Rudolf Steiner

ORIENTUL ÎN LUMINA OCCIDENTULUI

GA 113

CONFERINŢA a IX-a

München , 31 august 1909

Problema cu care am încheiat ieri expunerea noastră putea să rămână oarecum de neînţeles pentru cel care se întâlneşte pentru prima oară cu ea. Ea aparţine tainelor numărului şi acestea sunt taine la care este cel mai greu de ajuns.

Am spus că între numerele 7 şi 12 există un anumit raport şi că acest raport este legat de timp şi spaţiu. Poate va veni timpul când taina de care am vorbit va fi înţelesă de toţi oamenii, dar, în sensul singurei cunoaşteri recunoscute în prezent, aceasta este o pură afirmaţie. Trebuie deci mai întâi să o explicăm.

Am mai menţionat că ne găsim în angrenajul Universului, când facem deosebire între relaţiile care sunt predominant spaţiale şi cele care sunt predominant temporale. Noi înţelegem lumea aşa cum ne înconjoară, în termeni de spaţiu şi de timp. Dar dacă nu ne limităm să vorbim în mod abstract de spaţiu şi de timp, dacă vrem să înţelegem cum se succed evenimentele în timp şi cum realităţile particulare se grupează în spaţiu, atunci există un fir care ne conduce pe de o parte prin relaţiile temporale şi pe de altă parte prin relaţiile spaţiale. Vom examina mai întâi din punct de vedere al ştiinţei spiritului devenirea fenomenelor Universului. Privim înapoi la încarnări mai vechi ale omului, ale raselor, ale culturilor şi ale Pământului însuşi. Vom avea un presentiment a ceea ce trebuia să se întâmple în viitor, deci temporal. Dar ne vom simţi întotdeauna confortabil dacă vom judeca evoluţia temporală plecând de la un schelet construit pe baza cifrei 7. Nu este permis să construim sau să speculăm făcând tot felul de interpretări cu ajutorul cifrei 7, ci trebuie mai întâi să urmărim faptele din punctul de vedere al cifrei 7.

Să luăm ca exemplu un om al cărui ochi spiritual este suficient de deschis pentru a putea cerceta faptele Cronicii Akasha; cifra 7 îl va putea ghida, în sensul că el îşi va spune că ceea ce se desfăşoară în timp se organizează după scheletul numărului 7; ceea ce se repetă sub forme diferite poate fi examinat doar pe baza cifrei 7, căutând apoi modalităţile corespunzătoare de manifestare. Ca urmare, este corect să spui că, deoarece Pământul trece prin mai multe încarnări, trebuie să-i căutăm cele şapte reîncarnări: Saturn, Soare. Lună, Pământ, Jupiter, Venus şi Vulcan; întrucât culturile omenirii parcurg şapte încarnări, găsim legătura dintre ele punând din nou la bază numărul 7. Prima cultură a erei postatlanteene este cultura protoindiană, cea de a doua este cea protopersană, a treia epoca caldeano-egipteană, a patra cea greco-latină, iar a cincea este a noastră; mai aşteptăm următoarele două epoci – a şasea şi a şaptea – , care vor urma epocii noastre. Am utilizat o dată în plus numărul 7, pe care l-am pus la baza încarnărilor succesive ale culturii. La fel, vom putea înţelege mai bine karma unui om dacă încercăm să privim în urmă spre ultimele sale trei încarnări; dacă, plecând din prezent, contemplăm cele trei încarcănări precedente ale sale, este posibil să tragem anumite concluzii pentru următoarele trei încarnări, care însumate dau din nou şapte. Astfel, numărul 7 este un fir conducător pentru tot ce se manifestă în timp.

Dimpotrivă, numărul 12 este firul conducător pentru tot ce există în mod simultan în spaţiu. Acest lucru l-a simţit întotdeuna o ştiinţă care era în acelaşi timp înţelepciune; din această cauză, in legătură cu fenomenele cosmice care aparţin Pământului nostru, ea spunea că, pentru a înţelege relaţiile spaţiale ale evenimentelor de pe Pământ, trebuie să te referi la douăsprezece puncte fixe repartizate în spaţiu. Acestea sunt marcate în spaţiul cosmic prin cele douăsprezece semne ale Zodiacului. Sunt douăsprezece puncte fundamentale la care ar trebui să se raporteze întregul spaţiu. Aceasta nu ţine pur şi simplu de o decizie arbitrară a gândirii omeneşti, ci de ceea ce această gândire a învăţat în contact cu realitatea, dezvoltând în mod orientativ principiul că te descurci cel mai bine în spaţiu dacă te raportezi la o diviziune în douăsprezece părţi. Când este vorba de transformări, adică de aspecte temporale, o ştiinţă mai veche le-a pus la bază cele şapte planete, şi cifra 7 i-a devenit astfel firul conducător.

Să ne întrebăm acum cum se regăsesc aceste raporturi în viaţa omenească şi evoluţia sa. Noi am văzut că până în momentul din evoluţia umanităţii marcat prin pătrunderea principiului Hristos omul, când privea în interiorul său pentru a căuta în spatele vălului vieţii sale interioare accesul la lumea divină, intra în lumea luciferică. Acesta era, în acele timpuri vechi, drumul pe care pornea omul pentru a ajunge la înţelepciune, la o cunoaştere superioară a lumii. Omul a căutat divinul coborând în lumea sa interioară; din această lume trebuiau să urce noi intuiţii şi inspiraţii pentru viaţa sa morală şi etică, la fel cum urcaseră intuiţiile conştienţei sale; bineînţeles, toate celelalte intuiţii şi inspiraţii care se raportează la ce este moral, ce este sufletesc izvorau din viaţa sa interioară. Din acest motiv înaltele individualităţi care au fost ghizii omenirii în acele timpuri vechi se adresau mai întâi vieţii interioare pentru a explica oamenilor realităţile supreme. Vieţii sufletului, fiinţei interioare a omului trebuiau să se adreseze sfinţii Rishii şi marii instructori ai tuturor culturilor vechi. Interiorul uman nu este ceva spaţial, ci temporal; viaţa sufletului se desfăşoară în timp. Tot ce ne înconjoară exterior se grupează în spatiu; tot ceea ce se desfăşoară interior se organizează în timp. Din această cauză, tot ceea ce se adresează interiorităţii omului se verifică cu ajutorul firului conducător al numărului 7. Cum poate fi înţeleasă cel mai bine o fiinţă care vrea să se adreseze interiorităţii umane? Cum am putea înţelege cel mai bine în particularităţile lor fundamentale acele fiinţe pe care le numim, de exemplu, sfinţii Rishi? I-am putea înţelege dacă i-am privi raportându-ne la viaţa temporală a sufletului. Din această cauză, principala întrebare care s-a născut în epoca îndepărtată în care trăiau aceşti mari înţelepţi ai antichităţii era de unde vin ei. Este ca şi întrebarea cine sunt tatăl şi mama unui copil. Ei trebuie situaţi în timp, în raport cu originea lor. În faţa unui înţelept, se punea mai întâi întrebarea de unde vine el. Ce entitate a fost mai înainte aici? Ce origine are el? A1 cui fiu este? Când se vorbeşte de lumea luciferică, la baza sa trebuie pus numărul 7 şi trebuie să ne întrebăm al cui fiu este cel care se adresează sufletului. În acest sens vorbim de copiii lui Lucifer când ne referim la cei care în timpurile vechi au propovăduit lumea spirituală care se ascunde în spatele vălului vieţii sufleteşti ascunsă dincolo de temporal.

În ceea ce-l priveşte pe Hristos, chestiunea se pune diferit. Căci Hristos nu a coborât pe cale temporală pe Pământ; apărând în timp, el intră totodată în lumea pământească venind din spaţiu, din exterior. Zoroastru l-a văzut îndreptându-şi privirea spre Soare şi s-a referit la El sub numele de Ahura Mazda. Ahura Mazda s-a apropiat în spaţiu din ce în ce mai mult de Pământ, până când a coborât şi s-a făcut om. Aici nu ne interesează numai succesiunea în timp, ci şi dimensiunea spaţială. Dimensiunea spaţială, această sosire a lui Hristos din infinitul spaţiului pe Pământul nostru, are o valoare de eternitate, nu numai o valoare temporală. De acest lucru se leagă faptul că Hristos nu acţionează pe Pământ numai în conformitate cu raporturile de succesiune temporală; ceea ce aduce el pe Pământ nu corespunde raporturilor unui tată sau ale unei mame cu copilul său, care se desfăşoară în timp, ci vine cu un element care se realizează în simultaneitate. Părinţi, copii, nepoţi trăiesc succesiv în timp, iar relaţiile dintre ei se exprimă prin dimensiunea temporală, Hristos însă, în calitate de spirit al spaţiului, introduce şi în cultura Pământului un element spaţial. Ceea ce aduce El este juxtapunerea oamenilor în spaţiu şi relaţia care trebuie să lege un suflet de altul în coexistenţă, independent de modul cum se organizează relaţia temporală. Pământul este planeta care are ca misiune să introducă sistemul nostru cosmic în lumea iubirii. În timpurile vechi, sarcina Pământufui era aceea de a introduce iubirea prin mijlocirea timpului. În timp ce prin relaţiile de descendenţă sângele se transmitea din generaţie în generaţie, de la tată la fiu şi de la fiu la nepot, ceea ce era înrudit în timp era şi elementul purtător de iubire. Coeziunea familială, legătura de sânge, transmiterea sângelui prin generaţii succesive era temeiul iubirii în timpurile mai vechi. Şi chiar când iubirea lua un caracter moral, ea se întemeia de asemenea pe o legătură temporală: se iubeau strămoşii, cei care precedaseră în timp.

Hristos a introdus iubirea care se comunică de la suflet la suflet, astfel încât între fiinţele coexistente în timp să se stabilească o relaţie prefigurată mai întâi în iubirea frăţească pe care oamenii trebuie s-o nutrească unii faţă de alţii. Acum începe să capete o semnificaiie deosebită coexistenţa spaţială.

Din această cauză, în timpurile vechi, problemele mari ale omenirii erau de regulă reunite prin numărul 7: şapte Rishi, şapte înţelepţi. Din acelaşi motiv, Hristos este înconjurat de doisprezece apostoli, ca prefigurări ale oamenilor ce trăiesc împreună în acelaşi spaţiu. Această iubire care va lega tot ce există alăturat în spaţiu, independent de succesiunea în timp, trebuie să pătrundă prin principiul lui Hristos în viaţa socială a Pâmântului. Este discipol al lui Hristos cel care iubeşte frăţeşte tot ce îl înconjoară. Dacă vorbim de copiii lui Lucifer, principiul hristic ne va da prilejul de a spune că Hristos este primul născut dintre mulţi fraţi. Sentimentul de atracţie nu ca faţă de un tată ci ca faţă de un frate, primul din fraţii noştri, pe care îl iubim, aceasta este relaţia de bază care ne uneşte cu Hristos.

Sunt elemente orientative, nu dovezi, dar ele argumentează şi lămuresc relaţia dintre numerele 7 şi 12; cu cât radiază mai mult în lume relaţia cu Hristos, cu atât se vorbeşte mai mult de grupări ca cea a celor douăsprezece triburi ale lui Israel, a celor doisprezece apostoli etc... Numărul 12 capătă astfel o semnificaţie mistică, esoterică pentru evoluţia Pământului.

Cu aceasta am atins aspectul exterior al marii transformări care s-a înfăptuit în evoluţia Pământului prin principiul Hristos. Am putea vorbi mult timp despre relaţia dintre numerele 7 şi 12, fără a putea explica în întregime unele aspecte ale profundului mister al existenţei noastre cosmice. Dacă acceptaţi ceea ce am spus ca o clarificare a ceea ce reprezintă numerele 7 şi 12 pentru relaţiile temporale şi spaţiale, veţi putea pătrunde mai adânc în misterele Universului. Pentru noi această relaţie trebuie să ne indice, adăugat la toate celelalte, ce sens profund a avut pentru Univers evenimentul hristic şi cum, pentnt a-l înţelege, trebuie să căutăm un alt fir conducător numeric.

Dar între spaţiu şi timp există şi o relaţie interioară; eu nu vă pot oferi decât o imagine generală despre aceasta, şi o voi face după o metodă curent utilizată în Misterii pentru a prezenta viaţa Cosmosului în relaţia 7-12. S-a spus: Dacă spaţiul universal nu este privit ca ceva abstract, ci în aşa fel încât condiţiile terestre se raportează la acest spaţiu, ele trebuie raportate şi la cele douăsprezece diviziuni fundamentale ale Zodiacului: Berbec, Taur, Gemeni, Rac, Leu, Fecioară, Balanţă, Scorpion, Săgetător, Capricorn, Vărsător, Peşti. Aceste douăsprezece puncte fundamentale ale Zodiacului sunt în acelaşi timp adevărate simboluri cosmice ale entităţilor divine primordiale prin care s-a reprezentat în mod corespunzător realitatea. Forţele care provin din aceste douăsprezece direcţii acţionau deja din timpul primei încarnări planetare a Pământului nostru, Vechiul Saturn. Ele acţionau în timpul Vechiului Soare, în timpul Vechii Luni şi vor continua să acţioneze şi mai târziu. Ele constituie deci un element permanent, mult mai elevat decât ceea ce se naşte şi moare în timpul devenirii noastre pământeşti; cele douăsprezece semne ale Zodiacului simbolizează un element care a supravieţuit celor ce s-au transmis de la Vechiul Saturn la Vechiul Soare, de la acesta la Vechea Lună etc. În timp ce ceea se întâmplă aici se naşte şi trece, lucrurile condiţionate de Zodiac supravieţuiesc evenimentelor planetare, supravieţuiesc condiţiilor specifice Vechiului Saturn, Vechiului Soare, Vechii Luni. Ceea ce simbolizează zonele fundamentale ale Zodiacului este, de asemenea, deasupra evenimentelor care se desfăşoară pe Pământul nostru ca opoziţie între Bine şi Rău.

Amintiţi-vă că încă de la primele expuneri ale acestui ciclu v-am atras atenţia asupra faptului că atunci când pătrunzi în domeniul astral descoperi o lume a transformărilor şi că ceea ce poate acţiona dintr-o anumită perspectivă ca bine poate apărea ca rău dintr-o altă perspectivă. Aceste deosebiri între bine şi rău au importanţa lor în cadrul devenirii; pentru aceasta numărul 7 este un fir conducător orientativ. Zeii care simbolizează cele douăsprezece puncte ale spaţiului, douăsprezece puncte permanente, se plasează deasupra binelui şi răului. Din această cauză, în Zodiac avem de-a face cu o realitate de ordin superior binelui şi răului; în acest spaţiu exterior trebuie să căutăm simbolurile acelor entităţi spiritual-divine care, dacă sunt contemplate în sine, fără ca ele să intervină în sfera pământească, sunt deasupra opoziţiei dintre bine şi rău.

La un moment dat, începe să se întrevadă ce va deveni Pământul nostru. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că survine o divizare în sânul acestor divinităţi permanente, şi tot ce se întâmplă intră într-o anumită relaţie cu aceste divinităţi; ele se separă în două şi vor reprezenta sfera binelui şi sfera răului. Nici una din cele două nu este în sine un bine sau un rău, dar prin faptul că acţionează asupra Pământului în devenire sunt percepute o dată ca bine, altă dată ca rău. Totuşi, există reprezentarea care ne spune că un element care face parte, chiar în mică măsură, din sfera binelui trebuie să fie considerat bun. Când un element permanent situat în lumea spirituală, în afară de timp, intră în acţiune în timp, el se integrează simultan ca un bine şi ca un rău. Din douăsprezece puncte permanente ale Zodiacului cinci se află în întregime în sfera binelui şi alte două la graniţă, deci şapte. Iată de ce se vorbeşte că rămân şapte din douăsprezece. Când căutăm în timp ceea ce este bun, ceea ce este perfect, ceea ce conduce, vom vorbi deci de şapte înţelepţi, de şapte Rishi; aceasta corespunde întru totul realităţii. De aici vine şi reprezentarea că lumii luminoase, lumii superioare îi aparţin şapte semne zodiacale pe când cele cinci inferioare, începând cu Scorpionul, aparţin lumii întunericului.

Acesta nu este decât o vedere de ansamblu, care ne arată că atunci când spaţiul părăseşte sfera sa de eternitate şi primeşte în el creaţii care se desfăşoară în timp el se divide în bine şi în rău şi că, dacă se elimină binele, 7 devine cifra care reprezintă tot ce este bun în dimensiunea timpului. Dacă vrem să căutăm adevărul aflat în timp, numărul 7 trebuie considerat fir conducător; numărul 5 ne-ar induce în eroare. Aceasta este semnificaţia interioară a acestei probleme.

Să nu spuneţi că toate acestea sunt greu de înţeles, ci că, lumea fiind profundă, există în mod necesar lucruri greu de înţeles.

Hristos a venit însă în lume pentru a sta şi în tovărăşia păcătoşilor şi a cămătarilor. El a venit pentru a prelua şi ceea ce ar trebui să fie eliminat din mersul Univesului. Din Oedip a trebuit să fie eliminat ceea ce a fost preluat în viaţa lui Hristos ca ferment; acest lucru vă este confirmat de legenda lui Iuda. La fel cum, pentru a dospi, pâinea nouă trebuie să preia puţin din cea veche, la fel lumea nouă nu poate prospera şi deveni într-adevăr bună decât asimilându-şi un ferment care este preluat din rău. Din această cauză Iuda, care era respins peste tot şi fusese alungat şi de la curtea lui Pilat, a fost primit acolo unde acţiona Hristos, venit pentru a vindeca lumea, în aşa fel ca 7 să poată fi transformat în 12, pentru ca ceea ce era cuprins în 7 să poată fi cuprins de acum încolo în simbolul numărului 12. Prima reprezentare a numărului 12 ne este dată prin cei doisprezece fraţi ai lui Hristos, prin cei doisprezece apostoli.

Aşa cum am spus, toate acestea nu constituie decât un indiciu al profundei transformări care a început pentru întreaga devenire a planetei noastre. Putem clarifica din multe puncte de vedere importanţa principiului hristic şi a intervenţiei sale în devenirea Pământului; cel pe care l-am adoptat acum este unul dintre acestea.

Să ne reprezentăm încă o dată consecinţele ce au decurs din toate acestea pentru noi. Că venirea lui Hristos a însemnat ceva cu totul deosebit pentru evoluţia Pământului, este un lucru simţit şi recunoscut în toate locurile unde ştiinţa spiritului este cu adevărat cultivată. În asemenea locuri se ştie că există o fiinţă care traversează toate culturile postatlanteene, care a trecut deja prin cultura protoindiană şi cea protoiraniană, prin cele ale Caldeei şi Egiptului, şi aşa mai departe, şi care va trece şi prin culturile care le vor succeda, până la proxima mare catastrofă şi chiar dincolo de aceasta. Pentru a afla unde putem găsi ceea ce parcurge întreaga evoluţie a umanităţii prin simţurile sau prin raţiunea noastră omenească trebuie să ne adresăm ştiinţei spiritului cu următoarea întrebare: Cum se numeşte fiinţa ce poate fi descoperită în lumea spirituală şi care trece ca un curent al spiritului prin toate cele şapte culturi? Chiar în înţelepciunea orientală s-a şlefuit un cuvânt pentru ceea ce trece prin toate aceste culturi. Dacă-l luăm în considerare în adevărul său, acesta nu este un lucru abstract, ci un fapt concret: o fiinţă. Dacă se doreşte conturarea mai exactă a acestei fiinţe pentru care celelalte fiinţe – fie cei şapte sfinţi Rishi, fie entităţi chiar mai înalte care nu coboară până la încarnare fizică – nu-i sunt decât mesageri, o putem desemna cu un nume pe care Orientul l-a şlefuit în mod corect. Orice revelaţie, orice înţelepciune din Univers conduce la această sursă unică, la sursa înţelepciunii primordiale, care are o esenţă, o fiinţă ce evoluează de-a lungul tuturor civilziatiilor postatlanteene şi se manifestă în fiecare epocă sub o anumită formă, dar care rămâne întotdeuna un purtător de bază al înţelepciunii, apărând sub cele mai diferite forme. Când v-am descris ieri cum sfinţii Rishi cuprindeau în mod concret această înţelepciune, parcă inspirând-o, care era în afară, ca un suflet al luminii, şi pe care ei o aspirau ca inţelepciune a luminii, era ea însăşi emanaţia acestei entităţi sublime de care vorbim. Ceea ce am putut descrie ieri cu privire la înţelepciunea epocilor ulterioare (de exemplu, concepţia cu totul diferită care s-a exprimat în epoca protopersană) radia, de asemenea, de la această entitate unică care este marele Instructor al tuturor culturilor.

Această entitate a fost Instructorul sfinţilor Rishii, al lui Zoroastru şi al lui Hermes, marele Instructor care s-a manifestat în toate epocile sub formele cele mai diverse, care a fost mai întâi inaccesibil privirii exterioare. Orientul a formulat pentru a-l desemna expresia totalitatea Bodhisatvilor. Concepţia creştină l-ar numi Sfântul Spirit. Astfel, când se vorbeste de Bodhisatva este desemnată o entitate care domină toate culturile care se revelează şi se manifestă în diferite feluri; acesta este spiritul Bodhisatvilor. Indiferent cum au resimţit şi denumit entitatea respectivă, sfinţii Rishi, Zoroastru, Hermes, Moise, cu toţii au privit spre Bodhisatvi; i se poate da numele colectiv de mare Instructor, căci pe el îl contemplă toţi cei care vor şi pot să primească învăţăturile erei postatlanteene. În cursul acestei ere, el a îmbrăcat de mai multe ori forme omeneşti, şi una dintre ele ne interesează înainte de orice. Un Bodhisatva – indiferent de modul în care s-a manifestat – a îmbrăcat forma deosebit de luminoasă a acelei entităţi care se desemnează cu numele de Gauthama Buddha. A constituit un real progres pentru Bodhisatva când n-a mai fost obligat să rămână numai în regiunile superioare ale spiritului şi evoluţia sa în lumile spirituale i-a permis să stăpânească în suficientă măsură corporalitatea fizică pentru a deveni om, încorporat în Buddha. Noi vedem deci în Buddha un Bodhisatva care s-a făcut om, una din manifestările „omeneşti“ ale fiinţelor de întelepciune cele mai cuprinzătoare pe care se întemeiază devenirea Pământului; el este într-un anumit fel încarnarea acelui mare Instructor pe care îl numim esenţa însăşi a înţelepciunii. Îl considerăm pe Buddha ca forma pământescă a lui Bodhisatva. Nu trebuie să credem că un Bodhisatva s-a încorporat numai în Buddha; el s-a încarnat de asemenea, în parte sau în totalitate, şi în alte personalităţi omeneşti. Dar aceste încorporări nu se fac toate într-un singur şi în acelaşi fel; un Bodhisatva poate trăi foarte bine în învelişurile unei fiinţe omeneşti, cum a trăit unul din ei în corpul eteric a lui Gauthama Buddha. Şi fiindcă entitatea lui Bodhisatva care moştenise corpul astral al lui Zoroastru a pătruns în învelişurile altor individualităţi – de exemplu, ale lui Hermes –, se poate (dar numai dacă am înţelege astfel chestiunea) spune despre anumite individualităţi care sunt ele însele mari Instructori că sunt încarnările unui Bodhisatva. Se poate vorbi de o reîncarnare continuă a lui Bodhisatva, dar trebuie ştiut că dincolo de toţi oamenii în care se încorporeză Bodhisatva s-a aflat ca parte a entităţii care este ea însăşi personificarea atoateînţelepciunii Universului nostru.

Când privim la elementul de înţelepciune care în timpuri mai vechi a fost comunicat omenirii din sferele luciferice, noi îl vedem pe Bodhisatva. Există însă o entitate care ia parte la evoluţia postatlanteană şi care este cu totul diferită, este în mod esenţial altceva decât un Bodhisatva, şi pe care nu avem dreptul să o confundăm cu acesta, cu atât mai mult cu cât această entitate s-a încarnat într-o individualitate posedând deja infiltraţiile lui Bodhisatva, în Buddha. A existat o fiinţă omenească în care s-a încarnat Hristos şi în care în acelaşi timp au pătruns razele lui Bodhisatva; aceasta este Iisus din Nazareth. Principiul lui Hristos este cel care domină în Iisus din Nazareth, mai cu seamă în timpul ultimilor trei ani ai vietii sale pământeşti, principiu cu totul diferit de cel al lui Bodhisatva. Cum putem caracteriza ceea ce diferenţiază principiul Hristos de principiul Bodhisatva? Este extrem de important să se ştie de ce Hristos, care a fost încarnat într-un corp omenesc numai o dată, nu se mai poate încarna în alt corp omenesc. De atunci aceasta nu s-a mai întâmplat decât în interiorul sufletului uman; mai mult, El a putut fi atins când privirea era îndreptată spre lume, aşa cum făcuse Zoroastru. Prin ce se deosebeşte Hristos, căruia noi trebuie să îi atribuim o poziţie centrală, de un Bodhisatva? Diferenţa fundamentală este că Bodhisatva este un mare Instructor, încarnarea înţelepciunii care traversează toate culturile şi se întrupează sub formele cele mai diverse, în timp de Hristos nu este numai Instructor. Hristos nu doar învaţă oamenii, El este o entitate pe care noi o înţelegem cel mai bine când Îl căutăm în înălţimile spiritului, ca un obiect al iniţierii, şi unde Îl putem compara cu alte entităţi spirituale.

Îl putem caracteriza cel mai bine spunând că există zone ale vieţii spiritului unde, ca să spunem aşa, se scutură tot praful pământesc, unde se poate găsi înalta entitate a lui Bodhisatva în particularitatea sa spirituală şi unde-l putem afla pe Hristos eliberat de tot ce El a devenit pe Pământ şi în apropierea acestuia. Acolo se găseşte baza omenirii, sursa spirituală primordială din care a apărut viaţa. Nu există un singur Bodhisatva, ci un şir de Bodhisatva. Aşa cum am vorbit de acel Bodhisatva care se afla la baza celor şapte culturi postatlanteene, mai există un Bodhisatva care se află la baza civilizatiilor atlanteene, şi aşa mai departe. Găsiţi în înălţimile spirituale o serie de Bodhisatva care, pentru timpurile lor, sunt mari Instructori, nu numai ai oamenilor, ci şi ai entităţilor care nu coboară până în sfera vieţii fizice. Ei există aici ca mari Instructori; ei culeg ceea ce trebuie să propovăduiască, iar în mijlocul lor se află o fiinţă a cărei importanţă nu constă numai în faptul că provăduieşte: aceasta este Hristos. El nu reprezintă ceva numai prin faptul că provăduieşte, ci se află în mijlocul Badhisatvilor ca o entitate şi acţionează asupra acestora datorită faptului că îl au în faţa lor. El este contemplat de Bodhisatvi, cărora le revelează splendoarea sa. Dacă ceilalţi sunt ceea ce sunt prin faptul că sunt mari Învăţători, Hristos este ceea ce este pentru lume prin ce este el însuşi, prin fiinţa sa proprie. Este suficient să-l privim. Revelaţia fiinţei sale trebuie să se reflecte în ambianţa sa; din aceasta ia naştere învăţătura sa. El nu este numai Maestru, El este Viaţa, o viaţă care se revarsă în celelalte entităţi, care devin apoi Învăţători. Astfel, Bodhisatvii sunt entităţi care îşi obţin învăţătura din beatitudinea cu care ei îl contemplă pe Hristos în înălţimile spirituale. Când întâlnim în cursul evoluţiei noastre încarnări ale Bodhisatvilor noi le numim mari Învăţători ai omenirii, pentru că în ele important este Bodhisatva. Hristos nu realizează numai propovăduirea; noi învăţăm despre Hristos pentru a înţelege, pentru a cunoaşte ceea ce ce este în El. Hristos este mai mult obiect decât subiect de studiu. Din această cauză, El este o fiinţă fundamental diferită de Bodhisatvii care trec prin lume. Aceasta este deosebirea dintre Hristos şi Bodhisatvi, că El este ce este pentru lume prin aceea că lumea se bucură de vederea sa. Bodhisatvii sunt ceea ce sunt pentru lume prin calitatea lor de mari Învăţători.

Dacă vrem să percepem această entitate vie, această sursă a întregii vieţi de pe Pământ, trebuie să privim spre acea încarnare în care nu s-a întrupat numai un Bodhisatva, ci la cel care nu avea nevoie să lase în urma sa o carte sau o doctrină personală, în jurul căruia s-au adunat cei care au răspândit în lume mesajul Său şi învăţătura Sa. Este esenţial faptul că nu există nici o scriere a lui Hristos. Învăţătorii vorbesc despre el, astfel încât el este obiectul învăţăturii şi nu subiectul acesteia. Acesta se exprimă prin faptul singular că nimic nu ne-a rămas de la El, ci că ceilalţi i-au descris entitatea. Din această cauză să nu ne mirăm când se spune că tot ceea ce cunoaştem despre învăţătura lui Hristos se regăseşte în alte religii. Hristos nu este numai un Învăţător ci o entitate care trebuie să fie înţeleasă ca entitate, pentru că El nu vrea numai să depună în noi ceva prin învăţătura sa, ci prin viaţa sa. Din acest motiv, chiar dacă am putea reuni toate doctrinele Pământului care ne-ar fi accesibile, noi tot nu am avea toate elementele pentru a-l înţelege pe Hristos. În măsura în care omenirea actuală nu se poate adresa direct Bodhisatvilor pentru a-l contempla pe Hristos prin ochii lor spirituali, ea trebuie efectiv să se reîntoarcă la şcoala lor pentru a învăţa acolo ceea ce-l poate face în sfârşit înţeles. Deci, dacă vrem nu numai să participăm la Hristos ci şi să-l înţelegem, să nu privim pasivi la ceea ce a făcut Hristos pentru noi, ci să mergem la şcoala tuturor învăţătorilor din Orient şi din Occident, trebuie să fie pentru noi o sarcină sacră aceea de a ne apropria mai întâi învăţăturile întregului cerc al privitorilor şi de a utiliza aceste învăţături înalte pentru a-l putea înţelege pe Hristos.

În Misterii oamenii sunt pregătiţi în mod corespunzător pentru sarcina pe care trebuie s-o îndeplinească. Fiecare epocă îşi are sarcina sa; îi revine fiecărei epoci să primească adevărul sub forma sub care trebuie s-o preia epoca respectivă. Vechiului indian sau vechiului persan nu li s-ar fi putut da adevărul sub forma sub care este redat el în zilele noastre; el trebuia să-i fie adus omenirii sub o formă corespunzătoare facultăţilor şi sensibilităţilor de atunci.

Din această cauză, în perioada care, prin caracterul său, putea să-l primească pe Hristos pe Pământ, epoca a patra, epoca greco-romană, trebuia să aducă adevărul despre Hristos şi despre lumea sa sub forma accesibilă omenirii acelui timp. Ar însemna să ignorăm cu totul progresul neamului omenesc dacă am crede că tot adevărul despre Hristos era prezent încă din primele secole care au urmat revelaţiei; aceasta înseamnă a nu şti nimic despre progresul omenirii. Cel care vrea să păstreze numai învăţăturile primului secol creştin şi consideră doctrină creştină autentică numai ceea ce a fost scris şi păstrat în această epocă, acela nu ştie nimic despre progresul uman, el nu ştie că cel mai mare Învăţător al primelor secole creştine nu ar fi putut spune oamenilor despre Hristos mai mult decât erau ei capabili să primească. Însă pentru că oamenii primelor secole creştine erau cei care coborâseră cel mai adânc în lumea fizică, ei nu puteau asimila decât o mică parte din învăţăturile înalte privind pe Hristos. În fapt, marea masă a creştinilor înţelegeau relativ puţine lucruri cu privire la entitatea lui Hristos.

Noi am văzut că în India veche exista o mare capaciate de clarvedere prin relaţia de atunci a corpului eteric cu celelalte mădulare ale fiinţei umane, însă nu venise încă timpul de a vedea în Hristos altceva decât un spirit existent în regiuni îndepărtate, dincolo de lumea simţurilor, de a-l înţelege ca Vishva Karman. Numai în epoca protopersană a apărut posibilitatea de a-l presimţi pe Hristos în spatele Soarelui fizic. Pentru Moise a devenit posibil să-l vadă pe Hristos ca Iehova în fulger şi tunet, adică foarte aproape de Pământ. În sfârşit, în Iisus din Nazareth, Hristos a fost văzut încarnat într-un corp omenesc. Omenirea a evoluat în aşa fel încât în epoca Indiei antice înţelepciunea era încă preluată prin corpul eteric, în epoca protopersană prin corpul astral, în epoca caldeano-egipteană prin sufletul senzaţiei, în epoca greco-latină prin sufletul raţiunii. Acest suflet al raţiunii este deja legat cu funcţiile intelectuale de lumea sensibilă, de aceea el pierde viziunea a ceea ce este dincolo de ce percepe prin simţuri. Din această cauză, în primele secole ale erei creştine abia se mai percepea altceva decât ceea ce există între naştere şi moarte şi domeniul spiritului care vine imediat după aceea. Nu se mai ştia nimic în legătură cu ceea ce trece prin vieţile succesive; aceasta ţine de capacitatea de înţelegere umană. Nu putea să fie înţeleasă decât viaţa pământească şi partea de viaţă spirituală care-i este aferentă; este ceea ce era propovăduit maselor largi. Dar trebuia asigurată evoluţia, şi trebuia vegheat ca înţelepciunea cuprinzătoare pe care omenirea o avusese în timpurile lui Hermes, Moise, Zoroastru şi a sfinţilor Rishi să se poată reaprinde treptat, pentru a permite oamenilor să aibă acces la o înţelegere din ce în ce mai adâncă a lui Hristos.

Hristos venise deci pe Pământ, dar mijloacele de a-l înţelege erau, chiar în acel timp, limitate; trebuia avut grijă de ce se va întâmpla în timpurile viitoare şi era necesar să se retrăiască vechile înţelepciuni, pentru ca ele să poată fi puse încetul cu încetul în serviciul înţelegerii lui Hristos. Oamenii care trecuseră din Atlantida în Europa, şi mai departe, aduseseră cu ei mari comori de înţelepciune; în vechea Atlantidă, cei mai mulţi oameni fuseseră în mod instinctiv clarvăzători şi puteau privi în lumile spirituale. Această clarvedere nu putea evolua, ea a trebuit să se restrângă la câteva personalităţi ale Occidentului, unde a fost dirijată de o fiinţă care a trăit ascunsă un timp, retrăgându-se în spatele celor care trăiau deja retraşi şi regrupaţi în jurul unui mare iniţiat rămas oarecum în urmă, pentru a păstra pentru timpuri viitoare ceea ce putuse fi adus din vechea Atlantidă. Pe acest mare iniţiat, păzitorul anticei înţelepciuni atlanteene, care avea acces chiar la tainele corpului fizic, îl putem numi Scythianos, cum i se spunea în evul mediu timpuriu. Cel care cunoaşte Misteriile europene priveşte la unul din cei mai mari iniţiaţi ai Pământului când pronunţă numele Skythianos.

În aceeaşi epocă a trăit, de asemenea, mult timp entitatea care, considerată sub aspectul său spiritual, poate fi numit Bodhisatva. Acest Bodhisatva era aceeaşi entitatea care, după ce-şi împlinise misiunea în Occident, s-a încarnat cu circa şase sute de ani înaintea erei noastre în Gauthama Buddha. Această fiinţă care a mers să propovăduiască în Orient se situa deja la un nivel superior. Era un alt mare Învăţător, un al doilea mare păstrător al secretului înţelepciunii umane şi a devenit Gauthama Buddha.

A mai existat şi o a treia individualitate, care era destinată pentru o mare misiune [1] şi pe care o cunoaştem din cele spuse până acum. Este vorba de Învăţătorul Persiei antice, marele Zoroastru. Când spunem Zoroastru, Gauthama Buddha şi Scythianos ne referim, aşadar, la trei entităţi, trei individualităţi spirituale importante: acestea sunt reîncarnări ale Bodhisatvilor. Ceea ce trăia în ei nu era Hristos.

A trebuit să fie lăsat omenirii un anumit timp pentru a trăi sosirea lui Hristos, care se anunţase deja lui Moise pe Sinai, căci Iahve este aceeaşi entitate ca Hristos, dar sub o altă formă. A trebuit să se lase timp omenirii pentru a-l primi pe Hristos. Evenimentul a avut loc în momentul în care sensul acestor realităţi devenise aproape imperceptibil. A trebuit însă avut grijă ca inteligenţa şi înţelepciunea să devină din ce în ce mai puternice şi Hristos însuşi a vegheat la aceasta pe Pământ.

Istoria menţionează şi o a patra individualitate, în spatele căreia, pentru mulţi, se ascunde o fiinţă mai înaltă, mai puternică decât cele trei entităţi pe care le-am pomenit sub numele de Scythianos, Gauthama Buddha şi Zoroastru. Această entitate este Manes, care este considerat un înalt mesager a lui Hristos de cei care văd în maniheism mai mult decât se vede de obicei. Mulţi spun că Manes, care la puţine secole după ce Hristos a trăit pe Pământ, a adunat în jurul lui, la una din cele mai importante adunări care a avut vreodată loc în lumea spirituală, trei mari personalităţi ale secolului al patrulea al Pământului. În această viziune imaginativă trebuia să fie exprimat un fapt cultural spiritual important. Manes a reunit aceste personalităţi cu scopul de a se sfătui asupra modului în care s-ar putea reînsufleţi încetul cu încetul acea înţelepciunea care a supravieţuit tranziţiei spre epocile postatlanteene şi pentru a-i da în viitor o strălucire din ce în ce mai mare şi din ce în ce mai glorioasă. Care sunt personalităţile pe care Manes le-a adunat pentru această memorabilă întrevedere, pe care numai viziunea spirituală o poate atinge? Prima a fost cea în care trăia în acel moment reîncarnarea lui Scythianos din timpul lui Manes; a doua a fost o reflectare fizică a lui Buddha reapărut atunci şi a treia a fost Zoroastru, reîncarnat la acea epocă. Avem, aşadar, de-a face cu un colegiu avându-l pe Manes în centru. În acest colegiu s-a hotărât planul după care toată înţelepciunea Bodhisatvilor din vremurile postatlanteene trebuia să se răspândescă în viitor. Planul pe care ei l-au stabilit pentru evoluţia viitoare a Pământului a fost păstrat şi transmis apoi acelor Misterii europene care sunt Misteriile rosicruciene. În aceste Misterii cele trei individualităti au apărut mereu; ele au fost Învăţătorii şcolilor rosicruciene, Învăţători care au trimis înţelepciunea lor Pământului ca un dar, pentru că prin această înţelepciune Hristos trebuia să fie înţeles în entitatea sa. Din această cauză, în întreaga şcoală spirituală a rosicrucienilor se priveşte cu cea mai profundă veneraţie spre vechii iniţiaţi care au păstrat străvechea înţelepciune a Atlantidei: Scythianos reîncarnat, în care era văzut marele şi venerabilul Bodhisatva al Occidentului; reflectarea lui Buddha încarnat, în care se venera, de asemenea, unul din Bodhisatvi şi, în sfârşit, Zarathas, Zoroastru reîncarnat. Se privea spre ei ca spre marii Învăţători ai iniţiaţilor europeni. Astfel de prezentări nu trebuie considerate descrieri istorice exteriorare, deşi ele caracterizează mersul faptelor istorice într-un mod mai pertinent decât ar putea-o face o descriere exterioară.

Pentru a nu cita decât un exemplu, menţionăm că în evul mediu abia dacă aţi putea afla un ţinut în care să nu fie cunoscută o anumită legendă foarte răspândită. Într-un timp în care nimeni în Europa nu ştia nimic despre Gauthama Buddha, când tradiţia lui dispăruse cu totul se povesteau multe lucruri care se găsesc în numeroase scrieri; este una din povestirile cele mai răspândite ale acestei perioade. Cândva, în India, unui rege i s-a născut un fiu cu numele Josafat. La naşterea sa s-au prezis evenimente mari, fapt pentru care era ocrotit în mod cu totul deosebit de tatăl său; el trebuia să afle doar lucrurile cele mai deosebite, să trăiască într-o fericire perfectă, să nu cunoască suferinţa şi durerea şi nici nefericirile vieţii. Josafat a crescut la adăpost de toate acestea. Dar într-o zi a ieşit din palat şi a întânit un bolnav, apoi un lepros, un bătrân şi un cadavru. El s-a întors în palatul regelui pradă unei tulburări profunde şi s-a întâmplat ca un om, Varlaam, care era pătruns până în străfundul inimii de tainele creştinismului, să îl câştige pe Josafat pentru cauza sa. După această trăire pe care a avut-o Josafat s-a făcut creştin. Aceasta este legenda din evul mediu, şi nu aveţi nevoie să recurgeţi nici măcar la Cronica Akasha, ci numai la filologia curentă pentru a înţelege ce semnifică cuvântul Joasaph. El vine de la vechiul nume Joafat, care provine de la Jodasaf; Jodasaf vine de la Yudasaf, care este identic cu Budasaf, aceste ultime două forme sunt arabe, iar Budaraf este acelaşi nume ca Bodhisatva. Astfel, ştiinţa ocultă europeană nu numai că a cunoscut pe Bodhisatva dar ea ştie şi că atunci când poate descifra numele de Josafat poate descifra şi conceptul acestui nume. Această dezvoltare sub formă de legendă a ştiinţei oculte în Occident ne dezvăluie că a fost un moment în care aceeaşi entitate care a trăit în Gauthama Buddha a devenit creştină. Fie că ştim fie că nu, acesta este adevărul.

Aşa cum tradiţiile pot rămâne în urma timpului, cum oamenii pot crede astăzi ceea ce s-a spus cu mii de ani în urmă, transmiţându-se prin tradiţii, se poate crede şi că este conform legilor lumilor superioare ca Buddha să fi rămas exact ceea ce era cu şase sute de ani înaintea erei noastre. Dar nu este aşa. El s-a înălţat, a evoluat. Şi adevăratele învăţături ale rosicrucienilor păstrează aceste adevăruri, care nu au fost exprimate decât sub formă de legende ca cea pe care tocmai v-am povestit-o. Trebuie numai să nu confundăm cu aceste învăţături adevărate ale rosicrucienilor nebuniile pe care le răspândeşte o literatură dubioasă.

În felul acesta noi regăsim în cadrul vieţii spirituale a Europei pe cel care a fost purtătorul lui Hristos, Zarathas sau Nazaratos, Zoroastru, şi care reapare din timp în timp; noi îl regăsim pe Scythianos şi, de asemenea, pe cel de al treilea mare discipol al lui Manes, pe Buddha, aşa cum era el după ce trecuse prin secolele care au urmat venirii sale.

Astfel, cunoscătorul european al iniţierii contempla răscrucea de vremuri şi percepea adevărata înfătişare a marilor Învăţători. El aflase despre Zarathas, Buddha şi Scythianos, şi ştia că prin ei se revarsă în cultura viitorului înţelepciunea venită de la Bodhisatvi; înţelepciune care trebuia să fie folosită pentru a înţelege obiectul cel mai demn de toată înţelegerea, pe Hristos. Hristos este o fiinţă fundamental diferită de Bodhisatvi, dar el nu poate fi înţeles decât dacă se reuneşte toată înţelepciunea acestora. Pentru acest motiv în şcolile oculte europene se face un rezumat sintetic al tuturor doctrinelor care au fost date lumii de cei trei mari discipoli ai lui Manes şi de Manes însuşi. Chiar dacă Manes nu a fost înţeles, va veni un timp când în cultura europeană numele lui Scythianos, al lui Buddha şi al lui Zoroastru vor avea din nou un sens. Ei vor aduce oamenilor cunoştinţele de care aceştia au nevoie pentru a-l înţelege pe Hristos; prin ei oamenii vor afla din ce în ce mai profund pe Hristos. Evul mediu a început cu o uimitoare adoraţie şi veneraţie pentru Skythianos, Buddha şi Zoroastru, după ce numele lor au fost cunoscute; începutul a fost făcut prin aceea că cel ce dorea să se facă recunoscut drept creştin în anumite comunităţi religioase creştine trebuia să rostească formula: „Îl blestem pe Skythianos, pe Buddha şi pe Zarathas“. Era o formulă răspândită în multe ţinuturi ale erei creştine, prin care se mărturisea calitatea de creştin adevărat. Dar ceea ce se credea că trebuia să fie anatemizat la acea epocă va deveni Colegiul Învăţătorilor, care va oferi omenirii înţelegerea cea mai adecvată a lui Hristos; omenirea îi va aprecia într-o zi ca marii Bodhisatvi, prin care îl va putea înţelege pe Hristos.

Astăzi, omenirea abia poate veni în întâmpinarea acestor mari Învăţători ai rosicrucianismului, ca un aport minim, în două feluri, care nu reprezintă decât un început a ceea ce va trebui să existe în viitor. Acesta nu poate fi încă înalta înţelegere a creştinismului. Acest lucru va fi făcut cu ajutorul ştiinţei spiritului de astăzi, care trebuie să redea lumii învăţăturile lui Scythianos, ale lui Zoroastru şi ale lui Buddha, nu sub forma lor veche, ci sub o formă nouă, care poate fi obţinută din ea însăşi, prin cercetare. Vom începe prin a încorpora culturii mai întâi lucrurile elementare pe care le putem învăţa de la aceştia. Creştinismul va reţine de la Buddha învătătura reîncarnării şi a karmei, într-o manieră cu totul nouă, adaptată timpului nostru. De ce se preiau azi în creştinism învăţăturile despre reîncarnare şi karma? Pentru că iniţiatii pot începe să le înţeleagă în spiritul epocii noastre, la fel cum Buddha, Marele Învăţător al reîncarnării, le-a înţeles în felul său.

Va putea fi asimilat şi Scythianos, care nu ne învaţă doar ce este reîncarnarea fiinţei omeneşti, ci şi ceea ce supravieţuieşte şi stăpâneşte din eternitate în eternitate. În felul acesta, vor fi înţelese din ce în ce mai bine esenţa lumii, fiinţa care constituie centrul universului nostru pământesc, Hristos. În felul acesta se revarsă tot mai mult în omenire învătăturile iniţiatilor. Astăzi cel ce abordează studiul ştiinţei spiritului nu poate primi decât bazele a ceea ce vor constitui cele două elemente esenţiale ale dezvoltării spirituale viitoare a omenirii. Viaţa lui Hristos, care se afundă în fiinţa interioară, va fi primul element; al doilea element va fi ceea ce aduce ca cosmologie spirituală la înţelegerea lui Hristos. Trăirea lui Hristos în inimă, cunoaşterea lumii care conduce la înţelegerea sa vor fi cele două elemente. Primul lucru pe care îl avem de făcut la începutul acestei evoluţii este de a decela atitudinea interioară corectă. Noi ne adunăm pentru a cultiva sentimente juste faţă de lumea spirituală, de tot ce-a ieşit din ea şi de om. În acest scop ne adaptăm treptat forţele spiritului nostru, astfel încât să devină capabile să-l preia pe Hristos în interiorul sufletului. Căci cu cât spiritul nostru se înnobilează şi se ridică, cu atât mai multă nobleţe va putea desfăşura Hristos în noi. Facem începutul în acest sens prin expunerea împrejurărilor elementare ale evoluţiei noastre pământeşti, prin căutarea a ceea ce ne vine de la Scythianos, Zoroastru şi Buddha, prezentând aceste lucruri sub o formă corespunzătoare timpului nostru, aşa cum ne-o transmit şi aceşti Învăţători prin evoluţia pe care ei au urmat-o până în epoca noastră. Am ajuns la punctul de a putea începe să răspândim învăţăturile elementare ale iniţierii.

NOTE

1. Noi vorbim aici depre aceste fiinţe în spiritul concepţiilor despre lume ale antichităţii; şi este justificat – într-un anumit sens – să le concepem şi astăzi la fel din punctul de vedere al ştiinţei spiritului.