Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MITURI ŞI MISTERII EGIPTENE

GA 106


CONFERINŢA a VI-a

Leipzig, 8 septembrie 1908

Reflectând la cele expuse în ultimele zile cu privire la evoluţia Pământului nostru şi chiar a sistemului solar şi legătura ei cu omul, cineva poate a găsit o contradicţie ciudată cu multe reprezentări despre viaţă devenite familiare. Alţii vor fi spus: Am auzit ieri că cele mai negative forţe ale evoluţiei aparţin Lunii şi că abia din momentul separării Lunii de Pământ forţele cele mai nocive au plecat şi a rămas legată de Pământ o stare a acestuia compatibilă cu evoluţia omului. Am auzit toate acestea, dar unde rămâne romantismul Lunii? Toată poezia care a ţâşnit din simţiri adevărate, care se referă la toate influenţele minunate ale Lunii asupra omului?

Această contradicţie este numai aparentă şi se revolză dacă nu studiem faptele în mod unilateral, ci dacă aşezăm în faţa sufletelor noastre întreaga sumă a faptelor. În orice caz, dacă am testa în prezent Luna cu privire la masa ei fizică, am găsi că aceasta este nepotrivită pentru a găzdui pe suprafaţa ei o viaţă ca cea pe care o avem acum pe Pământ. Totodată trebuie să spunem şi că forţele eterice şi substanţele Lunii sunt în mare măsură de aşa natură încât se comportă ca ceva de foarte mică valoare faţă de etericul propriei noastre corporalităţi. Şi dacă luăm în considerare şi ceea ce aparţine astralului diferitelor fiinţe lunare – despie care putem vorbi în orice caz – şi l-am studia în mod clarvăzător, abia atunci ne-am putea convinge că prin comparaţie cu ce este mai rău, cu sentimentele inferioare care se găsesc pe Pământ, există nenumărate lucruri mai rele şi lipsite de valoare pe Lună. Ne este aşadar îngăduit să vorbim, cu privire la ceea ce este astral, eteric şi fizic pe Lună, de fiinţe, de elemente care trebuiau eliminate, pentru ca Pământul nostru să-şi poată urma calea liberă de influenţe dăunătoare.

Acum trebuie să conştientizăm însă un alt fapt. Nu trebuie să ignorăm că nu ne este îngăduit să ne oprim în nici o privinţă la ceea ce este rău, josnic, căci tot ceea ce devine în cursul evoluţiei josnic, rău, este întotdeauna subordonat unui fapt important. Atât timp cât se întâmplă aceasta, tot ce a coborât adânc în sfera inferioarâ trebuie să fie purificat de alte fiinţe, superioare, adus în sfere înalte şi curăţit, astfel încât să fie refolosit în economia universală. Dacă, undeva în Cosmos, găsim un loc unde există fiinţe inferioare putem fi siguri că legate de acestea există altele, superioare lor, care au o putere atât de mare a binelui, a frumosului, a splendorii, încât sunt apte să conducă spre bine chiar şi forţele cele mai rele. Din această cauză este adevărat că tot răul este legat de existenţa lunară, pe de altă parte însă de aceasta sunt legate şi fiinţe superioare. Noi ştim că pe Lună sălăşluieşte, de exemplu, înalta entitate spirituală Iahve. O entitate atât de înaltă, cu asemenea forţă şi splendoare, are însă în subordinea activităţii sale cete foarte mari de fiinţe slujitoare, de natură bună. Trebuie aşadar să ne reprezentăm că, în orice caz, ce era mai rău a plecat împreună cu Luna din Pământ, dar totodată că acele fiinţe care sunt capabile să transforme răul în bine, urâtul în frumos au rămas legate de Lună. Acest lucru nu l-ar fi putut face dacă ar fi lăsat urâtul în corpul Pământului; ele au trebuit să-l îndepărteze. Dar, în primul rând, de ce a trebuit să ia naştere urâtul şi răul de aici? A trebuit să ia naştere pentru că fără intervenţia urâtului şi răului ar fi fost imposibil să se realizeze orice altceva: omul nu ar fi putut niciodată să devină o fiinţă formată, închisă în sine.

Să ne amintim cele spuse ieri. Am văzut cum natura inferioară a omului era înrădăcinată în apă, cum proemina pe jumătate în Pământul de apă întunecat. Nu existau oase, nu exista o formă umană solidă. Exista o formă ce se metamorfoza în sine, exista o formă vegetală, asemănătoare florii, care se schimba continuu. Omul ar fi rămas astfel, dacă forţele nu s-ar fi format aşa cum ele au fost eliminate pe Lună.

Dacă Pământul ar fi fost expus numai Soarelui, mobilitatea fiinţei umane ar fi crescut în cel mai înalt brad, Pământul ar fi adoptat un tempo imposibil pentru om; omul nu ar fi putut lua naştere în forma sa actuală. Dacă, dimpotrivă, ar fi acţionat numai forţele lunare, omul ar fi încremenit de îndată; omul s-ar solidifica în clipa naşterii, ar deveni o mumie şi ar intra astfel în veşnicie. Între aceste două extreme omul se dezvoltă în prezent între o mobilitate nelimitată şi o fixare în formă. Pentru că pe Lună se află forţele modelatoare, Luna fizică a devenit o zgură. În aceste forme nu pot acţiona decât fiinţele superioare,puternice, care sunt în legătură cu Luna. Astfel, pe Pământ acţionează două forţe: cele solare şi cele lunare, unele punând în mişcare, altele mumificând. Imaginaţi-vă că o fiinţă uriaşă ar lua Soarele şi l-ar duce în altă parte; în aceeaşi clipă noi toţi am încremeni ca mumii, în aşa fel încât nu am mai putea pierde niciodată această formă. Dar să presupunem că un uriaş ar îndepărta Luna. Atunci toate mişcările armonioase, măsurate, rotunjite pe care le avem în prezent ar deveni neliniştite, sacadate. Am deveni interior foarte mobili; am vedea cum ni s-ar lungi mâinile până la dimensiuni uriaşe şi s-ar restrânge iar. Forţa de metamorfozare ar creşte foarte mult. Acum însă omul este inserat între aceste două forţe.

Dar în Cosmos unele lucruri sunt orânduite cu deosebită înţelepciune, nu numai în forme şi substanţe, ci şi în relaţia dintre lucruri. Astăzi, pentru a putea conştientiza ce înţelepciune infinită există în Cosmos, vom lua în considerare o relaţie legată de figura lui Osiris. În figura lui Osiris, egipteanul percepea acţiunea Soarelui asupra Pământului, din vremea când în jurul Pământului tălăzuiau încă aburi de ceaţă, când încă nu exista aer, şi vedea că atunci când s-a produs în om respiraţia aerului la un moment dat entitatea unitară Osiris-Seth s-a scindat. Seth sau Typhon determină pătrunderea adierii aerului în noi. Typhon, pala de vânt, s-a desprins de lumina Soarelui. Osiris acţionează numai ca lumină a Soarelui. Acesta este însă şi momentul în care în fiinţa omului a pătruns naşterea şi moartea. În ceea ce formează şi desface forma, care până atunci fusese ca şi cum am îmbrăca şi am dezbrăca o haină, a survenit o mare modificare. Dacă omul ar fi putut simţi, în timpul când influenţele care vin de la Soare încă nu părăsiseră Pământul, acţiunile care porneau de la acele entităţi înalte care mai târziu au plecat din Pământ, atunci el ar fi privit cu recunoştinţă spre aceste fiinţe solare. Însă când Soarele s-a separat din ce în ce mai mult de Pământ, când ceea ce era atmosfera de aburi – care era atunci pentru om regnul naturii sale superioare – a devenit tot mai fină, omul, care putea percepe tot mai puţin influenţa directă a Soarelui, a pierdut conştienţa a ceea ce erau forţele naturii sale inferioare şi a ajuns la a-şi conştientiza Eul acolo. Când se afundă în natura sa inferioară, abia atunci el devine conştient de sine.

De ce entitatea pe care o cunoaştem azi ca fiind Osiris s-a întunecat? O dată cu plecarea Soarelui, lumina a încetat să mai acţioneze, dar Iahve a rămas mai întâi pe Pământ, până când s-a separat Luna. Osiris a fost spiritul care conţinea în sine lumina Soarelui, în aşa fel încât, mai târziu, când s-a separat Luna, a plecat o dată cu ea şi a primit misiunea de a dirija lumina solară dinspre Lună spre Pământ. Aşadar, mai întâi am văzut Soarele desprinzându-se; Iahve rămâne cu ceaţa sa, cu Osiris, în Pământ. Omul învaţă să respire. Apoi şi Luna iese din corpul pământesc. Osiris pleacă cu Luna, cu misiunea de a reflecta lumina Soarelui de pe Lună spre Pământ. Osiris este aşezat într-o ladă, ceea ce înseamnă că el se retrage o dată cu Luna. Înainte, omul primea influenţa lui Osiris din Soare; acum capătă impresia că ceea ce mai înainte îi venea de la Soare curge spre el din Lună. Când Luna radia în jos, omul îşi spunea: Osiris, tu eşti cel care îmi trimite din Lună lumina Soarelui, care apartine fiinţei tale.

Dar această lumină a Soarelui este reflectată zilnic într-o altă formă. Când Luna este pe cer ea o seceră îngustă, avem prima formă; când ea creşte, avem a doua formă, şi tot aşa, în cursul a paisprezece zile, avem paisprezece forme, până la Luna plină. Osiris îndreaptă spre Pămâut, în cursul a paisprezece zile, cele paisprezece forme ale suprafeţei sale luminate. Are o însemnătate profundă faptul că aceste paisprezece forme, paisprezece forme de creştere, le adoptă Luna, adică Osiris, pentru a îndrepta spre noi lumina Soarelui. Ceea ce face Luna este legat în Cosmos de faptul că omul a învăţat să respire. Abia când acest fenomen s-a produs, abia atunci omul a putut să respire şi prin aceasta a fost legat de lumea fizică şi a putut lua naştere în entitatea umană primul germene al Eului.

Cunoaşterea egipteană ulterioară a simţit tot ce am descris aici, şi o prezenta astfel: Osiris a guvernat mai întâi Pământul, apoi însă a apărut Typhon, vântul. Era timpul în care apele coboară atât de mult, încât apare aerul pe care omul începe să-l respire. Typhon a învins conştienţa de nivel Osiris, el l-a omorât pe Osiris, l-a pus într-o ladă şi l-a predat mării. Cum s-ar putea exprima evenimentul cosmic în mod mai senificativ în imagini? Mai întâi domneşte Zeul solar, apoi el este alungat în Lună. Luna este lada care este expulzată în marea spaţiului cosmic; de acum încolo Osiris se află în spaţiul cosmic. Dar ne amintim şi de faptul că în legendă se spune că atunci când Osiris a reapărut în spaţiul cosmic el a apărut în paisprezece forme. Legenda spune: Osiris a fost împărţit în paisprezece mădulare şi înmormântat în paisprezece morminte. Avem în această legendă o indicaţie admirabilă, adâncă, privind procesul cosmic. Cele paisprezece forme ale Lunii, fazele Lunii, sunt cele paisprezece fragmente ale lui Osiris îmbucătăţit. Osiris întreg este faţa Lunii pline.

Acest lucru se prezintă mai întâi ca şi cum totul ar fi numai un simbol. Vedem însă că el şi-a avut importanţa sa reală. Şi ajungem acum la ceva fără ca vreodată tainele Cosomosului să ne devină clare. Dacă nu s-ar fi produs o astfel de constelaţie a Soarelui, Lunii şi Pământului, dacă Luna nu ar fi apărut în paisprezece fonne, nu ar fi existat altceva, căci aceste paisprezece forme au determinat ceva cu totul special. Fiecare din acestea a avut o influenţă mare asupra dezvoltării omului pe Pământ. Acum va trebui să vă spun ceva foarte straniu, dar adevărat. În vremea când toate acestea nu avuseseră încă loc, când Osiris încă nu plecase, omul, în forma sa de lumină, nu avea nici măcar în stadiu de prestructurare, de germene ceea ce în prezent este de cea mai mare importanţă. Ştim cât de importantă este măduva spinării, din care pleacă o mare parte din nervi. Aceştia nu se găseau nici măcar ca structuri pregătitoare în timpul când Luna încă nu părăsise Pământul. Cele paisprezece forme ale Lunii, în ordinea în care se succed, au devenit prilejul ca paisprezece fascicule de nervi să se articuleze la măduva spinării a omului. Forţele cosmice au acţionat astfel, încât celor paisprezece faze sau forme ale Lunii să le corespundă aceste paisprezece fascicule de nervi. Aceasta este consecinţa acţiunii lui Osiris.

Evoluţiei Lunii îi mai corespunde şi altceva. Aceste paisprezece faze nu sunt decât jumătate din fenomenele Lunii. Luna are paisprezece faze de la Luna nouă până la Luna plină şi paisprezece faze de la Luna plină până la Luna nouă. În timpul celor paisprezece zile care merg spre Luna nouă nu se manifestă acţiunea lui Osiris. În acest timp, Luna este luminată de Soare, în aşa fel încât ea arată treptat Pământului suprafaţa sa neluminată, ca Lună nouă. Aceste paisprezece faze, de la Luna plină la Luna nouă, au şi ele acţiunea lor şi aceasta este percepută de conştienţa egipteană ca lucrare a lui Isis. Cele paisprezcce faze sunt guvernate de Isis. Prin acţiunea de tipul Isis pornesc din măduva spinării alte paisprezece fascicule de nervi. Acestea însumează douăzeci şi opt de fascicule de nervi, care corespund diferitelor faze ale Lunii. Vedem aici originea unor formaţiuni foarte precise ale organismului terestru în evenimente cosmice. Unii vor spune: Acestea nu sunt toate fasciculele nervoase, sunt numai douăzeci şi opt. Ar fi numai douăzeci şi opt dacă anul lunar ar coincide cu anul solar. Anul solar este însă mai lung, iar diferenţa faţă de anul lunar a determinat existenţa fasciculelor de nervi suplimentare. În felul acesta omului i-au fost încorporate prin Lună influenţele Isis şi Osiris. De aceasta însă se mai leagă şi altceva.

Până în momentul în care Luna a început să acţioneze din afară, nu existase încă o separare a sexelor. Existase numai un organism care era atât masculin cât şi feminin. Separarea a avut loc prin acţiunea alternativă a lui Isis şi a lui Osiris, venind dinspre Lună, şi în funcţie de felul în care era exercitată o influenţă deosebită asupra nervilor Osiris sau asupra nervilor Isis, organismul devine masculin sau feminin. Un om în care este dominantă acţiunea Isis devine masculin, iar un corp în care predomină acţiunea Osiris devine feminin. Desigur, în fiecare bărbat şi în fiecare femeie acţionează ambele tipuri de forţe, Isis şi Osiris, dar în aşa fel încât la bărbat corpul eteric este femeiese, iar la femeie corpul eteric este bărbătesc. Avem de-a face aici cu legătura minunată dintre fiecare fiinţă individuală cu conjuncturile din Cosmos.

Am aflat astfel că nu numai forţele ci şi constelaţiile corpurilor cereşti influenţează omul. Sub influenţa celor douăzeci şi opt de fascicule de nervi care pleacă din măduva spinării s-a format tot ceea ce aparţine corpului bărbătese şi femeiesc. Să mai amintim ceva, care ne va permite să avansăm mult în clarificarea unor aspecte privind Cosmosul şi legăturile cu evoluţia omului. Aceste forţe modelează forma omului, dar omul nu se imobilizează în ea; se creează o situaţie de echilibru între influenţa Soarelui şi cea a Lunii. Despre cele ce urmează nu trebuie să credem că avem de-a face numai cu simbolistica, ci avem de-a face cu fapte reale.

Ce este Osirisul primordial, Osirisul încă neîmbucătăţit? Ce este Osirisul îmbucătăţit? Ceea ce mai înainte în om era încă o unitate, acum este fragmentat în cei douăzeci şi opt de nervi. Am văzut cum el se află fragmentat în noi înşine. Fără acest lucru nu s-ar fi putut determina apariţia formei umane. Dar ce a luat naştere mai întâi sub influenţa Soarelui şi a Lunii? Mai întâi, prin coacţionarea tuturor fasciculelor de nervi nu au luat naştere numai componente exterioare bărbăteşti şi femeieşti, ci prin influenţa principiului masculin şi feminin a apărut ceva şi în interiorul omului. A luat naştere acţiunea interioară de natură Isis, şi acesta este plămânul. Plămânul este cel ce reglează influenţele lui Typhon sau Seth. Iar ceea ce acţionează asupra omului dinspre Osiris o face prin aceea că impulsionează acţiunea feminină în mod masculin, în aşa fel încât plămânul devine productiv prin respiraţie. Prin influenţele ce vin de la Soare şi Lună se reglează principiile masculin şi feminin: în orice feminin există ceva masculin – laringele; în orice masculin ceva feminin – plămânul.

Interior, Isis şi Osiris acţionează în orice om. În felul acesta fiecare om este bisexuat, deoarece are plămân şi laringe. Fiecare om, fie femeie, fie bărbat, are tot atâţia nervi. După ce Isis şi Osiris s-au sustras naturii inferioare, ei au dat naştere fiului, creatorul viitorului om al Pământului. Amândoi au fost genitorii lui Horus. Isis şi Osiris au dat naştere copilului, păzit şi îngrijit de Isis: inima umană, păzită şi îngrijită de aripile plămânilor Mamei Isis. În reprezentarea egipteană avem de-a face cu ceva ce ne arată că în aceste vechi scoli de Misterii ceea ce devenise natura superioară a omului era privit ca masculin-feminin: ceea ce indianul recunostea ca fiind Brahma. Elevului indian i se arăta deja în omul primordial ceea ce va apărea mai târziu ca formă superioară. Îi era arătat Horus, copilul, şi i se spunea: Toate acestea au luat naştere prin sunetul primordial, prin Vâc, care apoi se diferenţiază în multe sunete. Iar ce trăia elevul indian ni s-a păstrat într-o uimitoare afirmaţie din Rig Veda. Găsim aici un pasaj unde se spune: Şi peste om vin cele şapte de jos, cele opt de sus, cele nouă din spate, cele zece din fundamentele bolţii de stânci şi cele zece din interior, în timp ce mama are grijă de copilul care trebuie alăptat (Rig Veda X, 27, 15-16). Este un pasaj uimitor. Să ne reprezentăm pe această Isis, pe care am descris-o ca plămân, pe acest Osiris, pe care l-am descris ca aparat respirator, şi să ne gândim cum vocea acţionează în interior, se diferenţiază ca sunete ale laringelui, sunete ale plămânilor, cum se diferenţiază în litere. Aceste litere vin din diferite părţi; şapte vin de jos, din gât etc. Acţiunea caracteristică a tot ce este legat de aparatul nostru respirator se află în acesta. Acolo unde sunetul se diferentiază şi se articulează este mama superioară, cea care păzeşte şi îngrijeşte copilul – mama: plămânul; copilul: inima umană formată ca urmare a tuturor influenţelor, din care vin impulsurile pentru însufleţirea vocii.

Aşa se arăta candidatului la iniţiere acţiunea tainică şi lucrarea în interiorul Cosmosului, aşa se construia în decursul timpului el pe sine. Şi vom vedea cum în această ţesătură s-au construit, integrându-se în el, celelalte organe ale omului. Avem, aşadar, în această învăţătură ocultă egipteană şi un capitol al anatomiei oculte, aşa cum era ea dezvoltată într-o şcoală ocultă egipteană, în măsura în care se ştia despre forţe cosmice şi despre legătura lor cu corpul fizic al omului.