Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVENIMENTUL APARIȚIEI LUI CHRISTOS ÎN LUMEA ETERICĂ

GA 118


EVOLUȚIA INTERIOARĂ ȘI POSIBILITĂȚI DE EVOLUȚIE EXTERIOARĂ

Pforzheim, 30 ianuarie 1910

În evoluţia atât a omului singular cât şi a întregii omeniri nu trebuie să căutăm mereu ceva foarte simplu, nu trebuie să căutăm ceva liniar, căci astfel nu vom putea înţelege procesele complicate ale vieţii care apar în fiecare zi în faţa noastră. Deja la omul luat ca individ trebuie să ne fie clar că două curente evolutive curg, aşa-zicând, unul în altul. Vă amintiţi că la om distingem mai multe etape de dezvoltare ‒ acest lucru este prezentat în mica scriere Educarea copilului din punctul de vedere al ştiinţei spirituale [ Nota 7 ]. Perioada de la naşterea fizică până în al şaptelea an al vieţii, până la timpul când îşi schimbă dinţii, apoi de la şapte ani până la aproximativ 14 ani, apoi de la aproximativ 14 ani până la 21 de ani; sunt perioade de aproximativ 7 ani care urmează una după alta. Această împărţire a vieţii omului în astfel de intervale se desfăşoară destul de regulat în prima jumătate a unei vieţi normale. Această împărţire în perioade de 7 ani devine neregulată în a doua jumătate a vieţii, în jumătatea descrescătoare. Acest fapt se explică prin aceea că, în prima jumătate a vieţii noastre, noi trăim acele legi şi fapte care sunt un fel de repetare a mersului de dezvoltare evolutiv regulat al omenirii, începând din timpuri primordiale până acum, în timp ce în a doua jumătate a vieţii nu trăim ceea ce s-a petrecut deja în lumea exterioară, ci ceea ce se va petrece abia în viitor. Din această cauză a doua jumătate a vieţii omului va deveni din ce în ce mai regulată, mai regulată decât este astăzi, din ce în ce mai regulată. Am spus asta numai pentru a arăta că există o astfel de dezvoltare regulată în viaţa omului, că viaţa omului se desfăşoară într-o evoluţie regulată. Ea se exprimă în aşa fel încât putem spune: până în al şaptelea an al vieţii omul este într-un înveliş eteric. În ce priveşte trupul său eteric, omul se naşte abia în al şaptelea an de viaţă. Referitor la trupul său astral, el se va naşte aproximativ în al patrusprezecelea an al vieţii şi aşa mai departe. Ceea ce caracterizăm prin aceasta reprezintă de fapt numai un curent de evoluţie a omului, curentul de evoluţie mai mult exterior. Alături de acest curent de evoluţie mai există încă unul, interior, care decurge într-o anumită măsură autonom alături de curentul exterior. Curentului interior îi aparţine tot ceea ce avem, de fapt, ca procese interioare profunde, cauze şi efecte în karma noastră, ceea ce se continuă de la încarnare la încarnare.

Când spunem că până la al şaptelea an sau până la al patrusprezecelea sau până la al douăzecişiunulea an omul se dezvoltă într-un mod cu totul determinat, trebuie să ne fie limpede că acest fapt este mai mult sau mai puţin valabil, în general, pentru toţi oamenii. Aceste reguli le putem socoti corecte pentru toţi oamenii, regulile care sunt date de pildă în mica scriere amintită. Aceste reguli sunt corecte pentru educarea unui om în timpul nostru, a unui om care nu are multe talente, nu are multe capacităţi; ele sunt însă corecte şi pentru genii, pentru toţi oamenii deoarece ele reprezintă o lege după care se dezvoltă învelişurile omului. Ceea ce merge pe această linie de dezvoltare este valabil mai mult sau mai puţin pentru toţi oamenii, dar nu este indiferent ce au făcut oamenii în încarnările trecute. Unul a trăit multe lucruri frumoase, multe lucruri bune, multe lucruri corecte. În funcţie de acestea se formează capacităţile lui, se structurează destinul său; nucleul interior real propriu-zis al omului se plăsmuieşte în funcţie de acestea şi în mod cu totul individual la fiecare om. Ceea ce se desfăşoară ca un curent interior de evoluţie, alături de cel exterior, conferă coloratura deosebită, specifică fiinţei fiecărui om. Din această cauză se poate întâmpla ‒ deşi împărţirea generală după perioade de şapte ani este valabilă pentru toţi oamenii – ca tainele evoluţiei să fie diferite la oameni diferiţi. Se poate ca cineva să intre în lume cu facultăţi de anvergură mare; atunci el va trebui într-adevăr să aştepte până în al şaptelea an al vieţii pentru dezvoltarea completă a formei corpului său fizic, va trebui să aştepte până în al paisprezecelea an al vieţii sale pentru dezvoltarea completă a corpului său eteric, dar ceea ce lucrează în interior este cu totul altfel decât la un om care nu aduce cu sine decât facultăţi mai reduse.

Deci, două linii de evoluţie se desfăşoară una lângă alta, paralel, şi din aceasta se poate vedea deja cum pot apărea în om două dispoziţii sufleteşti. Referitor la evoluţia exterioară nu putem gândi altfel decât – aceasta este absolut în sensul ştiinţei spirituale – că omul, să spunem, până la vârsta de 14 ani îşi dezvoltă capacităţile trupului său eteric. La vârsta de 14, 15 ani trupul său astral devine liber, se naşte. Se poate întâmpla să avem de-a face cu o individualitate, cu alte cuvinte, cu cineva care vine din întrupări trecute, cineva care are facultăţi sufleteşti puternice, capacităţi sufleteşti mari. Să presupunem cazul unui om care prin karma sa, prin evoluţia sa în vieţi anterioare, are capacităţi interioare bine dezvoltate. Pentru a-şi manifesta aceste capacităţi în lume, el are nevoie de forţe, de structuri în fiecare din învelişurile umane. Să presupunem că neglijăm ceva în educaţia care favorizează facultăţi ce se pot manifesta îndeosebi prin corpul astral. Ce se va întâmpla? Pentru a vedea ce se întâmplă, să ne reprezentăm un caz mai concret.

Să presupunem că am avea un astfel de copil. El creşte. Ne dăm străduinţa ca el să crească în mod corect până la vârsta de 7 ani, suntem atenţi ca el să se hrănească adecvat, să se odihnească la timp. Suntem foarte atenţi la aceste lucruri. Copilul arată bine hrănit. Ne îngrijim de aceste lucruri şi după vârsta de 7 ani, anume ca el să fie bine hrănit, dar începem să neglijăm regulile prin care se efectuează educarea în mod corespunzător a copilului de la vârsta de 7 ani. Începem să lăsăm de-o parte aceste reguli, facem, de exemplu, greşeala de a-i prezenta prea de timpuriu judecăţi materialiste, dorind ca el să-şi dezvolte cât mai repede o judecată raţională, să înveţe cât mai repede să aibă propria sa judecată. Acest mod de a proceda a devenit un obicei datorită gândirii materialiste. Am prezentat acest exemplu deseori.

În timp ce între 7 şi 14 ani ar trebui să avem grijă să fie dezvoltată memoria, acum acest lucru este înlocuit cu maşini de calculat. Copilul era pus mai înainte să înveţe 2 x 2 = 4 şi altele asemănătoare, înainte ca el să fi înţeles lucrurile; acum se spune că nu trebuie să îi prezinţi copilului lucruri pe care el nu le înţelege, copilul trebuie să ştie numai lucruri despre care poate să-şi facă o judecată proprie şi de aceea se lucrează cu bile roşii şi albe. În loc să-i obişnuim pe copii cu autoritatea, care pentru perioada cuprinsă între 7 şi 14 ani ar trebui să fie izvorul adevărului, stimulăm copilul să îşi formeze prea repede judecăţi, să se maturizeze prea repede. În timp ce la această vârstă copilul ar trebui să simtă: trebuie să cred ceea ce îmi spune autoritatea venerată, neglijăm faptul că el are nevoie de părinţi şi profesori spre care să privească cu veneraţie şi de la care să preia adevărul datorită sentimentului de autoritate de la sine înţeles.

Să presupunem că neglijăm faptul că autoritatea ar trebuie să fie sfântă între 7 şi 14 ani. Când neglijăm astfel de legi importante între 7 şi 14 ani, atunci, la vârsta de 14, 15 ani, dintr-un trup eteric dezvoltat necorespunzător, nu se poate naşte un trup astral dezvoltat corespunzător, just. Şi să presupunem acum că avem de-a face cu un om care a adus cu sine din vieţile anterioare forţe deosebite, capacităţi puternice, bune, predispoziţii pentru care are nevoie de un trup astral care să se poată înflăcăra pentru idealuri înalte. De pildă, depinde de trupul astral ca atunci când omul vede o nedreptate în jurul său să se aprindă de o dreaptă mânie, înainte ca el să poată judeca faptele cu gândirea autonomă, clară. Astfel de proprietăţi ale unui trup astral sănătos ar trebui să fie deja prezente, conform naturii omului respectiv, el are nevoie de ele pentru a putea manifesta ceea ce trăieşte în el conform încarnărilor sale anterioare. Să presupunem că am neglijat legităţile de bază care se cer respectate pentru a se naşte un corp astral capabil de dăruire, capabil de entuziasm la vârsta de 14, 15 ani; atunci, în ciuda predispoziţiilor importante, a marilor capacităţi care au fost aduse de dinainte, lipseşte totuşi posibilitatea de a dezvolta aceste predispoziţii, deoarece trupul astral nu le lasă să apară. El nu are acei curenţi, acele forţe pe care fiecare eu care merge de la întrupare la întrupare trebuie să le folosească pentru a-şi dezvolta predispoziţiile lui. Avem acum un eu care ar putea să dezvolte capacităţi superioare; organele trupului astral însă, în care eul ar putea să-şi exteriorizeze capacităţile sale, sunt pipernicite. Acel curent de dezvoltare care reglează dezvoltarea învelişurilor nu a funcţionat corect.

Cel care observă viaţa va găsi, în special astăzi, în timpul nostru înfiorător de materialist, că situaţia pe care tocmai am descris-o este prezentă în nenumărate cazuri din viaţă; cel care ‒ educat prin dezvoltarea ocultă ‒ poate să străbată cu privirea viaţa ‒ vede, cu inima plină de durere, că se află ceva în această individualitate care însă nu se poate manifesta, fiindcă celălalt curent de evoluţie nu a fost corect dezvoltat până la timpul corespunzător. Atunci apar, tocmai în acel timp în care ar fi trebuit să se utilizeze organele care nu sunt prezente, fenomene caracteristice care sunt definite cu expresia: “rătăcirile tinereţii” – dementia praecox. Apar tot felul de aspecte negative, patimi, rătăciri din cele mai grave. De unde vin aceste rătăciri? Ele nu provin din faptul că cel în cauză are predispoziţii spre rău, ci din faptul că în încarnarea actuală el nu are organe pentru a-şi aduce în manifestare propriile sale predispoziţii bune. Şi probabil că este un bine pentru el că distruge aceste predispoziţii, distruge învelişurile, pentru ca în întrupările viitoare să creeze o posibilitate mai bună pentru evoluţia sa. Oricât de ciudat ar părea, trebuie să luăm în considerare acest lucru deoarece evoluţia este considerată mult prea liniar chiar şi de oameni care ajung la ştiinţa spirituală.

Evoluţia interioară şi posibilităţile de dezvoltare exterioare trebuie să îşi corespundă. Aceasta este valabil atât pentru omul individual cât şi pentru evoluţia unei întregi perioade de timp. V-am prezentat un exemplu radical pentru a vă face să înţelegeţi mai uşor despre ce este vorba. Faptul nu va apărea totdeauna în mod radical, apare însă foarte des în timpul nostru în dispoziţiile sufleteşti de nemulţumire, de lipsă de speranţă, nesiguranţă în cunoaşterea lucrului cu care să începi, în special la vârsta de 14, 15 până la 21 de ani. Situaţia însă rămâne aşa şi nu mai este nimic de făcut în acea viaţă. Va rămâne o dispoziţie interioară de lipsă de speranţă, de lipsă de optimism, de nemulţumire. Şi această stare atenuată va apărea din ce în ce mai des dacă omenirea nu-şi va schimba direcţia, printr-o concepţie spirituală, spiritual-ştiinţifică asupra lumii, prin alte căi decât cele pe care a venit până acum, care au imprimat din ce în ce mai mult, în cele mai profunde gânduri şi sentimente ale omului, gândirea materialistă.

Când auzi astfel de lucruri, ca cercetător spiritual trebuie să îţi spui: Dacă ai înţeles ceva din ştiinţa spirituală, ea trebuie să îţi apară ca ceva care nu se practică din cauza plăcerii, pentru că se obţine prin ea o mulţumire, o fericire subiectivă ci, atunci când ai pătruns puţin în zonele sale mai profunde, o practici ca sarcină, ca obligaţie faţă de întreaga omenire. – Căci acele concepţii despre lume care sunt preponderente astăzi duc la o înţelegere din ce în ce mai redusă a vieţii. Ceea ce nu este viu va fi din ce în ce mai bine înţeles. Şi materialismul a fost necesar o bună perioadă de timp pentru a înţelege mai bine ceea ce nu este viu. Nimeni nu ar fi putut să construiască maşini cu abur, căi ferate, tunele, doar din înţelegerea vieţii. Nu am fi putut spera ca ştiinţa noastră care este orientată spre domeniul fizic să ajungă atât de departe şi să facă progrese în acest domeniu.

Oamenii trebuiau să fie conduşi în aşa fel încât să-şi însuşească aşa-zicând în sufletele lor astfel de concepţii, care pot să exprime toate modurile de cultură ca direcţii diferite ale înţelegerii existenţei.

Nimeni nu ar trebui să spună: oare nu a fost nedrept ca oamenii să fi trebuit, în cursul secolelor trecute, să-şi însuşească concepţiile materialiste? Nu. Nu putem vorbi aşa. Aceleaşi suflete, după ce au lăsat să domnească asupra lor influenţa materialismului, vor fi conduse în alte încarnări din nou spre o viaţă spirituală.

Dar fiecare lucru trebuie să se întâmple la timpul său, trebuie să se întâmple la timpul potrivit. Nu trebuie decât să vă gândiţi că anumite lucruri sunt foarte bune, pot să fie extraordinar de bune, când sunt făcute pe timpul zilei. Dacă acelaşi lucru este făcut în timp de noapte, el devine rău. Fiecare lucru îşi are timpul său; şi tot aşa este şi în marele proces de dezvoltare generală a omenirii. Ar fi un grav păcat împotriva omenirii dacă ceva ce a fost bun în secolele trecute s-ar păstra pentru următoarele secole. Am ajuns la momentul în care în locul gândirii materialiste trebuie să apară gândirea şi vederea care să ne ducă la viaţa în spirit. Modului de gândire care a fost practicat în timpurile trecute drept materialism trebuie să îi urmeze o concepţie spirituală despre lume; şi va trebui să se găsească oameni care fac ceva pentru ca această concepţie spirituală asupra lumii să găsească o cale de a pătrunde în neamul omenesc şi în istoria lui. Ar trebui să ştiţi: Dacă nu va interveni în acest moment ceea ce numim concepţia spirituală despre lume, pe lângă concepţia materialistă despre lume, atunci omenirea va fi pierdut momentul potrivit. Dar putem rata încă multe alte lucruri importante în timpul nostru. Şi înţelegem măsura în care putem rata lucruri importante în timpul nostru, când cele două curente de evoluţie, prezentate mai înainte pentru omul luat ca individ, le vom transpune asupra omenirii în totalitatea ei.

Omul trece de la încarnare la încarnare, de la întrupare la întrupare. El nu merge însă degeaba de la o încarnare la alta. De ce coboară omul mereu din înălţimile spirituale pe pământ? De ce nu este suficientă o singură încarnare pe pământ? Deoarece pământul însuşi, în cursul unor lungi perioade de timp, s-a schimbat; s-a schimbat în tot ceea ce este fizic, în tot ceea ce este spiritual şi sufletesc în el. Comparaţi faţa exterioară a pământului, cea care s-a format aici şi cea care a existat înainte cu 2000–3000 de ani, comparaţi solul din jurul localităţii Pforzheim, aşa cum arăta el, cu felul cum arată astăzi. Ştiinţa naturală obişnuită a dat descrieri asupra felului cum arăta solul aici înainte cu 2000 de ani. Comparaţi însă şi lucrurile pe care le-a învăţat un om cu 2000 de ani înainte, în copilăria sa, în tinereţea sa, cu ceea ce învaţă un copil şi un tânăr astăzi; atunci va trebui să spuneţi: viaţa fizică şi cea spirituală se schimbă pe pământ. Pământul a fost cu totul altfel acum 2000 – 3000 de ani, a devenit mereu altul şi va deveni mereu altul. Pământul se schimbă încontinuu. Şi de fiecare dată când coborâm pe pământ întâlnim noi condiţii, putem învăţa ceva nou, putem trăi şi experimenta noul, îl putem uni cu fiinţa noastră, iar noile experienţe le ducem cu noi în lumea spirituală. Şi tocmai pentru că trebuie să prelucrăm trăirile de pe pământ din perioadele care se succed una după alta, ne naştem pe pământ în perioade succesive. Noi participăm la alegerea a ceea poate şi trebuie să ne dea viaţa exterioară pe pământ în cursul epocilor succesive; alegem ceea ce trebuie să învăţăm în cadrul vieţii pe pământ. Ele trebuie să fie în consonanţă.

Să luăm un suflet oarecare ce trăieşte astăzi pe pământ. El a trăit şi în vechiul timp al Egiptului, în timpul vechiului iudaism. Toate sufletele care sunt astăzi aici au trăit de nenumărate ori pe pământ, au trăit în alte condiţii de viaţă și trăiesc din nou astăzi întrucât ceea ce au avut de învățat, experiențele prin care puteau trece pe pământ odinioară, astăzi nu mai există, și astăzi noi experiente pot fi trăite. Să presupunem un om care, de exemplu, în vechea ţară a Egiptului, nu şi-a folosit în mod corect încarnarea lui, nu a absorbit ceea ce se putea absorbi atunci pe pământ. Să presupunem oameni care, după karma pământului şi după karma individuală, în vechiul Egipt fiind încă izolați, ar fi omis să îşi unească sufletele cu ceea ce putea fi trăit în vechiul Egipt. Aceasta nu i-ar fi împiedicat să moară la momentul corespunzător în vechiul Egipt. Dar i-ar fi împiedicat ca atunci când se vor fi născut data următoare să aducă ceea ce le-ar fi fost necesar pentru a fi oameni deplini. Şi nu ar putea obţine aceasta fără dificultăţi în următoarea încarnare. Pentru a nu avea suflete pipernicite într-o încarnare ulterioară, avem nevoie de ceea ce putem să ne însuşim ca forţe şi capacităţi în încarnarea precedentă, din condiţiile de atunci ale pământului. Există lucruri care, dacă le-ai neglijat, nu mai pot fi recuperate. Probabil veţi spune: ei da, frumoasă perspectivă ne pui în faţă! Nu ştim dacă am neglijat lucruri extraordinar de importante în întrupările anterioare. Ar fi într-adevăr o perspectivă lipsită de mângâiere, fiindcă probabil, am neglijat în încarnările anterioare deosebit de multe lucruri, şi ce ne ajută acum pe noi toate celelalte! Ce ne ajută, de exemplu, să ne străduim atât de mult spre ştiinţa spirituală, să ne străduim să folosim cât mai bine încarnarea prezentă? Nu vom reuşi, probabil, să facem nici atât, deoarece am neglijat ceva important în vieţile trecute!

Se pare că acest adevăr pe care vi l-am spus acum ar putea aduce în sufletele dumneavoastră o perspectivă înfiorătoare, lipsită de speranţe pentru dumneavoastră. Căci dacă nu mai pot recupera ceea ce am neglijat odată, atunci, chiar dacă încep să lucrez la sufletul meu, nu-mi mai ajută la nimic, căci nu mai pot recupera ceea ce am omis, ceea ce aș fi putut turna în acest suflet, probabil, doar în timpul vechii Indii sau al Egiptului.

Această perspectivă lipsită de speranţe ar exista doar dacă ceea ce acum am prezentat drept consecinţă ar fi consecinţa corectă. Dar nu este o consecinţă corectă pentru că lucrurile stau altfel. Ce-i drept, este întru totul adevărat următorul lucru: ceea ce sufletul nostru nu şi-ar fi însuşit în vechile epoci egiptene, indiene, persane, greceşti, nu ar putea să se recupereze astăzi, ar fi imposibil. Numai că lucrurile stau astfel încât actualmente, în timpul nostru, sunt de fapt primele încarnări ale oamenilor în care poţi conştient, din propria vină, să neglijezi ceva în această direcţie. Şi aceasta va mai dura încă un anumit timp. Avem astfel şi o explicaţie de ce ştiinţa spirituală începe acum să intre în lume: pentru că abia acum începe pentru om posibilitatea de a neglija ceva. Acum aceste adevăruri trebuie să înceapă să ajungă la oameni, deoarece acum încep pentru ei încarnări care, dacă nu vor fi folosite în mod corect, va fi mult mai greu a recupera în condiţiile ulterioare ale pământului ceea ce s-ar neglija acum. Iar oamenii pot să ajungă, dacă vor, la explicaţia spiritual-ştiinţifică a reîncarnării şi karmei şi a altor adevăruri prin ştiinţa spirituală, astfel încât ei nu trebuie să se încarce cu acest păcat al neglijării. Ştiinţa spirituală va face totul în următoarele secole şi milenii pentru ca oamenii să aibă posibilitatea de a-şi folosi în mod just încarnările şi de a  nu se încărca cu această greşeală. Nu este vorba doar de o singură încarnare; dacă în epoca noastră, care tocmai a început şi care va dura 2000 – 3000 de ani, în care se vor folosi 2 – 3 încarnări, nu se va prelua ceea ce se poate dobândi pe pământ, atunci pentru următorul timp va fi fost neglijat ceva important. De aceea apare acum ştiinţa spirituală şi spune oamenilor cât de important este ca ei să îşi utilizeze în mod just încarnările.

Iar acum ne întrebăm: de ce nu au putut să facă această greşeală oamenii în timpurile trecute? Pentru că omul s-a dezvoltat de la încarnare la încarnare, dar într-un trecut străvechi el a fost tovarăş al lumilor spirituale. Ceea ce sunt astăzi capacităţile noastre, mai ales limitarea simţurilor noastre la lumea fizică, nu a fost totdeauna aşa. În vremurile timpurii omul avea o clarvedere difuză, o clarvedere crepusculară, el putea vedea în lumile spirituale. Această clarvedere era cu atât mai intensă cu cât ne întoarcem mai mult în trecut. În acele timpuri omul ştia: eu provin din lumea spirituală. Şi el nu avea numai această cunoştinţă abstractă, ci ştia şi cum arată acea lume, el cunoştea legile lumii spirituale. El împlinea instinctiv aceste legi. Deoarece el mai era încă în legătură cu lumea spirituală, sufletele şi-au utilizat încarnările, în esenţă, în mod corespunzător. Deoarece oamenii mai erau încă dependenţi de lumea divin-spirituală, cunoaşterea continua să acţioneze în ei, iar ceea ce făceau instinctiv sub impresia vechii cunoaşteri era corect. Abia în timpul nostru trăim într-o epocă în care, aşa-zicând, porţile spre lumea spirituală au fost închise, epocă în care omul, între naştere şi moarte, este avizat cu totul la perceperea lumii fizice.

Această epocă, în care a dispărut vechea clarvedere prin care oamenii îşi primeau cunoaşterea din ceruri, această epocă a început – putem da destul de exact momentul de început -, în anul 3101 înaintea venirii lui Christos pe pământ. Mai înainte au existat epoci în care oamenii puteau privi crepuscular în lumea spirituală, chiar dacă nu cu conştienţa de sine puternică de astăzi, chiar dacă nu cu o conştienţă clară despre eul lor, puteau privi în lumile spirituale. Apoi ajungem la o epocă dinaintea anului 3101, în care oamenii aveau o cunoştinţă, ce-i drept, umbrită, însă totuşi o cunoaştere a lumilor spirituale. Această epocă este denumită Dvapara Yuga. Dvapara Yuga sau epoca de bronz, se întinde asupra epocii egipto ‒ babiloniano ‒ caldeene şi asupra epocii persane. Iar dacă mergem mai mult în trecut, în epoci şi mai vechi, găsim la oameni o privire mai adâncă în lumea spirituală în epoca Treta Yuga sau în epoca de argint. Iar apoi ajungem la epoca catastrofei atlanteene, în care oamenii care erau pe atunci încarnaţi mai priveau încă în lumile spirituale, aşa încât se simţeau tovarăşi ai acelor entităţi pe care astăzi le mai puteţi cunoaşte doar în starea dintre moarte şi o nouă naştere. Aceasta este epoca Krita Yuga, care începe atunci.

În anul 3101 î.e.n. începe acea epocă în care posibilitatea oamenilor de a vedea prin forţe naturale, exterioare, în lumea spirituală, încetează. În această epocă – de la 3101 î.e.n. şi până în timpurile noastre – nu existau decât resturi vechi, moştenite ale clarvederii difuze, la unii oameni. În această epocă nu se putea ajunge în lumile spirituale decât prin educare cu adevărat ezoterică. Dar capacităţile normale ale omului s-au dezvoltat în aşa fel încât ele se limitau numai la lumea fizică exterioară. Această epocă se numeşte, cu o expresie orientală, Kali Yuga, epoca întunecată, deoarece omul nu mai vede în lumile spirituale prin capacităţile sale naturale. Kali Yuga este deci epoca ce a început aproximativ în anul 3101 î.e.n. şi în care oamenii au fost din ce în ce mai mult conduşi spre planul fizic.

În mod obişnuit, cele mai importante evenimente care au loc pe plan spiritual nu sunt văzute de oameni deoarece ei nu sunt suficient de atenţi. În epoca noastră se petrec lucruri importante. Lucrul cel mai important este că epoca Kali Yuga s-a încheiat în anul 1899. Asta înseamnă că s-a încheiat acea epocă de dezvoltare a omenirii care a fost predestinată să axeze capacităţile omeneşti pe observarea şi perceperea planului fizic. Iar acum, din anul 1899, începe o epocă în care, pe parcursul a aproximativ 2500 de ani, vor fi dezvoltate în mod treptat alte capacităţi, din nou drept capacităţi normale. Trăim deja într-o epocă în care se dezvoltă alte capacităţi. Kali Yuga s-a încheiat şi oamenii trăiesc într-o altă epocă – în care, fără să se poată face ceva împotrivă sau pentru – în suflet se vor dezvolta anumite capacităţi drept capacităţi naturale, altfel structurate decât cele care s-au dezvoltat în timpul epocii Kali Yuga.

Ce fel de capacităţi sunt acestea? Sub influenţa epocii Kali Yuga au fost dezvoltate mai puternic acele forţe ale omului care îl fac un căutător, un descoperitor, un modelator al forţelor fizice din planul fizic. Desigur că aceasta va continua, întrucât capacităţile care au fost deja dobândite nu se vor mai pierde niciodată. Nu avem voie deci să spunem că acum încetează capacităţile de a lucra cu forţe ale naturii. Dar se adaugă alte capacităţi. Alături de ceea ce omul a dobândit în cursul epocii Kali Yuga se adaugă, drept capacitate deosebită, o clarvedere naturală eterică, ceea ce înseamnă că acum începe epoca în care sufletele oamenilor, la început un număr mic, apoi din ce în ce mai multe suflete, vor trezi anumite facultăţi de clarvedere ca facultăţi normale. Trebuie deci să le distingem pe acestea de ceea ce, desigur, ‒ ca o capacitate mult mai înaltă ‒ dobândeşte cel care foloseşte asupra lui metodele educaţiei spirituale şi care, în orice epocă, se va ridica cu facultăţile sale deasupra a ceea ce corespunde omenirii ca stare normală. Acum începe o epocă în care vor fi trezite capacităţi socotite normale ‒ nu doar cele fizice, ci şi acelea care stau la baza fizicului ca eteric ‒ acelea de a vedea ceea ce stă ca eteric la baza fizicului. Asta înseamnă că vor veni suflete cu astfel de capacităţi, şi aceasta într-un timp care este deja prezent, care a început deja; vor veni din ce în ce mai multe astfel de suflete. Acum ele sunt rar răspândite pe suprafaţa pământului. Dar aceste capacităţi vor începe să se răspândească din ce în ce mai mult în oameni. Într-o măsură semnificativă ele vor fi prezente între 1930 ‒ 1940. Acesta va fi un interval de timp important, căci atunci se vor vedea apărând noile capacităţi ale oamenilor. În timp ce omul de astăzi nu vede decât trupul fizic, el va dobândi şi capacitatea de a vedea ceva esenţial, de a vedea tot mai mult din corpul eteric. În viitorul imediat omenirea se va dezvolta în aşa fel încât va fi prezent un număr de oameni cu astfel de capacităţi, număr ce va creşte treptat; în final va exista un mare număr de astfel de oameni – de fapt, avem aici în vedere întreaga omenire -, care nu vor vedea numai trupul fizic al omului, ci vor vedea acest trup fizic al omului înconjurat de un trup eteric, cu raze eterice şi cu o aură eterică. Acesta este un lucru pe care îl vor vedea. Altă realitate pe care o vor vedea va fi foarte ciudată pentru ei: în faţa lor se vor ivi imagini în care se vor arăta tot felul de aspecte. La început oamenii nu-şi vor da seama despre ce este vorba, îl vor socoti pe omul respectiv bolnav, dar oamenii vor observa din ce în ce mai mult că astfel de imagini reprezintă ceva ce se va realiza în 2 – 4 zile, şi care se petrece anticipat în plan eteric. Aceste capacităţi se vor dezvolta deja în prima jumătate a secolului nostru.

Există două posibilităţi. Una este ca omul să rămână cu gândirea sa, cu simţirea sa numai la ceea ce a dobândit în Kali Yuga. Cei care vor rămâne cu concepţia lor despre lume, cu filozofia lor, cu gândirea şi simţirea lor la ceea ce au învăţat până astăzi, vor fi foarte curând depăşiţi în judecata lor cu privire la oamenii care văd în acel fel. Vor spune că sunt nebuni, că încep să devină nebuni, că văd tot felul de lucruri înşelătoare care, de fapt, nu există. – Vor exista şi alt fel de oameni, care vor fi auzit din ştiinţa spirituală că acestea sunt realităţi. Acest fapt va fi mereu şi mereu subliniat în următoarele decenii şi în următoarele secole. Ei vor fi auzit că există astfel de realităţi şi vor găsi raportul corect faţă de noile capacităţi.

Ce facem noi prin faptul că practicăm ştiinţa spirituală? Nu facem ceva ce ne satisface curiozitatea, de aceea fiind preocuparea noastră preferată; noi facem ceva ce îi pregăteşte pe oameni pentru ceea ce trebuie să vină şi pentru ceea ce va veni. Iar ceea ce va veni, pur şi simplu, nu va putea fi înţeles dacă nu va exista ştiinţa spirituală. Omenirea ar pierde ceea ce trebuie dobândit. Şi s-ar putea întâmpla prea bine, aceasta ar urma să se întâmple, ca ştiinţa spirituală să fie interzisă pe pământ, toţi cei care acţionează pentru ştiinţa spirituală vor fi lăsaţi să flămânzească; poate că vor fi alungaţi de la locurile lor de muncă şi vor fi lăsaţi să flămânzească. Atunci omenirea ar pierde cu totul posibilitatea să înţeleagă ceea ce trebuie să intervină ca dezvoltare conform naturii. Dacă s-ar întâmpla aceasta, evoluţia omenirii va fi secătuită, condamnată. Ar trebui să continue fără această acţiune, s-ar vlăgui complet. De unde îndatorirea plină de răspundere a ştiinţei spirituale.

Dacă privim lucrurile în acest fel, putem să ne întrebăm: unde se va arăta de exemplu, ca efect, ceea ce a fost aici descris? Sufletele care stau aici vor fi întrupate din nou într-o epocă în care vor fi prezente acele capacităţi sufleteşti care tocmai au fost descrise. Care va fi efectul? O dată cu acele capacităţi va mai veni ceva: Omul va putea să privească înapoi la încarnarea de acum. O dată cu capacităţile care au fost descrise va apărea, drept capacitate naturală, o amintire nu numai a vieţii dintre moarte şi naştere, ci şi a vieţii anterioare. Acum însă este vorba să dezvoltăm ceva în încarnarea prezentă sau în încarnarea următoare, ceva despre care să ne putem reaminti. Ceea ce facem pentru necesităţile zilei, în primul rând nici nu va exista; de acestea nu ne vom putea aminti atunci când ne vom fi născut din nou. Lucrul de care ne vom putea aminti va fi acela care s-a petrecut în forul central al interiorului nostru, în eul nostru. Nu ne vom putea aminti întâmplările obişnuite, zilnice. Ceea ce rămâne din încarnarea prezentă în următoarea încarnare trebuie să fie deja integrat eului, trebuie să fie simţit în eu. Este adevărat însă că cei mai mulţi oameni nu au încă înclinarea de a pătrunde atât de profund în interiorul lor încât să se simtă drept eu. Ei sunt interesaţi mai degrabă de o bucată de rocă de pe Lună, spunea Fichte [ Nota 8 ], decât de propriul lor eu! Dacă nu îţi cultivi eul, dacă nu înveţi să-l cunoşti prin ştiinţa spirituală, dacă nu înveţi să-l simţi, atunci el nu este prezent ca un bun sufletesc interior. Mai întâi trebuie să creăm ceva despre care să ne putem aminti în următoarea încarnare.

Astfel, ştiinţa spirituală creează, prin faptul că îi învaţă pe oameni să cunoască elementele lumii ‒ care îşi găsesc în eul lor cea mai bună expresie -, creează realităţi despre care va putea să-şi amintească în următoarea încarnare. Dacă omul foloseşte corect ceea ce îi este oferit, el va avea, desigur, în următoarea încarnare capacitatea amintirii retrospective, dar nu va putea găsi de ce anume să-şi amintească, pentru că nu a creat nimic de care să îşi poată aminti.

Este unul din cele mai mari chinuri pe care omul le poate avea, acela de a poseda o capacitate şi a nu avea obiectul asupra căruia să poată exercita acea capacitate. Omul va voi să privească înapoi în încarnările anterioare tocmai pentru că va avea capacitatea aceasta, dar nu va găsi în sine nici un obiect care să poată fi preluat în această forţă a amintirii. Va exista o sete înfiorătoare de a privi în încarnările anterioare. Ea va fi ca o tortură interioară, o voinţă de a privi înapoi, dar omul nu va vedea nimic deoarece el nu a creat ceea ce ar putea să vadă. Noi prelucrăm în încarnarea prezentă ceva ce trebuie creat ca realitate, ca obiect pentru amintire, căci capacitatea amintirii retrospective va fi fost dobândită deja prin mersul evolutiv natural al omenirii.

Avem aici din nou două curente. Unul exterior: oamenii dobândesc capacităţi; şi unul interior: oamenii trebuie să facă ceva asupra căruia să îşi poată folosi capacităţile. Aceste două curente le găsim pretutindeni. Însă ceea ce acţionează ca impuls, ca forţă în modul cel mai important, este faptul că oamenii, în măsura în care dobândesc această capacitate nouă de a vedea etericul, vor avea o mare trăire în cursul primei jumătăţi a secolului al XX-lea.

În timpul epocii Kali Yuga, într-un interval de aproximativ 3100 de ani, oamenii au ajuns la o stare în care au trebuit să îşi spună: noi nu mai putem vedea în împărăţiile spirituale ale cerurilor. Porţile lumii spirituale s-au închis. – Atunci însă a venit Ioan Botezătorul, apoi a venit Christos şi le-au arătat oamenilor că pe planul fizic, printr-o dezvoltare interioară corespunzătoare, poate fi trezit ceea ce este puterea centrală a sufletului, eul, şi prin acesta poate fi înţeles spiritualul. Dumnezeu a coborât drept Christos până la planul fizic deoarece capacităţile omeneşti deveniseră astfel încât nu mai puteau înţelege decât lucruri din planul fizic. Christos a adus jertfa de a se coborî în planul fizic deoarece zeii, care nu au coborâseră până atunci aici, nu mai puteau fi înţeleşi de oamenii care îşi dezvoltaseră capacităţile de a nu se situa decât în planul fizic.

Dar acum se dezvoltă capacitatea de a vedea suprasensibilul, de a vedea etericul. Asta are ca urmare faptul că, aproximativ în intervalul de timp 1930 – 1940, un număr de oameni, care vor fi primii pionieri ai clarvederii eterice, vor vedea ce anume este Christos în timpul nostru. Christos a trăit într-un trup fizic numai o dată pe pământul nostru. Dar de atunci pământul s-a schimbat. Cel care a devenit clarvăzător în timpul de dinaintea naşterii lui Christos şi a privit în lumea entităţilor spirituale şi a fenomenelor spirituale care înconjoară nemijlocit pământul, nu a găsit ceea ce a găsit după ce s-a săvârşit evenimentul de pe Golgota, deoarece Christos a coborât pe pământ. O anume personalitate a ştiut foarte exact acest lucru. A existat o personalitate care ştia din învăţătura ce o primise: când oamenii vor deveni clarvăzători, vor vedea ceva nu pe pământ, ei vor vedea ceva care în viitor se va afla în atmosfera spirituală a pământului, când Christos se va fi coborât de pe Soare pe Pământ. – Această personalitate spunea: “Vom trăi pe pământ marele moment în care omului devenit clarvăzător îi va apărea în mod spiritual Christos, pentru că Acesta va fi coborât pe pământ şi va fi prezent şi vizibil spiritual în atmosfera Pământului.” – Acest lucru îl ştia respectiva personalitate dar ea nu ajunsese atât de departe încât să-şi poată dobândi credinţa în evenimentele din Palestina, şi anume că în Iisus din Nazaret a fost deja prezentă acea fiinţă aşteptată, a fost prezent Christos. Ea nu a putut să Îl recunoască pe Christos Iisus. Veni apoi timpul în care evenimentul de pe Golgota trecuse de mult, timpul în care acea personalitate a devenit clarvăzătoare: atunci L-a văzut pe Christos în trup eteric. Acum ea a putut vedea ceva în atmosfera pământului! Această personalitate ştia acum că Cel pe care Îl vedea era Christos. Realitatea fizică, privirea fizică nu l-au convins pe acest om, dar clarvederea, perceperea clarvăzătoare a lui Christos în trupul eteric, l-a convins. Această personalitate a fost Pavel. În evenimentul de la Damasc el L-a văzut prin clarvedere pe Christos în trupul eteric aşa cum ‒ după evenimentul de pe Golgota ‒ a fost mereu văzut de către cei care se ridicaseră la clarvedere.

Acesta este într-adevăr cel mai important eveniment la care iau parte oamenii educaţi clarvăzător: acela de a-L vedea pe Christos în atmosfera spirituală a pământului. Deoarece această capacitate va apărea în respectivul interval de timp la un număr mare de oameni, ei vor avea în mod nemijlocit contemplarea lui Christos printr-o vedere corespunzătoare naturală, contemplarea lui Christos în trupul Său eteric; Christos, cu care oamenii se vor putea comporta precum cu o personalitate fizică. Christos nu se va coborî a doua oară până într-un trup fizic, însă, prin capacităţile lor, oamenii se vor ridica în eteric, unde El se revelează acum. Christos va fi venit din nou pentru ei în domeniul vieţii lor lărgite.

Aceasta este revenirea lui Christos, începând aproximativ din anii 1930 – 1940 ai erei noastre. S-ar putea ca acest eveniment să treacă neremarcat prin faţa oamenilor, dacă ei nu se vor fi pregătit să înţeleagă acest mare eveniment. Ştiinţa spirituală are de pregătit omenirea pentru acest eveniment viitor. El nu trebuie să treacă neobservat pe lângă omenire. Dacă ar trece neremarcat, omenirea ar secătui, ar paraliza.

Ceea ce am spus acum va fi comunivat în următoarele două decenii într-un oraş sau din altul, într-o formă sau alta, pentru că este un adevăr important, un adevăr care trebuie să pregătească oamenii pentru cel mai important eveniment al timpurilor noastre. Timpurile sunt din nou împlinite, trebuie să se întâmple lucruri importante. Dar în epoca noastră domneşte un materialism înfiorător şi se poate întâmpla ca tocmai acei care aud şi preiau aceste învăţături, să fie încercaţi de gândirea materialistă, să fie ispitiţi a crede că Christos nu va apărea decât într-un trup fizic. Aceasta ar fi o credinţă materialistă pe care o vor putea împărtăşi numai cei care nu s-au ridicat la concepţia că spiritul este mai real decât fizicul. Materialismul ar putea să ducă oamenii în ispita de a confunda revenirea lui Christos în trupul real eteric, vizibil pentru oamenii cu capacităţi superioare dezvoltate, cu o revenire într-un trup fizic. Aceasta ar fi o altă mare nenorocire pentru omenire. În timpul nostru există destui inşi, destule personalităţi care se vor folosi de aceasta şi, căzând pradă unei iluzii, unei auto-înşelări, sau propriului instinct rău, se vor da drept falşi Christoşi, drept Christoşi întrupaţi.

În epoca în care omenirea ar trebui să-L vadă pe Christos Cel adevărat în trupul eteric, vor apărea Christoşi falşi. Antroposofii însă sunt chemaţi să poată discerne între spiritual şi material şi să fie bine înarmaţi împotriva tuturor afirmaţiilor, ori de unde ar veni ele, că va veni un Christos în carne şi oase. Antroposofii sunt chemaţi să vadă că acest materialism ar fi cel mai rău ispititor care ar putea să apară cu privire la cel mai important eveniment al evoluţiei omenirii, la evenimentul pe care noi îl numim revenirea lui Christos, şi prin care va trebui să se dovedească dacă oamenii au ajuns până acolo încât nu numai să vorbească despre spirit, ci să recunoască fiinţa spiritului ca ceva superior, ca esenţă a materiei.

Se va vedea dacă oamenii vor fi ajuns să-L recunoască pe Christos în întreaga Sa însemnătate, tocmai pentru că El li se va arăta în spirit. Aceasta va fi pentru oameni cea mai mare încercare şi probă: li se va arăta cel mai mare impuls al pământului nostru şi le va spune: Nu Mă veţi putea recunoaşte decât atunci când nu numai că veţi vorbi despre spiritual, ci veţi şti că spiritualul este mai real, mai plin de valoare decât ceea ce este material. – Asta este ceea ce trebuie să integrăm în simţămintelor noastre pentru ca următoarele decenii spre care ne îndreptăm să le putem întâmpina în mod corespunzător. Important va fi acest eveniment nu numai pentru cei care vor fi în trupuri fizice; el va fi important şi pentru acele suflete care vor fi deja între moarte şi o nouă naştere. Căci acest lucru va fi la fel de important pentru aşa-numiţii “morţi”, pe cât de importantă a fost moartea de pe Golgota, nu numai pentru oamenii aflaţi în trup fizic, ci şi pentru sufletele care erau în Kamaloka sau Devachan. Vorbind simbolic, am spune: Christos S-a coborât şi la cei care erau în alte lumi, “Coborârea în iad”. Această probă a spiritualităţii în secolul nostru va fi importantă şi pentru cei care se află pe planul fizic şi pentru cei care trăiesc în planul spiritual, pentru aşa-numiţii morţi.