Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MITURI ŞI MISTERII EGIPTENE

GA 106


CONFERINŢA a VII-a

Leipzig, 9 septembrie 1908

În conferinţele anterioare am evocat un mare număr de fapte, care se referă la evoluţia Pământului şi a întregului sistem solar, în legătură cu natura omului. În special în ultimele două expuneri am căutat să scoatem în evidenţă acele aspecte ale evoluţiei Soarelui, Pământului şi Lunii care şi-au găsit reflectarea în Misteriile egiptene, cu care au făcut cunoştinţă atât elevii Misteriilor egiptene cât şi întregul popor egiptean. Elevul învăţa să cunoască, prin vederea sa clarvizionară, tot ce am expus în conferinţele anterioare şi pe care le vom completa prin studiul de azi. Cea mai mare parte a poporului, care nu se putea ridica până la clarvedere, învăţa să cunoască, printr-o imagine foarte semnificativă, despre ce era vorba. Această imagine, care era considerată cea mai importantă imagine a concepţiei egiptene despre lume, am prezentat-o în mai multe rânduri. Este imaginea care include legenda lui Osiris şi Isis. Cunoaştem cu toţii această imagine despre care, de fapt, nici un om care cunoaşte câte ceva nu crede că ar fi lipsită de importanţă. Legenda lui Isis spune următoarele:

În timpuri mai vechi domnea încă pe Pământ, spre prosperitatea omenirii, Osiris; Soarele se afla în acel moment în semnul Scorpionului. Atunci fratele Typhon sau Seth l-a omorât pe Osiris, determinându-l să se culce într-o ladă pe care a închis-o şi i-a dat drumul pe mare. Isis, sora şi soţia lui Osiris, şi-a căutat fratele şi soţul şi după ce l-a găsit l-a adus în Egipt. Dar răul Typhon a încercat din nou să-l omoare pe Osiris şi l-a tăiat în bucăti. Isis a adunat fragmentele şi le-a îngropat în locuri diferite; în prezent, în Egipt, vi se arată diferite morminte ale lui Osiris. Apoi, Isis l-a născut pe Horus şi acesta şi-a răzbunat tatăl, omorându-l pe Typhon. Osiris a fost preluat în lumea fiinţelor divin-spirituale şi nu mai este activ pe Pământ, dar el este activ acolo pentru om, când acesta se află în lumea spirituală între moarte şi o nouă naştere. Din această cauză, în Egipt, drumul mortului era închipuit ca drumul către Osiris.

Aceasta este legenda care aparţine celor mai vechi elemente ale concepţiei egiptene despre viaţă. În timp ce unele aspecte au fost modificate sau adăugite, această legendă a lui Osiris a străbătut toate cultele ţării Egiptului, atât timp cât au existat, de fapt, concepţiile religioase egiptene.

După ce am evocat această legendă, în care a fost comprimat ceea ce considera elevul scolilor de Misterii ca fiind un adevărat eveniment al tainelor sfinte, trebuie să ne facem o reprezentare mai precisă despre ceea ce s-a produs în om prin influenţa diferitelor forme lunare. Am vorbit despre cele douăzeci şi opt de fascicule de nervi care porneau din măduva spinării, care-şi au originea în constelaţiile Lunii în timpul celor douăzeci şi opt de zile ce sunt necesare pentru ca Luna să revină la aceeaşi formă. Am cercetat taina formării celor douăzeci şi opt de perechi de nervi, prin intermediul forţelor cosmice. Acum vă rog să acordaţi o atenţie deosebită celor ce urmează.

Trebuie să descriem cu cea mai mare precizie – atât cât se poate face aceasta într-o scurtă conturare schematică a problemei – ce învăţa elevul egiptean cu privire la evoluţia omului într-un cadru mai larg. Despre aceasta, unii, prea contaminaţi de anatomia modernă, vor spune: Din punctul de vedere actual este pură absurditate. Ei pot să spună acest lucru. Trebuie însă să fie conştienţi că este învăţătura pe care elevul egiptean candidat la iniţiere nu şi-o însuşea, ci o şi vedea în mod clarvizionar. Acum vorbesc pentru cei care pot urmări aceste lucruri cu simţirile lor. Această învăţătură nu a fost numai pentru egiptean un rezultat al clarvederii mai vechi în Misterii, ci şi pentru ocultistul actual, modern, acest lucru are valoare de adevăr şi se petrece la fel.

Vom repeta lucruri despre care am mai vorbit în zilele trecute, şi anume că la începutul evoluţiei sale Pământul era constituit în întregime din germeni umani, care alcătuiau ceaţa primordială a Pământului. Atât clarvăzătorul indian cât şi cel egiptean puteau vedea cum, în mod spiritual, din acest germene uman lăstărea întreaga formă de mai târziu a omului. Tot ce a apărut mai târziu din acest germene uman putea fi văzut atunci prin clarvedere. Dar se putea privi retrospectiv la ceea ce a luat naştere la început din germenele uman, când Soarele era încă unit cu Pământul; era ca un fel de plantă, care-şi deschidea cupa spre partea superioară. Aceste forme umpleau, ca să spunem aşa, întregul Pământ, în timp ce se formau din acea ceaţă primordială. Dar în primele începuturi, această coroană, care lua naştere aşa cum se deschide o cupă florală în spaţiul cosmic, abia era vizibilă; ea ar fi putut fi percepută ca un corp caloric în formă de cupă. Aşadar, la început, exista un corp caloric. Când Pământul încă era contopit cu Soarele, acest interior al formaţiunii umane a început să strălucească şi trimitea raze de lumină în Univers.

Dacă în acel timp am fi perceput ca o fiinţă înzestrată cu ochii actuali şi ne-am fi apropiat de o astfel de formă luminoasă, am fi văzut ceva asemănător cu o sferă scânteietoare, ca un Soare pâlpâitor scânteind în spaţiul cosmic în raze licăritoare, în formă regulată. Abia şi-ar mai putea face cineva, azi, o imagine clară a ceea ce era atunci. El ar putea realiza acest lucru, dacă ar gândi că Pământul nostru ar fi umplut cu licurici plutind într-un aer foarte curat şi că aceştia şi-ar trimite lumina în spaţiul cosmic. Cam aşa ar arăta primul stadiu al omului în spaţiul cosmic când Pământul şi Soarele erau încă împreună. Aproximativ în acelaşi timp, în jurul acestei formaţiuni-cupă se articula un fel de corp gazos. În acesta erau dizolvate multe substanţe; aşa cum astăzi în corpul animal şi uman se găsesc substanţe lichide şi solide, atunci ele erau în stare gazoasă. Însă, curând după ce a luat naştere această formaţiune, din masa comună a Pământului au mai ieşit şi alţi germeni, care au devenit prima structură a regnului animal. Desigur, întregul Pământ era constituit dintr-o masă de aer, din corpuri care emiteau lumină, care luminau în spaţiul cosmic. În interiorul acestei mase s-a diferenţiat şi prima structură de animale asexuate, care se aflau atunci pe treapta cea mai de jos a regnului animal actual, şi vom vedea că aceste animale, care luau atunci naştere în prima lor formă structurală, au căpătat o anumită importanţă şi pentru om.

Au luat naştere, aşadar, primele structuri schematice ale animalelor şi este important în primul rând pentru noi că aceste animale care luaseră naştere erau masele de gaz cele mai dense. Aceste animale s-au dezvoltat până la un anumit nivel, trecând prin cele mai variate forme; iar când Soarele tocmai plecase din masa Pâmântului, forma animală cea mai dezvoltată era cea de peşte, dar nu actuala formă de peşte. Forma animalelor de atunci era cu totul alta decât a celor de azi, dar se afla pe treapta corespunzătoare peştilor. Aceştia trebuiau să păstreze, în cursul evoluţiei Pământului, ceea ce se putea deveni în plan fizic când Soarele era încă legat cu Pământul. Apoi Pământul s-a densificat, devenind Pământ de apă, şi formaţiunile cele mai dense, animalele, înotau în acest Pământ de apă. Acum s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Unele din aceste forme primordiale de peşte au rămas animale şi nu s-au implicat în progresul evoluţiei. Câteva au intrat într-o anumită relaţie cu formele umane.

Când Soarele a părăsit Pământul, acesta a început să se învârtă în jurul axei sale, astfel încât o dată era luminat de către Soare, iar altă dată aceeaşi parte era neluminată, astfel au apărut ziua şi noaptea. Însă zilele şi nopţile erau mult mai lungi atunci decât în prezent. În acel timp, când Luna încă nu se separase, de fiecare dată când o formaţiune umană care se densificase foarte mult se afla pe partea însorită i se articula acestei mase gazoase, jos în Pământul de apă, ceva dintr-o astfel de formă animală. Forma umană şi cea animală se legau în aşa fel încât sus se afla forma umană, iar spre partea inferioară forma animală; aşadar, înspre Soare proemina partea superioară, care înspre partea de jos devenea tot mai slab şi la care se articula corpul animal. Exista, aşadar, această proeminare a părţii superioare deasupra Pământului de apă; şi deoarece acţiunea Soarelui trece prin omul-floare, ea acţionează asupra forţelor interioare ale Pământului şi Lunii. Pentru că aici la corpul uman a fost articulată o formă animală care se afla la nivelul treptei de peşte, se spunea că Soarele care lumina corpul omului se atla în semnul Peştilor. Prima referire la această formaţiune a coincis cu faptul că Soarele se afla în semnul Peştilor şi pe bolta cerească, dar el a mai trecut de multe ori prin această constelaţie până s-a Format constelaţia următoare. În orice caz, punctul de plecare pentru această formaţiune a fost momentul în care Soarele se afla şi pe cer în constelaţia zodiacală a Peştilor. Şi de aici, de la faptul că fiinţele aflate pe treapta peştilor s-au articulat atunci cu omul, şi-a primit constelaţia numele.

După cum ştim evoluţia se continuă prin aceea că Luna şi Pământul formează un corp unic. La separarea Soarelui de Pământ, Iahve a rămas cu forţele lunare şi printre subordonaţii săi se afla şi figura zeiască pe care egipternii o numeau Osiris.

Până la separarea Lunii de Pământ, evoluţia a avut un caracter cât se poate de straniu. Pământul era, după cum ştim, un Pământ de apă, iar modelarea de forme în apă a atins un nivel din ce în ce mai inferior înainte ca Luna să părăsească Pământul. Când Luna s-a depărtat de acesta, omul se afla, în ceea ce priveşte natura sa inferioară, aproximativ la nivelul unei mari salamandre. Aceasta este ceea ce Biblia numeşte şarpe, ceea ce se numeşte balaur sau dragon. În perioada în care Luna părăsea Pământul, tot mai mult din regnul animal se insinuase în forma umană inferioară. Când Luna s-a depărtat, omul avea jos o formă de natură animală, întunecoasă, însă sus se găseau ultimele resturi ale unei forme luminoase în care din afară curgeau forţele Soarelui. Aceasta le rămăsese oamenilor, faptul că entităţile de lumină acţionau în ei. În marea primordială omul se mişca plutind, înotând, omul a cărui formă de lumină proemina deasupra Pământului de apă. Ce era această formă de lumină? Ea se transformase între timp într-un organ de simţ cuprinzător, puternic. Când Luna s-a despărţit de Pământ această transformare era înfăptuită. Când omul înota în marea primordială, el putea percepe cu acest organ dacă o fiinţă periculoasă oarecare se afla în apropiere. El percepea cu acest organ mai ales căldura şi răceala. Mai târziu, acest organ s-a atrofiat; este ceea ce azi numim glanda pineală sau epifiza. Atunci omul înota în masa Pământului şi se folosea de acest organ ca de un fel de lanternă. Mai putem găsi şi în prezent la copiii foarte mici un punct moale pe suprafaţa capului; acesta este punctul unde ar trebui căutat locul de unde se întindea în afară, în spaţiul cosmic, acest organ.

Omul prelua în sine forme animale din ce în ce mai evoluate. Şi, la un moment precis al dezvoltării formei omului, ceea ce devenise între timp din peşti, pentru că trăia în apă şi pentru că avea în sine germenul omului viitor, a fost numit omul de apă (în l. germană = der Wassermann corespunde noţiunii de Vărsător, n.tr.). O altă formă care a luat naştere este ceea ce poate fi numit Capricornul. Caracteristic este faptul că, de fapt, ceea ce corespunde în membrele sale inferioare a dat cu adevărat numele constelaţiilor dominante în momentul respectiv. Picioarele sunt efectiv peştii primordiali; partea inferioară a gambelor, până la genunchi, reprezintă omul de apă (Vărsătorul), ceea ce mult timp a oferit omului capacitatea de a avea o direcţie în timpul înotului; genunchii îi punem în legătură cu semnul Capricornului. Animalitatea s-a dezvoltat din ce în ce mai mult şi ceea ce a devenit coapsa este numit Săgetător. Ne-am îndepărta prea mult de subiect dacă v-aş explica aceasta.

Vreau să vă dau o imagine a aspectului omului din timpul în care animalitatea corespundea Săgetătorului. Omul era atunci un animal care se putea deplasa pentru prima oară pe insulele care se ridicau din apă. Spre partea superioară omul devenea tot mai subţire, în partea de sus îşi păstra, în fapt, forma de floare. Forma rămânea luminată sus de un organ pe care-l purta pe cap ca pe un fel de lanternă. Ne-am reprezenta corect forma de atunci a omului dacă ne-am imagina-o sus ca fiind eterică, iar jos asemănătoare animalelor. În imagini mai vechi ale Zodiacului se mai vede semnul Săgetătorului, jos ca formă animală, sus ca formă umană. Aceste semne redau nivelul de evoluţie pe care se afla omul, după cum Centaurul redă o treaptă de evoluţie adevărată a omului: partea inferioară cal, partea superioară om. Calul nu trebuie însă să-l luăm ad litteram, ci ca reprezentant al animalităţii. Acesta a fost principiul de bază al artei în timpuri străvechi; când se dorea exprimarea artistică a unui adevăr, fie se cerea descrierea lui de către un clarvăzător, fie artistul era chiar el clarvăzător. Existau artişti care erau ei înşişi iniţiaţi. Se spune că Homer era un văzător orb; aceasta înseamnă că era un clarvăzător. El putea privi retrospectiv în cronica Akasha. Orbul Homer era mult mai văzător, în sens spiritual, decât ceilalţi greci.

Aşadar, Centaurul este o formă umană adevărată. În vremea când omul arăta astfel, Luna încă nu ieşise din Pământ. În om mai exista încă ceea ce se formase mai devreme, în timpul perioadei vechiului Soare: glanda pineală luminoasă pe care o purta pe cap ca pe un fel de lanternă. Când Luna a ieşit din Pământ a survenit separarea sexelor. Omul-centaur era încă lipsit de sexualitate. Sexualitatea a apărut când Soarele s-a aflat în semnul Scorpionului şi din această cauză sexualitatea omului este pusă în legătură cu acest semn. Scorpionul este ceea ce pe planul animalităţii corespundea nivelului de evoluţie existent, când omul se dezvoltase până la sexualitate. Omul era orientat în jumătatea sa superioară spre forţele cosmice, în jumătatea sa inferioară însă era prezent ca fiinţă bisexuată. Omul devenise sexuat. Când elevul clarvăzător al Misteriilor egiptene şi-a îndreptat ochiul asupra acestei perioade a evoluiiei Pământului, el îl vedea populat de oameni care dezvoltau spre partea inferioară o formă tot mai densificată a corpului, corespunzând naturii sale inferioare, şi care aveau spre partea superioară o formă umană luminoasă.

Apoi a sosit vremea în care au fost integrate prin forţele Lunii de-a lungul acelei regiuni care constituie coloana vertebrală fasciculele de nervi. Formaţiunea de deasupra coloanei vertebrale, regiunea capului actual, se densificase şi ea şi se transformase în creier uman: acesta era organul luminos, complet transformat. La aceasta s-a articulat coloana vertebrală din care porneau fasciculele nervoase şi la aceasta s-a articulat omul inferior, aşa cum l-am descris. Aceasta i se arăta elevului egiptean şi-i devenea clar că orice entitate ar fi vrut să se încorporeze pe Pământ trebuia să preia forma omenească corespunzătoare. Ca spirit, Osiris a vizitat deseori Pământul şi s-a încorporat ca om. Oamenii simţeau atunci: Un zeu a coborât, dar avea formă umană. Orice entitate superioară care venea pe Pământ se afla în forma pe care omul o avea în acel moment. Forma umană era astfel alcătuită încât mai era vizibil acel corp luminos, acea uimitoare podoabă a capului, Lanterna lui Osiris, care a fost reprezentată imagistic sub forma ciudatului ochi al lui Polyphem. Acesta este acel organ, acea lanternă, care s-a aflat mai întâi în afara corpului uman şi care s-a transformat ulterior într-un organ interior, creierul. Totul în arta primordială este simbolic pentru forme autentice.

Când iniţiaţii greci au făcut cunoştinţă cu aceste taine ale egiptenilor, ei aflaseră deja câte ceva: în fond, acelaşi lucru ca şi iniţiatul egiptean. Numai că îl numiseră altfel în limba lor. Iniţiatii Egiptului aveau capacităţile clarvăzătoare dezvoltate în mare măsură, astfel încât elevii lor puteau privi retrospectiv în mod clarvăzător spre acele epoci străvechi. Iniţiatul egiptean avea o legătură originară cu acele taine; din această cauză iniţiaţilor egipteni preoţii greci le apăreau ca bâlbâiţi copilăroşi. Semnificativ în acest sens este cuvântul pe care un preot egiptean l-a spus lui Solon, cu care s-a întâlnit: O Solon, Solon [1], voi grecii rămâneţi mereu copii, un grec bătrân nu există! Tineri sunteţi cu toţii în spirit, căci nu aveţi o părere fundamentată pe tradiţie îndelungată şi nici o ştiinţă încărunţită de timp.

În felul acesta, egipteanul se referea la faptul că înţelepciunea egipteană se af1ă la un nivel sublim, mult superior faţă de ceea ce se poate afla în lumea materială. Numai în Misteriile eleusine se atingea acest nivel, dar numai puţini erau părtaşi la acestea. În privinţa acelor faze ale evoluţiei Pământului văzute de iniţiatul egiptean, faptul că zeul Osiris se despărţise de Soare şi se dusese pe Lună şi reflecta de acolo lumina solară, ceea ce acest zeu făcea, era lucru sfânt şi pentru greci. Şi ei ştiau că acest zeu este Osiris, care realizează cele douăzeci şi opt de forme lunare şi prin aceasta structurează douăzeci şi opt de fascicule de nervi în om. Prin Osiris ia naştere sistemul nervos ce însoţeşte măduva spinării şi prin aceasta se formează corpul superior al omului. Toţi muşchii, cartilagiile, alte organe, ca inima şi plămânii, toate acestea îşi primesc forma numai prin nervi. Aşa a luat naştere, prin acţiunea solară anterioară, ceea ce s-a organizat sub formă de creier şi măduvă dorsală, iar asupra acestei măduve dorsale lucrează din afară cele douăzeci şi opt de forme ale lui Osiris şi ale lui Isis. Aşadar, Osiris şi Isis sunt formatorii lor; în timp ce creierul îşi trimite în jos firele senzitive în măduva spinării, Osiris prelucrează măduva spinării. Acest lucru îl percepeau şi grecii şi ei au recunoscut, atunci când au făcut cunoştinţă cu Misteriile egiptene, că Osiris este acelaşi zeu ca cel pe care ei îl numeau Apolo. Ei spuneau că egipteanul Osiris este Apolo şi că felul cum el influenţează nervii, pentru ca în interiorul omului să existe viaţa sufletească, este asemănător cu modul de acţiune al lui Apolo al nostru.

Să expunem în mod schematic această formă. Să ne imaginăm creierul ca pe o schemă: el se continuă în măduva spinării, aici intervin cele douăzeci şi opt de mâini ale lui Osiris; el cântă ca pe o liră cu cele douăzeci şi opt de braţe, în ceea ce coboară sub formă de măduvă a spinării din creier. Grecii ofereau despre aceasta o imagine foarte semnificativă: este lira lui Apolo. Trebuie să gândim acest lucru altfel. Lira este creierul, coardele sunt nervii, pe care intervin mâinile lui Apolo. Acesta cântă pe lira cosmică, pe marea operă de artă pe care a creat-o Cosmosul, şi face ca în om să răsune sunetele care alcătuiesc viaţa sa sufletească. Aceasta era pentru iniţiaţii eleusini ceea ce egiptenii au conferit prin imaginile lor.

Dintr-una din imagini putem vedea că acestea nu trebuie interpretate schematic, căci am putea introduce ceva din fantezia noastră. De regulă, se va conştientiza că imaginile sunt în realitate mult mai profunde decât ceea ce am putea introduce ca vis al raţiunii. Când iniţiatul grec clarvăzător vorbea de Apolo el avea în faţa sa taina lui Osiris-Apolo şi a instrumentului umanităţii. Şi Osiris se afla în faţa elevului egiptean, când era iniţiat în tainele existenţei pământeşti. Trebuie să spunem că aceste simboluri, aceste imagini, care ne-au fost păstrate, care caracterizează ceea ce a fost preluat din tainele originare, toate expresiile tainelor originare înseamnă mult mai mult decât ceva ce putem interpreta cu raţiunea. Această liră fusese văzută; de asemenea, fuseseră văzută şi mâinile lui Apolo. Esenţial este să atribuim fiecare simbol unei imagini adevărate, unei vederi reale. Căci nu există simbol sau legendă care să nu fi fost percepute.

Candidatul egiptean la iniţiere nu putea pătrunde astfel de taine decât după un timp foarte îndelungat. El era pregătit printr-o instructie specială, asemănătoare cu teosofia noastră elementară. Abia după aceea era admis la exerciţiile propriu-zise. Atunci trăia unele stări asemănătoare extazului, care nu era încă o clarviziune propriu-zisă, dar care era mai mult decât un vis. În această stare el vedea ceea ce mai târziu trebuia să vadă ca imagine. În adevăr, elevul vedea ca pe ceva viu, puternic ieşirea Lunii şi cu aceasta şi pe cea a lui Osiris, lucrarea sa din Lună asupra Pământului: El visa în fapt legenda lui Osiris şi Isis. Fiecare elev avea acest vis despre Osiris şi Isis. El trebuia să-l aibă. Dacă nu l-ar fi visat, nu ar fi putut ajunge la vederea faptelor reale. Elevul trebuia să treacă prin imagine, prin imaginaţiune. Legenda lui Osiris şi Isis se trăieşte interior. Această stare extatică a sufletului era un fel de treaptă premergătoare a vederii adevărate a ceea ce se desfăşoară în lumea spirituală. În Cronica Akasha elevul putea citi cele descrise, numai după o iniţiere, în mare măsură aşa cum am schiţat acest vis azi şi despre care vom continua să vorbim mâine. După aceea vom aminti şi despre celelalte imagini ale Zodiacului şi despre semnificaţia lor.


NOTE

1. Citat din Platon, Timaios, 22 B/22C.