Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

APOCALIPSA LUI IOAN

GA 104


CONFERINŢA a VIII-a

EVOLUŢIA VIITOARE A OMENIRII.
EPOCILE DE CULTURĂ ALE PERIOADELOR CELOR
ŞAPTE PECEŢI ŞI ALE CELOR ŞAPTE TRÂMBIŢE

Nurnberg, 25 iunie 1908

Cred că ati observat că în cursul acestor conferinţe am repetat de mai multe ori că cele şapte epoci de cultură ale actualei perioade de evoluţie se vor sfârşi prin Războiul tuturor împotriva tuturor. Acum este momentul să ne facem o reprezentare cât mai corectă despre acest război, care va lua o formă cu totul diferită de ceea ce ştim în prezent că este un război. Să precizăm, mai întâi, cauza propriu-zisă a lui. Această cauză este exacerbarea egoismului, este ataşamentul exagerat de propria persoană, este egoitatea omului. Suntem acum suficient de avansaţi în consideraţiile pe care le-am expus pentru a înţelege în ce măsură eul omului poate fi o „sabie ascuţită, o sabie cu două tăişuri“. Cine nu înţelege că eul este o sabie cu două tăişuri nu va înţelege nici sensul întregii evoluţii umane şi cosmice. De o parte, eul provoacă dezvoltarea egoismului în om, face pe oameni să dorească să-şi însuşească toate bunurile materiale, ca şi toate cele ale sufletului, să le pună numai în slujba propriului lor interes, al eului lor. Eul este cauza care face ca întreaga voinţă a omului să fie canalizată numai spre satisfacerea sa. Faptul că eul aspiră să-şi aproprie o bună parte din bunurile care sunt comune tuturor, că vrea să înlăture din calea sa pe toţi ceilalţi, celelalte euri, să se bată cu toţi, să facă războaie, este una din feţele eului uman. Dar, pe de altă parte, să nu uităm că eul este cel care dă omului independenţa şi libertatea interioară, tot ceea ce, pe bună dreptate, înnobilează pe om. În eu stă demnitatea noastră. El este scânteia, sămânţa din om.

Conceptul de eu este pentru mulţi greu de cuprins. Am stabilit până acum, în mod foarte clar, că eul s-a desprins dintr-o stare de natură sufletească globală, dintr-un fel de eu colectiv universal, în sânul căruia fiecare s-a diferenţiat. Nu ar fi nicidecum util ca omul să simtă dorinţa de a se contopi din nou cu eul său într-un fel de conştienţă universală. Toate forţele care acţionează ca omul să tindă spre a-şi pierde eul şi a se cufunda într-o constienţă universală sunt un efect al slăbiciunii sale. Numai acela înţelege natura eului care ştie că acesta a fost cucerit în cursul unei îndelungate evoluiţi cosmice şi că nu trebuie să-l piardă niciodată. Totodată trebuie să înţelegem că misiunea pe care omenirea o are de îndeplinit este tocmai să aspire spre forţa care va duce la o interiorizare tot mai accentuată a eului, spre o deplină spiritualizare a acestuia. Nici un antroposof adevărat nu poate accepta formula orientală care preconizează permanent absorbţia eului într-un eu universal, cufundarea lui în sursa originară. Adevărata concepţie antroposofică despre lume nu poate preconiza ca scop final al evolutiei decât o comunitate de euri individuale libere şi independente. Misiunea Pământului ca entitate se exprimă prin iubire şi cere tocmai ca eul să fie liber în faţa oricui. Iubirea nu poate fi desăvârşită dacă se obţine prin constrângere, prin obligaţii care înlănţuie. Numai când un eu a devenit suficient de liber, suficient de autonom pentru a iubi din propria sa voinţă, numai atunci este iubirea o dăruire perfect liberă. Planul divin prevede oarecum ca eul să devină atât de independent, încât să poată oferi lui Dumnezeu iubire ca pe un dar al său personal. Oamenii ar fi ca nişte prizonieri înlănţuiţi, dacă ar fi constrânşi, oricât de puţin, într-un fel sau altul, să dăruiască iubire.

Eul devine pentru om un fel de garant în îndeplinirea scopului său suprem. Dar dacă eul nu conduce pe om spre iubire, dacă se împietreşte în el însuşi, devine o ispită care aruncă pe om în Abis, devine instrumentul care separă pe oameni şi-i împinge spre Marele Război al tuturor împotriva tuturor şi nu numai la un război între popoare – căci ideea de popor îşi va pierde importanţa pe care o are în prezent –, ci la un război care va ridica individ contra individ în domeniile cele mai variate ale existenţei, spre un război al claselor între ele, al castelor între ele, al generaţiilor între ele. În toate domeniile vieţii, eul va deveni un fel de măr al discordiei şi de aceea se poate sustine că, pe de o parte, el ne poate purta spre cele mai înalte culmi, iar pe de altă parte, tot el ne poate face să alunecăm în Abis. De aceea, el este sabia ascuţită, cu două tăişuri, iar cel care a dat omului deplina conştienţă a eului său, Christos Iisus, este, aşa cum am văzut, reprezentat simbolic, şi pe bună dreptate, ca o sabie cu două tăişuri ieşind din gură.

Am prezentat ca pe o mare cucerire faptul că omul a putut să se înalţe până la concepţia eului liber datorită tocmai creştinismului. Christos Iisus ne-a adus eul cu toată măreţia Sa. De aceea, El este, şi trebuie să fie, reprezentat prin simbolul sabiei ascuţite, cu două tăişuri; simbol pe care îl vedem pe una din Peceţi. (A se vedea planşa cu imaginea primei Peceti.) Iar faptul că această sabie iese din gura Fiului Omului este, de asemenea, uşor de înţeles, căci atunci când omul a învăţat să vorbească deplin conştient despre eul său, i s-a dat şi puterea de a se înălţa cât mai sus, dar şi aceea de a aluneca tot mai jos. Sabia ascuţită cu două tăişuri este unul din simbolurile cele mai importante pe care ni le prezintă Apocalipsa.

Dacă s-a înţeles bine ceea ce am spus la sfârşitul conferinţei precedente, şi anume că actuala epocă de cultură va fi urmată de o alta, care este caracterizată în Scrisorile adresate Bisericilor prin comunitatea din Filadelfia, trebuie să reţineii, înainte de toate, că în această a şasea epocă vor fi selectate sufletele care se vor întrupa şi în epoca ce va urma, adică a şaptea. Iar apoi, după Războiul tuturor împotriva tuturor – aşa cum am subliniat în repetate rânduri –, se va vedea întipărit pe figurile oamenilor ceea ce prelucrează ei acum în sufletele lor. A şaptea epocă de cultură* nu va prezenta în sine o importanţă prea mare. Noi trăim acum, după cum ştiţi, în a cincea epocă, va urma a şasea, simbolizată prin comunitatea din Filadelfia, în care se va forma un anumit număr de oameni plini de o putere de înţelegere pentru lumea spirituală, pătrunşi de acea iubire fraternă care este chiar fructul cunoaşterii spirituale. În această a şasea epocă de cultură apar, de fapt, fructele cele mai coapte ale perioadei actuale. Ceea ce va mai veni după aceasta, adică epoca a şaptea, simbolizată prin Biserica din Laodiceea, va fi ceva „călduţ“, nici rece, nici cald. Această ultimă epocă va figura în ansamblul culturilor care au format perioada postatlanteană, ca un fruct prea copt care va supravieţui Războiului tuturor împotriva tuturor, dar nu va mai conţine nici un principiu de progres.

* Cuprinsă aproximativ între anii 5733-78S3 d.Ch. (N.T.).

La fel a fost şi când a început cultura noastră. Să ne reamintim ultima epocă atlanteană, cea care a precedat declanşarea Deluviului şi despre care spuneam: În ultima treime a perioadei atlanteene oamenii trăiau pe un sol care acum se află sub apele Atlanticului; dar în apropierea actualei Irlande s-a format un mic grup care atinsese gradul de dezvoltare cel mai înalt ce se putea atinge în perioada atlanteană şi care a emigrat apoi spre răsărit. Din acel mic grup s-au format apoi toate culturile ulterioare, ale perioadei noastre. Să ne fixăm bine acest fapt, să ne imaginăm o bucată de teren, acoperită azi de ocean, undeva în vestul Irlandei, din care porneşte un grup de oameni şi emigrează spre est şi dă naştere unor popoare numeroase care se vor răspândi şi vor popula Europa. Toate popoarele europene se trag de aici. Grupul cel mai evoluat dintre aceşti atlanţi a mers şi mai departe, până în Asia Centrală, de unde apoi au răsărit civilizaţiile şi culturile despre care am vorbit. Vedeţi deci că doar un mic grup din populaţia Atlantidei este la originea civilizatiei şi culturii noastre.

Perioada atlanteană a avut de asemenea şapte trepte de evoluţie, ca şi perioada noastră, postatlanteană. Cele şapte etape ale perioadei postatlanteene le cunoaşteţi: cultura veche indiană, cultura veche persană, cultura babiloniană-chaldeană-egipteană-ebraică, a urmat a patra cultură, greco-latină, suntem acum în a cincea cultură şi vor urma încă două, a şasea, simbolizată prin comunitatea Bisericii din Filadelfia, şi ultima, a şaptea, simbolizată prin comunitatea din Laodiceea. În a cincea etapă, atlanteană*, a început, de fapt, migraţia, despre care am vorbit, astfel că putem spune că elita vechii Atlantide care – cum am văzut – stă la originea culturii noastre a fost formată în a cincea „rasă“ atlanteană. Pentru perioada de evoluţie atlanteană, cele şapte etape succesive se numesc de obicei „rase“ şi nu „culturi“ sau civilizaţii. A urmat şi atunci, ca şi acum, a şasea şi a şaptea etapă sau rasă. Aceste două etape din urmă au fost etape sau rase pe care le putem considera „călduţe“. Ele au supravieţuit catastrofei deluviene, dar în ele nu mai era nici o forţă vie de progres. Comparate cu rasa a cincea, ultimele două erau ca o scoarţă uscată lemnoasă în raport cu trunchiul viu, plin de sevă. Aceste ultime două rase care au urmat acelei rase-mamă care a fost rasa a cincea erau, ca să spunem aşa, prea coapte.

*A se revedea nota de subsol din Conferinta a III-a. A cincea etapă, atlanteană, corespunde rasei „protosemiţilor“ (N.T.).

Se mai găsesc astăzi martori târzii ai acestor rase obosite, prea coapte, cum am spus, mai ales în sânul poporului chinez. Ceea ce caracterizează acest popor este faptul că el nu s-a identificat cu ceea ce se revelase în cursul celei de a cincea rase, a rasei-mamă. Atunci a fost momentul când corpul eteric s-a restrâns cu stricteţe la dimensiunile corpului fizic, când omul a devenit apt să spună despre el „eu“. Acest popor a lăsat să treacă acest moment fără să profite. Fără îndoială, datorită acestui fapt a putut să dezvolte o înaltă cultură, cunoscută de altfel, dar nu era capabil să evolueze. A cincea rasă, atlanteană, a trimis în toate părţile oameni purtători ai culturii, care au întemeiat noi civilizaţii capabile să ducă progresul mai departe. Căci nu este nici un fel de îndoială că începând cu India antică şi până în zilele noastre totul a mers progresând. A şasea şi a şaptea rasă atlanteană au alunecat spre un fel de osificare şi au rămas, în consecinţă, rase staţionare. Aşa cum spuneam, cultura chineză este o urmă a acestor rase. Ea nu se mai poate depăşi pe sine. Ea a primit sub forma vechii culturi chineze o moştenire strălucită a Atlantidei, dar nu a mai putut depăşi acest punct culminant. Nu există, fără îndoială, nimic care să nu sufere o influenţă oarecare. Priviti literatura chineză veche: ea a primit influenţe din toate direcţiile, dar caracterul său fundamental prezintă în mod clar un caracter de natură atlanteană. Tendinţa de a se închide în sine, spiritul de invenţie, care nu depăşeşte însă, niciodată, un anumit prag, toate acestea sunt legate de caracterul moştenit din perioada Atlantidei.

Rolul pe care l-a jucat altădată a cincea rasă a perioadei atlanteene, de a produce oameni capabili să evolueze, ca şi rolul pe care l-au avut a şasea şi a şaptea rasă care au mers spre declin, se va repeta acum în perioada noastră. În prezent, ştiţi, noi trăim cu dorinţa vie ca cea de a şasea cultură să producă acea uniune spirituală între Orient şi Occident. Cea de a şasea epocă de cultură va constitui în mod efectiv baza pe care se vor dezvolta după Războiul tuturor împotriva tuturor noile civilizaţii şi culturi ale perioadei următoare, aşa cum s-au dezvoltat şi culturile perioadei noastre după dispariţia Atlantidei. Dar a şaptea cultură va fi reprezentată prin cei „călduţi“, ea va supravieţui, aşa cum a fost şi cazul celei de a şasea şi celei de a şaptea rase atlanteene, care au supravieţuit până în zilele noastre, dar sub forma unor rase sclerozate. După Războiul tuturor împotriva tuturor vor exista numai două curente în omenire: de o parte curentul celor proveniţi din epoca de cultură Filadelfia, purtător al unui principiu de progres, de libertate interioară, de iubire fraternă, un mic grup recrutat din toate rasele şi din toate naţiunile actuale, şi de altă parte, marea masă a celor care vor fi fost „cei călduţi“, cu alte cuvinte descendentii celor „călduţi“ din epoca de cultură Laodiceea. După Războiul tuturor împotriva tuturor va fi nevoie ca încetul cu încetul curentul celor buni să acţioneze pentru a antrena spre bine şi curentul celor răi. Aceasta este misiunea principală de îndeplinit a perioadei care va urma Marelui Război, să salveze pe cei care vor mai putea fi salvaţi, dintre fiinţele care vor avea tendinţa de a se bate unii cu alţii, de a se lăsa dominaţi de acele manifestări ale eului marcate de un egoism exacerbat. În opera preocupărilor care ţin de ştiinţa spirituală necesitatea unei asemenea misiuni este deja pe primul-plan.

Să nu considerăm ca ceva dur înscris în planul Creaţiei, ca ceva pentru care ar trebui să cerem socoteală entităţilor spirituale care l-au conceput, faptul ca oamenii să fie împărţiţi în două curente, cei care vor fi „la dreapta“ şi cei care vor fi „la stânga“. Priviţi aceste lucruri mai ales ca o măsură ce poartă amprenta unei înalte înţelepciuni prevăzute în planul Creaţiei. Căci gândiţi-vă, tocmai prin faptul că răul este separat de bine, binele îşi va dobândi forţa sa esenţială. După Războiul tuturor împotriva tuturor, cei buni vor face toate eforturile cu putinţă pentru a atrage spre ei pe cei răi, cât timp aceasta va mai fi cu putinţă. Acest efort de îndreptare a celor răi nu va avea aspectul unei acţiuni educative, aşa cum s-ar face astăzi, ci vor intra în joc forţe oculte, căci în acea perioadă de evoluţie care va urma după a noastră oamenii vor avea capacitatea să antreneze forţe de acest gen. Cei buni vor avea ca misiune să acţioneze asupra fraţilor lor decăzuţi în curentul celor răi. Toate acestea se pregătesc de pe acum în centrele şi curentele spiritual-oculte universale. Numai că cel mai profund dintre aceste curente oculte este şi cel mai puţin înţeles de contemporani. Curentul universal care pregăteşte acest viitor spune adepţilor şi discipolilor săi următoarele: Oamenii vorbesc de bine sau de rău fără să ştie că în planul cosmic este o necesitate ca răul să atingă un punct culminant, pentru ca cei care au menirea să-l învingă să utilizeze în efortul lor victorios tocmai forţa din care va izvorî un bine şi mai mare. Pentru aceasta este însă necesar ca dintre oameni să se selecteze o elită care să se pregătească pentru perioada ce va urma după Războiul tuturor împotriva tuturor, când vor fi faţă în faţă cu fiinţele care vor purta semnul răului pe figura lor; aceşti aleşi trebuie să fie pregătiţi să răspândească în lume cea mai mare forţă posibilă de a face binele. Va exista şi după marele Război posibilitatea ca unele corpuri care mai au o oarecare maleabilitate să fie transformate de sufletele convertite, de sufletele care au mai putut fi aduse pe calea binelui în ultima epocă a actualei perioade. În acest sens, se va realiza un progres însemnat. Binele nu ar putea deveni atât de puternic dacă nu s-ar fortifica luptând împotriva răului. Iubirea nu ar fi atât de puternică dacă nu s-ar intensifica suficient pentru a şterge urâţenia de pe feţele celor răi. Toate acestea sunt deja pregătite şi discipolilor li se spune: Să nu credeţi că răul nu a fost prevăzut în actul de Creaţie. Răul se află acolo pentru ca într-o zi să se nască Binele cel mare.

Cei ale căror suflete sunt pregătite, prin asemenea cunoştinţe, să aibă în viaţă puterea de a-şi îndeplini misiunea lor de educatori sunt discipolii curentului spiritual al maniheismului. În mod curent maniheismul este înţeles greşit. Ceea ce auziţi spunându-se în diferite cercuri sau ceea ce citiţi despre maniheism este pură frazeologie. Se spune, de exemplu, că manihiştii credeau în două principii care coexistă de la Facerea lumii, Binele şi Răul, lucru inexact, căci învăţătura maniheistă este exact aşa cum încerc acum să vă o expun. Acea învăţătură şi forma pe care o va lua în viitor, precum şi discipolii care sunt pregătiţi ca să poată, în cursul viitoarelor lor încarnări, să îndeplinească misiunea despre care am vorbit mai înainte, iată ce trebuie să înţelegem prin maniheism. Manes este o mare personalitate, o înaltă personalitate care se reîncarnează în mod constant pe Pământ, este spiritul călăuzitor al celor aleşi să combată răul şi să-l transforme. Când vorbim despre marii călăuzitori ai omenirii, trebuie să ne gândim întotdeauna şi la această mare individualitate şi la misiunea pe care şi-a asumat-o [30]. Deşi în zilele noastre principiile maniheismului s-au retras din primul-plan pentru că spiritualitatea este atât de puţin luată în considerare, maniheismul va atrage totuşi, pe măsură ce ne îndreptăm spre o mai mare apropiere şi înţelegere de viaţa spirituală, un număr din ce în ce mai mare de discipoli.

Omenirea actuală va continua să existe şi după Războiul tuturor împotriva tuturor, după cum şi omenirea aparţinând rasei-mame, rasei a cincea din perioada atlanteană a supravieţuit Marelui Deluviu, păşind în actuala perioadă postatlanteană, şi a servit ca punct de plecare al civilizaţiei noastre. Umanitatea care va popula Pământul în perioada de după Marele Război va străbate în evoluţia sa tot şapte etape succesive şi am văzut deja că ele sunt arătate în Apocalipsa 1ui Ioan prin desfacerea celor şapte Peceţi, care nu sunt altceva decât o caracterizare a fiecăreia din acestea. După ce şi această perioadă – a celor şapte Peceţi – se va sfârşi, perioadă care astăzi nu poate fi văzută decât prin contemplare în lumea astrală de către un iniţiat, va urma o altă perioadă din evoluţia fizică a Pământului, când se vor manifesta noi forme de existenţă. Această ultimă perioadă este descrisă în mod simbolic în Apocalipsa lui Ioan prin cele şapte Trâmbiţe. Şi la fel cum perioada care va urma după Războiul tuturor împotriva tuturor este simbolizată prin cele şapte Peceţi – şi un clarvăzător nu o poate percepe decât în lumea astrală – perioada următoare este simbolizată prin cele şapte sunete de trâmbiţă, pentru că un iniţiat nu o mai poate percepe în lumea astrală, prin imagini, ci doar în lumea spirituală propriu-zisă, acolo unde răsună muzica sferelor. Universul astral este perceput de om sub formă de imagini simbolice, iar lumea spirituală a Devachanului sub forma inspirativă a armoniei sferelor. În Devachan se află, ca să spunem aşa, vârful, punctul culminant a ceea ce se poate revela în stadiul de evoluţie care urmează după Războiul tuturor împotriva tuturor.

Pentru a recapitula cele spuse, să reprezentăm schematic cele şapte epoci de cultură ale perioadei postatlanteene prin segmentul a-b împărţit în şapte diviziuni, din care prima reprezintă cultura veche indiană, a doua cultura veche persană, a treia epoca de cultură asiro-babiloniană, egipto-chaldeană şi ebraică, a patra epoca grecolatină, a cincea este epoca în care ne aflăm în prezent, după care va urma epoca Filadelfia şi, în sfârşit, ultima, epoca Laodiceea. Segmentul IV ar reprezenta perioada atlanteeană; punctul a este momentul Deluviului, care distruge Atlantida şi încheie perioada a patra, atlanteană, iar punctul b este momentul Marelui Război al tuturor împotriva tuturor. Urmează apoi cultura perioadei a VI-a, reprezentată prin cele şapte Peceţi, şi apoi altă perioadă, ultima (a VII-a), reprezentată prin cele şapte sunete ale Trâmbiţelor. Aici se termină marele ciclu, este graniţa evoluţiei fizice a Pământului.

Perioada atlanteană, care a precedat perioada noastră, actuală, a fost, la rândul ei, precedată de alte perioade, reprezentate în schema alăturată prin segmentele I, II, III. Perioada noastră este, deci, a cincea din acest ciclu de evoluţie, precedată de alte patru şi urmată de încă alte două perioade. Despre prima perioadă* nici nu am putea spune că ar fi fost o perioadă de cultură. Totul era compus dintr-o substanţă extrem de fină, de natură eterică şi spirituală, încât, dacă evoluţia ar fi mers în acest sens, nimic nu ar fi putut deveni vizibil, nu ar fi putut fi perceput cu organele senzoriale pe care le avem acum. În această perioadă, Soarele nu se desprinsese încă de complexul terestru (care cuprindea elementele solare, lunare şi terestre propriu-zise). Condiţiile de viaţă erau cu totul diferite şi nu se poate vorbi de ceva ce ar fi putut avea o cât de mică asemănare cu mediul nostru. A urmat a doua perioadă, caracterizată prin faptul că Soarele face o mişcare de desprindere de Pământ** şi apoi a treia perioadă, când Luna se desprinde de Pământ, perioadă care este denumită „lemuriană“, vechea Lemurie. Abia în această a treia perioadă apare omul pe Pământ în primele sale forme fizice, despre care am spus deja că erau atât de groteşti, încât aţi fi cu tqtul şocaţi dacă le-aş descrie. Perioada lemuriană este urmată de perioada atlanteană, apoi de perioada noastră.


* Numită în mod curent perioada „polară“ (N.T.).

** A doua perioadă se numeşte în mod obişnuit „hiperboreană“ şi corespunde cu prima zi a Creaţiei, după Biblie (N.T.)

Vedeţi deci că Pământul, în stadiul său fizic, parcurge şapte perioade de evoluţie. Raportându-ne la cele două dintre acestea, care vor veni după noi, putem spune că ele vor avea condiţii şi aspecte complet diferite de perioada noastră, iar dacă ne referim la perioada a treia, anterioară, cea lemuriană, ea s-a dezvoltat în cea mai mare parte pe un continent astăzi dispărut şi care se afla cuprins între Africa, Asia şi Australia. Era vechea Lemurie. În acea perioadă s-a eonstituit un mic grup de oameni, dintre cei mai evoluaţi, ultima rămăşiţă a vechii rase lemuriene. Acest ultim grup din rasele lemuriene a fost singurul care a supravieţuit distrugerii Lemuriei, a emigrat şi a constituit baza celor şapte rase din perioada atlanteană. Dintre acestea, a cincea* s-a dezvoltat în măsura în care a putut constitui originea popoarelor care au creat ulterior epocile de cultură ale perioadei postatlanteene. În prezent, noi facem parte din epoca a cincea de eultură, iar epoca următoare, simbolizată prin comunitatea din Filadelfia, va sta la originea umanităţii care va trăi în perioada de după Războiul tuturor împotriva tuturor. La rândul său, a şaptea epocă din acea perioadă va fi la originea umanităţii care va trăi în ultima perioadă, a şaptea, simbolizată prin celelalte şapte Trâmbiţe.

*Rasa protosemită (N.T.)

După această a şaptea perioadă din evoluţia fizică a Pământului ce va urma? În acel moment, Pământul îşi încheie scopul evoluţiei sale fizice. Toate lucrurile şi toate fiinţele care vor exista atunci se vor transforma. Am spus că în perioada a şasea, a celor şase Peceţi, oamenii vor avea înscris pe fruntea lor ceea ce poartă în suflete, ca bine sau rău; acum trebuie să menţionez că în perioada a şaptea, a celor şapte Trâmbiţe, forma corporală a omului şi a tuturor creaturilor va fi expresia binelui şi a răului într-o proporţie şi mai mare. Tot ce este materie va purta pecetea spiritului. Absolut nimic nu se va mai putea ascunde. Deja în perioada a şasea va fi imposibil locuitorilor Pâmântului să ascundă ceva, orice ar fi, în faţa unei priviri agere. Răul va exprima rău, binele va exprima binele. În perioada a şaptea nu va mai fi posibil să se ascundă ceea ce există în suflet, nici măcar în vorbe. Gândirea nu va mai fi mută, nu va mai putea fi ascunsă, disimulată. Orice gând se va revela şi în exterior. Gândirea va fi atunci pentru oricine ceea ce este acum numai pentru un iniţiat. Pentru aceştia, gândirea răsună în Devachan. Dar atunci, Devachanul va fi coborât până la nivelul fizicului, după cum în perioada a şasea lumea astrală se va coborî la nivelul fizicului. Încă de pe acum, iniţiatul poate vedea în lumea astrală cum va fi perioada a şasea, iar în lumea spirituală, cum va fi perioada a şaptea. Coborârea lumii astrale la nivelul fizicului, în perioada a şasea, înseamnă că întreaga lume de imagini, expresii şi manifestări va fi percepută la nivelul fizic. Perioada a şaptea va fi lumea spirituală coborâtă, adică expresia acestei lumi. În acel moment Pământul îşi va fi atins scopul evoluţiei sale pe plan fizic.

După aceasta, Pământul se va transforma într-un corp ceresc de natură astrală, împreună cu toate fiinţele care există pe el. Substanţa fizică va dispărea ca substanţă fizică şi partea din aceasta care a avut posibilitatea să se spiritualizeze va deveni substanţă spirituală de natură astrală. Să ne facem o imagine cât mai exactă a acestor fenomene: toate fiinţele terestre care vor exprima prin aparenţa lor fizică tot ce este bine, frumos, nobil, intelectual în sufletele lor, care vor purta pe feţele lor pecetea lui Christos, care prin gândurile şi cuvintele lor vor fi, de asemenea, expresia lui Christos Iisus, toate aceste fiinţe vor avea posibilitatea să transforme ceea ce există în ele ca materie fizică, să o dizolve aşa cum apa dizolvă sarea. Tot ce era fizic se va transforma într-un corp ceresc astral. Dar cei care până atunci nu vor fi reuşit să facă din materia corporalităţii lor expresia a ceea ce este bine, frumos, subtil, intelectual, vor fi incapabili să dizolve materia care va continua să existe în ei ca atare, se vor osifica şi vor păstra în continuare o formă materială. În acel punct al evoluţiei terestre se va petrece o ascensiune spre spiritualitate a tuturor formelor care vor trăi atunci în astralitate, iar din acestea se va desprinde un alt glob, de esenţă materială, un glob care va găzdui toate fiinţele care nu au fost capabile să participe la această ascensiune spre spiritualitate, fiindcă nu au dizolvat materia din ei.

Acesta este mersul spre viitor al Pământului. Actuala sa substanţialitate se va rarefia, se va afâna din ce în ce mai mult, datorită acţiunii convergente a sufletelor umane, care vor contribui la acest proces până vor dobândi forţa de a-l dizolva. Va veni apoi momentul când ceea ce nu a putut fi dizolvat să fie eliminat sub forma unui corp cosmic separat. Iar în continuare, în decursul a şapte mari etape această materie insolubilă va fi complet eliminată iar forţa care o va elimina va fi o forţă opusă aceleia care a contribuit la ascensiunea spre spiritualitate a celor buni. Cine a dat acestor oameni forţa să dizolve materia? Este însăşi forţa iubirii pe care a adus-o principiul lui Christos. Fiinţele devin capabile să dizolve materia deschizându-şi sufletele către iubire. Cu cât iubirea va aduce mai multă căldură în suflete, cu atât acţiunea sa asupra materiei va fi mai intensă. Forţa iubirii spiritualizează şi astralizează Pământul, îl transformă într-un glob astral. Dar dacă iubirea are puterea să dizolve materia, după cum apa dizolvă sarea, forţa opusă iubirii duce, în schimb, la decădere, aşa cum am spus, în decursul a şapte etape evolutive, fiinţele care nu au fost capabile să participe la misiunea Pământului.

Contrariul iubirii divine se numeşte, cu un termen consacrat, „mânia divină“. Omenirea a fost impregnată de iubirea divină în cursul epocii a patra şi aceasta va deveni din ce în ce mai puternică în cursul ultimelor două epoci ale perioadei noastre, în epoca a şasea şi a şaptea. Dar concomitent creşte şi forţa care duce spre împietrirea materiei, forţa pe care o numim mânia divină. Acţiunea pe care o exercită duce la expulzarea materiei. În Apocalipsa lui Ioan aceasta se exprimă prin vărsarea celor şapte Cupe ale mâniei*. Să ne imaginăm acum, în mod figurat, mersul acestor etape de evoluţie. Materia terestră devine din ce în ce mai fină, spiritualizându-se treptat, iar fiinţa umană va avea o constituţie formată dintr-o materie ce tinde, de asemenea, spre spiritualizare. Părţile sale mai grosiere vor apărea ca un fel de coajă, ca cea pe care o leapădă reptilele sau ca o cochilie de melc lepădată. Părţile durificate vor fi tot mai mult ataşate de materia pe cale de transformare. În ultima perioadă, a celor şapte Trâmbiţe, se va observa, dar numai cu ochii unui iniţiat, fiinţe umane cu corpuri foarte transparente, complet spiritualizate, dar totodată se va vedea şi cum cei care s-au osificat în materialitate şi au conservat ceea ce astăzi constituie părţile cele mai dure ale materiei, se va vedea cum toţi aceştia vor cădea, ca nişte coji, pe globul material care va supravieţui, ca atare, după perioada pe care am indicat-o prin sunetele de trâmbiţă.

* Apocalipsa, cap. 16 (N.T.)

Iată ce ne arată despre viitor, în mod profetic, Apocalipsa lui Ioan. Şi este important să asimilăm în sufletele noastre aceste profeţii pentru ca să ne înflăcăreze voinţa. Căci ce va fi făcut omul din el însuşi când se va afla la sfârşitul perioadelor a şasea şi a şaptea? În acel moment ce se va întâmpla cu corpul său? În prezent, când ne privim unii pe alţii, nu ne vedem expresia sufletului. Dar în acel viitor îndepărtat, corpul va deveni din ce în ce mai mult expresia trăirilor interioare ale sufletului. Corporalitatea va deveni expresia, manifestată exterior, a binelui, dacă fiinţa este deschisă mesajului care a adus cea mai nobilă învăţătură care poate exista pe acest Pământ, iar acest sublim învăţământ este chiar mesajul pe care Christos Iisus l-a dat Pământului. Este darul cel mai înalt care ne putea fi dat. Suntem datori să avem înţelegere şi deschidere pentru acest mesaj în forul cel mai profund al fiinţei noastre şi nu numai în inteligenţa noastră. Trebuie să-l asimilăm aşa cum asimilăm hrana în corpul fizic. Parcurgând mai departe cursul credinţei, omul va asimila şi mesajul bucuriei şi tocmai receptivitatea pentru acest mesaj al iubirii este fructul evoluţiei terestre. În Evanghelii, în „Carte“ găsim forţa iubirii, întreaga forţă a iubirii. Un clarvăzător nu poate spune altceva decât: Eu văd în spirit o vreme când conţinutul Evangheliilor nu va mai fi doar o carte de citit, ci va fi pur şi simplu „înghiţit“ de oameni.

Evoluţia terestră se bazează în fapt pe două lucruri. Pământul pe care locuim acum a fost precedat de ceea ce am numit „cosmosul înţelepciunii“, iar înaintea acestuia, de ceea ce putem numi – cuvântul în sine nu spune mare lucru, dar trebuie să-l folosim pentru că a devenit curent  – „cosmosul tăriei“, al forţei. Înţelepciunea şi forţa, iată ce a moştenit Pământul actual din fazele sale anterioare de evoluţie, de la vechea Lună şi de la vechiul Soare. Vom vedea că acest fapt se exprimă în evoluţia terestră prin aceea că prima jumătate din evoluţia sa o denumim după numele reprezentantului forţei solare, Marte. Este suficient deocamdată să ne gândim că în cadrul evoluţiei terestre avem în Marte forţa pe care i-a adus-o fierul. În Marte vedem pe purtătorul forţei. În ceea ce priveşte nota dominantă a celei de a doua jumătăţi a evoluţiei terestre, o vom numi după reprezentantul vechii evoluţii lunare, Mercur, care a transmis Pământului vechea moştenire lunară, înţelepciunea. Evoluţia terestră se compune, deci, pentru noi din două părţi, cea care provine din evoluţia lui Marte şi cea care provine din evoluţia lui Mercur. Pământul a primit ca moştenire două forţe puternice. Moştenirea care provine din cosmosul forţei se exprimă prin Marte, iar cea provenită din cosmosul înţelepciunii se exprimă prin Mercur. La rândul său, însuşi Pământul are ca misiune proprie să adauge la cele două moşteniri forţa iubirii. Această forţă, ca fruct al evoluţiei terestre, se va manifesta în toată splendoarea şi descoperim aici o gândire profundă a autorului Apocalipsei, care este legată, de altfel, de tot restul evoluţiei terestre (a se vedea a patra Pecete).

Să revenim, din nou, la primele timpuri ale Atlantidei, perioadă în care am spus că aerul era încă îmbibat cu apă. Fiinţa umană era prin structura sa adaptată la mediul acvatic. Mai târziu abia, către mijlocul perioadei atlanteene, el a evoluat suficient pentru a se putea lipsi de apă şi să pună piciorul pe un teren ferm. Până în acel moment, când Pământul a ajuns la mijlocul evoluţiei sale, trebuie să considerăm apa ca purtătoare a evoluţiei umane, după cum mai târziu va fi solul terestru. Acesta nu a devenit decât relativ târziu câmp de activitate al omului. Nu este decât pe jumătate exact să vorbim despre Atlantida ca fiind un pământ cu sol uscat. În mare parte era acoperită nu de un ocean propriu-zis, ci de o atmosferă îmbibată de apă, o atmosferă compusă din aer şi apă, şi în acest mediu trăia omul. Mult mai târziu a devenit acesta capabil să respire numai aer şi să meargă pe un teren solid; nu este, relativ, prea mult timp de atunci. Aşa încât îmbrăţişând cu mintea ansamblul evoluţiei terestre se poate spune, simbolic vorbind: de o parte apă, de alta pământ. Acesta este trecutul. Din apă emană o forţă care va predomina până la jumătatea evoluţiei Pământului, după care va predomina forţa emanată de Pământ. Până la mijlocul perioadei a patra – mijlocul perioadei atlanteene – vorbim de forţele legate de Marte, forţe care sunt, într-un fel, creatoare ale elementului acvatic, lichid, al apei. Şi vorbim de forţele lui Mercur în cealaltă jumătate a perioadei, când din Pământul solid emană forţele de susţinere, de suport. Toate acestea se reprezintă simbolic prin cele două coloane pe care le-am văzut în sală, în timpul Congresului de la München [31], şi care reprezintă forţele care susţin fiinţa umană în îndeplinirea misiunii sale terestre. Aceste două coloane reprezintă cele două părţi ale misiunii Pământului, cele două moşteniri pe care omul le-a primit din evoluţia sa trecută. Deasupra lor se află simbolul ţelului de atins prin forţele proprii ale Pământului, iubirea, care se revelează în toată splendoarea sa, susţinută de moştenirile primite.

Autorul Apocalipsei descrie cum se desfăşoară cu adevărat lucrurile pentru cel care le poate observa dacă se ridică până la nivelul regiunilor spirituale. Ceea ce apare în felul acesta, când ne ridicăm privirile asupra a ceea ce va suferi Pământul, asupra a ceea ce se va întâmpla în momentul când substanţa terestră îşi dizolvă materia din care e făcută, transformând-o în spirit, se reprezintă în mod simbolic prin ceea ce ne arată Pecetea a patra. Bineînţeles, aceasta apare acum invers pentru că este vorba de viitor. Vedem cele două forţe pe care Pământul le-a primit ca moştenire din cosmosul înţelepciunii şi cel al puterii, vedem de asemenea ceea ce reprezintă împlinirea misiunii Pământului ca forţă a iubirii pe care o cultivă omul şi totul ne apare ca o personificare a omului viitor, în aşa fel că acesta se prezintă sub o formă simbolică, susţinut de cele două forţe anterioare impregnate acum de forţa iubirii. Mesajul iubirii, cartea din faţa lui, ce nu trebuie să-l influenţeze numai din exterior, ci pe care trebuie să o „înghită“. În faţă ne apare o imagine puternică: „Atunci am văzut un alt înger al puterii“ – adică o fiinţă reprezentată astfel pentru că este deja în prezent superioară omului – „care cobora din cer“ – aşa îl vede clarvăzătorul –, „îmbrăcat într-un nor, iar faţa lui era ca Soarele şi picioarele ca nişte stâlpi de foc“ – acestea sunt cele două forţe despre care am vorbit şi pe care Pământul le-a primit ca moştenire. „El avea în mână o cărticică deschisă şi a pus piciorul drept pe mare şi pe cel stâng pe Pământ“. Iar Ioan vorbeşte îngerului: „Dă-mi cartea aceasta mie“, iar el mi-a zis: „Ia-o şi înghite-o, ea va fi amară în pântecele tău, dar în gura ta va fi dulce ca mierea“. Şi am luat cărticica aceea din mâna îngerului şi am înghiţit-o. În gura mea ea a fost dulce ca mierea, iar după ce am mâncat-o, s-a făcut amară în pântecele meu*. Este descrierea a ceea ce simte un clarvăzător când contemplă acel moment când Pământul trece de la starea fizică materială la starea astrală, spirituală, când şi-a împlinit misiunea. Când clarvăzătorul percepe acest moment, el înţelege că este legat de mesajul de iubire al cărui impuls a coborât pe Pământ în timpul celei de a patra epoci de cultură: el simte prin propria sa viaţă, aşa cum şi autorul Apocalipsei a simţit, ce înseamnă fericirea, acea fericire promisă oamenilor. El simte această fericire chiar în mod fizic, căci oricât de sus s-ar înălţa o fiintă, trebuie să se încarneze într-un trup material, dacă doreşte să trăiască printre oameni. Şi în multe privinţe corpul actual tocmai prin faptul că oferă spiritului posibilitatea de a se înălţa are şi capacitatea de a suferi. În timp ce sufletul unui clarvăzător dezvăluie prin autorul Apocalipsei că poate avea acces în regiunile spirituale pentru a primi acolo Evanghelia iubirii şi că poate cunoaşte în spirit o fericire dulce ca mierea, clarvăzătorul trăieşte totodată şi într-un corp fizic; el va trebui să recunoască şi să mărturisească, prin urmare, că datorită acestui fapt orice înălţare atrage în corp, în multe privinţe, şi ceea ce este opusul fericirii. Acesta este sensul când el spune că, deşi cartea este dulce ca mierea, ca este şi amară în pântece când o mănâncă. Acesta nu este decât un slab reflex a ceea ce se poate simţi când „eşti crucificat în corpul fizic“. Cu cât spiritul se înalţă mai mult, cu atât mai dureros este să trăiască într-un corp fizic. Acesta este înţelesul expresiei pentru această durere, „a fi crucificat în corp“.

* Apocalipsa, cap. 10, v.1-10 (N.T.).

În cele expuse, am făcut o sumară schiţă a celor ce urmează să se întâmple în decursul evoluţiei Pământului, ce perspective are omul în evoluţia sa. Şi am ajuns acum la un punct când natura umană se va transforma şi va deveni astrală, când pământul fizic, cu ce are mai bun, va dispărea şi se va spiritualiza, iar o parte izolată, negativă, va fi aruncată în Abis de mânia divină. Dar vom vedea că acesta nu este încă ultimul stadiu, că se va mai da o posibilitate de salvare, deşi ceea ce a căzut în Abis este reprezentat prin cele mai înspăimântătoare simboluri, prin cele două Fiare, Fiara cu şapte capete şi zece coarne şi mai ales Fiara cu două coarne.