Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ LUCA

GA 114


CONFERINŢA a IV-a

Centrele de Misterii din Atlantida. Nirmanakaya lui Buddha şi Copilul Iisus al liniei Nathan.
Sufletul lui Adam înainte de cădere. Reincarnarea lui Zoroastru în Copilul născut din linia lui Solomon

Bâle, l8 septembrie 1909

Faptele care sunt la originea Evangheliei – şi în particular a celei lui Luca – se vor dovedi a fi din ce în ce mai subtile, în zilele ce urmează. Din această cauză, vă rog să ţineţi seama de faptul că aceste conferinţe formează o suită, conţinutul fiecăreia având continuare în celelalte, şi că nu se poate înţelege una din ele, sau chiar mai multe dintre ele, dacă nu sunt puse în legătură unele cu altele. Această afirmaţie este valabilă mai ales pentru conferinţele de azi şi de mâine şi se aplică şi faptului că numai mâine va trebui să vă întrebaţi cum se leagă faptele expuse aici cu ceea ce s-a spus deja în mod aluziv referitor la această temă, în alte cicluri de conferinţe.

Noi am terminat ieri spunând că Nirmanakaya lui Buddha s-a revelat lumii noastre în momentul descris în Evanghelia lui Luca ca vestire făcută păstorilor. Am văzut, de asemenea, că acea întinerire a concepţiei budiste despre lume care s-a revărsat în creştinism şi care prin aceasta a fost dăruită lumii s-a realizat datorită faptului că acel corp astral primar care este abandonat de omul în dezvoltare o dată cu maturarea sa sexuală, în cazul nostru cel care fusese legat de Copilul Iisus, a fost preluat de Nirmanakaya lui Buddha, devenind una cu el, în al doisprezecelea an de viaţă a lui Iisus.

Acum trebuie să ne punem următoarea problemă. Când în dezvoltarea normală a unei fiinţe omeneşti oarecare se eliberează învelişul astral, când se „naşte“ corpul astral propriu-zis al fiinţei umane, acest înveliş astral primar se dizolvă în ansamblul lumii astrale. Aşa cum există la omul obişnuit din epoca noastră, acest înveliş primar ar fi inutilizabil pentru o entitate atât de înaltă cum era Buddha în Nirmanakaya sa. Acest înveliş astral care, prin unirea sa cu Nirmanakaya lui Buddha, a reînnoit complet budis-mul, avea deci ceva cu totul particular. În alţi termeni, trebuia ca o fiinţă într-adevăr extraordinară să se fi incarnat în Copilul Iisus, pentru ca să poată radia din ea în primii doisprezece ani de viaţă acele forţe care au fost apoi preluate de corpul său astral primar, pentru ca acesta să poată avea apoi acele forţe de întinerire la care ne-am referit ieri. Nu era deci vorba de o entitate omenească obişnuită, ci de o entitate cu totul excepţională, care a crescut în Copilul Iisus până la vârsta de doisprezece ani şi care a devenit atunci capabilă să doteze învelişul astral care îl părăsea cu toate aceste forte de întinerire.

Pentru a înţelege cum s-a putut ca un copil să acţioneze asupra învelişului său astral într-un mod cu totul diferit faţă de ceea ce se întâmplă în mod normal, ne vom servi de o comparaţie. Dacă urmărim cursul unei existenţe umane care se desfăşoară normal de la naştere până la vârstele de douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani, putem sesiza cum diferitele facultăţi care sunt latente în embrion şi în momentul naşterii se manifestă încetul cu încetul. Copilul creşte din punct de vedere fizic, dar el creşte şi pe plan spiritual; forţele sufletului său se dezvoltă în mod treptat*.

* Vezi R. Steiner, Educaţia copilului din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, GA 34 (Nota trad.)

Încercaţi acum să vă reprezentaţi cum se petrec aceste lucruri în desfăşurarea normală a unei vieţi umane şi imaginaţi-vă că am vrea să facem un experiment legat de viaţa omului, şi anume că am vrea să dăm unui om abia născut posibilitatea să se dezvolte nu în modul normal mentionat mai sus, aşa cum trebuie să fie cazul în ciclul nostru de dezvoltare. Am alege situatia în care am putea să-i dăm în mod artificial prilejul să-şi însuşească ceea ce un altul învaţă în mod normal între 12 şi 18 ani, cu o anumită prospeţime, putând să acţioneze în continuare asupra lucrurilor cu o anumită forţă creatoare. Să presupunem că vrem să facem din el în mod artificial un om de o extraordinară fecunditate de spirit. În acest caz, nu ar trebui să lăsăm copilul să se dezvolte aşa cum se face în mod obişnuit.

Aici este vorba de un fel de experiment de viaţă ipotetic. Mentionez însă răspicat că acest experiment este ales numai în mod ipotetic şi nu subînţelege că el ar trebui realizat imediat; mă servesc de el pentru a avea un termen de comparaţie, şi nu-1 recomandăm ca pe un ideal în educaţie. Am dori, aşadar, să facem dintr-un copil un spirit excepţional de inventiv, care nu dezvoltă numai o capacitate de gândire, ci care poate continua în mod creator, ajungând să promoveze la maturitate aceste facultăţi la nivelul unei productivităţi înalte. Ar trebui mai întâi să împiedicăm acest copil, din anul al şaselea sau al şaptelea, să înveţe cum învaţă ceilalţi copii, să studieze aceleaşi materii; ar trebui să-l învăţăm cele mai puţine lucruri posibil din ceea ce învaţă ceilalţi copii. Pe cât posibil ar trebui să-l lăsăm să se joace copilăreşte până la vârsta de 10-11 ani şi să-l punem în contact cu un minimum de materii de şcoală, astfel încât la nouă ani el să nu ştie să adune, iar la opt ani să citească greu. Ar trebui să înceapă abia la opt sau nouă ani să facă tot ceea ce alţi copii încep să facă la 6-7 ani. În acest caz, forţele omului s-au dezvoltat în mod cu totul diferit; sufletul transformă cu totul altfel ceea ce-i este oferit. Un copil de acest fel ar păstra până la al zecelea sau al unsprezecelea an forţele copilăreşti care în mod normal sunt reprimate prin educaţia normală; el ar putea atunci asimila cu mult mai multă ardoare ceea ce i s-ar preda şi le-ar întelege într-un mod cu totul diferit. Prin aceasta, facultăţile sale s-ar transforma şi ar deveni mult mai eficace. Copilul ar trebui să rămână deci copil cât mai mult timp posibil şi un clarvăzător ar remarca atunci că învelişul său astral, care se desprinde la pubertate, conţine forţe juvenile, proaspete, cu totul alte forţe decât în mod obişnuit. Acest înveliş astral ar putea atunci servi unei entităţi cum este, în cazul nostru, Nirmanakaya lui Buddha.

Un experiment de acest gen nu ar conduce numai la prelungirea perioadei juvenile, ci şi la faptul că anumite forţe tinere ar pătrunde în învelişul astral, putând servi din nou în Univers, astfel încât o entitate care coboară din lumile spirituale să se poată hrăni cu ele, întinerind.

Dar acest experiment oamenii de azi nu ar trebui să-1 facă. Acesta nu este un ideal de educaţie. Anumite lucruri oamenii trebuie să le lase şi în prezent în grija zeilor. Zeii le pot realiza, oamenii încă nu le pot face corect. Şi dacă, de exemplu, auzim spunându-se despre cineva care este destinat să exercite o acţiune fecundă într-un anumit domeniu că foarte mult timp el a părut puţin înzestrat şi chiar era considerat a fi prost, că nu s-a dezvoltat într-adevăr decât mai târziu, aceasta este pentru că zeii au făcut un experiment de acest fel; ei au prelungit copilăria persoanei în chestiune şi nu l-au făcut capabil să înveţe decât la o vârstă mai avansată ceea ce se învaţă în mod obişnuit mai devreme. Aceasta se vede adesea la copiii care par treji şi ințeleg uşor ceea ce le povesteşti, dar care nu vor să înveţe nimic din momentul când intră la şcoală. Zeii fac cu ei experimentul de care tocmai am vorbit.

Or, a trebuit ca ceva asemănător – dar într-o măsură infinit mai mare – să se întâmple şi cu Copilul care a crescut sub numele de Iisus şi care a oferit Nirmanakayei lui Buddha învelişul său astral atât de extraordinar de fertil. Noi abordăm aici un fapt misterios pe care fiecare este liber să-l creadă sau nu, dar pe care este posibil să-l expunem azi antroposofilor pregătiţi şi care poate fi verificat. Examinaţi toate faptele pe care le găsiţi descrise în Evanghelie sau în istoria exterioară şi veţi vedea că totul este confirmat de evenimentele planului fizic, dacă le abordaţi într-un mod just şi fără să vreţi să le judecaţi în mod prematur. Ceea ce spune ocultismul, ceea ce descrie el despre faptele lumii superioare, el le dă omenirii ca un zălog şi, dacă l-a scos din surse adevărate, el vă poate spune următoarele: Dumneavoastră puteţi verifica aceste lucruri în modul cel mai riguros, şi, dacă le veţi verifica în mod corect, veţi găsi întotdeauna confirmarea lor prin documente scrise sau prin anumite fapte naturale pe care le puteţi găsi în lumea fizică. Trebuia deci ca acei părinţi de care este vorba în Evanghelia lui Luca să nască un copil cu totul deosebit, un copil care să fie înzestrat cu forţă juvenilă, cu forţe ale copilăriei cu totul deosebite pe care să le poată păstra proaspete şi sănătoase în toate privinţele.

În condiţii normale, nu s-ar fi putut găsi un copil şi nici un cuplu de părinţi la care să fie prezente acele forţe ale copilăriei şi ale adolescenţei într-o asemenea prospeţime cum era necesar atunci. În toată omenirea acelei epoci nicăieri nu s-ar fi putut găsi, în condiţii normale, individualitatea şi părinţii care erau indispensabili pentru o asemenea incarnare, dacă nu ar fi fost posibil un fapt cu totul excepţional. Ceea ce a fost posibil în acest caz, noi putem înţelege numai dacă ne reamintim anumite învăţături ale ştiinţei spirituale.

Noi ştim că omenirea actuală care a parcurs mai multe epoci îşi are obârşia într-o omenire primitivă pe care o numim omenirea vechii perioade atlanteene; şi aceasta provenea dintr-o altă omenire, care este pentru noi cea a perioadei lemuriene. Ştiinţa spirituală ne poate da informaţii asupra mersului evoluţiei omeneşti cu totul altele decât cele ale ştiinţei oficiale, care nu se poate sprijini decât pe faptele percepute prin simţuri. Ştiinţa spirituală ne învaţă deci că omenirea a trecut prin mai multe stadii de dezvoltare: cultura greco-latină, precedată de sistemele culturale: egipteano-caldean, protoiranian şi protoindian. Ne întoarcem astfel în urmă la acea catastrofă imensă care s-a desfăşurat pe Pământul nostru când el şi-a schimbat cu totul aspectul. Altădată exista un mare continent acolo unde azi se întinde Oceanul Atlantic; acesta era vechea Atlantidă, iar regiunile locuite azi de popoarele europene, asiatice şi africane erau atunci în mare parte acoperite de mare. Acea mare catastrofă care s-a produs în elementul lichid al pământului i-a schimbat faţa. Mai înainte, cea mai mare parte a fiinţelor omeneşti locuiau atunci în Atlantida; aici s-a dezvoltat omenirea. Pe atunci, oamenii erau altfel constituiți decât cei din zilele noastre, aşa cum am explicat în repetate rânduri. Apoi, la apropierea marii catastrofe, marii conducători de popoare şi preoţii clarvăzători care au văzut-o înainte au condus populaţiile spre răsărit şi de asemenea parţial spre apus. Cei care au fost dirijați spre Occident au devenit strămoşii popoarelor din America. Deci la vechii atlanţi trebuie să căutăm strămoşii omenirii noastre actuale. Aceşti locuitori ai Atlantidei erau la rândul lor descendenţi ai unei omeniri încă mai vechi şi foarte diferită de ei care trăise într-un continent situat între Asia, Africa şi Australia actuală: vechea Lemurie. Găsiţi o descriere detaliată despre aceasta în Ştiinţa spirituală sau Ştiinţa ocultă *. Acum, voi selecta numai aspectele necesare expunerii de azi.

*  GA 13, aparuta in l. romana sub titlul Ştiinţa spirituală, la editura Arhetipşi sub titlul  Ştiinţa ocultă, la editurile Princeps şi Univers Enciclopedic. (Nota trad.)

Când, cu ajutorul Cronicii Akasha, privim înapoi până la epocile cele mai îndepărtate, găsim acolo minunata confirmare a tot ceea ce conţine Biblia şi în general ce conţin documentele religioase, şi numai atunci începem să le înţelegem în adevăratul lor sens. Ştiinţa oficială se întreabă, de exemplu, dacă ceea ce citim în Biblie despre cuplul unic Adam şi Eva, din care ar fi coborît întregul neam omenesc, este adevărat. Aceasta este o problemă care a preocupat mult mai ales din punct de vedere al ştiinţelor naturale pe savanţii mijlocului secolului al nouăsprezecelea.

Or, noi ştim, prin Cronica Akasha, că Pământul are în urma sa un trecut lung şi că o altă perioadă a precedat vârsta lemuriană. Noi şfim că Pământul este reincarnarea altor stări planetare: vechea Lună, vechiul Soare şi vechiul Saturn. Mai ştim, că Acest Pământ, aşa cum s-a dezvoltat el în mod progresiv, este chemat să adauge un al patrulea element, Eul celor trei corpuri pe care omul şi le-a format în timpul primelor incarnări ale Pământului – pe Saturn corpul fizic, pe Soare corpul eteric, pe vechea Lună corpul astral. Tot ceea ce a precedat vârsta lemuriană nu a fost decât o pregătire a acestei misiuni terestre. În perioada lemuriană, fiinţa omenească s-a organizat în aşa fel încât să devină aptă pentru a dezvolta o a patra componentă, Eul. Atunci a început a se forma un prim germene, pentru a putea dezvolta un Eu în cele trei corpuri pe care le dobândise progresiv. Se poate deci spune că prin transformările care au avut loc pe Pământ s-a acţionat asupra fiinţei umane, astfel încât ea a putut deveni purtătoarea unui Eu. Înaintea vârstei lemuriene, Pământul era deja populat, dar oamenii care îl locuiau aveau o cu totul altă formă. Aceşti oameni nu erau încă purtătorii unui Eu; ei nu dezvoltaseră decât ceea ce ei aduseseră de pe Saturn, de pe Soare şi de pe Lună: un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral; şi noi ştim care au fost în Univers evenimentele cosmice care au adus fiinta omenească la acest nivel al dezvoltării sale.

Noi ştim că la început Pământul era unit cu Soarele şi cu Luna, că mai întâi s-a retras Soarele, părăsind corpul planetar care era compus din Pământul şi din Luna actuale. Mai ştim însă şi că dacă Pământul ar fi rămas unit cu Luna toţi oamenii care existau atunci ar fi parcurs acea perioadă într-o stare durificată, mumificată, lignificată. Pentru a se împiedica aceasta, a trebuit ca toate substanţele şi entitătile de natură lunară să fie mai întâi scoase din Pământ. Oamenii au fost astfel salvaţi de la pietrificare şi lor le-a devenit posibil să ia forma actuală, iar după separarea Lunii li s-a dat posibilitatea să devină purtători de Eu. Dar toate acestea nu s-au făcut brusc. Putem spune că, mai întâi, Soarele s-a desprins în mod lent de Pământ. A existat deci un timp în care Luna, fiind încă unită cu Pământul, orice dezvoltare în continuare a omenirii era imposibilă. Materia fizică devenea din ce în ce mai densă, aşa că fiinţa omenească se îndrepta în fapt spre pietrificare. Sufletele omeneşti, deşi la un nivel inferior de evoluţie, urmau deja aceeaşi cale ca cele de azi, trecând prin incarnări succesive, părăsind după aceea corpul lor exterior, pentru a trăi în lumea spirituală şi a reveni din nou într-o incarnare pământească.

Dar înainte ca Luna să fi părăsit Pământul s-a întâmplat ceva cu totul special, o stare dificilă pentru continuarea dezvoltării Pământului, din cauza cărui fapt se poate spune că evoluţia viitoare a acestuia a devenit mai dificilă. S-a întâmplat că anumite suflete care îşi părăsiseră corpul şi care intraseră în lumea spirituală şi voiau acum să se reincarneze au găsit o substantă omenească prea dură, prea solidificată, astfel încât ele nu se mai puteau reincarna. A venit un timp când, deşi dornice să se incarneze, sufletele nu o puteau face, fiindcă corpurile pământeşti nu se mai pretau la aceasta. Numai sufletele cele mai puternice îşi mai puteau subordona această substanţă durificată pentru a se putea incarna pe Pământ. Cele mai puţin puternice, neputând coborî, au trebuit să reurce în lumea spirituală. Asemenea timpuri au existat înaintea separării Lunii.

Însă sufletele destul de puternice pentru a domina materia şi pentru a popula Pământul au devenit din ce în ce mai rare. A fost deci un timp, înaintea vârstei lemuriene, când imense regiuni ale Pământului au devenit pustii, când oamenii au devenit din ce în ce mai puţin numeroşi aici jos pe Pământ fiindcă sufletele care voiau să coboare nu găseau corpuri corespunzătoare. Ce s-a întâmplat atunci cu aceste suflete care nu-şi puteau găsi corpuri adecvate?

Ele au fost expulzate pe alte planete care se formaseră între timp în Cosmos din substanţa universală. Anumite suflete au fost trimise pe Saturn, altele pe Jupiter, Marte sau Venus, astfel încât a fost ca o mare iarnă pământească, în timpul căreia numai sufletele foarte rezistente au putut veni pe Pământ. Cele mai slabe au trebuit să fie găzduite de alte planete, care fac parte din sistemul nostru solar.

Timpul vârstei lemuriene a fost într-adevăr un timp de care se poate spune – cel puţin aproximativ – că nu exista atunci decât un singur cuplu omenesc pe Pământ, un cuplu originar care păstrase destulă forţă pentru a învinge această substanţă omenească recalcitrantă, pentru a se incarna pe Pământ şi a se menţine aici pe tot parcursul întregii existenţe a Pământului. Aceasta este, de asemenea, epoca când Luna s-a separat de Pământ, separaţie care a permis ca substania omenească să devină mai maleabilă, devenind din nou aptă să primească suflete mai slabe; descendenţii acestui prim cuplu au putut trăi din nou, astfel, într-o substanţă mai plastică decât fiinţele omeneşti care trăiseră înainte de desprinderea Lunii. Atunci, încetul cu încetul, toate sufletele care se refugiaseră pe Marte, Jupiter, Venus etc. au revenit pe Pământ şi, o dată cu înmulţirea oamenilor prin intermediul acelei perechi umane unice sufletele au revenit din Cosmos pe Pământ, devenind descendenţii primei perechi. Astfel, s-a repopulat Pământul. În ultimele timpuri ale vârstei lemuriene, până foarte târziu în epoca atlanteeană, sufletele care aşteptaseră pe alte planete să se reincarneze pe Pământ au coborât aici într-un număr din ce în ce mai mare. Ele au intrat din nou în corpuri omeneşti. Astfel Pământul s-a repopulat şi s-a născut acea populatie atlanteană de care v-am spus că a fost dirijată de Iniţiaţi prin ceea ce am numit oracolele atlanteene. Eu am caracterizat aceste oracole atlanteene după cum urmează.

În vechea Atlantidă existau mari centre de conducere. Aceste centre erau astfel organizate încât puteau fi numite oracole ale lui Marte, ale lui Jupiter, ale lui Saturn etc. Astfel de oracole diferite existau pentru că oamenii erau ei înşişi diferiţi unii de alţii. Trebuia ca sufletele care trăiseră pe Marte să fie conduse şi instruite în oracolele lui Marte, iar cele care aşteptaseră pe Jupiter în oracolele lui Jupiter etc. În timpul epocii atlanteene numai câteva suflete alese puteau fi instruite în marele oracol solar; acestea erau cele care coborau direct din primul cuplu, din cuplul viguros care se menţinuse de-a lungul crizei Pământului şi care este denumit în Biblie cu numele de Adam şi Eva. Astfel noi regăsim în Biblie ceva care este în concordanţă cu faptele Cronicii Akasha, şi aici se confirmă ceea ce ne spune Biblia şi pare atât de necrezut.

În fruntea celui mai mare dintre oracole, a celui care îşi exercita autoritatea sa asupra tuturor celorlalte şi care se numea oracolul Soarelui, se afla cel mai mare dintre iniţiaţii atlanteeni, marele iniţiat al Soarelui, care era totodată şi „Manu“-ul, ghidul populaţiei atlanteene. El este cel care, la apropierea catastrofei atlanteene, a trebuit să-şi impună sarcina de a conduce spre Orient oamenii pe care-i credea demni să întemeieze centrul, punctul de plecare al civilizaţiei postatlanteene. Printre toţi cei pe care i-a adunat în jurul lui se aflau mai ales cei care coborau în mod direct din sufletele iniţiale care supravieţuiseră iarna pământească, cei care erau într-un anumit fel moştenitorii direcţi ai primului cuplu, ai lui Adam şi Eva. Aceştia au fost în mod special ocrotiţi în anturajul marelui Iniţiat solar. Toată educaţia lor a fost orientată în aşa fel încât omenirea să poată primi mereu în momentele corespunzătoare din centrul de cultură condus de marele Iniţiat, marele Manu, impulsurile corespunzătoare.

Să presupunem că la un moment oarecare al evoluţiei omeneşti ar fi devenit necesară întinerirea culturii, fecundarea tradiţiei printr-un nou impuls, dăruirea către omenire a unui nou element civilizator. Acestui scop trebuia să i se dea o atenţie nemijlocită în centrul unde se afla iniţiatul oracolului Soarelui, şi acest lucru se realiza în mai multe feluri.

În timpul primei epoci de dezvoltare culturală post-atlanteană, anumiţi oameni pregătiţi pentru aceasta erau trimişi cam peste tot pentru a aduce diferitelor popoare, după nevoile lor, rezultatul educaţiei foarte îngrijite pe care ei o primiseră. În acest centru de oracol, ascuns într-o anumită regiune a Asiei, s-a vegheat mereu la faptul ca diferitele culturi să fie influentate în mod corespunzător.

Mai târziu însă, cinci sau şase secole după apariţia marelui Buddha, a venit un timp foarte special, când renovarea budismului devenise o necesitate. Ceea ce fusese predicat de Buddha ca o concepţie matură despre lume, o concepţie aflată la o altitudine maximă, trebuia să fie întinerită, în scopul de a putea fi prezentată omenirii cu o vigoare reînnoită. Trebuia ca oamenii să primească nişte forţe cu totul speciale de regenerare, care nu le puteau veni de la nici o mare personalitate care îşi exercita acţiunea în lumea exterioară.

Căci oricine acţionează pentru lume îşi uzează forţele, şi a-ţi uza forţele înseamnă a îmbătrâni. Noi ne-am putea întoarce în trecut şi am vedea ridicându-se cultură după cultură: mai întâi cea protoindiană, apoi cea protoiraniană, apoi cea egipto-caldeană etc. Am vedea că ele au fost toate conduse de mari conducători şi că aceşti ghizi au consacrat progresului omenirii cele mai bune forte ale lor. Marii sfinţi Rişii, Zoroastru, întemeietorul civilizatiei persane, Hermes, Moise, întemeietorii civilizaţiei caldeene, toţi au dat ceea ce aveau ei mai bun. Într-un anumit sens, ei au fost cu toţii, prin activitatea lor, cei mai buni şi cei mai drepţi dintre ghizii timpului lor. Să luăm, de exemplu, una din acele mari personalităţi ale vechii Indii; ea s-a reincarnat mereu, a reapărut în cutare sau cutare reincarnare în epoca culturală iraniană, în epoca culturală egipto-caldeană şi, prin reapariţia ei repetată, sufletul său a îmbătrânit, a devenit tot mai matur; el s-a ridicat la forţe tot mai mature, dar a pierdut forţele proaspete ale tinereţii. Un suflet care s-a perfecţionat timp de numeroase incarnări poate realiza lucruri mari, dar el a devenit un suflet bătrân. Poţi învăţa pe alţii lucruri mari, poţi aduce mari servicii omenirii, dar aceasta este întotdeauna în dauna prospeţimii şi forţelor tinereţii, atunci când ai parcurs un urcuş atât de important.

Să discutăm despre unul din cei mai mari instructori care au actionat în evoluţia omenirii: Zoroastru. El a fost cel care a putut aduce epocii sale, din profunzimi atât de mari ale lumii spirituale, sublimul mesaj al spiritului solar; el a fost cel care şi-a putut ridica fiinţa omenească până la marele spirit, care mai târziu s-a manifestat în Hristos. El spunea: „Ahura Mazdao este în Soare, el se va apropia de Pământ“ şi el vorbea despre aceasta în cuvinte mari, importante. Numai cea mai profundă cunoaştere spirituală şi înalta clarvedere a lui Zoroastru îi permiteau să contemple entitatea de care sfinţii Rişii încă mai spuneau că Vişva Karman se află dincolo de sfera solară, acea entitate pe care Zoroastru o numea Ahura Mazdao şi a cărui importanţă pentru toată evoluţia omenirii el o anunţa. Corpul lui Zoroastru era locuit de un spirit de o prodigioasă maturitate încă din vremea când a întemeiat cultura protoiraniană.

Ne putem imagina că, în incarnările sale următoare, această mare individualitate s-a ridicat din ce în ce mai sus, devenind din ce în ce mai matură, din ce în ce mai trează, din ce în ce mai bătrână şi din ce în ce mai aptă să facă cele mai mari sacrificii pentru omenire. Cei dintre dumneavoastră care au urmărit şi alte conferinţe ale mele ştiu că Zoroastru a lepădat corpul său astral care a retrăit în Hermes, ghidul culturii egiptene, şi că el a predat corpul său eteric lui Moise, conducătorul vechiului popor ebraic. Toate acestea se pot face numai când ai un suflet extrem de evoluat. Atunci poţi deveni o individualitate atât de dezvoltată ca cea a lui Zoarastru care, şase secole înaintea erei noastre şi în timp ce Buddha propovăduia în Indii, a apărut şi a propovăduit în Caldeea în persoana lui Nazarathos sau Zarathos, acest mare instructor care a fost şi maestrul lui Pitagora*. Iată ce a putut deveni marele suflet care fusese ghidul, fondatorul civilizaţiei persane. El existase până în acest moment, devenind din ce în ce mai matur. Dar, ceea ce era acum necesar, regenerarea budismului, acest suflet nu o putea realiza. Lui îi era imposibil să furnizeze forţele juvenile, de reînnoire, care trebuiau să aibă ca semn distinctiv acela de a fi fost dezvoltate la un copil până la pubertate, pentru a fi cedate după aceea Nirmanakayei lui Buddha. Acestea, entitatea lui Zoroastru niciodată nu le-ar fi putut înfăptui, tocmai datorită faptului că din incarnare în incarnare ea se ridicase atât de sus. Din această cauză nu i-ar fi fost posibil să se dezvolte într-un copil de la începutul erei noastre, într-un mod care să facă posibil ceea ce devenise necesar.

* Vezi R. Steiner, Orientul în lumina Occidentului, GA 113, (Nota trad.)

Aşadar, dacă se trec în revistă toate individualităţile care s-au desfăşurat la acea epocă, nu se găseşte nici un om care să se fi putut naşte acum şi care să fi avut forţa să se dezvolte în aşa fel încât la vârsta de doisprezece ani să fi fost capabil să cedeze forţele juvenile, împrospătătoare, care să dea o nouă tinereţe budismului. Ne-am îndreptat privirea asupra marii, unicei personalităţi a lui Zoroastru, pentru a semnala ceva extraordinar, putând să ne spunem că însăşi individualitatea lui Zoroastru era inadecvată pentru însufleţirea corpului lui Iisus până la momentul când acesta ar fi îndepărtat învelişul său astral, în vederea unirii acesteia cu Nirmanakaya lui Buddha.

De unde provenea deci marea şi întăritoarea forţă a corpului lui Iisus? Ea provenea de la marea Lojă-mamă a omenirii pe care o conduce Iniţiatul solar, Manu. Copilului născut din părinţii pe care Evanghelia lui Luca îi numeşte Iosif şi Maria i-a fost încredinţată o mare forţă a personalităţii care fusese mai întâi ocrotită, cultivată în marea Lojă-mamă, în marele Oracol solar. În acest copil a intrat cea mai bună şi mai puternică individualitate – dar ce individualitate?

Pentru a şti care este individualitatea care a pătruns astfel în Copilul Iisus, trebuie să ne întoarcem foarte departe în urmă, înaintea epocii în care a exercitat Lucifer influenia sa asupra omenirii, înainte ca această influenţă să se fi răspândit în corpul astral al omului. Or, această influenţă s-a exercitat asupra omenirii chiar în epoca când cuplul originar principal popula Pământul. Acest prim cuplu omenesc a fost destul de puternic pentru a învinge, ca să spunem aşa, substanţa pământească, astfel încât să se poată incarna, dar el nu era destul de puternic pentru a rezista influenţei luciferice. Aceasta s-a exercitat deci, şi efectele sale s-au extins în egală măsură la corpul astral al acestui prim cuplu, ceea ce a avut drept consecinţă împiedicarea parţială a forţelor care erau în Adam şi Eva de a se transmite pe calea sângelui la descendenţii lor, prin sângele acestora. A trebuit deci lăsat corpul fizic să se reproducă în diferitele neamuri, dar o parte a corpului eteric a fost conservat în centrul de unde se dăduse o anumită directie omenirii. Aceasta se exprima prin cuvintele: „Oamenii au mâncat din arborele cunoaşterii binelui şi răului“, cu alte cuvinte, ceea ce a venit din influenta luciferică. Dar s-a spus, de asemenea: „Acum trebuie să le luăm însă şi posibilitatea de a gusta şi din arborele vieţii“, ceea ce înseamnă că o anumită cantitate de forţe ale corpului eteric a fost reţinută şi nu a fost transmisă descendenţilor. Existau deci la Adam anumite forţe care i-au fost luate după „căderea în păcat“. Acea parte a lui Adam care rămăsese inocentă a fost conservată, protejată în marea Lojă-mamă a omenirii. Acesta era ca să zicem aşa sufletul lui Adam, astfel cum era el înainte de a fi fost întinat de păcat, care nu a fost antrenat în ceea ce-l va conduce la „căderea în păcat“. Aceste forţe originare ale lui Adam au fost deci conservate. Ele dăinuiau şi au fost dirijate ca un fel de „Eu provizoriu“ spre locul unde s-a născut copilul lui Iosif şi al Mariei; în primii săi ani, acest Copil Iisus poseda deci forţa primului strămoş al omenirii pământene.

Acest suflet fusese păstrat foarte tânăr. El nu fusese condus prin diferite incarnări, ci fusese păstrat pe o treaptă foarte primitivă de evoluţie - ca atunci când am reţine copilul în mod artificial în cadrul experimentului nostru ipotetic educativ. Cine trăia deci în copilaşul născut din Iosif şi din Maria? Cel dintâi strămoş al omenirii, „vechiul Adam“, ca un „nou Adam“. Aceasta o ştia deja Sfântul Pavel (1 Cor. 15, 45); este ceea ce se ascunde în spatele cuvintelor sale. Aceasta o ştia şi Luca, autorul Evangheliei lui Luca, care a fost elev al Sfântului Pavel. Datorită unui asemenea fapt Luca vorbeşte despre toate acestea într-un mod cu totul special. El ştia că era necesară o condiţie foarte specială pentru ca această substanţă spirituală să poată fi coborâtă în omenire; el ştia că este necesară o înrudire care să urce până la Adam. Din acest motiv, el a dat o genealogie a lui Iosif care urcă până la Adam, o genealogie care iese în mod direct din lumea spirituală. De aici, în modul de exprimare a lui Luca, el îşi are originea în Dumnezeu, el este „Fiu al lui Dumnezeu“. În textul lui Luca, arborele genealogic urcă până la Dumnezeu (Luca, 3, 23–38).

Un mister foarte profund se ascunde tocmai în ceea ce numim capitolul genealogiei din Evanghelia lui Luca: trebuia ca acelaşi sânge să curgă de-a lungul generaţiilor şi să fie păstrat fără întrerupere până la ultimul descendent, pentru ca, timpurile fiind împlinite, să poată fi dirijat în jos spiritul, spre aceşti descendenţi. Astfel s-a unit cu corpul născut din Iosif şi Maria acest spirit infinit de tânăr, acest spirit neatins de destinele Pământului, acest suflet tânăr ale cărui forţe, dacă am vrea să le găsim, ar trebui să le căutăm în vechea Lemurie. Acest spirit era singurul destul de puternic pentru a iradia în totalitate învelişul astral al lui Iisus şi capabil, în momentul când acesta a fost lepădat, să lase acolo forţele de care el avea nevoie pentru a se uni în mod fertil cu Nirmanakaya lui Buddha.

Putem să ne întrebăm: Ce ne descrie în fond Evanghelia lui Luca când începe a vorbi de Iisus din Nazaret? Ea ne descrie mai întâi un om care prin înrudirea de sânge îşi derivă corpul său fizic până sus, la Adam, până la timpurile când, în cadrul pustiirii Pământului, omenirea a fost salvată de un cuplu primordial. Apoi, plasându-se în mod net în punctul de vedere al reincarnării, ea ne descrie un suflet care a aşteptat mai mult timp ca oricare altul înainte de a se incarna. Acest suflet al lui Adam de dinainte de cădere îl regăsim în Copilul Iisus. Oricât de fantastic poate apărea aceasta oamenilor de azi, ne este permis să afirmăm că acea individualitate care a fost dirijată de marea Lojă-mamă a omenirii spre Copilul Iisus nu cobora numai din neamurile, fizic vorbind, cele mai vechi ale omenirii cât priveşte fizicul, dar ea era chiar reincarnarea primului membru al omenirii.

Acum, ştim cine era cel care a fost prezentat în Templu şi arătat lui Simon, cine era cel care după Luca era „Fiul lui Dumnezeu“. Nu despre omul contemporan vorbeşte Luca, ci el mărturiseşte că acest om este reincarnarea celui care a fost mai înainte, care a fost în calitate de cel mai vechi părinte originar, înrudit prin sânge, al tuturor neamurilor omeneşti.

Dacă rezumăm toate cele spuse, trebuie să precizăm următoarele: în secolul al cincilea, al şaselea înaintea erei noastre, în India a trăit marele Bodhisattva, care avea ca misiune să aducă omenirii acele adevăruri care trebuiau încetul cu încetul să ia naştere în sânul acestei omeniri. El a dat în acest sens impulsul necesar. Prin aceasta, a devenit atunci Buddha. Din această cauză, nu se va mai reincarna într-un corp pământesc care să corespundă întru totul individualităţii sale. Dar el a apărut într-o Nirmanakaya, în ceea ce se cheamă „corpul transformărilor“, dar numai până la lumile eterică şi astrală. Păstorii, deveniţi pentru un moment clarvăzători – fiindcă trebuia ca ei să vadă ceea ce le era anunţat –, l-au contemplat sub forma unei legiuni de îngeri. El s-a aplecat asupra Copilului Iisus, născut din Maria şi Iosif, şi există un scop pentru care s-a aplecat tocmai asupra acestui copil.

Învăţământul pe care marele Buddha l-a putut da omenirii a trebuit în mod necesar să aibă o formă matură; el este dificil de înţeles, el se află la o mare înălţime spirituală. Pentru ca toţi să poată profita de el, trebuia ca în ceea ce cucerise Buddha însuşi să se infiltreze un element de tinereţe şi de prospeţime. Acest element, Buddha trebuia să-1 absoarbă dinspre Pământ, în timp ce el se înclina spre un copil ale cărui forţe tinere le va putea prelua, forţe care erau conţinute în învelişul astral care se va desprinde la pubertate. Acest copil avea ca suflet sufletul-mamă al omenirii, a cărui tinereţe fusese conservată de-a lungul epocilor; şi el a trăit în aşa fel încât a trecut forţele sale tinere în corpul său astral, care s-a desprins după aceea, s-a ridicat şi s-a unit cu Nirmanakaya lui Buddha.

Aceste fapte nu sunt totuşi singurele care să ne poată face să înţelegem minunatul mister din Palestina: ele nu constituie decât una din feţe. Înţelegem acum cine s-a născut în Betleem când Iosif si Maria s-au dus acolo venind din Nazaret şi cine a fost vestit păstorilor. Însă aceasta nu este totul. La începutul erei noastre, s-au întâmplat multe evenimente excepţionale şi semnificative pentru ca să se poată înfăptui cel mai mare eveniment al evoluţiei omeneşti. Pentru a face inteligibil ceea ce a condus puţin câte puţin la acest eveniment capital, mai trebuie să ţinem cont şi de ceea ce urmează. La vechiul popor evreu exista neamul lui David. Toţi cei pe care îi reunim sub acest nume se raportează la acest strămoş comun. Dumneavoastră puteţi vedea în Biblie că David avea doi fii, Solomon şi Nathan (2, Regi 5, 14). Aşadar, două linii de descendenţi se trag din strămoşul comun, David; două linii, cea a lui Solomon şi cea a lui Nathan, coborau deci din David. Prin urmare, lăsând la o parte verigile intermediare, putem spune că la începutul erei noastre existau în Palestina atât descendenţii liniei Solomon, cât şi descendenţii liniei Nathan. Or, un descendent al lui David, aparţinând liniei Nathan, trăia la Nazaret sub numele de Iosif. El avea de soţie pe Maria. Şi trăia, de asemenea, un descendent al lui David aparţinând liniei Solomon, care trăia la Betleem şi se numea de asemenea Iosif. Nu este nimic extraordinar în faptul că doi oameni descendenţi ai casei lui David se numesc amândoi Iosif şi că fiecare din ei este căsătorit cu câte o femeie pe care Biblia o numeşte Maria. Se aflau deci în Palestina, la începutul erei noastre, atât descendenţi ai liniei solomonice, cât şi ai liniei nathanice, amândouă aparţinând neamului lui David. Ca descendent al liniei nathanice a lui David, găsim un bărbat purtând numele de Iosif din Nazaret având ca soţie pe Maria. Dar găsim şi ca descendent al liniei solomonice, la Betleem, un alt bărbat care poartă tot numele de Iosif. Nu este de mirare că trăiesc doi bărbati din neamul lui David care se numesc amândoi Iosif şi că amândoi sunt căsătoriţi cu câte o Maria, cum le numeşte Biblia. Aşadar, la începutul erei noastre, există în Palestina două cupluri parentale; ambele poartă numele Iosif şi Maria. Unul aparţine liniei solomonice, adică „liniei regale“; celălalt, cel din Nazaret, aparţine liniei nathanice, adică „liniei sacerdotale“. Părinţii acestei linii a lui Nathan sunt cei care au avut copilul de care v-am vorbit ieri şi astăzi şi care a dat naştere învelişului astral pe care l-a putut prelua Nirmanakaya lui Buddha. Aceşti părinţi ai liniei nathanice s-au dus de la Nazaret la Betleem în momentul când copilul lor trebuia să se nască, după cum ne spune Luca, „pentru recensământ“ (Luca 2, 4-5). Acestea ni le descrie genealogia aflată în Evanghelia lui Luca.

Celălalt cuplu de. părinţi, care la început nici nu locuia la Nazaret – căci Evanghelia trebuie luată ad litteram –, trăia la Betleem, ceea ce ne este descris de Evanghelia lui Matei (Matei 2,1). Evangheliile ne spun întotdeauna adevărul, nu avem nici o nevoie de a căuta în ele nişte subtilităţi, iar oamenii vor ajunge, datorită antroposofiei, să accepte litera Evangheliilor. Din acest cuplu al liniei Solomon s-a născut de asemenea un copil care se numeşte Iisus. Şi în corpul acestui copil sălăşluieşte o individualitate puternică. Dar el avea mai întâi o altă misiune de împlinit – înţelepciunea Universului este profundă –, acest copil nu era chemat să dea forţele sale tinereşti învelişului astral; el era chemat să aducă omenirii ceea ce poate aduce numai un suflet matur. Acest copil a fost dirijat de către toate forţele implicate pentru a putea deveni reincarnarea lui Zoroastru, acea individualitate care în vechiul Iran vorbise de Ahura Mazdao, care putuse ceda corpul său astral lui Hermes şi corpul său eteric lui Moise, şi care a apărut din nou în Caldeea în persoana marelui maestru al lui Pitagora, Zarathos sau Nazarathos. Eul lui Zoroastru s-a reincarnat în copilul despre care Evanghelia lui Matei ne spune că era născut din părinţii numiţi Iosif şi Maria, din linia regală, din linia lui Solomon a casei lui David, şi care, iniţial, locuiau la Betleem.

Găsim deci la Matei o parte a adevărului şi la Luca cealaltă parte. Amândouă povestirile trebuie să fie luate ad litteram, căci adevărul este complex. Noi ştim acum cine este individualitatea care s-a născut din linia sacerdotală a casei lui David. Dar ştim, de asemenea, că din linia regală s-a născut individualitatea care, în calitate de Zoroastru, a acţionat odinioară în Iran, când el a întemeiat magia regală a vechiului regat al Iranului. Astfel, cele două individualităţi au trăit una aproape de alta: tânăra individualitate a lui Adam în copilul liniei sacerdotale şi individualitatea lui Zoroastru în copilul liniei regale, amândoi aparţinând casei lui David.

Vom vedea mâine de ce şi cum s-a întâmplat aceasta şi în ce mod a fost orientată evoluţia după aceea.