Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ LUCA

GA 114


CONFERINŢA a V-a

Confluenţa marilor curente spirituale ale budismului şi zoroastrismului în Iisus din Nazaret.
Copilul Iisus al liniei nathanice şi Copilul Iisus al liniei solomonice

Bâle,19 septembrie 1909

Marile curente spirituale ale umanităţii care străbat lumea au fiecare o misiune specială. Ele nu străbat lumea izolat, ci rămân distincte numai în anumite epoci; după aceea ele se încrucişează şi se fecundează reciproc în multiple feluri. Evenimentul din Palestina reprezintă tocmai una din aceste mari, imense confluenţe de curente spirituale ale omenirii. Noi avem sarcina de a ne aduce acest eveniment cu tot mai multă claritate înaintea sufletelor. Dar concepţiile despre lume nu evoluează cum ne-am putea noi imagina în mod abstract, trecând prin atmosferă şi unindu-se după aceea în acelaşi punct. Concepţiile despre lume trec prin fiinţe, prin individualităţi. Acolo unde apare, pentru prima oară, o concepţie despre lume, ea are ca suport o individualitate. Acolo unde confluează curenţi spirituali şi se fecundează reciproc, ceva cu totul special trebuie să se întâmple şi cu cei care sunt purtătorii lor.

Poate că în conferinţa de ieri unora li s-a părut foarte complicat modul în care cele două mari curente ale lui Buddha şi Zoroastru s-au întâlnit în evenimentul din Palestina. Dacă am vorbi într-un mod abstract fără să plecăm de la evenimente concrete, ne-ar fi suficient să arătăm cum se leagă aceste două curente. Dar, în calitate de antroposofi, avem datoria să arătăm şi care sunt individualităţile care au fost purtătoarele acestor două concepţii despre lume, precum şi ceea ce aveau ele particular, căci antroposoful trebuie să evite abstracţiunea şi să pătrundă mereu mai mult în concret. Nu trebuie să vă mirati deci că acolo unde trebuia să se întâmple ceva aşa de măreţ, aşa de prodigios, găsim şi o mare complexitate exterioară a faptelor. Fuziunea curentului lui Zoroastru cu cel al lui Buddha nu se putea opera decât în urma unei lungi pregătiri.

Noi vedem cum s-a infiltrat şi a acţionat budismul în personalitatea unui copil născut din cuplul Iosif şi Maria, aparţinând liniei sacerdotale, nathanice, a casei lui David, copil care ne este descris de Evanghelia lui Luca. Pe de altă parte, ne aflăm în prezența cuplului de părinţi numiţi de asemenea Iosif şi Maria, aparţinând liniei regale a lui Solomon, cu copilul lor, Iisus, care locuia iniţial la Betleem, aşa cum ne este descris în Evanghelia lui Matei. Acest Copil Iisus al liniei solomonice a fost purtătorul individualităţii care, altădată, fondase prima civilizaţie persană, a lui Zoroastru. Astfel, la începutul erei noastre, au trăit una lângă alta două individualităţi care reprezentau ambele curente, pe de o parte pe cel al lui Buddha, astfel cum îl descrie Evanghelia lui Luca, şi, pe de altă parte, cel al lui Zoroastru, astfel cum îl descrie Evanghelia lui Matei. Datele de naştere ale celor doi copii nu coincid.

Astăzi vă voi vorbi despre ceva care, bineînţeles, nu se află în Evanghelii, dar dumneavoastră veţi înţelege cu atât mai bine chiar Evangheliile atunci când veţi cunoaşte anumite fapte revelate de Cronica Akasha şi despre care Evangheliile nu ne relatează decât efectele, consecinţele, neputându-le dezvălui pe ele însele. Să nu uităm că următoarele cuvinte care se află la sfârşitul Evangheliei lui Ioan se aplică tuturor Evangheliilor: „Toate cărţile din lume nu ar fi suficiente pentru a descrie evenimentele care ar fi de descris“ *. Revelaţiile care au fost date omenirii prin creştinism nu sunt dintre cele închise într-o carte şi răspândite sub această formă definitivă în lume. Căci sunt foarte adevărate aceste cuvinte: „Eu sunt cu voi toate zilele, până la sfârşitul lumii“ (Matei 28, 20). Nu ca un mort este aici Hristos, ci ca un viu, iar ceea ce are să ne dea poate fi mereu aflat de la El de către cei ai căror ochi spirituali sunt deschişi. Creştinismul este un curent spiritual viu şi revelaţiile sale se vor continua atâta timp cât oamenii vor fi capabili să le primească: Eu voi menţiona deci astăzi anumite fapte ale căror consecinţe sunt descrise în Evanghelii, dar care ele însele nu se află acolo. Dumneavoastră le puteţi însă confrunta cu evenimentele exterioare şi le veţi găsi confirmate acolo.

* Acest citat din Evanghelia lui Ioan, cap. 20, verset 25, este tradus astfel: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă ar fi scrise cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin“.

Cei doi copii Iisus s-au născut, aşadar, la câteva luni diferenţă. Dar atât Copilul Iisus din Evanghelia lui Luca cât şi Ioan Botezătorul s-au născut destul de târziu pentru ca uciderea pruncilor să nu-i fi putut atinge. Aţi reflectat vreodată la faptul că cei care citesc ceea ce ni se spune despre masacrarea copiilor din Betleem ar fi trebuit să se întrebe: Cum se face că Ioan Botezătorul a putut supravieţui? Dar faptele sunt astfel încât le puteţi găsi confirmarea împotriva oricăror obiecţii.

Gândiţi-vă că Copilul Iisus al Evangheliei lui Matei a fost luat de părinţii săi în Egipt şi că Ioan Botezătorul s-a născut cu puţin timp înainte sau cam în acelaşi timp. Or, după părerea curentă, Ioan Botezătorul a rămas în Palestina şi el ar fi trebuit să piară în masacrul ordonat de Irod. Dumneavoastră vedeţi că trebuie reflectat la toate acestea, căci, dacă într-adevăr toţi copiii până la doi ani fuseseră omorâţi, Ioan ar fi trebuit să fie de asemenea omorât. Dar totul se clarifică dacă ne referim la ceea ce spune Cronica Akasha, cu alte cuvinte că evenimentele povestite de Evanghelia lui Matei şi cele la care se referă la Evanghelia lui Luca nu au avut loc în acelaşi timp, deci naşterea lui Iisus aparţinând liniei Nathan nu coincide cu momentul măcelului pruncilor din Betleem. Acelasi lucru este valabil și în cazul lui Ioan Botezătorul.

Deşi intervalul nu este decât de câteva luni între cele două serii de evenimente, acesta este suficient pentru a face lucrul posibil.

Alte fapte vă vor permite să înţelegeţi mai bine şi pe Iisus al Evangheliei lui Matei. În acest copil s-a incarnat individualitatea pe care noi o cunoaştem ca fiind Zoroastru, despre care ştim că în cadrul culturii protoiraniene a dat poporului său persan învăţătura despre existenţa lui Ahura Mazdao, a marii fiinţe solare. Pe aceasta trebuie să ne-o reprezentăm ca fiind partea spirituală-sufletească a ceea ce soarele fizic reprezintă aspectul fizic, exterior. De aceea, Zoroastru putea spune: „Nu priviţi numai razele soarelui fizic, ci contemplaţi marea fiinţă care ne trimite acţiunea sa binefăcătoare pe plan spiritual, aşa cum soarele fizic ne trimite acţiunile sale benefice prin lumina şi căldura sa“. Ahura Mazdao, care mai târziu se va numi Hristos, a fost anunţat de Zoroastru poporului Persiei. El încă nu îl anunţa ca pe o fiinţă care ar fi trăit pe Pământ; el nu putea decât să arate spre Soare şi să spună: „El este acolo sus. El se apropie încetul cu încetul de Pământ şi va locui, cândva, aici jos într-un corp fizic“. Aici ni se lămureşte şi imensa diferentă care separă zoroastrismul de budism. Între acestea două există o diferență care era considerabilă atâta timp cât ele au fost separate; această diferenţă s-a şters în momentul când ele s-au contopit şi au fost întinerite de evenimentele din Palestina.

Să aruncăm din nou o privire asupra a ceea ce dăduse Buddha omenirii. Am caracterizat mai sus învăţătura sa asupra Cărării octuple ca fiind ceea ce trebuie să dobândească sufletul uman dacă vrea să scape de consecinţele funeste ale karmei. Ceea ce a dat Buddha lumii este ceea ce, cu timpul, oamenii trebuie să dezvolte prin propria lor reflecţie şi prin forţa lor morală în Milă şi în Iubire. V-am spus, de asemenea, că momentul în care ființa numită Bodhisattva a apărut în Buddha a fost un moment unic. Dacă aceasta nu s-ar fi întâmplat, dacă Bodhisattva nu s-ar fi incarnat complet în corpul lui Gautama Buddha, niciodată ceea ce noi numim legea, „Dharma“, nu ar fi putut trece în sufletele tuturor oamenilor, ceea ce noi numim legitatea, „Dharma“, pe care omul o poate dezvolta prin sine însuşi când el îşi eliberează astralitatea pentru a se îndepărta efectele funeste ale karmei. La aceasta se face aluzie într-un mod grandios în frumoasa legendă atunci când se spune că Buddha ajunge să „învârtă roata legii“, ceea ce înseamnă că, în adevăr, de la iluminarea lui Bodhisattva în Buddha a pornit asupra întregii omeniri un val mare, având drept consecinţă faptul că oamenii au putut dezvolta ulterior „Dharma“ prin propriul lor suflet şi să se ridice încetul cu încetul până pe culmile Cărării octuple. În învăţătura dezvoltată de Buddha, se află originea simţului moral care a fost pus în fiinţa omenească terestră.

Aceasta a fost sarcina acestui Bodhisattva. Putem sesiza modul cum sunt repartizate diferitele sarcini marilor individualităţi atunci când găsim în budism, de la început, în mod grandios şi plin de forţă, tot ceea ce omul poate vieţui ca fiind marele său ideal.

Idealul sufletului omenese, ceea ce este fiinţa umană, ceea ce poate ea deveni, iată conţinutul predicii lui Buddha. Acesta era suficient pentru individualitatea de care ne ocupăm. În budism totul este interiorizare, totul se referă la om şi la dezvoltarea sa; în adevăratul budism iniţial nu se găseşte nici o urmă de învăţătură cosmologică, chiar dacă ea a fost introdusă mai târziu, căci trebuia ca totul să fie legat. Dar adevărata misiune a lui Bodhisattva constă în a aduce oamenilor învăţătura despre interioritatea propriului lor suflet. Iată de ce în unele din predicile sale Buddha chiar evita să spună ceva deosebit despre contextele cosmice. Totul este prezentat aici în aşa fel, încât, dacă sufletul omenesc lasă să acţioneze asupra lui învăţătura lui Buddha, el să se poată ameliora din ce în ce mai mult. Omul este conceput ca o fiinţă în sine; se face abstractie de marele sân matern al universului din care el s-a născut. Pentru că aceasta a fost misiunea specială a lui Bodhisattva, învăţătura lui Buddha, atunci când este recunoscută ca adevărată, acţionează cu atâta căldură şi atât de profund asupra sufletului uman şi din această cauză ea apare sufletului uman care vrea să se ocupe de ea atât de pătrunsă de sentiment, de căldură interioară, atunci când, întinerită, apare în Evanghelia lui Luca.

Cu totul alta era misiunea celui care s-a incarnat în vechiul popor persan sub numele de Zoroastru. Acesta, dimpotrivă, învăţa pe oameni să cunoască pe Dumnezeul exterior; el îi făcea să înţeleagă în mod spiritual vastul Cosmos şi să-l pătrundă prin spirit. Buddha dirija atenţia spre viaţa interioară şi spunea: „Când omul se dezvoltă, din ignoranţă ies încetul cu încetul cele «şase organe» pe care le-am enumerat: cele cinci organe de simţ şi Manas-ul“. Dar tot ceea ce este în fiinţa omenească a ieşit din vastul Univers. Ochii noştri nu ar percepe lumina dacă lumina n-ar fi făcut să se nască ochiul din organism. „Ochiul a fost făcut de lumină pentru lumină“, spunea Goethe [4], şi acesta este un adevăr profund. Plecând de la organe nediferenţiate care existau odinioară în corpul omenesc, lumina a format ochiul. La fel, toate forţele spirituale ale Universului au contribuit la formarea fiinţei umane. Ceea ce este în interiorul ei a fost mai întâi organizat din forţele divine-spirituale. Din această cauză, pentru orice aspect interior există un corespondent exterior. De afară, ele pătrund în fiinţa umană şi se află apoi în ea.

Zoroastru a avut ca misiune să atragă atenţia asupra a ceea ce este exterior, asupra celor ce există în anturajul omului. El vorbeşte, de exemplu, despre „Amşaspande“, despre marile genii, din care menţionează primele şase; în realitate sunt douăsprezece, dar celelalte şase sunt ascunse. Aceste Amşaspande acţionează din afară, construind, formând organele omeneşti. Zoroastru a arătat că aceşti creatori ai fiinţei umane se găseau îndărătul organelor de simţ. El atrage atenţia asupra marilor genii (spirite)*, asupra forţelor care există în afara noastră, pe când Buddha vorbea despre ceea ce acţionează în interiorul fiinţei umane, forţe ascunse în om. Zoroastru vorbea, de asemenea, şi despre anumite fiinţe inferioare Amşaspandelor, cele douăzeci şi opt de „Izarde“ sau „Izede“, a căror actiune se exercită de asemenea din afară spre interior asupra organizării interne a fiinţei omeneşti. El se referea şi în acest caz la spiritul care este în Univers, la condiţiile exterioare. Şi în timp ce Buddha vorbea de substanţa gândirii de unde se ridică ideile care emană din sufletul omenesc, Zoroastru vorbea de „Farohari“ sau „Ferueri“ sau „Frawarshai“, de gânduri universale, creatoare, care ne înconjoară şi care sunt dispersate în lumea întreagă. Căci ceea ce are în fapt omul ca idei este prezent peste tot în Univers.

* Explicaţia din paranteză nu se află în textul original. (Nota trad.)

Astfel, Zoroastru avea misiunea de a face cunoscută o concepţie despre lume care avea ca obiect descoperirea, înţelegerea lumii exterioare. El trebuia să dea o concepţie despre lume unui popor care trebuia să intervină, prin muncă, să prelucreze lumea exterioară. Misiunea sa se acorda în mod perfect cu caracteristicile vechiului popor persan. S-ar putea, de asemenea, spune că Zoroastru era destinat să stimuleze forţa şi abilitatea îndreptată spre activitatea exterioară, deşi s-a exprimat sub o formă care poate părea respingătoare pentru omul de azi. El căuta să inducă în oameni forţă, hărnicie şi siguranță pentru acţionarea exterioară prin lămurirea faptului că omul nu este numai ascuns în el însuşi, ci că se află în sânul unei lumi divine-spirituale. Aceasta a fost misiunea sa, de a induce o astfel de stare de conştienţă încât omul să ajungă să-şi spună: În orice loc ai fi în lume, tu nu eşti singur; tu eşti într-un Cosmos plin de spiritualitate şi faci parte dintre spiritele şi zeii Universului; eşti născut de spirit şi te odihneşti în el; cu fiecare inspiraţie, preiei spiritul divin în tine, cu fiecare expirație, tu aduci un sacrificiu marelui Spirit. Din această cauză, iniţierea făcută de Zoroastru trebuia să fie, corespunzător misiunii sale, diferită de cea a celorlalţi mari ghizi spirituali ai omenirii .

Să reamintim acum ce putea face individualitatea care se incarnase în Zoroastru. Ea se afla la un grad atât de înalt de evoluţie încât putea pregăti curentul cultural care avea să urmeze după cultura vechii Persii, cultura egipteană. Zoroastru a avut doi elevi: individualitatea care a fost mai târziu Hermes Egipteanul şi cel care a fost mai târziu Moise. Când aceste două ființe s-au reincarnat pentru a acţiona din nou în omenire, corpul astral al lui Zoroastru pe care îl oferise ca sacrificiu a fost încorporat lui Hermes. În Hermes Egipteanul trebuie să vedem o reincarnare a corpului astral al lui Zoroastru. Aceasta s-a întâmplat pentru ca să poată să renască în lumea exterioară tot ceea ce Zoroastru preluase în sine ca ştiinţă exterioară. Cât priveşte corpul eteric al lui Zoroastru, el a fost transmis lui Moise; şi cum tot ceea ce se dezvoltă în timp se leagă de corpul eteric, Moise a fost capabil de îndată ce a devenit conştient de tainele corpului său eteric să trezească evenimentele trecutului în imagini grandioase, aşa cum le găsim în Geneză. Zoroastru a continuat deci să acţioneze prin forţa individualităţii sale, instaurând, influenţând cultura egipteană şi cultura vechilor evrei care a derivat din ea.

O astfel de individualitate este menită la lucruri mari şi prin Eul său. Eul lui Zoroastru a continuat să se reincarneze în alte personalităţi. Căci o individualitate care a ajuns până în acest punct poate întotdeauna să sanctifice un corp astral şi să dea forţe unui corp eteric, chiar după ce s-a desprins de cele pe care ea le poseda la origine. Astfel şi Zoroastru s-a reincarnat cu şase secole înaintea erei noastre şi a apărut în Caldeea în persoana lui Zarathas sau Nazarathos, care a fost instructorul şcolii oculte caldeene şi totodată maestrul lui Pitagora, şi a putut ajunge la o cunoaştere foarte aprofundată a lumii exterioare. Când pătrundem în înţelepciunea caldeenilor cu o înţelegere adevărată, cu ajutorul a ceea ce ne poate da nu antropologia, ci antroposofia, ne putem face o idee despre ceea ce a învăţat Zoroastru, în persoana lui Zarathos, în şcolile oculte din Caldeea antică. Tot ceea ce Zoroastru putea comunica şi aduce lumii era orientat, aşa cum am văzut, spre lumea exterioară pentru a aduce ordine şi armonie în aceasta. Din această cauză, făcea parte din misiunea lui Zoroastru şi arta de a întemeia şi organiza state într-un mod care să corespundă mersului omenirii şi care să permită ordinea socială. Deci pe bună dreptate discipolii săi puteau fi numiţi, întotdeauna, nu numai mari Magi şi mari Iniţiaţi, dar şi mari Regi, adică organizatori ai ordinii sociale.

În şcolile caldeene persista un mare ataşament pentru individualitatea – nu personalitatea – lui Zoroastru. Aceşti înţelepţi ai Orientului se simţeau înrudiţi cu ilustrul lor ghid spiritual. Ei vedeau în el „steaua omenirii“, căci „Zoroastru“ este anagrama expresiei „stea de aur“ sau „stea a luminii“. Ei vedeau în el reflectarea Soarelui însuşi. Şi reapariţia Maestrului lor la Betleem nu putea scăpa adâncii lor înţelepciuni. Ghidaţi de „steaua“ lor, ei i-au adus simbolurile a ceea ce el dăduse mai bun omenirii. Cel mai bun lucru care se putea da unui om prin curentul spiritual al lui Zoroastru era ştiinţa despre lumea exterioară, despre tainele Cosmosului, preluată în corpul astral, în gândire, sentiment şi voinţă, astfel încât discipolii lui Zoroastru doreau să-şi impregneze gândirea, sentimentul şi voinţa, forţele lor sufleteşti cu înţelepciunea care se poate primi din adâncurile lumii divine-spirituale. Pentru această înţelepciune care poate fi însuşită prin aproprierea tainelor exterioare avea ca simbol aurul, smirna şi tămâia: aurul, simbol al gândirii, tămâia al sentimentului de devoţiune, smirna, simbolul forţei voinţei. Astfel au mărturisit Magii despre solidaritatea care-i unea cu Maestrul lor atunci când s-au arătat în faţa celui care se reincarnase la Betleem. Autorul Evangheliei lui Matei ne face deci o expunere exactă când ne spune că Magii, printre care activase odinioară Zoroastru, ştiau că el revenise printre oameni şi voiau să exprime înrudirea lor cu el, cu ajutorul celor trei simboluri: aurul, smirna şi tămâia, simboluri pentru ceea ce el le dăduse mai bun (Matei 2,11).

Şi acum Zoroastru trebuia să poată acţiona cu forţă în persoana lui Iisus aparţinând liniei solomonice a casei lui David, astfel încât să dea omenirii, într-o formă întinerită, tot ceea ce el îi dăduse deja altădată. Pentru aceasta, el trebuia să întrunească toate forţele pe care le posedase altădată. Datorită acestui fapt, el nu se putea deci naşte într-un corp ieşit din linia sacerdotală, ci numai într-un corp ieşit din linia regală a casei lui David.

Vechile texte sacre ale Asiei Mică fac, de asemenea, aluzie la aceste fapte. Oricine le înţelege, într-adevăr le citeşte altfel decât cel care nu cunoaşte faptele, din care cauză le amestecă fără nici o noimă. În Vechiul Testament se află, de exemplu, două profeţii: cea a lui Enoch [5], care este apocrifă  şi care are legătură cu Mesia liniei sacerdotale, şi cea a Psalmilor, care se referă la Mesia liniei regale. Toate detaliile textelor sunt în concordanţă cu faptele care se pot cunoaşte prin Cronica Akasha.

Zoroastru trebuia să reunească însă în el toate forţele pe care le posedase altădată. El transmisese culturilor egipteană şi ebraică veche – lui Hermes şi lui Moise – ceea ce era conţinut de corpul său astral şi de corpul său eteric. Cu toate acestea, el trebuia să se întregească din nou. Trebuia într-un anumit fel să readucă din Egipt forţele corpului său astral. O taină adâncă ne este înfăţişată aici: Iisus aparţinând liniei solomonice a casei lui David, care era reincarnarea lui Zoroastru, trebuia să fie condus în Egipt – şi el a fost condus într-adevăr – căci acolo se găseau forţele care veneau din corpul său eteric şi din corpul său astral (pe care le dăduse lui Hermes şi Moise). Acţionând asupra culturii egiptene, el trebuia să recapete aceste forţe de acolo unde le lăsase. Din această cauză a avut loc „fuga în Egipt“ şi rezultatul său spiritual: reunirea tuturor acelor forţe de care Zoroastru avea acum nevoie pentru a reda omenirii, sub o formă reînnoită, ceea ce el îi dăduse în trecut. Vedem că Evanghelia lui Matei ni-l descrie cu precizie pe Iisus, ai cărui părinţi trăiau la Betleem. Numai Luca povesteşte că părinţii lui Iisus de care vorbeşte el locuiau la Nazaret, că ei merseseră la Betleem pentru recensământ şi că, în timpul acestei scurte şederi, Iisus s-a născut acolo. După care părinţii săi s-au reîntors la Nazaret.

În Evanghelia lui Matei se spune numai că Iisus s-a născut la Betleem şi că a trebuit să fugă în Egipt. Abia după reîntoarcerea lor părinţii săi s-au stabilit la Nazaret, pentru ca Copilul Iisus, care era reincarnarea lui Zoroastru, să poată trăi în vecinătatea celui care reprezenta celălalt curent, curentul budismului. Astfel, cele două concepţii despre lume sunt puse în contact în mod concret. Evangheliile ne dezvăluie faptele în toată profunzimea lor. Se ştia de către cei care cunoşteau tainele existenţei că ceea ce se asociază la om cel mai strâns cu voinţa şi puterea, cu elementul „regal“ (pentru a întrebuinţa această expresie în sensul său tehnic), este transmis în ereditatea exterioară prin latura paternă. Ceea ce însă se lega de elementul interior, de înţelepciune, de mobilitatea interioară a spiritului este legat de elementul matern. Goethe, care a privit atât de adânc în secretele vieţii, face aluzie la aceste fapte când spune:

„Eu am de la tatăl meu statura
Şi conducerea serioasă a vieţii,
De la măicuţa mea, firea veselă
Şi înclinarea spre fantazare“. [6]

Acesta este un adevăr pe care îl puteţi verifica adeseori în viaţă. „Statura“, forma exterioară, ceea ce se manifestă direct în această formă exterioară, şi „conducerea serioasă a vieţii“, ceea ce se leagă de Eu, fiinţa omenească le moşteneşte de la elementul patern. De aceea Iisus care coboară din Solomon trebuia să moştenească îndeosebi de la partea paternă forţa sa, misiunea sa fiind să aducă în lume acele forte care învăluie Cosmosul cu radiaţii divine. Aceasta, Evanghelia lui Matei o spune într-un mod atât de impresionant, cum numai autorul său putea să o facă. Faptul că se va reincarna o individualitate deosebită este anuntat din lumea spirituală ca un eveniment important, iar vestea nu este dată Mariei, ci tatălui, lui Iosif (Matei 1, 20–21). Dincolo de toate acestea se ascund adevărurile cele mai profunde; aşa ceva nu trebuie luat ca o întâmplare. Cât îl priveşte pe Iisus din linia nathanică, el a moştenit calităţile interioare care se transmit prin mamă şi de aceea vedem că naşterea lui Iisus din Evanghelia lui Luca a fost anunţată mamei sale (Luca 1, 26–38). Cu această profunzime se exprimau faptele în textele religioase.

Dar să mergem mai departe. Celelalte fapte care ni se prezintă sunt de asemenea expresia a ceva important. Mai întâi trebuie să apară în faţa umanităţii precursorul lui Iisus din Nazaret, Ioan Botezătorul. Ne vom putea apropia de individualitatea Botezătorului abia în timp. Să-l considerăm mai întâi aşa cum ne apare, ca vestitor a ceea ce trebuie să vină în persoana lui Iisus. El îl anuntă reamintind cu o forţă extraordinară ceea ce se afla în ce spunea Legea exterioară, în vechea Revelaţie. Ca oamenii să se ţină de ceea ce este scris în Lege, de ceea ce a îmbătrânit în cultură, de ceea ce ei au uitat, de ceea ce este matur, de ceea ce oamenii nu mai ţin cont – iată ce vrea să le aducă Ioan Botezătorul. Trebuia deci ca el să aibă în el, înainte de toate, forţa pe care o posedă venind pe lume un suflet deja matur – şi chiar mai mult ca matur. El s-a născut din părinţi în vârstă, încât de la început corpul său astral era pur şi curat, faţă de tot ceea ce degradează fiinţa omenească, pasiunea şi dorinţa nejucând nici un rol pentru cuplul de părinţi în vârstă. Acesta este încă un adevăr profund arătat de Evanghelia lui Luca (Luca 1, 18). O individualitate de acest gen a fost, şi ea, plămădită în marea Lojă-mamă a omenirii unde marele Manu dirijează evenimentele în lumea spirituală, orientând curenţii spre locurile unde e nevoie de ei. Un Eu ca cel al lui Ioan Botezătorul este introdus într-un corp sub directa conducere a marii Loji-mamă a omenirii, locul central al vieţii spirituale pământeşti. Eul lui Ioan Botezătorul provine din acelaşi loc ca şi sufletul Copilului Iisus pe care îl descrie Evanghelia lui Luca; dar Copilului Iisus i-au fost date mai ales acele forte care nu erau încă îmbibate de un Eu devenit egoist. Adică, acolo unde trebuia să se nască noul Adam a fost trimis un suflet tânăr.

Vă va părea straniu că marea Lojă-mamă a putut dirija pentru o singură dată spre un anumit punct un suflet căruia îi lipsea un Eu dezvoltat propriu-zis. Căci acelaşi Eu care i-a fost sustras în fond lui Iisus al Evangheliei lui Luca a fost dat corpului lui Ioan Botezătorul şi aceste două principii, sufletul care a trăit în Iisus al Evangheliei lui Luca şi Eul care a trăit în Ioan Botezătorul, au avut încă de la început legături foarte intime. Când germenele uman se dezvoltă în sânul matern, Eul se uneşte încă din a treia săptămână cu celelalte mădulare ale fiinţei umane; dar numai în ultimele luni care preced naşterea acest Eu intră în acţiune încetul cu încetul. Numai atunci acest Eu devine o forţă interioară activă. Căci într-un caz normal, când Eul acţionează într-un mod obişnuit pentru a pune în mişcare germenul uman, este vorba de un Eu care coboară din incarnări precedente şi care pune în mişcare embrionul. Dar în cazul lui Ioan Botezătorul a fost vorba de un Eu care era în raport cu entitatea sufletească a lui Iisus nathanic. Din această cauză, în Evanghelia lui Luca, mama lui Iisus trebuie să se ducă la mama lui Ioan Botezătorul când aceasta era într-a şasea lună a sarcinii sale; şi ceea ce de obicei e stimulat de propriul Eu al copilului a fost atunci stimulat de celălalt embrion. Copilul Elisabetei a început să mişte atunci când s-a apropiat de el femeia care purta în pântece Copilul Iisus. Căci acesta era acel Eu care a stimulat copilul celeilalte mame (Luca 1, 39–44). Atât era de profundă relaţia dintre cel care trebuia să acţioneze pentru fuzionarea celor două curente spirituale şi cel care trebuia să o vestească*.

* Copilul Iisus descendent din Solomon era mai în vârstă, apoi s-a născut Ioan Botezătorul, apoi, câteva luni mai târziu, Copilul Iisus descendent al lui Nathan.

Vedem prin aceasta cum la începutul erei noastre s-a întâmplat ceva excepţional. Dacă în general oamenii doresc ca adevărul să fie „simplu“, aceasta este o consecinţă a comodităţii lor, care nu doresc să dobândească noţiuni noi. Dar marile adevăruri nu se dobândesc totuşi decât graţie celor mai mari eforturi ale spiritului. Dacă omul trebuie să facă mari eforturi pentru a descrie o maşină, cum s-ar putea cere ca cele mai mari adevăruri să fie şi cele mai simple? Adevărul este vast şi chiar prin aceasta complex, şi trebuie să solicităm forţele noastre spirituale, dacă vrem să înţelegem încetul cu încetul adevărurile care se referă la evenimentul din Palestina. Nimeni nu trebuie să afirme deci că toate acestea sunt expuse într-un mod prea complicat; lucrurile sunt spuse aşa cum sunt, şi ele sunt astfel fiindcă noi avem aici de-a face cu cel mai mare eveniment al evoluţiei pământeşti.

Astfel, noi vedem crescând doi copii Iisus. Unul din ei este fiul cuplului Iosif şi Maria, aparţinând liniei nathanice, şi acest fiu s-a născut dintr-o mamă tânără (în evreieşte ar fi fost folosit cuvântul „alma“ pentru a o desemna), căci ceea ce trebuia să actioneze ca un suflet tânăr trebuia să fie născut de o mamă cu totul tânără. După reîntoarcerea lor din Betleem, acest cuplu de părinţi şi fiul lor au locuit din nou în Nazaret. Ei nu au avut alţi copii. Mama fusese destinată să fie doar mama acestui Iisus. Pe de altă parte, avem cuplul parental Iosif şi Maria al liniei solomonice. După reîntoarcerea lor din Egipt şi mutarea la Nazaret, cei doi au avut mai mulţi copii, care sunt menţionaţi în Evanghelia lui Marcu: Simion, Iuda, Iosif, Iacob şi două fete (Marcu 6, 3).

Cei doi copii Iisus cresc. Cel care purta în el individualitatea lui Zoroastru dezvoltă cu o maturitate extraordinară acele forţe pe care trebuie să le perfecţioneze, înfloritoare când o individualitate atât de puternică acţionează în corp. Individualitatea care acţionează în corpul celuilalt copil era de un alt gen. Ceea ce, la acest copil, era cel mai important, era Nirmanakaya lui Buddha, care într-un anumit fel plana asupra lui. De aceea, după reîntoarcerea la Betleem, ni se spune că acest copil a crescut „plin de înţelepciune“, ceea ce înseamnă că este străbătut, în corpul său eteric, de înţelepciune şi că „graţia lui Dumnezeu este asupra lui“ (Luca 2, 40). Dar el a crescut în aşa fel, încât a dezvoltat cu o mare încetineală facultăţile obişnuite ale fiinţei omeneşti care se referă la înţelegerea şi la cunoaşterea lumii exterioare. Cei care nu apreciază decât facultăţile care permit înţelegerea lumii exterioare ar fi tratat acest copil ca „relativ întârziat“. În schimb, tocmai în acest copil se dezvolta ceea ce cobora spre el de sus, de la Nirmanakaya lui Buddha care-l umbrea. El dezvolta în el o viaţă interioară atât de profundă, încât ea nu ar putea fi comparată cu nimic altceva în lume. S-a dezvoltat o profunzime a sensibilităţii care acţiona într-un mod extraordinar asupra întregului său anturaj. Astfel, vedem dezvoltându-se o entitate cu o sensibilitate profundă în Copilul Iisus al liniei nathanice şi o individualitate de o maturitate şi de o înţelegere profundă a lumii în Copilul Iisus al liniei solomonice.

Or, mamei Copilului Iisus care cobora din Nathan i se preziseseră lucruri de o mare importanţă. Deja atunci când Simeon s-a găsit în prezenţa noului-născut, pe care îl văzuse aureolat de ceea ce altădată în India el nu putuse vedea în momentul naşterii lui Buddha, el a prezis ce trebuia acum să se împlinească măreţ şi important, dar el a pronunţat, de asemenea, şi nişte cuvinte pline de sens în legătură cu „spada care va străpunge inima mamei“ (Luca 2, 35). Aceste cuvinte se referă, de asemenea, la ceva ce vom încerca să înţelegem astăzi.

Cei doi copii Iisus creşteau, fiind vecini, părinţii lor fiind în relaţii de prietenie; în această atmosferă, ei s-au dezvoltat până spre vârsta de aproximativ doisprezece ani. Când Copilul Iisus aparţinând liniei nathanice a atins vârsta de doisprezece ani, părinţii săi s-au dus la Ierusalim, potrivit tradiţiei, pentru a participa la sărbătorile de Paşti, luând copilul cu ei, aşa cum se obişnuia când acesta atingea maturitatea necesară. În Evanghelia lui Luca se găseşte o povestire extrem de misterioasă, relatarea unei vizite pe care acest Copil Iisus o face la Templu. Ni se spune că părinţii săi, revenind de la sărbătoarea din Templu, şi-au dat seama deodată că băiatul dispăruse şi, negăsindu-l printre tovarăşii lor de drum, au revenit la Templu, unde l-au descoperit aşezat în mijlocul marilor Învăţaţi, care erau cu toţii uimiţi de înţelepciunea sa (Luca 2, 41–50).

Ce se întâmplase? Să întrebăm despre acestea nepieritoarea Cronică Akasha.

Evenimentele cosmice sunt departe de a fi simple. Ceea ce s-a întâmplat aici se întâmplă, de asemenea, şi într-un alt mod în lume. Se poate întâmpla ca o individualitate să aibă nevoie, într-un anumit stadiu al evoluţiei sale, de condiţii diferite faţă de cele care i-au fost date la început. Din această cauză se întâmplă din când în când ca un om să se dezvolte până la o anumită vârstă şi atunci să leşine brusc, părând mort. În el se operează o transformare: propriul său Eu îl părăseşte şi în organismul său intră un alt Eu. Un astfel de transfer de Eu are de asemenea loc şi în alte cazuri; acesta este un fenomen pe care îl cunoaşte bine orice ocultist. Aici, pentru Copilul Iisus, care avea atunci doisprezece ani, iată ce s-a întâmplat: Eul lui Zoroastru, care utilizase timp de doisprezece ani corpul lui Iisus aparţinând liniei regale a casei lui David pentru a se ridica până la nivelul înalt al epocii sale, a ieşit din corpul băiatului Iisus care aparţinea liniei solomonice, transferându-se în cel al lui Iisus aparţinând liniei nathanice, care atunci a apărut schimbat. Părintii săi nu-l mai recunoscură, şi nu-i înţelegeau cuvintele. Căci, acum, prin Copilul Iisus aparţinând liniei nathanice vorbea Eul lui Zoroastru, care trecuse în acesta. Evenimentul corespunde momentului când Nirmanakaya lui Buddha s-a unit cu învelişul astral desprins de Copilul Iisus. De aici încolo, Eul lui Zoroastru trăieste în corpul lui Iisus nathanic. Pe acest copil, transformat atât de mult încât părinţii săi nu-l puteau înţelege, l-au luat acasă.

Puţin timp după aceea a murit mama acestui copil, astfel încât acest copil în care trăia acum Eul lui Zoroastru a devenit orfan de mamă. Vom vedea că acest fapt are legătură cu ceva foarte important. Nici celălalt copil nu a mai putut trăi în condiţii obişnuite după ce a fost părăsit de Eul lui Zoroastru. Iosif, cel care aparţinea liniei solomonice, era deja mort şi mama Copilului Iisus aparţinând acestei linii, împreună cu copiii săi – Iacob, Iosif, Iuda, Simion şi cele două fete –, au fost primiţi în casa lui Iosif aparţinând liniei nathanice, aşa că Eul lui Zoroastru a revenit în familia unde se incarnase iniţial, în afară de faptul că tatăl acestei familii era mort. În acest mod, cele două familii au format una singură, iar mama fraţilor – putem să-i numim fraţi, întrucât prin Eu sunt fraţi – a venit să trăiască în casa lui Iosif din linia nathanică cu Copilul Iisus care din punct de vedere al corpului fizic era originar din Nazaret.

Iată cum s-a realizat în mod concret joncţiunea celor două curente: cel al lui Buddha şi cel al lui Zoroastru. Căci corpul care era purtătorul Eului atât de matur al lui Zoroastru a putut cuprinde în el şi a putut să se unească cu ceea ce provenea din fuziunea Nirmanakayei lui Buddha cu învelişul astral lepădat de copilul Iisus nathanic. În Iisus din Nazaret se dezvoltă de acum înainte o individualitate care poartă în ea Eul lui Zoroastru, acest Eu care fusese aureolat şi spiritualizat de Nirmanakaya întinerită a lui Buddha. Şi astfel putem vedea în sufletul lui Iisus din Nazaret ceea ce este confluenţa curentului lui Buddha şi cel al lui Zoroastru. Întrucât şi Iosif din linia nathanică a murit relativ devreme, copilul purtător al Eului lui Zoroastru devine în realitate orfan; se simţea orfan. Căci el nu era ceea ce era prin ereditatea sa fizică: prin spirit, el era Zoroastru reincarnat. Fizic, tatăl său era Iosif aparţinând liniei nathanice şi după aspectul exterior era considerat ca atare. Sfântul Luca spune deci adevărul şi cuvintele lui trebuie luate ca atare (Luca 3, 21–23):

„Şi s-a întâmplat că tot poporul se boteza; Iisus de asemenea s-a dus să se boteze, şi în timp ce el se ruga, s-a deschis cerul,
şi Sfântul Spirit a coborât asupra lui sub forma unui porumbel, şi s-a făcut glas din cer care a spus: Tu eşti fiul Meu cel iubit, astăzi eu te-am zămislit.
Iisus era, atunci când a început lucrarea sa, de aproximativ treizeci de ani si...“
Aici nu se spune simplu că el era Fiu al lui Iosif, ci: „fiind el, precum se socotea, fiu al lui Iosif“ (Luca 3, 23); căci Eul lui Zoroastru se incarnase mai întâi în Copilul Iisus solomonic şi nu avea, în consecinţă, nici un raport cu Iosif aparţinând liniei nathanice.

De acum încolo Iisus din Nazaret este o entitate unitară, de o bogăţie interioară considerabilă, în care se găsesc reunite toate binecuvântările budismului şi toate binecuvântările pe care le cunoaştem din zoroastrism. Această entitate era menită pentru destine mari. Cu ea se va petrece cu totul altceva decât cu majoritatea celor botezati de Ioan în Iordan. Si noi vom vedea mai târziu că această interioritate trebuia să preia individualitatea lui Hristos în momentul Botezului. În acest moment, esenţa nemuritoare a mamei lui Iisus din linia nathanică a coborât din nou din lumea spirituală şi a transformat-o pe cealaltă mamă, cea care fusese primită în casa lui Iosif din linia nathanică, redându-i virginitatea, astfel încât sufletul acelei mame, pe care Iisus o pierduse, i-a fost înapoiat în timpul Botezului său în Iordan. Această mamă care-i rămăsese ascundea, aşadar, în ea sufletul mamei sale iniţiale, cea pe care Evanghelia o numeşte „Maria cea binecuvântată“ (Luca 1, 28).