Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVENIMENTUL APARIȚIEI LUI CHRISTOS ÎN LUMEA ETERICĂ

GA 118


FIINȚA OMULUI

Notiţe de la conferinţă, Roma, 11 aprilie 1910

În anii trecuţi am avut ocazia să ţin în acest loc câteva conferinţe [ Nota 37 ] din domeniul teozofiei, şi e o mare mulţumire pentru mine că la călătoria mea prin Roma în această primăvară este posibil, cu permisiunea multstimatei noastre prinţese [ Nota 38 ], să prezint trei prelegeri. Aceste trei prelegeri trebuie să fie folosite pentru a aduce cursului de început din anul trecut mai multă lumină decât a fost posibil, dintr-o latură mai mult interioară, asupra a ceea ce este denumit, în sens teosofic, “cunoaştere spirituală a lumii”.

Teozofia sau, cum s-ar mai putea numi, “ştiinţa spiritului”, este ceva care, în timpul nostru, este cunoscut în mod greşit din diferite laturi, în primul rând din latura celor care stau pe temelia unei anumite mărturisiri de credinţă. În nici un caz ştiinţa spirituală nu trebuie să înlocuiască vreo mărturisire de credinţă. Faţă de religie, ea poate avea ca singură sarcină aceea de a conduce la o înţelegere mai profundă a adevărurilor religioase. Astfel încât ne este permis să spunem: nici unui om din lume nu i se poate lua, prin cunoştinţele de ştiinţă spirituală, nici cel mai mic lucru din convingerile sale religioase. Nu este cunoscut suficient, sub multiple aspecte, că ştiinţa spirituală, în esenţă, stă pe un cu totul alt fundament decât oricare mărturisire de credinţă. Ea stă pe temelia ştiinţei spirituale pure.

Cu aceasta este atinsă o altă piedecă ce se aduce în ziua de astăzi ştiinţei spirituale, şi care se exprimă atunci când se spune că ea ar fi neştiinţifică, visătoare şi fantezistă. Totuşi, cel care s-a preocupat puţin cu curentul spiritual ştiinţific al prezentului, va vedea în curând că ştiinţa spirituală atinge un cu totul alt domeniu decât ştiinţa exterioară. Deoarece ultima se preocupă cu lucrurile lumii exterioare senzoriale, care pot fi înţelese cu simţurile fizice şi cu raţiunea, sarcina ştiinţei spirituale este aceea de a cerceta domeniul spiritului, care se află în spatele lumii senzoriale, şi care este închis pentru conştienţa noastră normală. Modul de gândire, reprezentările şi noţiunile cu care ştiinţa exactă se apropie de lumea simţurilor şi modul în care ştiinţa spirituală se apropie de lumea spirituală, sunt exact aceleaşi. Numai în două aspecte se deosebeşte ştiinţa spirituală în mod principial de alte ştiinţe. În primul rând prin faptul că ea poate fi înţeleasă de orice suflet omenesc, în măsura în care sufletul se referă la lucrurile despre care ar trebui să se întrebe fiecare inimă omenească în fiecare zi, în fiecare oră a zilei. Obiectele ştiinţei spirituale sunt cu totul general umane, şi nu există în sufletul omenesc nici o întrebare la care ştiinţa spirituală să nu poată da nici un răspuns. În mii şi mii de cazuri omul are nevoie de ea ca încurajare, are nevoie de ceea ce ştiinţa spirituală îi spune ca mângâiere, ca speranţă şi încredere pentru această viaţă şi pentru viitor, de ceea ce ştiinţa spirituală are să îi dea ca speranţă şi încredere.

Celălalt aspect este că, în timp ce celelalte ştiinţe presupun acceptarea unor condiţii preliminare, ştiinţa spirituală ştie să vorbească fiecăruia pe înţeles, dacă acesta se străduieşte să îi înţeleagă limbajul. Şi chiar dacă se spune atât de des că ea ar fi greu de înţeles, asta este numai pentru că omul se apropie de ştiinţa spirituală cu prejudecăţile şi cu piedicile pe care el însuşi le-a generat. Greutatea nu zace în limbajul ei, ci mai degrabă în modul nostru de gândire.

În aceste trei conferinţe vom vorbi despre următoarele: astăzi despre fiinţa omului însuşi, mâine despre fiinţa lumilor superioare şi legătura lor cu lumea noastră, iar poimâine despre mersul evoluţiei omeneşti şi despre intervenţia înaltelor personalităţi care participă la viaţa noastră spirituală.

Fiinţa omului poate fi înţeleasă numai dacă suntem în stare să o concepem pornind din spirit. Căci aşa cum omul, în raport cu forma sa exterioară, trupească, este construit din lumea senzorială, tot aşa, ca fiinţă spirituală şi sufletească, el este construit din lumea suprasensibilă. În felul acesta, la fiinţa omului poate pătrunde numai o ştiinţă care vede în domeniile lumii spirituale; şi trebuie să ne punem de acord de la bun început cum se poate ajunge la astfel de cunoştinţe despre lumile superioare.

Acest lucru nu poate fi indicat aici decât pe scurt, ca introducere. Nu ne vom apropia niciodată cu adevărat de lumea spirituală, nu mai aproape decât se apropie un orb de lumină şi de culoare, cu acele simţuri şi cu acea raţiune, prin intermediul cărora omul este avizat la viaţa sa exterioară. Dar tot aşa cum lumea luminii şi a culorilor năvăleşte în sufletul unui om născut orb dar operat cu succes, tot aşa este posibil să se deschidă organe de cunoaştere spirituală, simţuri spirituale, şi omul să trăiască marele moment ‒ care, pe o treaptă superioară, înseamnă acelaşi lucru ca cel caracterizat mai înainte -, cel al unui om născut orb şi devenit văzător prin operaţie. Pe acei oameni care sunt în stare să vadă lumea spirituală şi temeliile existenţei noastre şi să le explice, îi numim oameni “treziţi” sau “iniţiaţi“. Ceea ce ei cunosc pot să comunice apoi altora; şi dacă şi-au înţeles în mod corect sarcina lor, atunci comunică în aşa fel încât cele comunicate să poată fi înţelese de orice raţiune şi de orice intelect. Căci înţelegerii ştiinţei spirituale sau a teozofiei nu îi aparţine cercetarea spirituală ca atare, ci numai trăirea acesteia.

Aici va fi indicat pe scurt cum se dobândesc aceste capacităţi superioare de către oameni. Întâi trebuie să înveţi a produce în mod artificial un anumit moment care apare de la sine în cursul normal al zilei. Acesta este momentul adormirii, prin care omul trece în mod obişnuit. Ce se întâmplă în momentul adormirii? Observăm cum toate pasiunile, poftele şi percepţiile care au vălurit de-a lungul întregii zile în noi, ajung încet-încet la tăcere, impresiile exterioare încetează şi la omul normal intervine somnul, adormirea. Iar mai departe nu mai ştim nimic despre noi şi nu mai percepem nimic din lumea înconjurătoare. În acest moment deci în care noi ne decuplăm de lumea exterioară, apare lipsa de conştienţă. Cel care vrea să ajungă la iniţiere, ceea ce înseamnă la iniţiere în tainele superioare, trebuie să înveţe să creeze în mod artificial acest moment de dispariţie a impresiilor exterioare. El trebuie să poată crea în el o stare care este identică cu lipsa existenţei impresiilor din timpul somnului, în care nici culoarea, nici căldura, nici sunetul nu sunt percepute de suflet, şi nu simte nici suferinţă, nici bucurie, nici provocate de ceva din lumea exterioară. Dar cel în cauză nu trebuie doar să poată crea pe deplin conştient această stare; ci el trebuie, în ciuda faptului că sufletul este golit de toate impresiile exterioare, să fie la fel de conştient precum este în timpul vieţii obişnuite de peste zi. În sufletul astfel golit trebuie să fie trezite anumite reprezentări şi sentimente care nu vin din exterior, ci sunt trezite din interiorul sufletului însuşi. El trebuie să poată chema în suflet la viaţă, prin voinţă puternică şi din propria forţă, anumite sentimente, senzaţii şi impulsuri de voinţă care trebuie să fie mai intense decât tot ceea ce poate veni din exterior. Această stare este starea de meditaţie. Dacă cel care meditează şi-ar dezvolta numai aceste două capacităţi, el ar trăi în interior ceva ca o zguduire asemănătoare unui cutremur de pământ. Pentru a evita aceasta, el trebuie să înveţe să îşi păstreze cea mai mare linişte sufletească. El trebuie să poată trăi puternicele impulsuri interioare în timpul meditaţiei, sufletul său rămânând liniştit ca marea deasupra căreia nu adie nici un firicel de vânt.

Acestea sunt, deci, cele trei condiţii pentru cel care aspiră la iniţiere: în primul rând, golirea sufletului de toate impresiile exterioare; în al doilea rând, bogăţia sufletului în reprezentări interioare; în al treilea rând, linişte sufletească deplină. Cel care are tenacitatea să exerseze în acest fel, va trăi un mare moment, un moment impunător; unii, probabil, deja după câteva luni, alţii, probabil, abia după câţiva ani. I se vor deschide simţurile spirituale şi va exclama: O, în lumea noastră există cu totul altceva decât am ştiut până acum! Până acum am văzut doar ceea ce putea să combine raţiunea mea; acum însă văd că în această lume există fapte spirituale, fiinţe spirituale, şi că există lumi care pot fi denumite lumi ascunse.

Începând cu acest moment înălţător discipolul devine cercetător în lumile spirituale şi este apoi în stare să recunoască el însuşi ceea ce trebuie schiţat aici în raport cu fiinţa omului. Astăzi vom vorbi despre următoarele stări şi trăiri ale sufletului, care trebuie să intereseze profund pe fiecare dintre oameni, şi pe care le putem denumi: starea de trecere dintre veghe şi somn şi ceea ce se numeşte viaţă şi moarte. Asupra stării exterioare de veghe şi somn am mai vorbit deja şi vrem să ne apropiem acum de latura interioară a lor. Ar fi un nonsens dacă am vrea să prezentăm doar cu ajutorul raţiunii obişnuite faptul că fiinţa propriu-zisă interioară a omului dispare la adormire de îndată ce încetează impresiile exterioare, şi apare, aşa-zicând, dimineaţa la trezire. Dar acest lucru nu se poate întâmpla niciodată, şi numai cel care vrea să accepte idei absurde ar putea fi de părerea că omul interior dispare seara total şi ia fiinţă din nou dimineaţa.

Oare ceea ce noi vedem culcat în pat ca om ce doarme, ceea ce noi vedem cu ochii noştri fizici ca trup adormit, culcat în pat, este totuşi omul interior propriu-zis? Aşa ceva nu va vrea să afirme nimeni. Cel care poate să urmeze cu conştienţa obişnuită trecerea de la veghe la somn nu poate observa, desigur, altceva decât că trupul fizic trece treptat într-o stare lipsită de mişcări. Dar cel care şi-a dezvoltat ochiul spiritual prin mijloacele caracterizate mai înainte va vedea cum se ridică din trupul fizic omul spiritual propriu-zis. Tot aşa cum înfăţişarea exterioară a omului care adoarme este alta pentru cel care vede în mod spiritual decât pentru un om normal, care nu e în stare să vadă decât cu ochii fizici, tot aşa starea de somn însăşi este profund diferită la cei doi. În timp ce omul care nu este clarvăzător cade într-o lipsă de conştienţă, văzătorul rămâne conştient la adormire, pentru că  în corpul său sufletesc care se ridică din cel fizic ce rămâne să se odihnească, el şi-a dezvoltat organe de simţ pentru perceperea lumii spirituale. Vrem să încercăm să caracterizăm în câteva trăsături această lume spirituală în care se ridică omul devenit clarvăzător. La început, percepţiile pe care le are se mărginesc la timpul în care trupul său fizic doarme. Prin exersare permanentă, el va ajunge atât de departe încât va putea să vadă în mod spiritual în orice moment al zilei, de îndată ce vrea acest lucru, va putea să-şi decupleze simţurile fizice şi, fără să îşi părăsească trupul, să vadă spiritual. Se observă de îndată o mare deosebire atunci când privim cu ochiul sufletesc, de exemplu, acest buchet de trandafiri. Dintr-o dată nu mai putem spune: buchetul de trandafiri este în faţa mea, eu sunt aici, el este acolo -, aşa cum putem spune în starea de veghe normală de peste zi. În lumea spirituală, deosebirea spaţială de “aici” şi “acolo” îşi pierde cu totul sensul şi nu mai suntem cu conştienţa noastră în faţa buchetului de trandafiri, ci în interiorul lui. Conştienţa spirituală se simte în acea lume în fiinţă, în obiect; omul clarvăzător se toarnă în obiectul pe care îl percepe. Fiinţa sa interioară străbate oarecum pielea trupului nostru fizic şi devine una cu tot ceea ce el vede în lumea spirituală în jurul lui. Dar atunci ce este ceea ce se revarsă în timpul nopţii în lumea înconjurătoare şi pe parcursul zilei se simte înlănţuit în colivia trupului fizic? Este ceea ce noi cuprindem în micul cuvânt “eu”, despre care omul, în conştienţa obişnuită de peste zi, spune: el trăieşte în trupul meu. – Pe acest eu conştienţa clarvăzătoare îl simte revărsat în întreaga lume exterioară care îi este accesibilă. Şi putem să ne întrebăm: Dar unde este el? La această întrebare nu este decât un singur răspuns: Eul văzătorului este, în esenţă, pretutindeni acolo unde el percepe.

Acest drum în lumea spirituală este acelaşi pe care fiecare om neclarvăzător îl parcurge la adormire, numai că el îl face fără să fie conştient. La adormire, el rămâne fără de conştienţă. În felul acesta, fiecare dintre noi trăieşte alternativ veghea în corpul fizic, constrâns în microcosmos, şi somnul, extins în nemărginit, unit cu marea lume din jurul nostru, cu macrocosmosul.

Putem să ne întrebăm mai departe: de ce trebuie să cădem într-o lipsă de conştienţă? – Motivul este că omul de astăzi nu este suficient de matur şi eul său nu ar putea să suporte să se reverse în mod conştient în cosmos. Putem să ne lămurim procesul apelând la o reprezentare imaginativă: să ne reprezentăm un bazin mare cu apă, în care lăsăm să cadă o picătură de lichid colorat. Vedem cum ea se dizolvă în apa înconjurătoare şi cum devine tot mult mai mult invizibilă, cu cât se răspândeşte mai mult. Asemănător trăieşte omul în eul său, care trebuie să se răspândească precum o picătură în întreaga lume spirituală. Omul actual nu ar putea să suporte aşa ceva, nu ar putea să se dizolve în mod conştient şi de aceea pătrunderea lui în patria sa spirituală trebuie să o plătească cu lipsa de conştienţă. Ce s-ar întâmpla cu el dacă s-ar extinde în lumea spirituală cu deplină conştienţă, fără o pregătire ocultă? Putem să ne dăm seama cel mai bine despre aceasta dacă ne reprezentăm eul înarmat numai cu atâta forţă cât este necesară pentru percepţiile mărginite la planul fizic. Pe măsură ce se extinde peste graniţele corporale, pierde din forţă aşa cum picătura pierde din consistenţă; percepţiile sale ar slăbi din ce în ce mai mult, pe măsură ce el se extinde, până când, în final, ar avea sentimentul că pluteşte într-un abis lipsit de fund, în cel mai adânc întuneric. Nu trebuie să gândim eul numai ca forţă, ci şi ca fiinţă ce poate simţi, şi putem să ne facem în felul acesta o slabă reprezentare despre impresia de a fi pierdut în neant. Din această cauză, o condiţie pentru cel care vrea să ajungă la conştienţa clarvăzătoare este să îşi dobândească lipsa de teamă, şi ţine de şcolirea cercetătorului spiritual să aibă create multe ocazii prin care să îşi poată proba echilibrul şi stabilitatea. Acel om care nu a avut mii şi mii de ocazii să trăiască evenimente care ar produce teamă în mod obişnuit, şi n-a ajuns să îşi spună cu suflet liniştit: eu stau în faţa celui mai înfiorător pericol, însă ştiu că situaţia nu devine mai sigură prin frica mea, ci numai printr-o abordare cu nădejde ‒ acel om deci nu este pe deplin pregătit. Desigur, în vechile Misterii, cel care se îndrepta spre iniţiere, chiar dacă eul său nu avea forţă suficientă, era condus în mod conştient în macrocosmos; totuşi, cu această ocazie iniţiatorul trebuia să fie mereu împreună cu el pentru a-l putea ajuta la timp. Acest fel de clarvedere care era avut în vedere în şcolile oculte ale Europei, se numeşte extaz. Această metodă nu mai este corespunzătoare actualului stadiu de evoluţie; în locul ei a apărut alta, despre care vorbim acum. Aceasta este metoda rozecruciană.

Cum s-a spus, în vechile Misterii discipolul era sub supravegherea învăţătorului său, care trebuia să împiedece ca eul acestuia să se dizolve cu totul şi să cadă într-o stare de lipsă de putere. Cufundarea extatică era obţinută prin cultivarea foarte strictă a anumitor sentimente pe care omul le are şi în viaţa de zi cu zi. Vechea metodă era să se pornească de la un gen de sentimente pe care omul le are şi azi, chiar dacă într-o măsură mult mai mică, sentimente pe care le avea omul în perioada schimbării anotimpurilor. Când, de exemplu, discipolul păşea într-un peisaj proaspăt de primăvară şi vedea cum din zăpada care se topeşte răsăreau iarba verde şi primele flori, când vedea în jurul său învierea din somnul de iarnă, când simţea sub picioarele sale pământul solid, dar care acum era înmuiat, când vedea deschizându-se mugurii tineri pe copacii pleşuvi sub atingerea trezitoare a luminii solare calde, atunci trebuia să lase să simtă viaţa care se năştea şi trebuia să se dăruiască în cea mai profundă meditaţie, cu întregul său suflet, acestei trăiri.

Prin repetări continue, el îşi întărea acest sentiment până la o forţă nebănuită. Tu trebuie – aşa îi spunea cel ce îl iniţia –, să îţi dezvolţi atât de puternic şi atât de viu bucuria, încrederea şi prospeţimea vieţii precum ar simţi-o Pământul dacă ar avea conştienţă pentru aceasta.

Trebuia să simtă, de asemenea, în toamnă, tristeţea; el trebuia să lase să acţioneze asupra lui moartea ce urzea de jur împrejur în natură, el trebuia să simtă cum pădurile şi poienile îşi pierdeau frunzele şi viaţa se retrăgea în sânul pământului. El trebuia să fie trist împreună cu pământul din cauza copiilor acestuia. Tot aşa trebuia să trăiască în interiorul său celelalte anotimpuri şi, în special, solstiţiul de vară şi cel de iarnă.

S-ar părea că aceasta ar fi numai ceva ascuns în viaţa de zi cu zi, dar nu este aşa, căci ezotericianul din timpurile vechi cât şi cel din prezent are aceste sentimente în starea deplin liniştită a sufletului său, în care a decuplat toate impresiile exterioare, le are în interiorul cel mai profund. Trebuie să le producă în interiorul cel mai profund. Cel care a învăţat să simtă în felul acesta, vieţuia, după exerciţii mai îndelungate – aşa este şi astăzi –, ceea ce în vechile Misterii era numit: vederea Soarelui la miez de noapte. – Pământul devenea transparent şi discipolul vedea spiritualul prin forma fizică devenită transparentă, vedea ceea ce stă la baza fizicului; în locul Soarelui fizic, el vedea marele Soare spiritual, acea imensă Fiinţă pentru care Soarele fizic nu reprezintă decât trupul material.

Dar la această privire copleşitoare eul discipolului devenit clarvăzător se era în pericol de a cădea într-o stare de lipsă de putere şi trebuia ca gurul său, învăţătorul său, să îi stea alături, pregătit pentru a-l ajuta. Astăzi gurul nu ar mai putea să îşi exercite puterea asupra discipolului aşa cum o făcea odinioară deoarece raportul dintre învăţător şi elev a devenit altul în zilele noastre, iar natura umană de astăzi, ca urmare a unui alt gen de educaţie, în ciuda tuturor intenţiilor bune şi a voinţei de a se supune, nu ar mai fi în stare să reprime forţele de viaţă rebele din ea.

În afară de acest drum al extazului mai exista încă aşa-numitul drum mistic spre iniţiere. El consta în aceea că cel care medita trăia din ce în ce mai mult în propriul său interior. El vieţuia în sine ceea ce omul răpit în extaz trăia la ieşirea în afara trupului. Dar şi acest drum îşi avea marile lui pericole. În timp ce pe cel care intra în extaz îl ameninţa pericolul ca eul său, ce se desprindea de trup, să cadă într-o stare de lipsă de putere, eul celui care practica mistica se replia în sine, ajungând la o extraordinar de mare putere, iar egoismul lui creştea nemăsurat. Eu vreau să fiu totul, eu vreau să am totul -, aceasta era dorinţa nezăgăzuită de care era posedat.

Cum se realiza această cufundare în sine? Să ne gândim la momentul trezirii. Ce se întâmpla în acel moment? Eul, care, în afară, în macrocosmos era expandat spre depărtări, se restrânge în sine şi se cufundă în învelişurile fizice. Dacă nu ar fi exista lumea exterioară care, cu impresiile pe care le furnizează, pune o graniţă acestei replieri în sine, atunci eul ar fi pătruns într-adevăr în interiorul său. Ce avem de învăţat aici? Avem de învăţat să ne trezim fără a lăsa ca impresiile exterioare să acţioneze asupra noastră. Ca urmare, eul poate să se concentreze nestânjenit în interiorul cel mai profund al fiinţei omeneşti. Trăirile de potenţare fără de graniţă a dorinţelor egoiste, pe care toţi misticii le-au avut, sunt denumite “ispitire”. Pentru a nu sucomba din cauza acestui pericol, discipolul trebuia să îşi dezvolte mai înainte virtuţi ca iubirea, smerenia şi evlavia la grade superioare. Înarmat în acest fel, cel care medita putea să păşească liniştit pe acest drum. La marii mistici, eul putea să nu mai vrea el însuşi, ei puteau să nu mai fie ei înşişi, ei erau în stare să se dăruiască fără rezervă lui Christos şi să Îl lase să gândească în interiorul lor, să simtă, să acţioneze şi să voiască. Din această cauză, Pavel spune: Nu eu sunt cel care voieşte în mine, ci Christos.

Şi în alte vechi Misterii, de exemplu în cele egiptene, găsim această metodă; totuşi, la iniţiere era mereu prezent acel guru, care din exterior îl apăra pe aspirant de forţele egoiste.

Condiţiile modificate ale epocii noastre de astăzi fac necesar un nou drum. Omul a devenit mai autonom, mai independent şi lui trebuie să îi fie oferite mijloacele necesare pentru a păşi spre lumile interioare şi superioare fără intervenţia directă a învăţătorului. Iniţierea rozecruciană, aşa cum este exersată astăzi, cuprinde în sine cele două metode; această metodă, care conduce la clarvedere în lumile spirituale, înlătură pericolele amintite, cele cărora le erau expuşi în trecut oamenii care intrau în extaz cât şi vechii mistici.

Mâine vom vorbi mai amănunţit despre aceasta şi vom descrie cum îşi forma discipolul rozecrucian organe de percepere spirituale în trupul său sufletesc pentru cercetarea temeliilor spirituale ale cosmosului.