|
Până acum am încercat să ne creăm o imagine a evoluţiei
Pământului
nostru în legătură cu evoluţia omului, pentru că a trebuit să
explicăm
cum se reflectă trecutul Pământului, evenimentele evoluţiei
noastre în
cunoaşterea proprie diferitelor epoci culturale ale perioadei
postatlanteene. Am arătat cum trăirile cele mai profunde ale elevilor
Rishilor reprezentau imagini interioare percepute prin clarvedere de
cei care parcurgeau procesul de iniţiere, imagini ale relaţiilor şi
fenomenelor care s-au desfăşurat pe Pământul nostru originar pe
vremea
când acesta mai conţinea în sine Soarele şi Luna. Am văzut
şi ce
treaptă înaltă de iniţiere trebuia să atingă un elev al culturii
indiene pentru a-şi putea însuşi o astfel de concepţie despre
lume,
care era ca o repetiţie a ceea ce s-a petrecut într-un trecut
străvechi. Am văzut şi ceea ce gândeau grecii atunci când,
în timpul
campaniilor lui Alexandru, au făcut cunoştinţă cu ceea ce trăia un
candidat la iniţiere indian, în al cărui suflet se înălţa
imaginea
forţei divin-spirituale, creatoare, care a început să se
manifeste în
ceaţa originară din timpul în care Soarele şi Luna erau
încă unite cu
Pământul. Aceustă imagine, Brahmanul indienilor..., care grecilor
le
apărea cu Herakles [1], să o prezentăm
în
faţa sufletului ca pe o mare
repetiţie interioară a faptelor care se petrecuscră în realitate
în
trecut. Am subliniat şi faptul că etapele de evoluţie următoare ale
Pământului s-au oglindit în perioadele culturale persană şi
egipteană.
Ceea ce s-a întâmplat, aşadar, în a doua epocă,
când Soarele s-a retras
din Pământ, a fost reactualizat ca imagine la iniţiaţii perşilor.
Iar
ceea ce s-a petrecut când Luna s-a retras treptat a devenit
concepţie
despre lume şi principiu de iniţiere la egipteni, caldeeni,
babilonieni, asirieni.
Pentru a putea privi mai bine în sufletul vechiului egiptean –
căci
acest lucru este cel mai important pentru noi, iar iniţierea persanilor
vom considera-o numai o pregătire –, trebuie să insistăm, pentru mai
multă precizie, asupra a ceea ce s-a întâmplat de fapt
în vremea când
Soarele şi Luna s-au separat de Pământ.
Să schiţăm o imagine a Pământului însuşi, care s-a
format treptat
din ceea ce a rămas după ce s-a îndepărtat Soarele, apoi, mai
târziu,
după plecarea Lunii. Să facem abstracţie de marile evenimente cosmice
şi să vedem ce se întâmplă pe Pământ. Dacă privim
încă o dată
retrospectiv spre Pământ, în starea sa originară,
când era unit cu
Soarele şi cu Luna, nu găsim nici animalele, nici plantele şi cu
atât
mai puţin mineralele actuale. La origine, Pământul era constituit
numai
din germeni umani. Este drept că şi germenii animalelor şi ai plantelor
au fost structuraţi pe vechiul Soare şi pe vechea Lună, că erau deja
conţinuţi în starea primordială a Pământului, dar erau
într-un anumit
sens încă germeni latenţi, nu erau germeni care ar fi putut da
naştere
cu adevărat la ceva. Abia când Soarele a început să se
separe de Pământ
au devenit activi germenii care mai târziu au devenit animale. Şi
numai
după ce el s-a separat complet de Pământ s-au activat şi acei
germeni
care mai târziu au devenit plante. Doar când Luna a
început să se
desprindă din corpul planetar comun s-au format treptat germenii
mineralelor. Să reţinem acest lucru.
Pământul a fost, când avea încă în sine
Soarele şi Luna, un fel de
ceaţă eterică, de o extindere considerabilă, iar în aceasta se
aflau
germeni umani cu forţă de dezvoltare, dar în stare latentă şi
germenii
celorlalte fiinţe: animale, plante şi minerale. Întrucât
existau
germeni umani, dar nu existau ochi, aceste fenomene nu puteau fi văzute
exterior, astfel încât descrierea făcută aici nu poate fi
vizibilă
decât pentru omul clarvăzător, prin privire retrospectivă.
Această
descriere este făcută pornind de la premisa că dacă cineva s-ar fi
aflat şi ar fi putut privi dintr-un punct al Universului el ar fi văzut
acest lucru. Nici pe vechiul Saturn un ochi fizic nu ar fi observat
nimic. În starea primordială, Pământul era o ceaţă, un abur
ce nu ar fi
fost perceput decât ca o căldură. Din această masă, din această
ceaţă
primordială s-a constituit treptat o sferă de abur luminoasă, care ar
fi putut să fie văzută dacă ar fi existat un ochi. Iar dacă am fi putut
pătrunde cu simţ afectiv în aceasta ne-ar fi apărut ca un spaţiu
încălzit; ea s-ar fi comparat întrucâtva cu
interiorul unui cuptor.
Foarte curând această masă ceţoasă a devenit însă
luminoasă, radiantă.
Această sferă de abur care s-a format aici avea în sine toţi
germenii
de care am vorbit mai înainte. Trebuie să ne fie clar că această
ceaţă
nu avea constituţia unei ceţe actuale sau a unei formaţiuni actuale de
nori, ci în ea se aflau dizolvate toate substanţele care azi sunt
lichide sau solidificate. Toate metalele, toate mineralele, totul se
afla sub formă de vapori şi de ceaţă, într-o formă foarte
transparentă,
de abur străluminat, pătruns de căldură şi lumină. Imaginaţi-vă că vă
aflaţi în acest abur. Ceea ce se formase din ceaţa eterică era un
gaz
străluminat. Iar acesta devenea din ce în ce mai luminos şi chiar
prin
densificarea gazelor lumina devenea mai intensă, astfel
încât, în fapt,
această ceaţă apărea ca un mare Soare, care lumina în spaţiul
cosmic.
Acest moment a existat, fără discuţie, când Pământul mai
purta în
sine Soarele, când el era încă străluminat şi iradiat,
trimiţând lumina
lui în spaţiul cosmic. Această lumină făcea însă posibil ca
nu numai
omul să trăiască împreună cu Pământul în acea
structură primordială, ci
ca în plinătatea luminii să trăiască şi toate celelalte fiinţe
superioare, care nu primeau un corp fizic, dar care erau legate de
evoluţia omului: îngeri, arhangheli, forţe primordiale. Dar nu
numai
acestea se aflau în lumină; în plinătatea luminii mai
trăiau şi alte
entităţi, de rang şi mai înalt: Puterile sau Exusiai sau
Spiritele
formei, Virtuţile sau Dynamis sau Spiritele mişcării, Domniile sau
Kyriotetes sau Spiritele înţelepciunii şi acele spirite care se
numesc
Tronurile sau Spiritele voinţei şi, în sfârşit, în
legătură mai puţin
strânsă cu plinătatea luminii, Heruvimii şi Serafimii.
Pământul era un
corp cosmic populat de o întreagă ierarhie, de la entităţile cele
mai
joase până la cele mai sublime. Iar ceea ce radia ca lumină
în spaţiu,
lumina de care era străbătut corpul pământesc, nu era numai
lumină, ci
şi ceea ce mai târziu va fi misiunea Pământului: era forţa
iubirii.
Aceasta era cea mai importantă componentă a Pământului. Trebuie
să ne
reprezentăm, aşadar, că nu este radiată numai lumină, nu numai lumină
fizică, ci că această lumină este însufleţită, spiritualizată cu
forţa
iubirii.
Pentru o mentalitate modernă acest lucru este greu de reprezentat.
Există în prezent oameni care descriu Soarele ca şi cum ar fi o
sferă
gazoasă care radiază pur şi simplu lumină. Astăzi este dominantă o
astfel de unică reprezentare pur materială despre Soare. Fac excepţie
numai ocultiştii. Cine vede azi o descriere a Soarelui aşa cum este
prezentată în scrierile de popularizare, în cărţi care
formează hrana
spirituală a nenumăraţi oameni, nu a făcut cunoştinţă cu esenţa
Soarelui. Ceea ce este scris în aceste cărţi are, în ceea
ce priveşte
Soarele, tot atâta valoare ca şi atunci când cineva
descrie, ca esenţă,
ca fiinţă a omului, un cadavru. Cum cadavrul este omul însuşi,
tot atât
de adevărat este ceea ce în astrofizică este spus despre Soare.
La fel cum cel care descrie cadavrul lasă la o parte ce este mai
important la om, tot astfel fizicianul care descrie în prezent
Soarele
nu prezintă fiinţa sa atunci când crede că a găsit cu ajutorul
analizei
spectrale componentele interioare ale Soarelui; ceea ce este descris nu
reprezintă decât corpul exterior al Soarelui. Fiecare rază solară
radiază asupra tuturor fiinţelor terestre forţa unor entităţi
superioare care populează Soarele, şi cu lumina razei solare pluteşte
spre noi forţa iubirii, aceeaşi forţă care aici, pe Pământ, trece
de la
om la om, de la inimă la inimă. Soarele nu poate trimite niciodată pe
Pământ numai lumină fizică; sentimentul de iubire cel mai
fierbinte şi
pasional este prezent în mod invizibil şi în lumina solară.
Prin
aceasta se revarsă spre Pământ forţele Tronurilor, ale
Serafinilor, a1e
Heruvimilor şi ale întregii ierarhii a entităţilor superioare
care
sălăşluiesc în Soare şi care nu au nevoie de vreun alt trup
decât
lumina. Însă pentru că tot ceea ce în prezent se află
în Soare mai era
legat atunci de Pământ, şi toate fiinţele superioare erau legate
de
Pământ. Chiar şi în prezent ele sunt legate de evoluţia
Pământului.
Trebuie să gândim că omul, care era pe treapta cea mai de jos
a
fiinţelor superioare, era atunci deja în germene, ca noul copil
al
Pământului, purtat şi îngrijit de aceste fiinţe de rang
înalt, trăind
în sânul acestei lumi de fiinţe divine. Omul care exista
în acea vreme
avea, pentru că trăia încă în sânul acestor entităţi,
un corp mult mai
subtil. În această privinţă, conştienţei clarvăzătoare i se arată
că ar
fi fost alcătuit dintr-o formă de abur, un corp alcătuit din aer sau
din gaz, străbătut de radiaţii. Să ne imaginăm un nor cu formă foarte
regulată, ca o formaţiune în formă de cupă ce se lărgeşte la
partea
superioară, şi că această cupă este încinsă la roşu şi este
străluminată de lumina interioară şi vom avea omul acelei perioade care
începe să aibă, în această etapă de evoluţie a
Pământului, o conştienţă
crepusculară aşa cum o are, în prezent, lumea vegetală. Oamenii
nu erau
ca plantele, în sensul actual; ei erau mase de nori străluminate
şi
străbătute de căldură în formă de cupă, fără limite fixe şi
neseparate
prin demarcaţii stabile de masa totală a Pământului.
Aceasta a fost odată forma omului, o formă, care reprezenta un corp
fizic de lumină, depinzând încă de forţele luminii. Din
această cauză,
datorită fineţii corpului, în el se puteau afunda nu numai un
corp
eteric şi unul astral, nu numai Eul, în primele lui
începuturi, ci şi
entităţile spirituale superioare care erau legate de Pământ.
Atunci
omul era încă, pentru a spune astfel, înrădăcinat în
fiinţele
divin-spirituale şi acestea erau în fiinţa lui. În adevăr,
nu este uşor
să descrii splendoarea Pământului de atunci şi să dai o
reprezentare a
acelei vremi. Trebuie să ne reprezentăm Pământul ca pe o sferă
străluminată, înconjurată de nori purtători de lumină, dând
naştere
unor splendide fenomene luminoase şi unor minunate jocuri de culori.
Dacă ai fi putut întinde o mână simţitoare ai fi perceput
fenomene
calorice, tălăuzind în sus şi în jos prin masele
incandescente,
străluminate, fiinţele omeneşti actuale învăluite şi
înconjurate de
toate entităţile spirituale într-o continuă agitaţie,
trimiţând spre
afară lumină strălucitoare! În afară Cosmosul pământesc,
în marea sa
diversitate, în interior omul înconjurat de lumină radiantă
în legătură
cu entităţile divin-spirituale, pornind de la ele şi transmiţând
curenţi de lumină în sfera exterioară de lumină. Omul era legat
ca
printr-un cordon ombilical ce porneşte din divinitate de acest
întreg,
de pântecele de lumină, de sânul cosmic al Pământului
nostru. Era un
sân cosmic cel în care trăia pe atunci planta de lumină,
omul care se
simţea una cu mantaua de lumină a Pământului. Astfel, omul era,
în
această formă de plantă de abur, prins de cordonul ombilical al
mamei-Pământ, era purtat şi îngrijit de întreg
Pământul-mamă. Aşa cum,
într-un sens mai grosolan, astăzi copilul este purtat şi
îngrijit în
corpul mamei ca embrion, atunci era purtat şi îngrijit germenul
om. Aşa
trăia omul în timpul de început al Pământului.
Apoi Soarele a început să se elibereze, luând cu sine
substanţele
cele mai fine. A existat un timp în care înaltele entităţi
solare au
părăsit omul, în care tot ce ţine în prezent de Soare a
părăsit
Pământul nostru, lăsând în urmă substanţele mai
grosiere. Şi această
ieşire a Soarelui era legată de faptul că aburul s-a răcit, devenind
apă, astfel încât, în timp ce anterior avusesem
Pământul de abur, aveam
acum Pământul de apă. Totuşi în centru apele primordiale nu
erau
înconjurate de aer; încetul cu încetul apele s-au
transformat în ceţuri
dense, care s-au subţiat treptat. Astfel, Pământul de atunci a
fost un
Pământ de apă, înglobând şi materii moi,
înconjurat de ceţuri care
deveneau din ce în ce mai subţiri, până în sferele
cele mai înalte,
unde ceţurile deveneau extrem de fine. În felul acesta era
modificat
Pământul, iar oamenii trebuiau să-şi afunde acum forma lor
gazoasă,
odinioară străbătută de incandescenţă, în apele tulburi şi să se
întrupeze acolo ca mase aproape dotate cu formă, forme de apă
în apă,
aşa cum mai înainte fuseseră forme de aer în aer. Omul a
devenit o
formă de apă, dar nu în întregime. El nu s-a afundat
niciodată în
întregime în apă. Acesta este un moment important. Am văzut
cum
Pământul era în centrul lui Pământ de apă, omul era
numai parţial o
fiinţă de apă, el proemina în învelişul de abur, astfel
încât jumătate
era fiinţă de apă, jumătate de abur. Jos, în apă, era imposibil
ca
Soarele să-l ajungă pe om, masa de apă era atât de groasă
încât lumina
Soarelui nu o putea pătrunde. În abur, lumina Soarelui putea
pătrunde
întrucâtva, astfel încât omul trăia parţial
în apa întunecată, lipsită
de lumină, şi parţial în aburul străluminat. Totuşi un lucru nu
lipsea
din apă, ceva ce trebuie să descriem acum mai precis.
De la început Pământul nu a fost numai încins la
roşu, luminos, ci
şi sonor, iar sunetul rămăsese în Pământ, astfel
încât atunci când
lumina l-a părăsit apa care devenise întunecată era interior
străbătută
de sunet şi acesta era cel care dădea apei forma, modelarea, aşa cum
putem afla prin experimentele fizice bine cunoscute. Vedem că sunetul
are capacităţi modelatoare, o forţă formatoare, pentru că prin sunet
părţile sunt ordonate, se articulează între ele. Sunetul are o
forţă
formatoare şi aceasta era cea care a format şi trupul din apă. Aceasta
era forţa sunetului care rămăsese în Pământ. Sunetul este
cel care
străbate Pământul, prin sunet s-a format şi silueta omului.
Lumina nu
mai putea răzbate decât la acea parte a omului care proemina din
apă.
Jos un trup de apă, sus un trup de aburi pe care-l atingea lumina
exterioară, la care aveau acces în lumină entităţile care
ieşiseră o
dată cu Soarele. Înainte omul se simţise în sânul
Soarelui, când acesta
mai era unit cu Pământul; acum, ele îl iradiau în
lumină şi-l
străbăteau cu forţa lor radiantă. Dar nu trebuie să uităm că în
ceea ce
rămăsese în urmă după separarea Soarelui erau prezente şi acele
forţe
pe care Pământul trebuia să le îndepărteze de la sine,
forţele Lunii.
Avem, aşadar, un timp în care Soarele tocmai plecase, în
care
treptat omul-plantă trebuia să se afunde în Pământul de apă
fizic.
Aceasta era treapta pe care omul o atinsese atunci în trupul său,
pe
care în prezent o aflăm în stare degenerată la peşti.
Peştii sunt
resturile, rămăşiţele acelor oameni, desigur într-o formă
decadentă.
Trebuie să ne imaginăm un peştişor auriu în forme vegetale
fantastice,
foarte mobil, dar cu un sentiment de melancolie, pentru că lumina
fusese luată apei. Ceea ce a luat naştere, a fost o profundă, foarte
profundă nostalgie. Lumina nu mai era prezentă; nevoia de lumină a
determinat apariţia dorului. A existat în evoluţia
Pământului un moment
în care Soarele nu era complet ieşit din Pământ; atunci se
mai putea
vedea acea formă încă străbătută de lumină, oamenii în
partea
superioară încă pe treapta solară, jos deja în forma care a
fost
păstrată în conformaţia de peşte. Prin faptul că omul trăia cu
jumătate
din fiinţa sa în întuneric, aici jos exista o natură umană
cu adevărat
inferioară, căci în partea cu care era afundat în apă el
avea în sine
forţele lunare. Chiar dacă această zonă nu era întărită ca lava
de pe
Luna actuală, forţele acestea erau întunecate. Aici nici nu se
puteau
afunda decât părţile cele mai rele ale astrului. Dar nu exista o
formă
de abur, asemănător părţii capului, în care pătrundea prin
iradiere
lumina din afară şi-i conferea formă, astfel încât omul era
constituit
dintr-o parte inferioară şi una superioară. El se deplasa în
această
atmosferă de abur înotând, plutind. Atmosfera de aburi
denşi a
Pământului încă nu era aer, era abur, aşadar încă nu
era aer, prin care
ar fi putut pătrunde Soarele. Căldura putea pătrunde, nu însă şi
lumina. Raza de soare nu putea săruta întregul Pământ, ci
numai
suprafaţa, oceanul terestru rămânea întunecat. În
acest ocean existau
însă forţele care mai târziu au fost îndepărtate sub
forma de Lună.
Prin faptul că forţele luminii pătrundeau atunci, pătrundeau şi zeii
în Pământ. Astfel încât jos găsim mantaua de
apă lipsită de zei,
părăsită de aceştia, pătrunsă numai de forţa sunetului, de jur
împrejur
aburul în care se întindeau forţele Soarelui. În
felul acesta omul, în
corpul său de aburi care se ridica deasupra suprafeţei apei, continua
să primească ceea ce radia spre el ca lumină şi iubire din lumea
spirituală. De ce totuşi nucleul de apă întunecat era străbătut
de
lumea sonoră?
Din cauză că unul dintre spiritele solare înalte rămăsese pe
loc, el
îşi legase existenţa de Pământ. Este acelaşi spirit pe care
îl
cunoaştem ca Iahve sau Iehova. Numai Iahve a rămas cu Pământul,
el s-a
sacrificat, a fost cel a cărui fiinţă interioară a umplut
Pământul de
apă, ca sunet creator de formă.
Dar pentru că forţele cele mai rele rămăseseră ca îngrediente
în
Pământul de apă, pentru că aceste forţe erau elemente
înspăimântătoare,
partea de abur a omului a coborât tot mai jos şi din forma de
plantă de
odinioară a luat naştere treptat o fiinţă ce s-a aflat pe treapta unui
amfibian. În legendă şi în mituri această formă care se
află mult mai
jos decât omenirea ulterioară este descrisă drept balaurul,
omul-amfibie, dragonul. Cealaltă parte a omului, care era un element al
luminii, este reprezentat ca o fiinţă care nu a coborât, care
combate
natura inferioară, de exemplu, ca Mihail, ca omorâtorul
balaurului, ca
Sfântul Gheorghe, este reprezentat în luptă cu balaurul. Şi
în
reprezentarea lui Siegfried cu balaurul avem de-a face cu imaginea
modificată a ceea ce era în acele timpuri în structura
umană bipartită.
În partea superioară a Pământului, şi prin aceasta şi
în partea
superioară a omului fizic, pătrundea căldura şi forma, ceva ca un
balaur în flăcări. Dar deasupra se înălta corpul eteric
în care fusese
reţinută forţa Soarelui. Avem astfel o figură pe care Vechiul Testament
a reprezentat-o foarte bine sub forma şarpelui ademenitor, care este şi
el un amfibian.
Se apropia tot mai mult timpul în care forţele cele mai de jos
trebuiau să fie azvârlite în afară. Catastrofe de mare
anvergură au
zguduit Pământul şi numai pentru ocultist formaţiunile bazaltice
apar
ca resturi ale acelor forţe purificatoare care au răvăşit corpul
Pământului atunci când Luna a trebuit să se separe de el.
Acesta a fost
totodată şi timpul în care s-a densificat tot mai mult nucleul de
apă
al Pământului şi în care treptat a luat naştere nucleul
solid, mineral.
Pe de o parte, Pământul s-a densificat prin plecarea Lunii, dar,
pe de
altă parte, părţile superioare au cedat părţilor inferioare substanţele
lor mai grele, mai grosolane, iar sus a luat naştere ceea ce era, de
fapt, încă străbătut de apă, dar care treptat a devenit
asemănător
aerului nostru. Pământul a căpătat astfel un nucleu solid
în centru,
iar în jurul acestuia era apă. La început ceaţa era
încă de nepătruns
pentru razele solare, dar datorită faptului că ea a cedat substanţele,
a devenit tot mai subţire. Abia mai târziu, mult mai
târziu, din
aceasta s-a format aerul şi, treptat, razele solare, care înainte
nu
puteau atinge Pământul, au putut să-l pătrundă.
Acum vrem să evocăm o nouă treaptă pe care a atins-o Pământul.
La
început omul era afundat în apă şi proemina numai în
ceaţă; prin
densificarea Pământului omul din apă capătă posibilitatea de a
densifica forma, de a căpăta un schelet. Omul s-a densificat în
el
însuşi. Din această cauză, partea superioară a omului s-a
transformat,
în aşa fel încât a devenit adecvat noii situaţii.
Ceea ce a survenit
nou în afara lui, ceea ce mai înainte era imposibil, a fost
respiraţia
aeriană. Acum găsim o primă structurare a plămânului. În
partea
superioară se afla ceea ce mai înainte prelua lumina, care
însă nu
putea pătrunde mai jos. Acum, omul simţea din nou lumina în
starea sa
de conştienţă crepusculară. El putea simţi ceea ce îl iradia de
sus, ca
forţe divine care curgeau spre el. În această fază de tranziţie
el
simţea ceea ce radia spre el, despărţindu-se în două: adierea
aerului
pătrundea în om; înainte lumina pătrundea până la el,
acum aerul
pătrundea în el. Omul care simţea aceasta trebuia să spună:
Înainte
simţeam forţa care este deasupra mea ca forţa ce-mi dădea ceea ce acum
îmi este necesar pentru a respira. Lumina era pentru mine
respiraţie.
Ceea ce se revărsa acum în el era ca doi fraţi; lumina şi aerul
erau
pentru el doi fraţi; pentru el devenise o dualitate: lumină şi aer.
Adierea aerului care pătrundea în om era în acelaşi timp
şi vestirea
că el trebuia să înveţe a simţi ceva cu totul nou. Atât
timp cât lumina
era singură, omul nu a cunoscut naşterea şi moartea. La început
norul
străluminat până la incandescenţă se transforma, şi omul simţea
acest
lucru aproximativ ca schimbarea unei haine; el nu simţea că era născut,
că murea, el se simţea veşnic, naşterea şi moartea le percepea ca pe
nişte întâmplări. O dată cu prima inspiraţie, au apărut
în conştienţa
sa naşterea şi moartea: Aerul, adierea de aer, care se despărţise de
fratele său, raza de lumină – aşa simţea omul de atunci – care a
despărţit prin aceasta şi fiinţele care anterior erau pătrunse cu
lumina, mi-a adus moartea.
Cine a omorât, cine a suprimat gândul constient? Eu am o
formă
întunecată, totuşi sunt legat de fiinţa eternă. Este adierea de
aer
care a pătruns în om, Typhon. Typhon este numele adierii de aer.
Şi în
timp ce sufletul egiptean trăia în sine acest lucru care se
petrecuse
astfel încât raza mai înainte unică s-a scindat
în rază luminoasă şi
adiere de aer, acest eveniment cosmic a devenit o imagine simbol care
s-a prezentat ca uciderea lui Osiris de către Typhon sau Seth, adierea
de aer.
Un mare eveniment cosmic se ascunde în mitul egiptean care
povesteşte despre uciderea lui Osiris de către Typhon. Egipteanul
simţea zeul venit din Soare şi care se împăca cu fratele său
în
persoana lui Osiris. Typhon era aerul respirat care i-a adus omului
moartea. Vedem, într-unul din exemplele cele mai pregnante, cum
se
repetă în cunoaşterea interioară a omului faptele evoluţiei lumii.
Aşa s-a oglindit devenirea treimii Soare-Lună-Pământ. Toate
acestea
îi erau comunicate elevului-egiptean în imagini de mare
profunzime,
obţinute conştient.
NOTE
1.
În locul punctelor, în ediţii anterioare, se afla un pasaj
tipărit în
mod lacunar, privind eul şi Brahma, aparent o trimitere la celebra
frază: Aham Barhma asmi = Eu
sunt Brahma, care a fost eliminat. Vezi GA 113, Orientul în
lumina
Occidentului. Copiii lui Lucifer şi fraţii lui Hristos,
conferinţele III, VI, VII.
