. Toate obiectele pe care în prezent le vedem cu contururi precise se vedeau atunci nebulos, înconjurate de o aură, de un fel de halou cu margini colorate, aşa cum într-o seară ceţoasă ne apar luminile de pe stradă, cu halouri colorate în jurul lămpilor. Aşa se prezentau lucrurile atunci. Obiectele se vedeau confuz, fără contururi şi suprafeţe, şi totul învăluit în ceţuri colorate. Încetul cu încetul, pe măsură ce procesul evolutiv continua, obiectele încep să apară conturat, din ce în ce mai precise. Dacă în faţă am fi avut un trandafir, am fi văzut, în acele prime timpuri ale Atlantidei, apărând o formă ceţoasă având în centru un cerc de culoarea trandafirului; apoi cu încetul culorile exterioare păreau că se depun la suprafaţă. Contururile obiectelor nu s-au precizat decât mai târziu.

Natura fizică arăta deci cu totul diferit în vechea Atlantida, în timpul zilei. La fel era situaţia şi seara, când fiinţa umană îşi părăsea corpul fizic şi se culca. Propriu-zis, el nu dormea aşa cum dormim noi azi. Expresia „se culca“ nu avea aceeaşi semnificaţie pe care i-o dăm acum. Întreaga lume de forme fizice nebuloase rămânea, fireşte, pe loc, dar omul nu o mai percepea pentru că el pătrundea, spiritual vorbind, într-o lume superioară. Trăia efectiv într-o lume spirituală nemărginită, el însuşi nemaiavând limite sau contur. Omul convieţuia cu entităţi spirituale în această lume. În prima parte a perioadei atlanteene, alternanţa de zi şi noapte era de aşa manieră încât dimineaţa, când entitatea umană fiinţa în corpul fizic, ea avea doar imagini nedesluşite şi ceţoase din lumea fizică înconjurătoare, aşa cum am arătat mai înainte, iar noaptea, când îşi părăsea corpul fizic, avea posibilitatea să trăiască în mod spiritual, deşi uneori nedesluşit, confuz, printre entităţi spirituale. Pur şi simplu omul se mişca între spirite. Dar mult mai diferită era viaţa de senzaţie a sa, în acele vremuri. De exemplu, seara, când la culcare se desprindca de corpul fizic şi de cel eteric, el nu simţea nici un fel de oboseală, nu simţea nevoia de odihnă. Şi nici nu ar fi găsit odihnă, căci, intrat în lumea spirituală, tocmai acolo era efortul, activitatea. Abia dimineaţa, când revenea în corpul fizic, atunci se simţea obosit, simţea nevoia de odihnă şi îşi căuta, ca să spunem aşa, patul, iar patul era propriul său corp. În corpul fizic îşi găsea odihna şi liniştea. Omul se strecura în propriul său corp şi în el se odihnea toată ziua. Activitatea şi oboseala erau noaptea, în lumea spirituală; odihna era ziua, în corpul fizic.

Totul era aşadar altfel. În decursul acestei lungi perioade, fiinţa umană evoluează treptat, trecând de la aceste condiţii, complet diferite de cele actuale, la altele, care au apărut ulterior. Omul parcurge această evoluţie pe măsură ce corpul eteric intră puţin câte puţin într-un raport mult mai strâns cu corpul fizic, fapt ce se împlineşte în ultima treime a perioadei. Înaintea acestui eveniment, omul avea impresia că se trezeşte abia noaptea când pătrundea în lumea spirituală. În acel timp, el nu ajunsese să spună despre sine „eu“, nu avea încă o conştienţă de sine. Când îşi părăsea corpul fizic şi pe cel eteric pentru a pătrunde în strălucirea nopţii, el avea sentimentul că făcea cu adevărat parte din spiritualitatea care era acolo sus, el se simţea oarecum în siguranţă şi protejat de vechiul său suflet-grupă. Totul devenea luminos în jurul său în timpul nopţii, dar el însuşi nu se simţea independent. Aşa cum sunt degetele în raport cu „eul“ nostru, la fel se simţeau oamenii profund ataşaţi de sufletul-grupă; în faţa privirii unui clarvăzător, sufletele-grupă apăreau sub imaginea şi forma a patru capete, unul de leu, altul de taur, de vultur şi altul de om. Toate acestea sunt descrise în Apocalipsa lui Ioan. Omul se simţea atins de unul din aceste patru tipuri de suflete-grupă. Numai când a dobândit această carapace a corpului fizic, ca o cochilie de melc, a început să aibă impresia că are ceva propriu, care îi aparţine numai lui. Căci dacă fiinţa umană a devenit puţin câte puţin independentă, personală, se datorează faptului că la un moment dat a putut să se închidă în corpul fizic, devenit tot mai dur. Această incluziune în corpul fizic a plătit-o prin întunecarea treptată a lumii spirituale, care a sfârşit prin a se retrage complet din viaţa lui. În schimb, lumea de aici, de jos, pe care o revedea când revenea dimineaţa în corpul fizic, a încetat să mai fie ceţoasă; ea devine luminoasă, se conturează tot mai mult. În acelaşi timp, omul începe să se simtă ca un „eu“, să îşi dea seama că poartă în el o conştienţă de sine. Învaţă să spună despre el „eu“ .

Dacă dorim să avem o reprezentare exactă despre ce înseamnă aceasta, să ne imaginăm omul degajându-se de cochilia sa, de corpul său fizic, pentru a pătrunde, în timpul somnului, în lumea divin-spirituală. Acolo el trăieşte printre aceste entităţi spirituale. Acolo îi răsună din exterior ce este el, numele lui. Un grup auzea cuvântul care în limbajul primordial era cel care denumea acel grup, un alt grup auzea un cuvânt diferit. Deoarece omul nu se putea numi singur pe sine, trebuia să-şi audă numele răsunând din exterior. Când îşi părăsea cochilia sa de melc, care era corpul lui, el ştia că este el pentru că numele lui îi răsuna în suflet ca o chemare. Când apoi a putut să perceapă prin corpul său mediul său fizic, a învăţat şi să se simtă ca un „eu“, să simtă în el şi în acest „eu“ forţa divină a cărei rezonanţă îi parvenea mai înainte ca din exterior. Începea să simtă divinitatea care pătrunsese în el. Iar divinitatea care îi era cea mai apropiată, acea divinitate care a introdus în el „eul“, el a numit-o Iahve, adică Cel-care-conduce-eul. Mai întâi, forţa acestei divinităţi a simţit-o el manifestându-se în „eul“ său.

De acest proces interior au fost legate însă şi evenimente exterioare. Când îndepărtatul locuitor al Atlantidei se cufunda în corpul său fizic şi privea spaţiul din jurul său şi bolta cerească el nu vedea un curcubeu, ci ceva care avea forma unui disc colorat; în acel loc, mai târziu a apărut Soarele. Soarele nu avea forţa de a străpunge stratul gros de ceaţă şi negură, dar forţa lui era prezentă şi acţiona prin ceaţă. Ea acţiona asupra Pământului, dar nu intens, căci era voalată de ceată. Dar încetul cu încetul ceţurile se destramă şi Soarele începe să se arate din ce în ce mai mult, încât atunci când în om s-a trezit conştienţa pentru lumea exterioară, aşa cum am spus, aceasta a coincis cu apariţia Soarelui ieşit din nori, străpungând şi împrăştiind negurile. Ceea ce există acolo sus, acolo unde cele şase spirite îşi aveau locul şi dirijau împreună cu Iahve evoluţia terestră, a putut să se reveleze şi să-şi manifeste activitatea direct asupra Pământului.

Ce schimbări s-au petrecut în om? La începutul perioadei, noaptea, când el se desprindea de corpul fizic, se scălda pur şi simplu cu spiritul şi cu sufletul într-o baie de lumină interioară astrală, lumină care nu depindea de Soarele fizic. Această lumină care îl învăluia era de aceeaşi esenţă cu lumina emanată de înaltele entităţi spirituale care mai târziu se va manifesta şi fizic venind de la Soare. Când apoi, mai târziu, omul a început să se restrîngă tot mai mult la conştienţa sa fizică, poarta către imaginile spirituale interne i s-a închis şi a început să fie învăluit de obscuritate când, noaptea, îşi părăsea corpul fizic şi eteric şi intra în lumea spirituală. Şi în măsura în care el se includea în sine, în aceeaşi măsură se accentua lumina exterioară, care nu este decât o revelaţie a activităţii şi prezenţei entităţilor spirituale. Lumina care emana din aceste entităţi lucea de acum înainte pe Pământ, iar omul începea să o considere ca fiind de esenţă materială. În sufletul sau, cuprins acum de tenebre, lumina totuşi strălucea şi nu a fost cuprinsă de întuneric.

A fost un proces cosmic care s-a desfăşurat şi pe plan istoric, într-o anumită perioadă de evoluţie a lumii. În acel moment, omul a plătit cucerirea conştienţei de sine cu o întunecare spirituală. A pierdut, în felul acesta, lumina prin care el percepea sufletul-grupă de care aparţinea. Dar acesta nu a fost decât începutul individualizării sale. Perioade lungi de timp, foarte lungi, urmau să se scurgă înainte ca această individualizare să fie realizată cu adevărat. Perioada atlanteană era pe sfârşite; Deluviul s-a dezlănţuit. Şi după acest cataclism începe perioada pe care o numim postatlanteană, cu prima epocă de cultură, epoca vechii culturi indiene. Conştienţa de sine nu era încă deplin dezvoltată. A urmat apoi, după cum ştim, epoca de cultură persană, apoi cea egipto-chaldeană. Fiinţa umană se maturiza şi îşi dezvolta tot mai mult conştienţa de sine. În a patra epocă de cultură se produce un eveniment de o importanţă incalculabilă pentru destinul omului; tot ce se realizase până la acel eveniment nu fusese decât o pregătire a acestuia.

Imaginaţi-vă că aţi fi transportaţi de pe Pământ pe o stea foarte îndepărtată, înzestraţi fiind totodată cu clarvedere, şi vă îndreptaţi privirile spre Pământ din înălţimea acelei stele îndepărtate. Veţi putea vedea atunci că Pământul nu este, fizic vorbind, decât un corp fizic şi că din el mai face parte şi un corp eteric şi chiar un corp astral, ca la orice fiinţă umană. Pământul are deci toate aceste trei corpuri. Îl veţi vedea înconjurat de o „aură“ şi veţi putea urmări de-a lungul mileniilor evoluţia acestei „aure“ terestre. Pământul va apărea înconjurat de tot felul de culori, la mijloc nucleul fizic şi de jur împrejur aura cu forme şi culori diferite scăldându-se în atmosfera spirituală a acestuia. Formele şi culorile sunt într-o permanentă agitaţie şi mişcare, modificându-se în decursul mileniilor. Dar vine un moment, un moment de o covârşitoare importanţă, când aura în întregime ia o altă formă şi alte culori. Pământul, văzut din exterior, apare într-o lumină nouă. Evenimentul s-a petrecut cu o rapiditate atât de mare, încât îţi spui: Din clipa aceasta, Pământul a trecut printr-o transformare fundamentală, aura terestră a fost complet modificată. Care este acel moment? Este chiar clipa când pe Golgota sângele a curs din rănile Mântuitorului, este un moment de cea mai mare însemnătate, cel mai important din toată evoluţia Pământului. Momentul când sângele a curs din rănile Mântuitorului este acelaşi când aura Pământului a luat o formă nouă. Atunci intervine o forţă complet nouă care dă evoluției terestre impulsul cel mai puternic; tot ce am unnărit că se petrecuse până atunei nu a fost decât o pregătire.

Pentru un chimist, sângele care a curs pe Golgota este la fel cu oricare alt sânge uman. În realitate, este cu totul altceva. Evenimentul de pe Golgota a făcut ca sângele fizic să se răspândească şi spiritul care s-a degajat din el a impregnat aura Pământului cu impulsuri şi forţe noi deosebit de importante pentru evoluţia viitoare a omenirii. Acest spirit iradiază impulsuri care transformă Pământul, iar această iradiere străbate şi pe om. Numai o mică parte din ceea ce s-a inoculat atunci Pământului s-a realizat până în prezent. Oamenii vor înţelege abia de acum înainte din ce în ce mai bine ce a devenit Pământul graţie acelui moment de pe Golgota şi ce poate deveni omul în conştienţa de sine pe care a cucerit-o încă din perioada Atlantidei.

Ne întrebăm ce a dobândit omul pe Golgota. Două lucruri: conştienţa eului şi facultatea de a percepe lumea exterioară. În schimb, lumea spirituală deschisă altădată pentru el acum s-a închis. Oamenii din trecut vedeau cu adevărat fiinţele despre care ulterior au vorbit miturile şi legendele: Wotan, Mercur, Jupiter, Zeus. Noaptea, el vedea aceste entităţi, era printre ele. Dar acum, prin cele două achiziţii, poarta care ducea spre aceste entităţi spirituale s-a închis. În schimb, omul a cucerit lumea exterioară, care era în jurul lui. Spiritele şi tot ceea ce putea vedea altădată noaptea au dispărut din faţa vederii lui. Înainte, el vedea divinitatea, atunci când noaptea îşi părăsea cochilia de melc a corpului fizic; acum, pentru a o mai putea percepe, trebuia să o vadă fiind în corp, dacă îi apărea în faţă. Şi aceasta nu însemna nimic altceva decât necesitatea pentru om de a admite existenţa acestei divinităţi sub formă corporală, deoarece conştienţa umană era acum orientată spre percepţia fizică. Aceasta a creat necesitatea ca Fiinta divină să îmbrace ea însăsi o formă corporală şi să apară o singură dată în cursul evoluţiei terestre într-un corp omenese. Trebuia să apară aşa pentru că omul progresase până la această formă de percepţie şi divinitatea trebuia să se facă accesibilă aeestei percepţii, pentru ca omul să o poată cuprinde. Toate fenomenele care s-au produs de la început, în toate stadiile de evoluţie, trebuie să-şi aibă încoronarea prin acest eveniment central al întregii evoluţii terestre, eveniment care îşi va proiecta lumina asupra întregului viitor. Acest viitor se revelează în Apocalipsă, în acel eveniment care pe plan fizic se arăta prin picăturile de sânge care au curs pe Pământ, dar spiritual, prin clarvedere, apare ca ceva ce se înalţă şi transformă aura Pământului. Forţa care s-a deversat atunci s-a unit cu Pământul până în Ziua de Apoi. O dată cu această forţă, ceva cu totul nou s-a unit cu sufletul şi cu Spiritul Pământului. Ceea ce este şi numim principiul lui Christos s-a unit în acel moment, pe Golgota, cu sufletul şi Spiritul Pământului şi acesta a devenit corpul principiului lui Christos. De aceea sunt atât de adevărate, chiar în litera lor, aceste cuvinte: „Cine mănâncă pâinea mea mă calcă în picioare“*. Când omul mănâncă pâinea produsă de Pământ, el mănâncă însuşi corpul Pământului, iar acesta este corpul Spiritului Pământului care, ca Spirit al lui Christos, prin evenimentul de pe Golgota s-a unit cu Pământul. Omul merge pe acest corp al Pământului, îl calcă în picioare. Toate acestea trebuie să le luăm chiar în litera lor pentru a avea posibilitatea să înţelegem acest text în adevărul său.

* Evanghelia lui loan, cap. i 3, v. 18. Versiunea românească, traducerea Nicodim: „... dar plinească-se Scriptura, care zice: cel ce mănâncă pâne cu Mine, şi-a ridicat călcâiul asupra Mea“. Versiunea germană, traducerea Luther: „Scriptura trebuie să se împlinească: Cel ce mănâncă pâinea mea, acela mă calcă în picioare“ (N.'T.).

Pentru un om aşa cum a fost autorul Evangheliei lui Ioan tot ce ştia, tot ce putea afla prin puterea lui de clarvedere îl îndreptăţea să cunoască şi să înţeleagă cel mai mare eveniment din evoluţia Pământului. Despre tot ce el a putut să dobândească prin viziunea spirituală pe care a avut-o a spus: Tot ce ştiu trebuie să ducă la înţelegerea lui Christos şi a faptelor lui. A fost în intenţia autorului Apocalipsei ca toate cunoştinţele pe care i le da ştiinţa ocultă să le folosească pentru a explica evenimentul de pe Golgota. Tot ce a putut afla din această ştiinţă ocultă a fost pentru el doar cu scopul ca această înţelepciune să o pună în slujba unei profunde înţelegeri a acestui eveniment, pe care l-a prezentat în faţa sufletelor noastre într-un mod atât de grandios. Iar noi trebuie să înţelegem ce importanţă are acest eveniment pentru noi.