|
În conferinţele anterioare am evocat un mare număr de fapte,
care se
referă la evoluţia Pământului şi a întregului sistem solar,
în legătură
cu natura omului. În special în ultimele două expuneri am
căutat să
scoatem în evidenţă acele aspecte ale evoluţiei Soarelui,
Pământului şi
Lunii care şi-au găsit reflectarea în Misteriile egiptene, cu
care au
făcut cunoştinţă atât elevii Misteriilor egiptene cât şi
întregul popor
egiptean. Elevul învăţa să cunoască, prin vederea sa
clarvizionară, tot
ce am expus în conferinţele anterioare şi pe care le vom completa
prin
studiul de azi. Cea mai mare parte a poporului, care nu se putea ridica
până la clarvedere, învăţa să cunoască, printr-o imagine
foarte
semnificativă, despre ce era vorba. Această imagine, care era
considerată cea mai importantă imagine a concepţiei egiptene despre
lume, am prezentat-o în mai multe rânduri. Este imaginea
care include
legenda lui Osiris şi Isis. Cunoaştem cu toţii această imagine despre
care, de fapt, nici un om care cunoaşte câte ceva nu crede că ar
fi
lipsită de importanţă. Legenda lui Isis spune următoarele:
În timpuri mai vechi domnea încă pe Pământ, spre
prosperitatea
omenirii, Osiris; Soarele se afla în acel moment în semnul
Scorpionului. Atunci fratele Typhon sau Seth l-a omorât pe
Osiris,
determinându-l să se culce într-o ladă pe care a
închis-o şi i-a dat
drumul pe mare. Isis, sora şi soţia lui Osiris, şi-a căutat fratele şi
soţul şi după ce l-a găsit l-a adus în Egipt. Dar răul Typhon a
încercat din nou să-l omoare pe Osiris şi l-a tăiat în
bucăti. Isis a
adunat fragmentele şi le-a îngropat în locuri diferite;
în prezent, în
Egipt, vi se arată diferite morminte ale lui Osiris. Apoi, Isis l-a
născut pe Horus şi acesta şi-a răzbunat tatăl, omorându-l pe
Typhon.
Osiris a fost preluat în lumea fiinţelor divin-spirituale şi nu
mai
este activ pe Pământ, dar el este activ acolo pentru om,
când acesta se
află în lumea spirituală între moarte şi o nouă naştere.
Din această
cauză, în Egipt, drumul mortului era închipuit ca drumul
către Osiris.
Aceasta este legenda care aparţine celor mai vechi elemente ale
concepţiei egiptene despre viaţă. În timp ce unele aspecte au
fost
modificate sau adăugite, această legendă a lui Osiris a străbătut toate
cultele ţării Egiptului, atât timp cât au existat, de fapt,
concepţiile
religioase egiptene.
După ce am evocat această legendă, în care a fost comprimat
ceea ce
considera elevul scolilor de Misterii ca fiind un adevărat eveniment al
tainelor sfinte, trebuie să ne facem o reprezentare mai precisă despre
ceea ce s-a produs în om prin influenţa diferitelor forme lunare.
Am
vorbit despre cele douăzeci şi opt de fascicule de nervi care porneau
din măduva spinării, care-şi au originea în constelaţiile Lunii
în
timpul celor douăzeci şi opt de zile ce sunt necesare pentru ca Luna să
revină la aceeaşi formă. Am cercetat taina formării celor douăzeci şi
opt de perechi de nervi, prin intermediul forţelor cosmice. Acum vă rog
să acordaţi o atenţie deosebită celor ce urmează.
Trebuie să descriem cu cea mai mare precizie – atât cât
se poate
face aceasta într-o scurtă conturare schematică a problemei – ce
învăţa
elevul egiptean cu privire la evoluţia omului într-un cadru mai
larg.
Despre aceasta, unii, prea contaminaţi de anatomia modernă, vor spune:
Din punctul de vedere actual este pură absurditate. Ei pot să spună
acest lucru. Trebuie însă să fie conştienţi că este
învăţătura pe care
elevul egiptean candidat la iniţiere nu şi-o însuşea, ci o şi
vedea în
mod clarvizionar. Acum vorbesc pentru cei care pot urmări aceste
lucruri cu simţirile lor. Această învăţătură nu a fost numai
pentru
egiptean un rezultat al clarvederii mai vechi în Misterii, ci şi
pentru
ocultistul actual, modern, acest lucru are valoare de adevăr şi se
petrece la fel.
Vom repeta lucruri despre care am mai vorbit în zilele
trecute, şi
anume că la începutul evoluţiei sale Pământul era
constituit în
întregime din germeni umani, care alcătuiau ceaţa primordială a
Pământului. Atât clarvăzătorul indian cât şi cel
egiptean puteau vedea
cum, în mod spiritual, din acest germene uman lăstărea
întreaga formă
de mai târziu a omului. Tot ce a apărut mai târziu din
acest germene
uman putea fi văzut atunci prin clarvedere. Dar se putea privi
retrospectiv la ceea ce a luat naştere la început din germenele
uman,
când Soarele era încă unit cu Pământul; era ca un fel
de plantă,
care-şi deschidea cupa spre partea superioară. Aceste forme umpleau, ca
să spunem aşa, întregul Pământ, în timp ce se formau
din acea ceaţă
primordială. Dar în primele începuturi, această coroană,
care lua
naştere aşa cum se deschide o cupă florală în spaţiul cosmic,
abia era
vizibilă; ea ar fi putut fi percepută ca un corp caloric în formă
de
cupă. Aşadar, la început, exista un corp caloric. Când
Pământul încă
era contopit cu Soarele, acest interior al formaţiunii umane a
început
să strălucească şi trimitea raze de lumină în Univers.
Dacă în acel timp am fi perceput ca o fiinţă înzestrată
cu ochii
actuali şi ne-am fi apropiat de o astfel de formă luminoasă, am fi
văzut ceva asemănător cu o sferă scânteietoare, ca un Soare
pâlpâitor
scânteind în spaţiul cosmic în raze licăritoare,
în formă regulată.
Abia şi-ar mai putea face cineva, azi, o imagine clară a ceea ce era
atunci. El ar putea realiza acest lucru, dacă ar gândi că
Pământul
nostru ar fi umplut cu licurici plutind într-un aer foarte curat
şi că
aceştia şi-ar trimite lumina în spaţiul cosmic. Cam aşa ar arăta
primul
stadiu al omului în spaţiul cosmic când Pământul şi
Soarele erau încă
împreună. Aproximativ în acelaşi timp, în jurul
acestei formaţiuni-cupă
se articula un fel de corp gazos. În acesta erau dizolvate multe
substanţe; aşa cum astăzi în corpul animal şi uman se găsesc
substanţe
lichide şi solide, atunci ele erau în stare gazoasă. Însă,
curând după
ce a luat naştere această formaţiune, din masa comună a
Pământului au
mai ieşit şi alţi germeni, care au devenit prima structură a regnului
animal. Desigur, întregul Pământ era constituit dintr-o
masă de aer,
din corpuri care emiteau lumină, care luminau în spaţiul cosmic.
În
interiorul acestei mase s-a diferenţiat şi prima structură de animale
asexuate, care se aflau atunci pe treapta cea mai de jos a regnului
animal actual, şi vom vedea că aceste animale, care luau atunci naştere
în prima lor formă structurală, au căpătat o anumită importanţă
şi
pentru om.
Au luat naştere, aşadar, primele structuri schematice ale animalelor
şi este important în primul rând pentru noi că aceste
animale care
luaseră naştere erau masele de gaz cele mai dense. Aceste animale s-au
dezvoltat până la un anumit nivel, trecând prin cele mai
variate forme;
iar când Soarele tocmai plecase din masa Pâmântului,
forma animală cea
mai dezvoltată era cea de peşte, dar nu actuala formă de peşte. Forma
animalelor de atunci era cu totul alta decât a celor de azi, dar
se
afla pe treapta corespunzătoare peştilor. Aceştia trebuiau să păstreze,
în cursul evoluţiei Pământului, ceea ce se putea deveni
în plan fizic
când Soarele era încă legat cu Pământul. Apoi
Pământul s-a densificat,
devenind Pământ de apă, şi formaţiunile cele mai dense,
animalele,
înotau în acest Pământ de apă. Acum s-a
întâmplat ceva foarte ciudat.
Unele din aceste forme primordiale de peşte au rămas animale şi nu s-au
implicat în progresul evoluţiei. Câteva au intrat
într-o anumită
relaţie cu formele umane.
Când Soarele a părăsit Pământul, acesta a început
să se învârtă în
jurul axei sale, astfel încât o dată era luminat de către
Soare, iar
altă dată aceeaşi parte era neluminată, astfel au apărut ziua şi
noaptea. Însă zilele şi nopţile erau mult mai lungi atunci
decât în
prezent. În acel timp, când Luna încă nu se separase,
de fiecare dată
când o formaţiune umană care se densificase foarte mult se afla
pe
partea însorită i se articula acestei mase gazoase, jos în
Pământul de
apă, ceva dintr-o astfel de formă animală. Forma umană şi cea animală
se legau în aşa fel încât sus se afla forma umană,
iar spre partea
inferioară forma animală; aşadar, înspre Soare proemina partea
superioară, care înspre partea de jos devenea tot mai slab şi la
care
se articula corpul animal. Exista, aşadar, această proeminare a părţii
superioare deasupra Pământului de apă; şi deoarece acţiunea
Soarelui
trece prin omul-floare, ea acţionează asupra forţelor interioare ale
Pământului şi Lunii. Pentru că aici la corpul uman a fost
articulată o
formă animală care se afla la nivelul treptei de peşte, se spunea că
Soarele care lumina corpul omului se atla în semnul Peştilor.
Prima
referire la această formaţiune a coincis cu faptul că Soarele se afla
în semnul Peştilor şi pe bolta cerească, dar el a mai trecut de
multe
ori prin această constelaţie până s-a Format constelaţia
următoare. În
orice caz, punctul de plecare pentru această formaţiune a fost momentul
în care Soarele se afla şi pe cer în constelaţia zodiacală
a Peştilor.
Şi de aici, de la faptul că fiinţele aflate pe treapta peştilor s-au
articulat atunci cu omul, şi-a primit constelaţia numele.
După cum ştim evoluţia se continuă prin aceea că Luna şi
Pământul
formează un corp unic. La separarea Soarelui de Pământ, Iahve a
rămas
cu forţele lunare şi printre subordonaţii săi se afla şi figura zeiască
pe care egipternii o numeau Osiris.
Până la separarea Lunii de Pământ, evoluţia a avut un
caracter cât
se poate de straniu. Pământul era, după cum ştim, un Pământ
de apă, iar
modelarea de forme în apă a atins un nivel din ce în ce mai
inferior
înainte ca Luna să părăsească Pământul. Când Luna s-a
depărtat de
acesta, omul se afla, în ceea ce priveşte natura sa inferioară,
aproximativ la nivelul unei mari salamandre. Aceasta este ceea ce
Biblia numeşte şarpe, ceea ce se numeşte balaur sau dragon. În
perioada
în care Luna părăsea Pământul, tot mai mult din regnul
animal se
insinuase în forma umană inferioară. Când Luna s-a
depărtat, omul avea
jos o formă de natură animală, întunecoasă, însă sus se
găseau ultimele
resturi ale unei forme luminoase în care din afară curgeau
forţele
Soarelui. Aceasta le rămăsese oamenilor, faptul că entităţile de lumină
acţionau în ei. În marea primordială omul se mişca plutind,
înotând,
omul a cărui formă de lumină proemina deasupra Pământului de apă.
Ce
era această formă de lumină? Ea se transformase între timp
într-un
organ de simţ cuprinzător, puternic. Când Luna s-a despărţit de
Pământ
această transformare era înfăptuită. Când omul înota
în marea
primordială, el putea percepe cu acest organ dacă o fiinţă periculoasă
oarecare se afla în apropiere. El percepea cu acest organ mai
ales
căldura şi răceala. Mai târziu, acest organ s-a atrofiat; este
ceea ce
azi numim glanda pineală sau epifiza. Atunci omul înota în
masa
Pământului şi se folosea de acest organ ca de un fel de lanternă.
Mai
putem găsi şi în prezent la copiii foarte mici un punct moale pe
suprafaţa capului; acesta este punctul unde ar trebui căutat locul de
unde se întindea în afară, în spaţiul cosmic, acest
organ.
Omul prelua în sine forme animale din ce în ce mai
evoluate. Şi, la
un moment precis al dezvoltării formei omului, ceea ce devenise
între
timp din peşti, pentru că trăia în apă şi pentru că avea în
sine
germenul omului viitor, a fost numit omul de apă (în l. germană =
der Wassermann corespunde
noţiunii
de Vărsător, n.tr.). O altă formă care a luat naştere este ceea ce
poate fi numit Capricornul. Caracteristic este faptul că, de fapt, ceea
ce corespunde în membrele sale inferioare a dat cu adevărat
numele
constelaţiilor dominante în momentul respectiv. Picioarele sunt
efectiv
peştii primordiali; partea inferioară a gambelor, până la
genunchi,
reprezintă omul de apă (Vărsătorul), ceea ce mult timp a oferit omului
capacitatea de a avea o direcţie în timpul înotului;
genunchii îi punem
în legătură cu semnul Capricornului. Animalitatea s-a dezvoltat
din ce
în ce mai mult şi ceea ce a devenit coapsa este numit Săgetător.
Ne-am
îndepărta prea mult de subiect dacă v-aş explica aceasta.
Vreau să vă dau o imagine a aspectului omului din timpul în
care
animalitatea corespundea Săgetătorului. Omul era atunci un animal care
se putea deplasa pentru prima oară pe insulele care se ridicau din apă.
Spre partea superioară omul devenea tot mai subţire, în partea de
sus
îşi păstra, în fapt, forma de floare. Forma rămânea
luminată sus de un
organ pe care-l purta pe cap ca pe un fel de lanternă. Ne-am reprezenta
corect forma de atunci a omului dacă ne-am imagina-o sus ca fiind
eterică, iar jos asemănătoare animalelor. În imagini mai vechi
ale
Zodiacului se mai vede semnul Săgetătorului, jos ca formă animală, sus
ca formă umană. Aceste semne redau nivelul de evoluţie pe care se afla
omul, după cum Centaurul redă o treaptă de evoluţie adevărată a omului:
partea inferioară cal, partea superioară om. Calul nu trebuie
însă să-l
luăm ad litteram, ci ca
reprezentant al animalităţii. Acesta a fost principiul de bază al artei
în timpuri străvechi; când se dorea exprimarea artistică a
unui adevăr,
fie se cerea descrierea lui de către un clarvăzător, fie artistul era
chiar el clarvăzător. Existau artişti care erau ei înşişi
iniţiaţi. Se
spune că Homer era un văzător orb; aceasta înseamnă că era un
clarvăzător. El putea privi retrospectiv în cronica Akasha. Orbul
Homer
era mult mai văzător, în sens spiritual, decât ceilalţi
greci.
Aşadar, Centaurul este o formă umană adevărată. În vremea
când omul
arăta astfel, Luna încă nu ieşise din Pământ. În om
mai exista încă
ceea ce se formase mai devreme, în timpul perioadei vechiului
Soare:
glanda pineală luminoasă pe care o purta pe cap ca pe un fel de
lanternă. Când Luna a ieşit din Pământ a survenit separarea
sexelor.
Omul-centaur era încă lipsit de sexualitate. Sexualitatea a
apărut când
Soarele s-a aflat în semnul Scorpionului şi din această cauză
sexualitatea omului este pusă în legătură cu acest semn.
Scorpionul
este ceea ce pe planul animalităţii corespundea nivelului de evoluţie
existent, când omul se dezvoltase până la sexualitate. Omul
era
orientat în jumătatea sa superioară spre forţele cosmice,
în jumătatea
sa inferioară însă era prezent ca fiinţă bisexuată. Omul devenise
sexuat. Când elevul clarvăzător al Misteriilor egiptene şi-a
îndreptat
ochiul asupra acestei perioade a evoluiiei Pământului, el
îl vedea
populat de oameni care dezvoltau spre partea inferioară o formă tot mai
densificată a corpului, corespunzând naturii sale inferioare, şi
care
aveau spre partea superioară o formă umană luminoasă.
Apoi a sosit vremea în care au fost integrate prin forţele
Lunii
de-a lungul acelei regiuni care constituie coloana vertebrală
fasciculele de nervi. Formaţiunea de deasupra coloanei vertebrale,
regiunea capului actual, se densificase şi ea şi se transformase
în
creier uman: acesta era organul luminos, complet transformat. La
aceasta s-a articulat coloana vertebrală din care porneau fasciculele
nervoase şi la aceasta s-a articulat omul inferior, aşa cum l-am
descris. Aceasta i se arăta elevului egiptean şi-i devenea clar că
orice entitate ar fi vrut să se încorporeze pe Pământ
trebuia să preia
forma omenească corespunzătoare. Ca spirit, Osiris a vizitat deseori
Pământul şi s-a încorporat ca om. Oamenii simţeau atunci:
Un zeu a
coborât, dar avea formă umană. Orice entitate superioară care
venea pe
Pământ se afla în forma pe care omul o avea în acel
moment. Forma umană
era astfel alcătuită încât mai era vizibil acel corp
luminos, acea
uimitoare podoabă a capului, Lanterna lui Osiris, care a fost
reprezentată imagistic sub forma ciudatului ochi al lui Polyphem.
Acesta este acel organ, acea lanternă, care s-a aflat mai
întâi în
afara corpului uman şi care s-a transformat ulterior într-un
organ
interior, creierul. Totul în arta primordială este simbolic
pentru
forme autentice.
Când iniţiaţii greci au făcut cunoştinţă cu aceste taine ale
egiptenilor, ei aflaseră deja câte ceva: în fond, acelaşi
lucru ca şi
iniţiatul egiptean. Numai că îl numiseră altfel în limba
lor. Iniţiatii
Egiptului aveau capacităţile clarvăzătoare dezvoltate în mare
măsură,
astfel încât elevii lor puteau privi retrospectiv în
mod clarvăzător
spre acele epoci străvechi. Iniţiatul egiptean avea o legătură
originară cu acele taine; din această cauză iniţiaţilor egipteni
preoţii greci le apăreau ca bâlbâiţi copilăroşi.
Semnificativ în acest
sens este cuvântul pe care un preot egiptean l-a spus lui Solon,
cu
care s-a întâlnit: O Solon, Solon [1],
voi grecii rămâneţi
mereu copii, un grec bătrân nu există! Tineri sunteţi cu toţii
în
spirit, căci nu aveţi o părere fundamentată pe tradiţie
îndelungată şi
nici o ştiinţă încărunţită de timp.
În felul acesta, egipteanul se referea la faptul că
înţelepciunea
egipteană se af1ă la un nivel sublim, mult superior faţă de ceea ce se
poate afla în lumea materială. Numai în Misteriile eleusine
se atingea
acest nivel, dar numai puţini erau părtaşi la acestea. În
privinţa
acelor faze ale evoluţiei Pământului văzute de iniţiatul
egiptean,
faptul că zeul Osiris se despărţise de Soare şi se dusese pe Lună şi
reflecta de acolo lumina solară, ceea ce acest zeu făcea, era lucru
sfânt şi pentru greci. Şi ei ştiau că acest zeu este Osiris, care
realizează cele douăzeci şi opt de forme lunare şi prin aceasta
structurează douăzeci şi opt de fascicule de nervi în om. Prin
Osiris
ia naştere sistemul nervos ce însoţeşte măduva spinării şi prin
aceasta
se formează corpul superior al omului. Toţi muşchii, cartilagiile, alte
organe, ca inima şi plămânii, toate acestea îşi primesc
forma numai
prin nervi. Aşa a luat naştere, prin acţiunea solară anterioară, ceea
ce s-a organizat sub formă de creier şi măduvă dorsală, iar asupra
acestei măduve dorsale lucrează din afară cele douăzeci şi opt de forme
ale lui Osiris şi ale lui Isis. Aşadar, Osiris şi Isis sunt formatorii
lor; în timp ce creierul îşi trimite în jos firele
senzitive în măduva
spinării, Osiris prelucrează măduva spinării. Acest lucru îl
percepeau
şi grecii şi ei au recunoscut, atunci când au făcut cunoştinţă cu
Misteriile egiptene, că Osiris este acelaşi zeu ca cel pe care ei
îl
numeau Apolo. Ei spuneau că egipteanul Osiris este Apolo şi că felul
cum el influenţează nervii, pentru ca în interiorul omului să
existe
viaţa sufletească, este asemănător cu modul de acţiune al lui Apolo al
nostru.
Să expunem în mod schematic această formă. Să ne imaginăm
creierul
ca pe o schemă: el se continuă în măduva spinării, aici intervin
cele
douăzeci şi opt de mâini ale lui Osiris; el cântă ca pe o
liră cu cele
douăzeci şi opt de braţe, în ceea ce coboară sub formă de măduvă
a
spinării din creier. Grecii ofereau despre aceasta o imagine foarte
semnificativă: este lira lui Apolo. Trebuie să gândim acest lucru
altfel. Lira este creierul, coardele sunt nervii, pe care intervin
mâinile lui Apolo. Acesta cântă pe lira cosmică, pe marea
operă de artă
pe care a creat-o Cosmosul, şi face ca în om să răsune sunetele
care
alcătuiesc viaţa sa sufletească. Aceasta era pentru iniţiaţii eleusini
ceea ce egiptenii au conferit prin imaginile lor.
Dintr-una din imagini putem vedea că acestea nu trebuie interpretate
schematic, căci am putea introduce ceva din fantezia noastră. De
regulă, se va conştientiza că imaginile sunt în realitate mult
mai
profunde decât ceea ce am putea introduce ca vis al raţiunii.
Când
iniţiatul grec clarvăzător vorbea de Apolo el avea în faţa sa
taina lui
Osiris-Apolo şi a instrumentului umanităţii. Şi Osiris se afla în
faţa
elevului egiptean, când era iniţiat în tainele existenţei
pământeşti.
Trebuie să spunem că aceste simboluri, aceste imagini, care ne-au fost
păstrate, care caracterizează ceea ce a fost preluat din tainele
originare, toate expresiile tainelor originare înseamnă mult mai
mult
decât ceva ce putem interpreta cu raţiunea. Această liră fusese
văzută;
de asemenea, fuseseră văzută şi mâinile lui Apolo. Esenţial este
să
atribuim fiecare simbol unei imagini adevărate, unei vederi reale. Căci
nu există simbol sau legendă care să nu fi fost percepute.
Candidatul egiptean la iniţiere nu putea pătrunde astfel de taine
decât după un timp foarte îndelungat. El era pregătit
printr-o
instructie specială, asemănătoare cu teosofia noastră elementară. Abia
după aceea era admis la exerciţiile propriu-zise. Atunci trăia unele
stări asemănătoare extazului, care nu era încă o clarviziune
propriu-zisă, dar care era mai mult decât un vis. În
această stare el
vedea ceea ce mai târziu trebuia să vadă ca imagine. În
adevăr, elevul
vedea ca pe ceva viu, puternic ieşirea Lunii şi cu aceasta şi pe cea a
lui Osiris, lucrarea sa din Lună asupra Pământului: El visa
în fapt
legenda lui Osiris şi Isis. Fiecare elev avea acest vis despre Osiris
şi Isis. El trebuia să-l aibă. Dacă nu l-ar fi visat, nu ar fi putut
ajunge la vederea faptelor reale. Elevul trebuia să treacă prin
imagine, prin imaginaţiune. Legenda lui Osiris şi Isis se trăieşte
interior. Această stare extatică a sufletului era un fel de treaptă
premergătoare a vederii adevărate a ceea ce se desfăşoară în
lumea
spirituală. În Cronica Akasha elevul putea citi cele descrise,
numai
după o iniţiere, în mare măsură aşa cum am schiţat acest vis azi
şi
despre care vom continua să vorbim mâine. După aceea vom aminti
şi
despre celelalte imagini ale Zodiacului şi despre semnificaţia lor.
NOTE
1.
Citat din Platon, Timaios, 22
B/22C.
