Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVENIMENTUL APARIȚIEI LUI CHRISTOS ÎN LUMEA ETERICĂ

GA 118


PREDICA DE PE MUNTE.
ŢARA SHAMBALLA

München, 15 martie 1910

Alaltăieri a fost dată aici o indicaţie asupra modului cum, în timpul actual, omenirea se îndreaptă spre evenimente importante. Vom înţelege despre ce este vorba când, privind înapoi în timp, ne vom transpune pe de-a întregul în evoluţia omenirii. În felul acesta vom putea să actualizăm multe din lucrurile cunoscute şi unele necunoscute. Ştiţi că una dintre afirmaţiile esenţiale care a fost făcută la venirea lui Christos a fost următoarea: “Schimbaţi-va dispoziţia voastră sufletească pentru că împărăţia cerurilor s-a aproapiat.” Aceste cuvinte au o însemnătate profundă, ele indică asupra faptului că atunci s-a petrecut ceva important cu întreaga evoluţie sufletească. Trecuse deja ceva mai mult decât 3000 de ani din acea epocă pe care o numim epoca Kali Yuga sau epoca întunecată. Ce sens are această epocă? Ea este o epocă în cadrul căreia omul, conform raporturilor sale normale, cunoştea numai ceea ce îi era făcut accesibil prin simţurile exterioare şi prin raţiunea care este legată de instrumentul creierului. Toate acestea se puteau experimenta, cunoaşte şi înţelege în epoca întunecată Kali Yuga. Acestui timp întunecat i-a premers un altul, în care omul nu cunoştea numai prin simţurile exterioare şi prin raţiunea exterioară, ci el avea mai mult sau mai puţin amintiri din vechile stări de vis, care îi mijloceau o legătură cu lumea spirituală. Să ne facem o imagine despre acest timp.

Omul nu vedea numai regnul mineralelor, al plantelor şi al animalelor, cât şi pe sine însuşi în cadrul regnului fizic uman, el putea să vadă, într-o stare dintre starea de veghe şi cea de somn, o lume divină. El se percepea pe sine ca mădularul cel mai de jos al acesteia, ca cel mai de jos domeniu al ierarhiilor, deasupra lui se aflau îngerii, arhanghelii ş.a.m.d. El cunoştea aceasta prin trăirea sa, astfel încât pentru el ar fi fost un nonsens să tăgăduiască această lume spirituală aşa cum astăzi ar fi un nonsens să tăgăduieşti regnul mineral, regnul plantelor şi regnul animalelor. Dar nu numai că omul a avut drept cunoştinţe ceea ce se revărsa din această împărăţie; el avea şi posibilitatea de a se pătrunde cu forţele acestei împărăţii a lumii spirituale: el intra în extaz, sentimentul de eu era reprimat, dar lumea spirituală se revărsa pur şi simplu în el. De aceea omul nu avea numai o cunoaştere, o experienţă ci, de exemplu, când avea o boală, el putea, cu ajutorul extazului, să îşi aducă învigorare şi însănătoşire. Acele epoci în care omul mai avea încă o legătură nemijlocită cu lumea spirituală sunt numite de înţelepciunea orientală: Krita Yuga, Treta Yuga, Dvapara Yuga. În cea din urmă nu mai era posibilă o privire nemijlocită în lumile spirituale ci numai o amintire, aşa cum îşi aminteşte un bătrân de tinereţea lui. Apoi porţile lumii spirituale au fost oarecum închise. Omul nu mai putea ţine legătura cu lumea spirituală în stările sale normale de conştienţă. Şi a venit un timp în care omul nu putea să se îndrepte, să se adreseze lumii spirituale decât pe baza unei pregătiri de durată, grele, într-o şcolire ocultă. În timpul epocii Kali Yuga mai venea uneori câte ceva din lumea spirituală în lumea fizică. Aceasta se întâmpla însă nu din partea puterilor bune, ci era, în mod obişnuit, de natură demonică. În toate cazurile, descrise de Evanghelii, cu persoane cuprinse de boli deosebite, care erau numite de fapt posedări, e vorba de îmbolnăviri cauzate de acţiuni demonice. În ele trebuie să recunoaştem influenţa fiinţelor spirituale rele. Mica Kali Yuga începe aproximativ în anul 3000 î.Chr. şi se caracterizează prin aceea că porţile lumii spirituale s-au închis treptat cu totul în faţa conştienţei normale, astfel încât omul trebuia să îşi extragă toate cunoştinţele din lumea înconjurătoare senzorială. Dacă acest fapt ar fi continuat, omul ar fi pierdut cu desăvârşire legătura cu lumea spirituală. Până atunci omul a mai păstrat ceva ca amintire, pe calea tradiţiei; dar acum el pierde din ce în ce mai mult legătura cu lumea spirituală. Nici învăţătorul, deşi păstrător al tradiţiei, nu mai putea să povestească nemijlocit din lumea spirituală. Capacitatea de a prelua direct ceva din lumea spirituală nu mai era prezentă. Cunoştinţele omului se extind din ce în ce mai mult numai asupra părţii materiale a existenţei.

În cursul ulterior al acestei evoluţii, dacă nu s-ar fi întâmplat ceva din partea cealaltă, oamenii nu ar mai fi putut găsi legătura cu lumea spirituală chiar dacă ar fi căutat să o restabilească. Şi aceasta s-a întâmplat prin aceea că fiinţa divină pe care noi o numim Christos s-a întrupat în planul fizic.

Mai înainte omul se putea ridica la fiinţele spirituale. Acum însă ele au trebuit să vină foarte aproape de el, să coboare cu totul în sfera omului, pentru ca omul să le poată recunoaşte cu fiinţa lui de eu. Acest moment a fost vestit în mod profetic în timpurile vechi. S-a spus că omul va putea să găsească raportul său faţă de Dumnezeu în eul său propriu. Dar când acest moment a venit, oamenii au trebuit să fie energic atenţionaţi că acest moment profeţit anterior a venit cu adevărat. Cel care a făcut acest lucru în modul cel mai impunător a fost Ioan Botezătorul. El a indicat că timpurile s-au schimbat; el spunea: “Împărăţia cerurilor s-a apropiat.” Apoi acelaşi lucru a fost indicat, în acelaşi fel, de Christos Iisus. Indicaţia cea mai plină de însemnătate s-a săvârşit însă mai înainte, prin acţiunea de botez în Iordan, pe care Ioan Botezătorul a săvârşit-o asupra multora, cât şi prin învăţătura însăşi. Dar numai prin aceste două acţiuni transformarea nu ar fi fost posibilă. Trebuia mai curând ca un număr de oameni să trăiască undeva în lumea spirituală ceva din care să poată deveni vie în ei convingerea că se va revela o divinitate. Şi aceasta se întâmpla prin cufundarea în apă. Când omul este pe cale de a se îneca, trupul său eteric se desface puţin de legătura sa cu trupul fizic, se ridică parţial şi omul retrăieşte atunci ceea ce reprezintă un semn pentru noul impuls în evoluţia lumilor. Şi din aceasta rezulta impunătoarea chemare: Schimbaţi-vă dispoziţia voastră sufletească deoarece împărăţiile cerurilor sunt aproape. Vine peste voi acea dispoziţie sufletească, acea stare sufletească prin care voi veţi ajunge în legătură cu Christos. Timpurile sunt împlinite.

Christos însuşi a dat cea mai pătrunzătoare învăţătură despre împlinirea timpurilor în ceea ce numim Predica de pe munte. Nu a fost nicidecum o predică pentru popor, căci se spune: “Când Christosa văzut poporul, El s-a dus mai la o parte şi S-a revelat ucenicilor Săi.” Atunci Christos le-a revelat următoarele: În vechile timpuri omul putea fi umplut de Dumnezeu în starea de extaz; el era fericit în afara eului său, avea o trăire nemijlocită cu lumea spirituală din care el putea să preia forţe spirituale şi forţe de vindecare. Acum însă, aşa le-a spus Christos Iisus ucenicilor Săi, poate fi umplut de Dumnezeu acel om care se pătrunde el însuşi cu impulsul lui Dumnezeu şi cu impulsul lui Christos, cel care poate să răsară ca eu în acest impuls. Mai înainte numai acela care era umplut cu curenţii lumii spirituale se putea ridica spre lumea spirituală; numai acela putea fi fericit ca om bogat în spirit. Acesta era clarvăzătorul în sens vechi, şi el aparţinea unui cerc restrâns de personalităţi. Cei mai mulţi au devenit cerşetori în spirit. Acum însă pot găsi împărăţia cerurilor aceia care o caută în eul lor. Ceea ce se petrece într-o astfel de epocă importantă a omenirii, aceasta se întâmplă întotdeauna pentru omul întreg. Chiar dacă numai un singur mădular al fiinţei sale este cuprins, celelalte răsună împreună cu acesta. Toate mădularele omului: trupul fizic, trupul eteric, sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau a sentimentului, sufletul conştienţei, eul, mădularele sufleteşti superioare, toate se revigorează prin apropierea împărăţiei cerurilor. Aceste învăţături corespund întru totul cu marea învăţătură a înţelepciunii originare.

Mai înainte, la intrarea în lumea spirituală, trupul eteric trebuia să se separe puţin de trupul fizic; acesta trebuia deci să fie alcătuit într-un mod cu totul deosebit. De aceea Christos Iisus spunea, referindu-se la trupul fizic: Fericiţi pot fi cerşetorii; cei care sunt săraci în spirit, pentru că ei vor găsi împărăţia cerurilor atunci când îşi vor dezvolta în mod corect trupul exterior stăpânit de eu. – Şi în acelaşi timp spunea despre trupul eteric: Mai înainte oamenii puteau fi vindecaţi de suferinţele trupeşti şi suferinţele sufleteşti prin ridicarea în lumea spirituală cu ajutorul extazului. Dacă acum sunt plini de Dumnezeu, Dumnezeu este în interiorul lor, atunci ei pot să poarte suferinţa, pot fi vindecaţi, pot fi mângâiaţi şi pot găsi în ei înşişi sprijinul, pot găsi în ei înşişi mângâierea. – În continuare, spunea despre trupul astral: Mai înainte cei care aveau în trupul astral pasiuni sălbatice şi impulsuri furtunoase, ele puteau fi potolite prin aceea că de la fiinţele divin-spirituale curgea în sufletele lor, radia spre ei calm, linişte şi puritate. – Acum însă oamenii trebuie să găsească prin forţa propriului eu, sub influenţa lui Christos, forţa care să purifice trupul astral. Locul unde se poate purifica trupul astral este acum pământul. De aceea influenţa asupra trupului astral trebuia astfel prezentată încât s-a spus: Fericiţi şi plini de Dumnezeu în trupul astral pot fi numai aceia care dobândesc echilibru, calm; lor le va fi dăruită ca răsplată mângâierea şi tot ceea ce este bun pe pământ. – A patra fericire se referă la sufletul senzaţiei. Cel care vrea să se purifice cu adevărat în sufletul senzaţiei şi să parcurgă o evoluţie superioară, acela va primi în eul său o influenţă de la Christos; el va simţi o sete după dreptate în inimă, va deveni străbătut în interior de Dumnezeu şi eul său va găsi potolirea foamei în el însuşi. – Următorul mădular este sufletul raţiunii sau al sentimentului. Eul dormitează înăbuşit în sufletul senzaţiei şi se trezeşte abia în sufletul raţiunii sau al sentimentului. Dacă noi dormim cu sufletul nostru în sufletul senzaţiei, atunci nu putem găsi în ceilalţi oameni ceea ce îl face pe om cu adevărat om: eul. Înainte ca omul să-şi fi dezvoltat în sine eul, trebuie să fi lăsat ca sufletul senzaţiei să crească în lumile superioare, pentru ca să poată percepe acolo ceva. Dacă însă se dezvoltă în sufletul senzaţiei sau al sentimentului, el poate să perceapă pe oameni alături de sine. La toate mădularele numite până acum trebuie să ne amintim de ceea ce a fost dat mai înainte în aceste domenii. Abia în sufletul raţiunii sau al sentimentului se poate umple sufletul cu ceea ce curge de la om la om. În formularea frazelor referitoare la Fericiri, într-a cincea fericire trebuie să intervină ceva deosebit; subiectul şi predicatul trebuie să fie acelaşi, deoarece trebuie indicat spre acel mădular care dezvoltă în sine eul. Fraza a cincea spune: “Cel care dezvoltă milă şi îndurare a inimii, va găsi îndurare.” Aceasta este o probă crucială pe care o facem documentelor oculte. Christos a făcut profeţii cu privire la fiecare mădular al naturii umane, şi aceste profeţii corespund adevărului.

Următoarea frază din Fericiri se referă la sufletul conştienţei. Prin el eul, ca eu pur, poate să ajungă la o astfel de dezvoltare încât să poată prelua în sine Divinitatea. Dacă omul a înaintat atât de mult, el poate să perceapă picăturile de Divinitate, poate să perceapă în sine eul său. El Îl poate vedea pe Dumnezeu prin sufletul conştienţei purificat. Fraza a şasea din Fericiri trebuie deci să se refere la vederea lui Dumnezeu. Expresia exterioară fizică pentru eu şi pentru sufletul conştienţei este sângele fizic, iar locul în care acestea se manifestă în mod deosebit este inima umană ca expresie pentru eul purificat., De aceea Christos spune: “Fericiţi sunt cei care au inima curată, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu.” Cu aceasta se merge până la nivelul acestei intimităţi, anume că inima este expresia eului, expresia Divinităţii în om.

Să ne ridicăm acum la mădularele mai înalte decât sufletul conştienţei, la Manas, Buddhi, Atman. Omul actual poate să-şi dezvolte cele trei mădulare sufleteşti, dar abia într-un viitor îndepărtat va putea dezvolta componentele superioare: sinea spirituală, spiritul vieţii, şi omul spirit. Acestea nu pot trăi încă în om, pentru aceasta el trebuie să privească spre fiinţe superioare. Sinea spirituală nu este încă în el; abia mai târziu se va revărsa în el. Omul nu este suficient dezvoltat pentru a prelua în sine Sinea spirituală; în această privinţă omul se află abia la începutul evoluţiei, el nu este decât asemănător unui vas care să preia Sinea spirituală treptat în sine. Acest lucru îl indică şi fraza a şaptea din Fericiri. Sinea spirituală poate deocamdată doar să îl încălzească, să îl întreţesă. Numai fapta lui Christos aduce pe Pământ forţa iubirii şi a armoniei. Din această cauză Christos spune: “Fericiţi sunt cei care aduc aici pe pământ Sinea spirituală ca primul mădular spiritual, căci ei vor deveni copii ai lui Dumnezeu”. – Aceasta îl avizează pe om la lumile superioare. Se va lua seama la ceea ce trebuie făcut pentru viitor, dar care, pornind din prezent, va fi urmărit cu toată forţa şi cu toată puterea. Este indicat în fraza a opta din Fericiri: Plini de Dumnezeu sau fericiţi sunt cei care vor fi persecutaţi din cauza dreptăţii, deoarece ei vor fi umpluţi în sinea lor, din împărăţia cerurilor, de spiritul vieţii, de Buddhi. Legat de aceasta mai găsim indicaţii referitoare la misiunea specială a lui Christos însuşi şi în sensul că discipolii intimi ai lui Christos pot fi fericiţi când ei vor trebui să sufere persecuţii din cauza lui Christos: cu aceasta este dată şi o uşoară indicaţie asupra lui Atman, care ne va fi dăruit într-un viitor îndepărtat.

Astfel, în Predica de pe munte este vestită marea învăţătură despre împărăţia cerurilor care s-a apropiat. În cursul acestor evenimente s-a săvârşit în Palestina misteriul evoluţiei omenirii: omul a fost atât de mult maturizat în toate mădularele sale fiinţiale încât el a putut să preia în mod nemijlocit în componentele sale purificate impulsul lui Christos. În felul acesta s-a săvârşit unirea Dumnezeului-Om Christos, cu omul Iisus din Nazaret şi, în timpul celor trei ani, a străbătut Pământul cu curentul forţelor sale. Acest lucru trebuia să se întâmple pentru ca omul să nu piardă complet legătura cu lumea spirituală în timpul epocii Kali Yuga. Totuşi Kali Yuga, epoca întunecată a mai durat încă mult timp, până în anul 1899. Acest an este un an deosebit în evoluţia omenirii deoarece acum s-a încheiat Kali Yuga, epoca de 5000 de ani. Prin aceasta a început o nouă treaptă a evoluţiei omenirii. Alături de capacităţile pe care le-a dobândit în cursul epocii Kali Yuga, omul va dobândi noi capacităţi spirituale. Ne îndreptăm spre o perioadă în care se vor dezvolta facultăţi şi capacităţi naturale noi prin care omul va putea vedea în lumile divin-spirituale. Mai înainte de a trece de mijlocul secolului al XX-lea, anumiţi oameni, prin dezvoltarea completă a conştienţei de eu, vor experimenta o pătrundere a lumii divin-spirituale în lumea noastră fizic sensibilă, aşa cum a trăit-o Saul la transformarea lui din Saul în Pavel în faţa Damascului. Aceasta va fi starea normală pentru un anumit număr de oameni.

Christos nu se va întrupa din nou, aşa cum s-a întrupat la începutul erei noastre în Iisus, în trup fizic, căci cu aceasta nu s-ar obţine nimic. Conform profundelor legităţi ale evoluţiei cosmico-pământeşti, acest lucru a fost necesar atunci pentru că oamenii nu L-ar fi putut recunoaşte în alt mod. Acum însă oamenii au evoluat: ei au devenit capabili să pătrundă prin forţele lor sufleteşti până la vederea eterică. Din cauza aceasta Christos va deveni vizibil oamenilor în trup eteric şi nu în trup fizic. Acest lucru se va întâmpla din ce în ce mai mult în următorii 2500 de ani, începând cu mijlocul secolului al XX-lea. Un număr suficient de oameni vor trăi evenimentul din faţa Damascului, astfel încât acest eveniment va fi recunoscut, în final, pe Pământ, peste tot. Noi practicăm ştiinţa spirituală pentru ca facultăţile ‒ la început delicate ‒ care vor apare, să nu treacă neobservate prin faţa oamenilor, ca oamenii dăruiţi cu aceste capacităţi să nu fie consideraţi visători sau nebuni, ci să fie înţele de o mică grupă de oameni, să fie sprijiniţi de această grupă de oameni care trebuie să împiedece ca neînţelegerea umană să calce în picioare germenii acestor predispoziţii. Ştiinţa spirituală trebuie, înainte de toate, să pregătească terenul pentru ca aceste predispoziţii să ajungă la dezvoltare. La aceste capacităţi s-a făcut referire în conferinţa anterioară, ca o facultate de a vedea în ţara Shamballa, pentru ca omul să poată înţelege însemnătatea şi fiinţa lui Christos, a cărui reapariţie nu este altceva decât o creştere în cunoaştere a omului.

În general, epocile se repetă, dar totdeauna într-un alt mod. În ştiinţa spirituală, se arată că la începutul epocii Kali Yuga a avut loc închiderea porţilor spre lumea spirituală. După scurgerea primului mileniu a intervenit primul ajutor, acela că prin individualitatea lui Avraam, după iniţierea lui prin Melchisedec, unui om i-a devenit posibil, prin străbaterea cu privirea şi prin aprecierea corectă a covorului răspândit în faţa simţurilor, să recunoască pe Dumnezeu în această lume exterioară. Avraam a arătat primii zori ai cunoaşterii a ceea ce este un Dumnezeu-Eu, un Dumnezeu care este înrudit cu natura de eu a omului. Lui Avraam i-a fost clar că în spatele fenomenelor lumii senzoriale există ceva care conduce la a concepe eul uman ca o picătură a imensului Eu al lumii.

O a doua treaptă a revelaţiei lui Dumnezeu a fost trăită în timpul lui Moise, căci atunci Dumnezeu s-a apropiat de oameni prin elemente. În tufişul arzând, în fulger şi în tunet pe Sinai, Dumnezeu s-a revelat şi a exprimat fiinţa Sa profundă. În al treilea mileniu, străbătut de o astfel de cunoaştere a lui Dumnezeu, a urmat epoca lui Solomon, în care Dumnezeu s-a revelat în simbolul templului pe care Solomon l-a construit la Ierusalim. Revelaţia divină a urmat deci următoarele trepte: la Avraam, ca Dumnezeu-Eu sau ca Dumnezeu-Iahve; la Moise, în focul tufişului arzând, în fulgere şi în tunete; la Solomon, în simbolul templului. Ceea ce este valabil pentru o anumită epocă se repetă apoi, mai târziu, într-o ordine inversă. Punctul de întoarcere este apariţia lui Christos Iisus în Palestina. Ceea ce a fost activ imediat înainte de acest punct apare imediat după acest punct de cotitură. Din această cauză prima mie de ani de după Christos este o perioadă solomonică, iar spiritul lui Solomon acţionează în cei mai buni oameni astfel încât ei să poată înţelege Misterul de pe Golgota. Aceste semne puteau fi explicate cel mai cuprinzător şi cel mai lăuntric de către cel care, în primele secole de după Christos, putea simţi cel mai profund fapta de pe Golgota.

În al doilea mileniu de după Christos putem recunoaşte o repetare a epocii lui Moise. Ceea ce a fost trăit în mod exterior în acea epocă apare acum în mistica unui Eckhart, a unui Johannes Tauler ş.a.m.d. Acelaşi lucru pe care Moise l-a trăit în tufişul arzând, în tunet şi în fulger, au trăit-o acum din interior misticii. Ei spuneau, când coborau în interior, că lor li se revelează Dumnezeul-Eu. Când ei cuprindeau în sufletul lor scânteile eului lor, atunci li se revela Dumnezeul-Eu, Dumnezeul unitar Iahve. Aşa s-a petrecut la Tauler, care a fost un mare predicator şi putea să vestească lucruri impunătoare. La el a venit un laic, prietenul lui Dumnezeu din Ţara de Sus, despre care se credea că ar vrea să devină elevul lui Tauler; dar curând el a devenit învăţătorul lui Tauler, astfel încât Tauler, a putut după aceea să vestească pe Dumnezeu din interiorul său cu o astfel de forţă interioară, resimţită în relatările despre el, încât, conform unor astfel de relatări despre el, un şir de elevi şi de ascultători au căzut jos ca morţi ascultând spusele lui, lucru care ne aminteşte de evenimentul prin care i-au fost date lui Moise, pe Sinai, tablele Legii.

De acest spirit au fost umplute secolele până la noi. Acum însă ne îndreptăm spre un timp de reamintire şi reapariţie a epocii abrahamitice, dar în sensul că oamenii vor fi conduşi afară din lumea fizică accesibilă prin simţuri fizice. Spiritul lui Avraam va influenţa cunoaşterea noastră în aşa fel încât oamenii nu vor mai aprecia doar lumea senzorială. Şi, invers decât a fost cazul la Avraam, când Dumnezeu putea fi găsit numai în lumea simţurilor, oamenii se vor ridica deasupra lumii senzoriale, vor creşte în lumea spirituală. Se poate spune: nu strică nicidecum evoluţiei dacă oamenii nu au ştiut nimic despre acestea până acum, dar în epoca ce începe oamenii trebuie să ajungă în situaţia de a-şi lua în mod conştient destinul în mână. Ei trebuie să ştie cum va deveni Christos, mai târziu, perceptibil. Este povestit cu dreptate cum, după Evenimentul de pe Golgota, Christos a coborât în domeniul morţilor, în lumea spirituală, pentru a le aduce cuvântul de mântuire. Evenimentul christic acţionează şi acum în acelaşi sens. Din acest punct de vedere este indiferent dacă omul trăieşte încă aici în lumea pământeană fizică sau a murit: evenimentul christic poate fi trăit şi în lumea spirituală dacă omul şi-a dobândit o înţelegere pentru acesta. Atunci se va vedea că omul nu a trăit fără temei pe pământ. Dacă însă omul nu şi-a dobândit nici o înţelegere pentru evenimentul christic, atunci acţiunile evenimentului christic în timpul dintre moarte şi o nouă naştere trec fără urmă pe lângă el şi el trebuie să aştepte până la următoarea revenire pe pământ, până la o nouă naştere, pentru ca să aibă posibilitatea de a se pregăti în acest sens. Omul nu trebuie să creadă că Christos va reapare din nou în trup de carne, aşa cum vestesc multe învăţături rătăcite, căci altfel nu am putea să credem în evoluţia capacităţilor umane şi ar trebui să spunem: evenimentele se repetă în acelaşi fel. Dar nu este aşa; ele se repetă, într-adevăr, însă totdeauna pe trepte superioare.

În următoarele secole se va vesti deseori că Christos va reveni şi se va revela. Vor apărea falşi Mesia şi falşi Christoşi. Dar cei care, conform cu ceea ce a fost expus aici, vor dobândi o înţelegere justă pentru adevărata apariţie a lui Christos, vor respinge astfel de fenomene. Pentru cel care cunoaşte istoria ultimelor secole în această direcţie, nu va fi ceva de mirare sau ceva extraordinar că apar astfel de falşi Mesia. Acest lucru s-a întâmplat înainte de cruciade; apoi în secolul al XVII-lea, când, în Smyrna, a apărut un Mesia fals ‒ Sabbatai Zewi ‒ la care au venit, în pelerinaj, oameni din Franţa şi Spania.

Pe vremea aceea o astfel de credinţă greşită nu producea mari stricăciuni. Dar acum, când cu ajutorul capacităţilor evoluate ale oamenilor trebuie să vezi reapariţia lui Christos în trup fizic drept o eroare iar apariţia în trup eteric ca ceva just, şi să o recunoşti ca atare, acum e necesar să distingi acestea într-un anumit mod; o eroare în acest domeniu s-ar răzbuna amar. Un Christos întrupat în trup de carne nu poate fi crezut; poate fi crezut numai Christos ce apare în trup eteric. Această apariţie va fi ca o iniţiere naturală, aşa cum iniţiatul de astăzi are această trăire, trăieşte acest eveniment ca o trăire deosebită. Ne îndreptăm deci spre o epocă în care omul, conform cunoaşterii sale, în afară de realitatea fizic-senzorială, are în jurul său şi o împărăţie spirituală. Dar conducătorul în aceste noi împărăţii ale spiritului va fi Christosul eteric. Iar oamenii, indiferent de comunitatea religioasă, de crezul de care aparţin, vor recunoaşte acest eveniment christic atunci când vor experimenta aceste fapte. Creştinii vor fi, probabil, într-o situaţie mai grea decât aparţinătorii altor religii, atunci când ei vor face în mod real experienţa lui Christos eteric; dar ei trebuie să încerce să întâmpine acest eveniment al lui Christos în mod neutral. Tocmai aceasta va fi sarcina: îndeosebi din creştinism să fie dezvoltată o înţelegere pentru posibilitatea de a păşi în lumea spirituală fără să fii dependent de vreuna din confesiunile religioase, ci numai prin forţa voinţei bune.

La aceasta trebuie să ne ajute, înainte de toate, antroposofia. Ea ne va conduce în lumea spirituală, lume despre care vechile scrieri tibetane vorbesc ca despre o ţară din poveşti, de mult dispărută – aici este avută în vedere lumea spirituală – ţara Shamballa. Dar omul nu va trebui să pătrundă în ea în stări de extaz, ci în stări deplin conştiente, sub conducerea lui Christos. Iniţiatul poate merge deja acum deseori spre Shamballa, pentru a-şi lua de acolo mereu noi forţe. Mai târziu şi alţi oameni vor putea intra în ţara Shamballa; ei o vor vedea luminând aşa cum Pavel a văzut ploaia de lumină a lui Christos radiind asupra lui. Şi spre ei va curge lumina, şi lor şi se va deschide poarta lumii de lumină, prin care ei vor intra în ţara sfântă Shamballa.