|
Reflectând la cele expuse în ultimele zile cu privire la
evoluţia
Pământului nostru şi chiar a sistemului solar şi legătura ei cu
omul,
cineva poate a găsit o contradicţie ciudată cu multe reprezentări
despre viaţă devenite familiare. Alţii vor fi spus: Am auzit ieri că
cele mai negative forţe ale evoluţiei aparţin Lunii şi că abia din
momentul separării Lunii de Pământ forţele cele mai nocive au
plecat şi
a rămas legată de Pământ o stare a acestuia compatibilă cu
evoluţia
omului. Am auzit toate acestea, dar unde rămâne romantismul
Lunii?
Toată poezia care a ţâşnit din simţiri adevărate, care se referă
la
toate influenţele minunate ale Lunii asupra omului?
Această contradicţie este numai aparentă şi se revolză dacă nu
studiem faptele în mod unilateral, ci dacă aşezăm în faţa
sufletelor
noastre întreaga sumă a faptelor. În orice caz, dacă am
testa în
prezent Luna cu privire la masa ei fizică, am găsi că aceasta este
nepotrivită pentru a găzdui pe suprafaţa ei o viaţă ca cea pe care o
avem acum pe Pământ. Totodată trebuie să spunem şi că forţele
eterice
şi substanţele Lunii sunt în mare măsură de aşa natură
încât se
comportă ca ceva de foarte mică valoare faţă de etericul propriei
noastre corporalităţi. Şi dacă luăm în considerare şi ceea ce
aparţine
astralului diferitelor fiinţe lunare – despie care putem vorbi în
orice
caz – şi l-am studia în mod clarvăzător, abia atunci ne-am putea
convinge că prin comparaţie cu ce este mai rău, cu sentimentele
inferioare care se găsesc pe Pământ, există nenumărate lucruri
mai rele
şi lipsite de valoare pe Lună. Ne este aşadar îngăduit să vorbim,
cu
privire la ceea ce este astral, eteric şi fizic pe Lună, de fiinţe, de
elemente care trebuiau eliminate, pentru ca Pământul nostru să-şi
poată
urma calea liberă de influenţe dăunătoare.
Acum trebuie să conştientizăm însă un alt fapt. Nu trebuie să
ignorăm că nu ne este îngăduit să ne oprim în nici o
privinţă la ceea
ce este rău, josnic, căci tot ceea ce devine în cursul evoluţiei
josnic, rău, este întotdeauna subordonat unui fapt important.
Atât timp
cât se întâmplă aceasta, tot ce a coborât
adânc în sfera inferioarâ
trebuie să fie purificat de alte fiinţe, superioare, adus în
sfere
înalte şi curăţit, astfel încât să fie refolosit
în economia
universală. Dacă, undeva în Cosmos, găsim un loc unde există
fiinţe
inferioare putem fi siguri că legate de acestea există altele,
superioare lor, care au o putere atât de mare a binelui, a
frumosului,
a splendorii, încât sunt apte să conducă spre bine chiar şi
forţele
cele mai rele. Din această cauză este adevărat că tot răul este legat
de existenţa lunară, pe de altă parte însă de aceasta sunt legate
şi
fiinţe superioare. Noi ştim că pe Lună sălăşluieşte, de exemplu,
înalta
entitate spirituală Iahve. O entitate atât de înaltă, cu
asemenea forţă
şi splendoare, are însă în subordinea activităţii sale cete
foarte mari
de fiinţe slujitoare, de natură bună. Trebuie aşadar să ne reprezentăm
că, în orice caz, ce era mai rău a plecat împreună cu Luna
din Pământ,
dar totodată că acele fiinţe care sunt capabile să transforme răul
în
bine, urâtul în frumos au rămas legate de Lună. Acest lucru
nu l-ar fi
putut face dacă ar fi lăsat urâtul în corpul
Pământului; ele au trebuit
să-l îndepărteze. Dar, în primul rând, de ce a
trebuit să ia naştere
urâtul şi răul de aici? A trebuit să ia naştere pentru că fără
intervenţia urâtului şi răului ar fi fost imposibil să se
realizeze
orice altceva: omul nu ar fi putut niciodată să devină o fiinţă
formată, închisă în sine.
Să ne amintim cele spuse ieri. Am văzut cum natura inferioară a
omului era înrădăcinată în apă, cum proemina pe jumătate
în Pământul de
apă întunecat. Nu existau oase, nu exista o formă umană solidă.
Exista
o formă ce se metamorfoza în sine, exista o formă vegetală,
asemănătoare florii, care se schimba continuu. Omul ar fi rămas astfel,
dacă forţele nu s-ar fi format aşa cum ele au fost eliminate pe Lună.
Dacă Pământul ar fi fost expus numai Soarelui, mobilitatea
fiinţei
umane ar fi crescut în cel mai înalt brad, Pământul
ar fi adoptat un
tempo imposibil pentru om; omul nu ar fi putut lua naştere în
forma sa
actuală. Dacă, dimpotrivă, ar fi acţionat numai forţele lunare, omul ar
fi încremenit de îndată; omul s-ar solidifica în
clipa naşterii, ar
deveni o mumie şi ar intra astfel în veşnicie. Între aceste
două
extreme omul se dezvoltă în prezent între o mobilitate
nelimitată şi o
fixare în formă. Pentru că pe Lună se află forţele modelatoare,
Luna
fizică a devenit o zgură. În aceste forme nu pot acţiona
decât fiinţele
superioare,puternice, care sunt în legătură cu Luna. Astfel, pe
Pământ
acţionează două forţe: cele solare şi cele lunare, unele punând
în
mişcare, altele mumificând. Imaginaţi-vă că o fiinţă uriaşă ar
lua
Soarele şi l-ar duce în altă parte; în aceeaşi clipă noi
toţi am
încremeni ca mumii, în aşa fel încât nu am mai
putea pierde niciodată
această formă. Dar să presupunem că un uriaş ar îndepărta Luna.
Atunci
toate mişcările armonioase, măsurate, rotunjite pe care le avem
în
prezent ar deveni neliniştite, sacadate. Am deveni interior foarte
mobili; am vedea cum ni s-ar lungi mâinile până la
dimensiuni uriaşe şi
s-ar restrânge iar. Forţa de metamorfozare ar creşte foarte mult.
Acum
însă omul este inserat între aceste două forţe.
Dar în Cosmos unele lucruri sunt orânduite cu deosebită
înţelepciune, nu numai în forme şi substanţe, ci şi
în relaţia dintre
lucruri. Astăzi, pentru a putea conştientiza ce înţelepciune
infinită
există în Cosmos, vom lua în considerare o relaţie legată
de figura lui
Osiris. În figura lui Osiris, egipteanul percepea acţiunea
Soarelui
asupra Pământului, din vremea când în jurul
Pământului tălăzuiau încă
aburi de ceaţă, când încă nu exista aer, şi vedea că atunci
când s-a
produs în om respiraţia aerului la un moment dat entitatea
unitară
Osiris-Seth s-a scindat. Seth sau Typhon determină pătrunderea adierii
aerului în noi. Typhon, pala de vânt, s-a desprins de
lumina Soarelui.
Osiris acţionează numai ca lumină a Soarelui. Acesta este însă şi
momentul în care în fiinţa omului a pătruns naşterea şi
moartea. În
ceea ce formează şi desface forma, care până atunci fusese ca şi
cum am
îmbrăca şi am dezbrăca o haină, a survenit o mare modificare.
Dacă omul
ar fi putut simţi, în timpul când influenţele care vin de
la Soare încă
nu părăsiseră Pământul, acţiunile care porneau de la acele
entităţi
înalte care mai târziu au plecat din Pământ, atunci
el ar fi privit cu
recunoştinţă spre aceste fiinţe solare. Însă când Soarele
s-a separat
din ce în ce mai mult de Pământ, când ceea ce era
atmosfera de aburi –
care era atunci pentru om regnul naturii sale superioare – a devenit
tot mai fină, omul, care putea percepe tot mai puţin influenţa directă
a Soarelui, a pierdut conştienţa a ceea ce erau forţele naturii sale
inferioare şi a ajuns la a-şi conştientiza Eul acolo. Când se
afundă în
natura sa inferioară, abia atunci el devine conştient de sine.
De ce entitatea pe care o cunoaştem azi ca fiind Osiris s-a
întunecat? O dată cu plecarea Soarelui, lumina a încetat să
mai
acţioneze, dar Iahve a rămas mai întâi pe Pământ,
până când s-a separat
Luna. Osiris a fost spiritul care conţinea în sine lumina
Soarelui, în
aşa fel încât, mai târziu, când s-a separat
Luna, a plecat o dată cu ea
şi a primit misiunea de a dirija lumina solară dinspre Lună spre
Pământ. Aşadar, mai întâi am văzut Soarele
desprinzându-se; Iahve
rămâne cu ceaţa sa, cu Osiris, în Pământ. Omul
învaţă să respire. Apoi
şi Luna iese din corpul pământesc. Osiris pleacă cu Luna, cu
misiunea
de a reflecta lumina Soarelui de pe Lună spre Pământ. Osiris este
aşezat într-o ladă, ceea ce înseamnă că el se retrage o
dată cu Luna.
Înainte, omul primea influenţa lui Osiris din Soare; acum capătă
impresia că ceea ce mai înainte îi venea de la Soare curge
spre el din
Lună. Când Luna radia în jos, omul îşi spunea:
Osiris, tu eşti cel care
îmi trimite din Lună lumina Soarelui, care apartine fiinţei tale.
Dar această lumină a Soarelui este reflectată zilnic într-o
altă
formă. Când Luna este pe cer ea o seceră îngustă, avem
prima formă;
când ea creşte, avem a doua formă, şi tot aşa, în cursul a
paisprezece
zile, avem paisprezece forme, până la Luna plină. Osiris
îndreaptă spre
Pămâut, în cursul a paisprezece zile, cele paisprezece
forme ale
suprafeţei sale luminate. Are o însemnătate profundă faptul că
aceste
paisprezece forme, paisprezece forme de creştere, le adoptă Luna, adică
Osiris, pentru a îndrepta spre noi lumina Soarelui. Ceea ce face
Luna
este legat în Cosmos de faptul că omul a învăţat să
respire. Abia când
acest fenomen s-a produs, abia atunci omul a putut să respire şi prin
aceasta a fost legat de lumea fizică şi a putut lua naştere în
entitatea umană primul germene al Eului.
Cunoaşterea egipteană ulterioară a simţit tot ce am descris aici, şi
o prezenta astfel: Osiris a guvernat mai întâi
Pământul, apoi însă a
apărut Typhon, vântul. Era timpul în care apele coboară
atât de mult,
încât apare aerul pe care omul începe să-l respire.
Typhon a învins
conştienţa de nivel Osiris, el l-a omorât pe Osiris, l-a pus
într-o
ladă şi l-a predat mării. Cum s-ar putea exprima evenimentul cosmic
în
mod mai senificativ în imagini? Mai întâi domneşte
Zeul solar, apoi el
este alungat în Lună. Luna este lada care este expulzată în
marea
spaţiului cosmic; de acum încolo Osiris se află în spaţiul
cosmic. Dar
ne amintim şi de faptul că în legendă se spune că atunci
când Osiris a
reapărut în spaţiul cosmic el a apărut în paisprezece
forme. Legenda
spune: Osiris a fost împărţit în paisprezece mădulare şi
înmormântat în
paisprezece morminte. Avem în această legendă o indicaţie
admirabilă,
adâncă, privind procesul cosmic. Cele paisprezece forme ale
Lunii,
fazele Lunii, sunt cele paisprezece fragmente ale lui Osiris
îmbucătăţit. Osiris întreg este faţa Lunii pline.
Acest lucru se prezintă mai întâi ca şi cum totul ar fi
numai un
simbol. Vedem însă că el şi-a avut importanţa sa reală. Şi
ajungem acum
la ceva fără ca vreodată tainele Cosomosului să ne devină clare. Dacă
nu s-ar fi produs o astfel de constelaţie a Soarelui, Lunii şi
Pământului, dacă Luna nu ar fi apărut în paisprezece fonne,
nu ar fi
existat altceva, căci aceste paisprezece forme au determinat ceva cu
totul special. Fiecare din acestea a avut o influenţă mare asupra
dezvoltării omului pe Pământ. Acum va trebui să vă spun ceva
foarte
straniu, dar adevărat. În vremea când toate acestea nu
avuseseră încă
loc, când Osiris încă nu plecase, omul, în forma sa
de lumină, nu avea
nici măcar în stadiu de prestructurare, de germene ceea ce
în prezent
este de cea mai mare importanţă. Ştim cât de importantă este
măduva
spinării, din care pleacă o mare parte din nervi. Aceştia nu se găseau
nici măcar ca structuri pregătitoare în timpul când Luna
încă nu
părăsise Pământul. Cele paisprezece forme ale Lunii, în
ordinea în care
se succed, au devenit prilejul ca paisprezece fascicule de nervi să se
articuleze la măduva spinării a omului. Forţele cosmice au acţionat
astfel, încât celor paisprezece faze sau forme ale Lunii să
le
corespundă aceste paisprezece fascicule de nervi. Aceasta este
consecinţa acţiunii lui Osiris.
Evoluţiei Lunii îi mai corespunde şi altceva. Aceste
paisprezece
faze nu sunt decât jumătate din fenomenele Lunii. Luna are
paisprezece
faze de la Luna nouă până la Luna plină şi paisprezece faze de la
Luna
plină până la Luna nouă. În timpul celor paisprezece zile
care merg
spre Luna nouă nu se manifestă acţiunea lui Osiris. În acest
timp, Luna
este luminată de Soare, în aşa fel încât ea arată
treptat Pământului
suprafaţa sa neluminată, ca Lună nouă. Aceste paisprezece faze, de la
Luna plină la Luna nouă, au şi ele acţiunea lor şi aceasta este
percepută de conştienţa egipteană ca lucrare a lui Isis. Cele
paisprezcce faze sunt guvernate de Isis. Prin acţiunea de tipul Isis
pornesc din măduva spinării alte paisprezece fascicule de nervi.
Acestea însumează douăzeci şi opt de fascicule de nervi, care
corespund
diferitelor faze ale Lunii. Vedem aici originea unor formaţiuni foarte
precise ale organismului terestru în evenimente cosmice. Unii vor
spune: Acestea nu sunt toate fasciculele nervoase, sunt numai douăzeci
şi opt. Ar fi numai douăzeci şi opt dacă anul lunar ar coincide cu anul
solar. Anul solar este însă mai lung, iar diferenţa faţă de anul
lunar
a determinat existenţa fasciculelor de nervi suplimentare. În
felul
acesta omului i-au fost încorporate prin Lună influenţele Isis şi
Osiris. De aceasta însă se mai leagă şi altceva.
Până în momentul în care Luna a început să
acţioneze din afară, nu
existase încă o separare a sexelor. Existase numai un organism
care era
atât masculin cât şi feminin. Separarea a avut loc prin
acţiunea
alternativă a lui Isis şi a lui Osiris, venind dinspre Lună, şi
în
funcţie de felul în care era exercitată o influenţă deosebită
asupra
nervilor Osiris sau asupra nervilor Isis, organismul devine masculin
sau feminin. Un om în care este dominantă acţiunea Isis devine
masculin, iar un corp în care predomină acţiunea Osiris devine
feminin.
Desigur, în fiecare bărbat şi în fiecare femeie acţionează
ambele
tipuri de forţe, Isis şi Osiris, dar în aşa fel încât
la bărbat corpul
eteric este femeiese, iar la femeie corpul eteric este bărbătesc. Avem
de-a face aici cu legătura minunată dintre fiecare fiinţă individuală
cu conjuncturile din Cosmos.
Am aflat astfel că nu numai forţele ci şi constelaţiile corpurilor
cereşti influenţează omul. Sub influenţa celor douăzeci şi opt de
fascicule de nervi care pleacă din măduva spinării s-a format tot ceea
ce aparţine corpului bărbătese şi femeiesc. Să mai amintim ceva, care
ne va permite să avansăm mult în clarificarea unor aspecte
privind
Cosmosul şi legăturile cu evoluţia omului. Aceste forţe modelează forma
omului, dar omul nu se imobilizează în ea; se creează o situaţie
de
echilibru între influenţa Soarelui şi cea a Lunii. Despre cele ce
urmează nu trebuie să credem că avem de-a face numai cu simbolistica,
ci avem de-a face cu fapte reale.
Ce este Osirisul primordial, Osirisul încă
neîmbucătăţit? Ce este
Osirisul îmbucătăţit? Ceea ce mai înainte în om era
încă o unitate,
acum este fragmentat în cei douăzeci şi opt de nervi. Am văzut
cum el
se află fragmentat în noi înşine. Fără acest lucru nu s-ar
fi putut
determina apariţia formei umane. Dar ce a luat naştere mai
întâi sub
influenţa Soarelui şi a Lunii? Mai întâi, prin coacţionarea
tuturor
fasciculelor de nervi nu au luat naştere numai componente exterioare
bărbăteşti şi femeieşti, ci prin influenţa principiului masculin şi
feminin a apărut ceva şi în interiorul omului. A luat naştere
acţiunea
interioară de natură Isis, şi acesta este plămânul.
Plămânul este cel
ce reglează influenţele lui Typhon sau Seth. Iar ceea ce acţionează
asupra omului dinspre Osiris o face prin aceea că impulsionează
acţiunea feminină în mod masculin, în aşa fel
încât plămânul devine
productiv prin respiraţie. Prin influenţele ce vin de la Soare şi Lună
se reglează principiile masculin şi feminin: în orice feminin
există
ceva masculin – laringele; în orice masculin ceva feminin –
plămânul.
Interior, Isis şi Osiris acţionează în orice om. În
felul acesta
fiecare om este bisexuat, deoarece are plămân şi laringe. Fiecare
om,
fie femeie, fie bărbat, are tot atâţia nervi. După ce Isis şi
Osiris
s-au sustras naturii inferioare, ei au dat naştere fiului, creatorul
viitorului om al Pământului. Amândoi au fost genitorii lui
Horus. Isis
şi Osiris au dat naştere copilului, păzit şi îngrijit de Isis:
inima
umană, păzită şi îngrijită de aripile plămânilor Mamei
Isis. În
reprezentarea egipteană avem de-a face cu ceva ce ne arată că în
aceste
vechi scoli de Misterii ceea ce devenise natura superioară a omului era
privit ca masculin-feminin: ceea ce indianul recunostea ca fiind
Brahma. Elevului indian i se arăta deja în omul primordial ceea
ce va
apărea mai târziu ca formă superioară. Îi era arătat Horus,
copilul, şi
i se spunea: Toate acestea au luat naştere prin sunetul primordial,
prin Vâc, care apoi se diferenţiază în multe sunete. Iar ce
trăia
elevul indian ni s-a păstrat într-o uimitoare afirmaţie din Rig
Veda.
Găsim aici un pasaj unde se spune: Şi peste om vin cele şapte de jos,
cele opt de sus, cele nouă din spate, cele zece din fundamentele bolţii
de stânci şi cele zece din interior, în timp ce mama are
grijă de
copilul care trebuie alăptat (Rig Veda X, 27, 15-16). Este un pasaj
uimitor. Să ne reprezentăm pe această Isis, pe care am descris-o ca
plămân, pe acest Osiris, pe care l-am descris ca aparat
respirator, şi
să ne gândim cum vocea acţionează în interior, se
diferenţiază ca
sunete ale laringelui, sunete ale plămânilor, cum se diferenţiază
în
litere. Aceste litere vin din diferite părţi; şapte vin de jos, din
gât
etc. Acţiunea caracteristică a tot ce este legat de aparatul nostru
respirator se află în acesta. Acolo unde sunetul se diferentiază
şi se
articulează este mama superioară, cea care păzeşte şi îngrijeşte
copilul – mama: plămânul; copilul: inima umană formată ca urmare
a
tuturor influenţelor, din care vin impulsurile pentru
însufleţirea
vocii.
Aşa se arăta candidatului la iniţiere acţiunea tainică şi lucrarea
în interiorul Cosmosului, aşa se construia în decursul
timpului el pe
sine. Şi vom vedea cum în această ţesătură s-au construit,
integrându-se în el, celelalte organe ale omului. Avem,
aşadar, în
această învăţătură ocultă egipteană şi un capitol al anatomiei
oculte,
aşa cum era ea dezvoltată într-o şcoală ocultă egipteană,
în măsura în
care se ştia despre forţe cosmice şi despre legătura lor cu corpul
fizic al omului.
