Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MITURI ŞI MISTERII EGIPTENE

GA 106


CONFERINŢA a V-a

Leipzig, 7 septembrie 1908

Până acum am încercat să ne creăm o imagine a evoluţiei Pământului nostru în legătură cu evoluţia omului, pentru că a trebuit să explicăm cum se reflectă trecutul Pământului, evenimentele evoluţiei noastre în cunoaşterea proprie diferitelor epoci culturale ale perioadei postatlanteene. Am arătat cum trăirile cele mai profunde ale elevilor Rishilor reprezentau imagini interioare percepute prin clarvedere de cei care parcurgeau procesul de iniţiere, imagini ale relaţiilor şi fenomenelor care s-au desfăşurat pe Pământul nostru originar pe vremea când acesta mai conţinea în sine Soarele şi Luna. Am văzut şi ce treaptă înaltă de iniţiere trebuia să atingă un elev al culturii indiene pentru a-şi putea însuşi o astfel de concepţie despre lume, care era ca o repetiţie a ceea ce s-a petrecut într-un trecut străvechi. Am văzut şi ceea ce gândeau grecii atunci când, în timpul campaniilor lui Alexandru, au făcut cunoştinţă cu ceea ce trăia un candidat la iniţiere indian, în al cărui suflet se înălţa imaginea forţei divin-spirituale, creatoare, care a început să se manifeste în ceaţa originară din timpul în care Soarele şi Luna erau încă unite cu Pământul. Aceustă imagine, Brahmanul indienilor..., care grecilor le apărea cu Herakles [1], să o prezentăm în faţa sufletului ca pe o mare repetiţie interioară a faptelor care se petrecuscră în realitate în trecut. Am subliniat şi faptul că etapele de evoluţie următoare ale Pământului s-au oglindit în perioadele culturale persană şi egipteană. Ceea ce s-a întâmplat, aşadar, în a doua epocă, când Soarele s-a retras din Pământ, a fost reactualizat ca imagine la iniţiaţii perşilor. Iar ceea ce s-a petrecut când Luna s-a retras treptat a devenit concepţie despre lume şi principiu de iniţiere la egipteni, caldeeni, babilonieni, asirieni.

Pentru a putea privi mai bine în sufletul vechiului egiptean – căci acest lucru este cel mai important pentru noi, iar iniţierea persanilor vom considera-o numai o pregătire –, trebuie să insistăm, pentru mai multă precizie, asupra a ceea ce s-a întâmplat de fapt în vremea când Soarele şi Luna s-au separat de Pământ.

Să schiţăm o imagine a Pământului însuşi, care s-a format treptat din ceea ce a rămas după ce s-a îndepărtat Soarele, apoi, mai târziu, după plecarea Lunii. Să facem abstracţie de marile evenimente cosmice şi să vedem ce se întâmplă pe Pământ. Dacă privim încă o dată retrospectiv spre Pământ, în starea sa originară, când era unit cu Soarele şi cu Luna, nu găsim nici animalele, nici plantele şi cu atât mai puţin mineralele actuale. La origine, Pământul era constituit numai din germeni umani. Este drept că şi germenii animalelor şi ai plantelor au fost structuraţi pe vechiul Soare şi pe vechea Lună, că erau deja conţinuţi în starea primordială a Pământului, dar erau într-un anumit sens încă germeni latenţi, nu erau germeni care ar fi putut da naştere cu adevărat la ceva. Abia când Soarele a început să se separe de Pământ au devenit activi germenii care mai târziu au devenit animale. Şi numai după ce el s-a separat complet de Pământ s-au activat şi acei germeni care mai târziu au devenit plante. Doar când Luna a început să se desprindă din corpul planetar comun s-au format treptat germenii mineralelor. Să reţinem acest lucru.

Pământul a fost, când avea încă în sine Soarele şi Luna, un fel de ceaţă eterică, de o extindere considerabilă, iar în aceasta se aflau germeni umani cu forţă de dezvoltare, dar în stare latentă şi germenii celorlalte fiinţe: animale, plante şi minerale. Întrucât existau germeni umani, dar nu existau ochi, aceste fenomene nu puteau fi văzute exterior, astfel încât descrierea făcută aici nu poate fi vizibilă decât pentru omul clarvăzător, prin privire retrospectivă. Această descriere este făcută pornind de la premisa că dacă cineva s-ar fi aflat şi ar fi putut privi dintr-un punct al Universului el ar fi văzut acest lucru. Nici pe vechiul Saturn un ochi fizic nu ar fi observat nimic. În starea primordială, Pământul era o ceaţă, un abur ce nu ar fi fost perceput decât ca o căldură. Din această masă, din această ceaţă primordială s-a constituit treptat o sferă de abur luminoasă, care ar fi putut să fie văzută dacă ar fi existat un ochi. Iar dacă am fi putut pătrunde cu simţ afectiv în aceasta ne-ar fi apărut ca un spaţiu încălzit; ea s-ar fi comparat întru câtva cu interiorul unui cuptor. Foarte curând această masă ceţoasă a devenit însă luminoasă, radiantă. Această sferă de abur care s-a format aici avea în sine toţi germenii de care am vorbit mai înainte. Trebuie să ne fie clar că această ceaţă nu avea constituţia unei ceţe actuale sau a unei formaţiuni actuale de nori, ci în ea se aflau dizolvate toate substanţele care azi sunt lichide sau solidificate. Toate metalele, toate mineralele, totul se afla sub formă de vapori şi de ceaţă, într-o formă foarte transparentă, de abur străluminat, pătruns de căldură şi lumină. Imaginaţi-vă că vă aflaţi în acest abur. Ceea ce se formase din ceaţa eterică era un gaz străluminat. Iar acesta devenea din ce în ce mai luminos şi chiar prin densificarea gazelor lumina devenea mai intensă, astfel încât, în fapt, această ceaţă apărea ca un mare Soare, care lumina în spaţiul cosmic.

Acest moment a existat, fără discuţie, când Pământul mai purta în sine Soarele, când el era încă străluminat şi iradiat, trimiţând lumina lui în spaţiul cosmic. Această lumină făcea însă posibil ca nu numai omul să trăiască împreună cu Pământul în acea structură primordială, ci ca în plinătatea luminii să trăiască şi toate celelalte fiinţe superioare, care nu primeau un corp fizic, dar care erau legate de evoluţia omului: îngeri, arhangheli, forţe primordiale. Dar nu numai acestea se aflau în lumină; în plinătatea luminii mai trăiau şi alte entităţi, de rang şi mai înalt: Puterile sau Exusiai sau Spiritele formei, Virtuţile sau Dynamis sau Spiritele mişcării, Domniile sau Kyriotetes sau Spiritele înţelepciunii şi acele spirite care se numesc Tronurile sau Spiritele voinţei şi, în sfârşit, în legătură mai puţin strânsă cu plinătatea luminii, Heruvimii şi Serafimii. Pământul era un corp cosmic populat de o întreagă ierarhie, de la entităţile cele mai joase până la cele mai sublime. Iar ceea ce radia ca lumină în spaţiu, lumina de care era străbătut corpul pământesc, nu era numai lumină, ci şi ceea ce mai târziu va fi misiunea Pământului: era forţa iubirii. Aceasta era cea mai importantă componentă a Pământului. Trebuie să ne reprezentăm, aşadar, că nu este radiată numai lumină, nu numai lumină fizică, ci că această lumină este însufleţită, spiritualizată cu forţa iubirii.

Pentru o mentalitate modernă acest lucru este greu de reprezentat. Există în prezent oameni care descriu Soarele ca şi cum ar fi o sferă gazoasă care radiază pur şi simplu lumină. Astăzi este dominantă o astfel de unică reprezentare pur materială despre Soare. Fac excepţie numai ocultiştii. Cine vede azi o descriere a Soarelui aşa cum este prezentată în scrierile de popularizare, în cărţi care formează hrana spirituală a nenumăraţi oameni, nu a făcut cunoştinţă cu esenţa Soarelui. Ceea ce este scris în aceste cărţi are, în ceea ce priveşte Soarele, tot atâta valoare ca şi atunci când cineva descrie, ca esenţă, ca fiinţă a omului, un cadavru. Cum cadavrul este omul însuşi, tot atât de adevărat este ceea ce în astrofizică este spus despre Soare.

La fel cum cel care descrie cadavrul lasă la o parte ce este mai important la om, tot astfel fizicianul care descrie în prezent Soarele nu prezintă fiinţa sa atunci când crede că a găsit cu ajutorul analizei spectrale componentele interioare ale Soarelui; ceea ce este descris nu reprezintă decât corpul exterior al Soarelui. Fiecare rază solară radiază asupra tuturor fiinţelor terestre forţa unor entităţi superioare care populează Soarele, şi cu lumina razei solare pluteşte spre noi forţa iubirii, aceeaşi forţă care aici, pe Pământ, trece de la om la om, de la inimă la inimă. Soarele nu poate trimite niciodată pe Pământ numai lumină fizică; sentimentul de iubire cel mai fierbinte şi pasional este prezent în mod invizibil şi în lumina solară. Prin aceasta se revarsă spre Pământ forţele Tronurilor, ale Serafinilor, a1e Heruvimilor şi ale întregii ierarhii a entităţilor superioare care sălăşluiesc în Soare şi care nu au nevoie de vreun alt trup decât lumina. Însă pentru că tot ceea ce în prezent se află în Soare mai era legat atunci de Pământ, şi toate fiinţele superioare erau legate de Pământ. Chiar şi în prezent ele sunt legate de evoluţia Pământului.

Trebuie să gândim că omul, care era pe treapta cea mai de jos a fiinţelor superioare, era atunci deja în germene, ca noul copil al Pământului, purtat şi îngrijit de aceste fiinţe de rang înalt, trăind în sânul acestei lumi de fiinţe divine. Omul care exista în acea vreme avea, pentru că trăia încă în sânul acestor entităţi, un corp mult mai subtil. În această privinţă, conştienţei clarvăzătoare i se arată că ar fi fost alcătuit dintr-o formă de abur, un corp alcătuit din aer sau din gaz, străbătut de radiaţii. Să ne imaginăm un nor cu formă foarte regulată, ca o formaţiune în formă de cupă ce se lărgeşte la partea superioară, şi că această cupă este încinsă la roşu şi este străluminată de lumina interioară şi vom avea omul acelei perioade care începe să aibă, în această etapă de evoluţie a Pământului, o conştienţă crepusculară aşa cum o are, în prezent, lumea vegetală. Oamenii nu erau ca plantele, în sensul actual; ei erau mase de nori străluminate şi străbătute de căldură în formă de cupă, fără limite fixe şi neseparate prin demarcaţii stabile de masa totală a Pământului.

Aceasta a fost odată forma omului, o formă, care reprezenta un corp fizic de lumină, depinzând încă de forţele luminii. Din această cauză, datorită fineţii corpului, în el se puteau afunda nu numai un corp eteric şi unul astral, nu numai Eul, în primele lui începuturi, ci şi entităţile spirituale superioare care erau legate de Pământ. Atunci omul era încă, pentru a spune astfel, înrădăcinat în fiinţele divin-spirituale şi acestea erau în fiinţa lui. În adevăr, nu este uşor să descrii splendoarea Pământului de atunci şi să dai o reprezentare a acelei vremi. Trebuie să ne reprezentăm Pământul ca pe o sferă străluminată, înconjurată de nori purtători de lumină, dând naştere unor splendide fenomene luminoase şi unor minunate jocuri de culori. Dacă ai fi putut întinde o mână simţitoare ai fi perceput fenomene calorice, tălăuzind în sus şi în jos prin masele incandescente, străluminate, fiinţele omeneşti actuale învăluite şi înconjurate de toate entităţile spirituale într-o continuă agitaţie, trimiţând spre afară lumină strălucitoare! În afară Cosmosul pământesc, în marea sa diversitate, în interior omul înconjurat de lumină radiantă în legătură cu entităţile divin-spirituale, pornind de la ele şi transmiţând curenţi de lumină în sfera exterioară de lumină. Omul era legat ca printr-un cordon ombilical ce porneşte din divinitate de acest întreg, de pântecele de lumină, de sânul cosmic al Pământului nostru. Era un sân cosmic cel în care trăia pe atunci planta de lumină, omul care se simţea una cu mantaua de lumină a Pământului. Astfel, omul era, în această formă de plantă de abur, prins de cordonul ombilical al mamei-Pământ, era purtat şi îngrijit de întreg Pământul-mamă. Aşa cum, într-un sens mai grosolan, astăzi copilul este purtat şi îngrijit în corpul mamei ca embrion, atunci era purtat şi îngrijit germenul om. Aşa trăia omul în timpul de început al Pământului.

Apoi Soarele a început să se elibereze, luând cu sine substanţele cele mai fine. A existat un timp în care înaltele entităţi solare au părăsit omul, în care tot ce ţine în prezent de Soare a părăsit Pământul nostru, lăsând în urmă substanţele mai grosiere. Şi această ieşire a Soarelui era legată de faptul că aburul s-a răcit, devenind apă, astfel încât, în timp ce anterior avusesem Pământul de abur, aveam acum Pământul de apă. Totuşi în centru apele primordiale nu erau înconjurate de aer; încetul cu încetul apele s-au transformat în ceţuri dense, care s-au subţiat treptat. Astfel, Pământul de atunci a fost un Pământ de apă, înglobând şi materii moi, înconjurat de ceţuri care deveneau din ce în ce mai subţiri, până în sferele cele mai înalte, unde ceţurile deveneau extrem de fine. În felul acesta era modificat Pământul, iar oamenii trebuiau să-şi afunde acum forma lor gazoasă, odinioară străbătută de incandescenţă, în apele tulburi şi să se întrupeze acolo ca mase aproape dotate cu formă, forme de apă în apă, aşa cum mai înainte fuseseră forme de aer în aer. Omul a devenit o formă de apă, dar nu în întregime. El nu s-a afundat niciodată în întregime în apă. Acesta este un moment important. Am văzut cum Pământul era în centrul lui Pământ de apă, omul era numai parţial o fiinţă de apă, el proemina în învelişul de abur, astfel încât jumătate era fiinţă de apă, jumătate de abur. Jos, în apă, era imposibil ca Soarele să-l ajungă pe om, masa de apă era atât de groasă încât lumina Soarelui nu o putea pătrunde. În abur, lumina Soarelui putea pătrunde întru câtva, astfel încât omul trăia parţial în apa întunecată, lipsită de lumină, şi parţial în aburul străluminat. Totuşi un lucru nu lipsea din apă, ceva ce trebuie să descriem acum mai precis.

De la început Pământul nu a fost numai încins la roşu, luminos, ci şi sonor, iar sunetul rămăsese în Pământ, astfel încât atunci când lumina l-a părăsit apa care devenise întunecată era interior străbătută de sunet şi acesta era cel care dădea apei forma, modelarea, aşa cum putem afla prin experimentele fizice bine cunoscute. Vedem că sunetul are capacităţi modelatoare, o forţă formatoare, pentru că prin sunet părţile sunt ordonate, se articulează între ele. Sunetul are o forţă formatoare şi aceasta era cea care a format şi trupul din apă. Aceasta era forţa sunetului care rămăsese în Pământ. Sunetul este cel care străbate Pământul, prin sunet s-a format şi silueta omului. Lumina nu mai putea răzbate decât la acea parte a omului care proemina din apă. Jos un trup de apă, sus un trup de aburi pe care-l atingea lumina exterioară, la care aveau acces în lumină entităţile care ieşiseră o dată cu Soarele. Înainte omul se simţise în sânul Soarelui, când acesta mai era unit cu Pământul; acum, ele îl iradiau în lumină şi-l străbăteau cu forţa lor radiantă. Dar nu trebuie să uităm că în ceea ce rămăsese în urmă după separarea Soarelui erau prezente şi acele forţe pe care Pământul trebuia să le îndepărteze de la sine, forţele Lunii.

Avem, aşadar, un timp în care Soarele tocmai plecase, în care treptat omul-plantă trebuia să se afunde în Pământul de apă fizic. Aceasta era treapta pe care omul o atinsese atunci în trupul său, pe care în prezent o aflăm în stare degenerată la peşti. Peştii sunt resturile, rămăşiţele acelor oameni, desigur într-o formă decadentă. Trebuie să ne imaginăm un peştişor auriu în forme vegetale fantastice, foarte mobil, dar cu un sentiment de melancolie, pentru că lumina fusese luată apei. Ceea ce a luat naştere, a fost o profundă, foarte profundă nostalgie. Lumina nu mai era prezentă; nevoia de lumină a determinat apariţia dorului. A existat în evoluţia Pământului un moment în care Soarele nu era complet ieşit din Pământ; atunci se mai putea vedea acea formă încă străbătută de lumină, oamenii în partea superioară încă pe treapta solară, jos deja în forma care a fost păstrată în conformaţia de peşte. Prin faptul că omul trăia cu jumătate din fiinţa sa în întuneric, aici jos exista o natură umană cu adevărat inferioară, căci în partea cu care era afundat în apă el avea în sine forţele lunare. Chiar dacă această zonă nu era întărită ca lava de pe Luna actuală, forţele acestea erau întunecate. Aici nici nu se puteau afunda decât părţile cele mai rele ale astrului. Dar nu exista o formă de abur, asemănător părţii capului, în care pătrundea prin iradiere lumina din afară şi-i conferea formă, astfel încât omul era constituit dintr-o parte inferioară şi una superioară. El se deplasa în această atmosferă de abur înotând, plutind. Atmosfera de aburi denşi a Pământului încă nu era aer, era abur, aşadar încă nu era aer, prin care ar fi putut pătrunde Soarele. Căldura putea pătrunde, nu însă şi lumina. Raza de soare nu putea săruta întregul Pământ, ci numai suprafaţa, oceanul terestru rămânea întunecat. În acest ocean existau însă forţele care mai târziu au fost îndepărtate sub forma de Lună.

Prin faptul că forţele luminii pătrundeau atunci, pătrundeau şi zeii în Pământ. Astfel încât jos găsim mantaua de apă lipsită de zei, părăsită de aceştia, pătrunsă numai de forţa sunetului, de jur împrejur aburul în care se întindeau forţele Soarelui. În felul acesta omul, în corpul său de aburi care se ridica deasupra suprafeţei apei, continua să primească ceea ce radia spre el ca lumină şi iubire din lumea spirituală. De ce totuşi nucleul de apă întunecat era străbătut de lumea sonoră?

Din cauză că unul dintre spiritele solare înalte rămăsese pe loc, el îşi legase existenţa de Pământ. Este acelaşi spirit pe care îl cunoaştem ca Iahve sau Iehova. Numai Iahve a rămas cu Pământul, el s-a sacrificat, a fost cel a cărui fiinţă interioară a umplut Pământul de apă, ca sunet creator de formă.

Dar pentru că forţele cele mai rele rămăseseră ca îngrediente în Pământul de apă, pentru că aceste forţe erau elemente înspăimântătoare, partea de abur a omului a coborât tot mai jos şi din forma de plantă de odinioară a luat naştere treptat o fiinţă ce s-a aflat pe treapta unui amfibian. În legendă şi în mituri această formă care se află mult mai jos decât omenirea ulterioară este descrisă drept balaurul, omul-amfibie, dragonul. Cealaltă parte a omului, care era un element al luminii, este reprezentat ca o fiinţă care nu a coborât, care combate natura inferioară, de exemplu, ca Mihail, ca omorâtorul balaurului, ca Sfântul Gheorghe, este reprezentat în luptă cu balaurul. Şi în reprezentarea lui Siegfried cu balaurul avem de-a face cu imaginea modificată a ceea ce era în acele timpuri în structura umană bipartită. În partea superioară a Pământului, şi prin aceasta şi în partea superioară a omului fizic, pătrundea căldura şi forma, ceva ca un balaur în flăcări. Dar deasupra se înălta corpul eteric în care fusese reţinută forţa Soarelui. Avem astfel o figură pe care Vechiul Testament a reprezentat-o foarte bine sub forma şarpelui ademenitor, care este şi el un amfibian.

Se apropia tot mai mult timpul în care forţele cele mai de jos trebuiau să fie azvârlite în afară. Catastrofe de mare anvergură au zguduit Pământul şi numai pentru ocultist formaţiunile bazaltice apar ca resturi ale acelor forţe purificatoare care au răvăşit corpul Pământului atunci când Luna a trebuit să se separe de el. Acesta a fost totodată şi timpul în care s-a densificat tot mai mult nucleul de apă al Pământului şi în care treptat a luat naştere nucleul solid, mineral. Pe de o parte, Pământul s-a densificat prin plecarea Lunii, dar, pe de altă parte, părţile superioare au cedat părţilor inferioare substanţele lor mai grele, mai grosolane, iar sus a luat naştere ceea ce era, de fapt, încă străbătut de apă, dar care treptat a devenit asemănător aerului nostru. Pământul a căpătat astfel un nucleu solid în centru, iar în jurul acestuia era apă. La început ceaţa era încă de nepătruns pentru razele solare, dar datorită faptului că ea a cedat substanţele, a devenit tot mai subţire. Abia mai târziu, mult mai târziu, din aceasta s-a format aerul şi, treptat, razele solare, care înainte nu puteau atinge Pământul, au putut să-l pătrundă.

Acum vrem să evocăm o nouă treaptă pe care a atins-o Pământul. La început omul era afundat în apă şi proemina numai în ceaţă; prin densificarea Pământului omul din apă capătă posibilitatea de a densifica forma, de a căpăta un schelet. Omul s-a densificat în el însuşi. Din această cauză, partea superioară a omului s-a transformat, în aşa fel încât a devenit adecvat noii situaţii. Ceea ce a survenit nou în afara lui, ceea ce mai înainte era imposibil, a fost respiraţia aeriană. Acum găsim o primă structurare a plămânului. În partea superioară se afla ceea ce mai înainte prelua lumina, care însă nu putea pătrunde mai jos. Acum, omul simţea din nou lumina în starea sa de conştienţă crepusculară. El putea simţi ceea ce îl iradia de sus, ca forţe divine care curgeau spre el. În această fază de tranziţie el simţea ceea ce radia spre el, despărţindu-se în două: adierea aerului pătrundea în om; înainte lumina pătrundea până la el, acum aerul pătrundea în el. Omul care simţea aceasta trebuia să spună: Înainte simţeam forţa care este deasupra mea ca forţa ce-mi dădea ceea ce acum îmi este necesar pentru a respira. Lumina era pentru mine respiraţie. Ceea ce se revărsa acum în el era ca doi fraţi; lumina şi aerul erau pentru el doi fraţi; pentru el devenise o dualitate: lumină şi aer.

Adierea aerului care pătrundea în om era în acelaşi timp şi vestirea că el trebuia să înveţe a simţi ceva cu totul nou. Atât timp cât lumina era singură, omul nu a cunoscut naşterea şi moartea. La început norul străluminat până la incandescenţă se transforma, şi omul simţea acest lucru aproximativ ca schimbarea unei haine; el nu simţea că era născut, că murea, el se simţea veşnic, naşterea şi moartea le percepea ca pe nişte întâmplări. O dată cu prima inspiraţie, au apărut în conştienţa sa naşterea şi moartea: Aerul, adierea de aer, care se despărţise de fratele său, raza de lumină – aşa simţea omul de atunci – care a despărţit prin aceasta şi fiinţele care anterior erau pătrunse cu lumina, mi-a adus moartea.

Cine a omorât, cine a suprimat gândul constient? Eu am o formă întunecată, totuşi sunt legat de fiinţa eternă. Este adierea de aer care a pătruns în om, Typhon. Typhon este numele adierii de aer. Şi în timp ce sufletul egiptean trăia în sine acest lucru care se petrecuse astfel încât raza mai înainte unică s-a scindat în rază luminoasă şi adiere de aer, acest eveniment cosmic a devenit o imagine simbol care s-a prezentat ca uciderea lui Osiris de către Typhon sau Seth, adierea de aer.

Un mare eveniment cosmic se ascunde în mitul egiptean care povesteşte despre uciderea lui Osiris de către Typhon. Egipteanul simţea zeul venit din Soare şi care se împăca cu fratele său în persoana lui Osiris. Typhon era aerul respirat care i-a adus omului moartea. Vedem, într-unul din exemplele cele mai pregnante, cum se repetă în cunoaşterea interioară a omului faptele evoluţiei lumii.

Aşa s-a oglindit devenirea treimii Soare-Lună-Pământ. Toate acestea îi erau comunicate elevului-egiptean în imagini de mare profunzime, obţinute conştient.


NOTE

1. În locul punctelor, în ediţii anterioare, se afla un pasaj tipărit în mod lacunar, privind eul şi Brahma, aparent o trimitere la celebra frază: Aham Barhma asmi = Eu sunt Brahma, care a fost eliminat. Vezi GA 113, Orientul în lumina Occidentului. Copiii lui Lucifer şi fraţii lui Hristos, conferinţele III, VI, VII.