Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS

GA 119


CONFERINŢA a III-a

TRĂIRILE LĂUNTRICE ALE MISTICULUI CUFUNDAT ÎN LUMEA SA INTERIOARĂ.
TRĂIREA CICLICĂ A ÎNTREGII NATURI ÎN CADRUL MISTERIILOR NORDICE

Viena, 23 martie 1910

Pentru a nu da naştere unor confuzii aş dori să fac unele precizări în legătură cu conferinţa de ieri. Ea nu a vrut să demonstreze ceva anume dintr-o anumită direcţie şi în final am arătat că din cele mai îndepărtate timpuri cercetătorii spirituali s-au văzut nevoiţi să folosească aceleaşi denumiri atât pentru fenomene şi lucruri ale spaţiului ceresc cât şi pentru alte fenomene şi lucruri ale trăirilor noastre diurne şi nocturne. Prelegerea a fost concepută mai ales, ca să spun aşa, pentru a procura noţiuni pe care să le utilizăm în expunerile noastre viitoare. În general, prelegerile care se vor ţine în cadrul acestui ciclu trebuie considerate ca un tot unitar, iar cele introductive, datorită conţinutului lor, sunt alcătuite în aşa fel încât să transmită idei şi concepte necesare cunoaşterii lumii spirituale, scop pe care îl vom urmări de altfel şi în conferinţele următoare. Chiar şi astăzi, într-un anumit context, ne vom referi la unele dintre cele mai apropiate, pentru ca treptat să pătrundem în zone spirituale din ce în ce mai îndepărtate. Am văzut că omul, în privinţa entităţii sale interioare, sau ceea ce am desluşit ca fiind corpul astral şi Eul propriu-zis, trăieşte în starea de somn în lumea spirituală, pentru ca apoi, trezindu-se, să se reîntoarcă în ceea ce se află lungit în pat, în corpul său fizic şi eteric, deci în această lume fizică a noastră. Oricine observă cu atenţie viaţa se poate curând convinge singur că prin trecerea de la starea de somn la cea de veghe are loc de fapt o modificare completă a trăirii. Ceea ce trăim în stare de veghe nu este deloc o viziune sau o cunoaştere pe care o căpătăm despre cele două componente ale naturii umam în care reintrăm la trezire. Pătrundem în corpul eteric şi în corpul fizic, ceea ce nu înseamnă că le percepem întrucât le privim din interior. Ce ştie omul în viaţa sa obişnuită despre cum arată corpul său fizic şi cel eteric privte din interior? Esenţial pentru trăirea stării de veghe este faptul că ne privim trupul propriu din exterior şi nu din interior. Niciodată nu ne observăm propria fiinţă din interior, ci întotdeauna o facem din exterior. Ca oameni, învăţăm să ne cunoaştem pe noi înşine prin contemplare ca entităţi ale lumii sensibile. Cum ar fi dacă, printr-o cufundare în sine, ne-am observa într-adevăr din interior?

Ar trebui să vedem cu totul diferit decât o facem în realitate. Acestea sunt de fapt trăirile lăuntrice pe care le caută misticul. El încearcă să-si abată atenţia de la lumea exterioară, să anihileze ceea ce vede ochiul şi aude urechea, încercând cu adevărat să pătrundă în fiinţa sa lăuntrică. Făcând abstracţie de aceste trăiri, am putea spune: În viaţa noastră cotidiană suntem protejaţi de a privi în sinea noastră, prin faptul că în momentul trezirii privirea ne este captată de lumea înconjurătoare, de covorul senzaţiilor. În starea de veghe suntem lipsiţi de posibilitatea de a ne observa din interior. Este, ca să spunem aşa, ca şi când, fără ştirea noastră, am fi purtaţi de un curent. Când dormim suntem dincoace de curent, iar când ne trezim de cealaltă parte a acestuia. Dacă am putea percepe ceva din partea de „dincoace“ am percepe Eul şi corpul nostru astral; dar în timpul somnului suntem protejaţi de perceperea a ceea ce este în sinea noastră, întrucât în momentul adormirii dispare posibilitatea de percepere. A fost astfel trasată o limită riguroasă între lumea interioară şi cea exterioară, pe care o putem trece numai în momentul când adormim şi când ne trezim. Dar nu putem trece de nici una dintre aceste frontiere fără să nu ne fie sustras ceva. Când trecem frontiera în momentul trezirii nu mai putem percepe cele spirituale; în momentul adormirii este anihilată conştienţa şi ca atare nu ne mai putem percepe sinea noastră. În momentul trezirii suntem dirijaţi spre exterior, aşa incât nu ne mai percepem interiorul. Ce este acel ceva peste care trecem şi care, ca să spunem aşa, ne întunecă spiritul în momentul când ne trezim? Este ceva care se strecoară între sufletul senzaţiei şi corpul nostru eteric şi fizic. Este corpul senzaţiei, care la trezire ne ascunde acste ultime două componente. În momentul trezirii corpul senzaţiei este acaparat pe deplin de covorul senzaţiilor exterioare. El se prezintă ca o limită strict trasată între trăirile noastre interioare şi cele exterioare.

Vom vedea că pentru om este un lucru cât se poate de benefic ca pe parcursul vieţii sale normale să nu aibă posibilitatea de a trece conştient prin acest curent, întrucât o asemenea eventualitate ar fi de nesuportat. Pentru un asemenea experiment îi trebuie o pregătire prealabilă. Evoluţia mistică nu constă în pătrunderea cu forţa în viaţa interioară a corpului nostru fizic şi eteric, ea constă într-o perioadă de maturizare care să-i permită individului să pătrundă conştient prin acest curent. Ce s-ar întâmpla cu omul dacă ar coborî nepregătit în sinea proprie şi care, deci, în momentul trezirii nu ar mai vedea lumea înconjurătoare,ci ar pătrunde în lumea sa lăuntrică, în acea lume care stă la baza corpului său fizic şi a celui eteric? Ar trăi în sufletul său un sentiment de o extremă intensitate, pe care în viaţa obişnuită îl percepe într-o formă estompată, foarte atenuată: în momentul în care, la trezire, ar reuşi să pătrundă în sinea sa proprie, acel sentiment pur şi simplu l-ar copleşi. Printr-o comparaţie vă veţi putea forma o idee mai clară asupra acestui sentiment. Omul este înzestrat cu ceea ce se numeste simţ al ruşinii. Acest sentiment constă în aceea că fiecare individ în adâncul sufletului său doreşte să abată atenţia celorlalţi de la lucrurile şi trăsăturile de care se ruşinează. Acest simţ specific al ruşinii pentru ceea ce există intim în om şi pe care el nu vrea să şi-l dezvăluie reprezintă doar o analogie pentru acel sentiment copleşitor de intens pe care l-ar avea în cazul în care ar reuşi să pătrundă şi să vadă în sinea sa proprie. Acest sentiment ar putea pune stăpânire pe sufletul omului într-o asemema măsură, încât acesta s-ar năpusti asupra a tot ceea ce i-ar ieşi în cale în lumea exterioară; ar trăi o experienţă care s-ar putea compara cu propria sa mistuire în foc. Acel simţ al ruşinii ar avea asupra lui efectul unei arsuri.

De ce acţionează astfel asupra sa? Pentru că în acel moment omul simte că, de fapt, corpul său fizic şi cel eteric sunt desăvârşite în comparatie cu ceea ce este el ca entitate sufletească. Printr-un raţionament simplu ne putem face o idee asupra acestui fenomen. Cel care prin intermediul ştiinţei fizice pătrunde strict din exterior în structura miraculoasă a inimii umane sau în creier, cu toate complicaţiile sale, sau în sistemul osos, vede cât de înţelept şi desăvârşit a fost alcătuit trupul fizic al omlui. Dacă luăm ca exemplu un singur os, să spunem femurul, care cu minime elemente se dovedeşte a fi capabil să suporte o mare putere de tracţiune, sau dacă analizăm construcţia miraculoasă a inimii, atunci ne putem lesne face o părere despre acea trăire care se petrece în situaţia în care pătrundem cu privirea şi vedem din câtă înţelepciune a luat naştere acest edificiu uman. Comparaţi aceste lucruri cu ceea ce este omul ca entitate sufletească din punct de vedere al pasiunilor şi dorinţelor sale. Prin faptul că el cedează unor ispite pe parcursul întregii sale vieţi nu face altceva decât să distrugă această construcţie miraculoasă a trupului omenesc. Ceea ce poate fi observat în viaţa cotidiană este o acţiune de distrugere a edificiului miraculos al trupului uman. Toate aceste aspecte ar urma să fie permanent vii şi oamenii ar trebui să ţină seama de ele, iar comparaţia dintre imperfecţiunea sufletului şi construcţia miraculoasă a trupului ar avea un efect nimicitor, căruia nu i-ar putea face faţă dacă ar reuşi să vadă ce este în sufletul lor şi cum a făcut Creatorul Suprem corpul fizic şi pe cel eteric în care se cufundă în fiecare dimineaţă. De aceea omul este ferit, spre a nu pătrunde conştient cu privirea în sinea sa proprie, fiindu-i abătută atenţia prin ceea ce se aşterne în faţa sa ca un covor al senzaţiilor. Comparaţia dintre sufletul omului şi ceea ce se află spiritual la baza corpului fizic şi al celui eteric provoacă simţul ruşinii, sentiment premergător acelor trăiri sufletesti prin care trece misticul înainte de a deveni demn să coboare în sinea sa. A percepe trăirile sufletului ca pe ceva imperfect, a fi conştient că sufletul are înaintea sa un drum încă foarte lung de străbătut sunt lucruri care trebuie să trezească sentimentul smereniei, al dorinţei de perfecţionare, pregătindu-l pe om să suporte comparaţia de care am vorbit; în caz contrar, ar trebui să fie mistuit de ruşine ca de un foc.

Misticul se maturizează şi devine apt să suporte acestă comparaţie prin următoarele gânduri: Dacă privesc ceea ce sunt şi compar cu ceea ce a făcut din mine Creatorul Suprem, trebuie să recunosc sincer cât sunt de mic, de rău şi de josnic; iar roşeaţa din obraz, ce apare datorită acestui sentiment copleşitor, creşte atât de mult încât ar putea deveni cu adevărat un foc pârjolitor dacă nu ar avea puterea să-şi spună: Da, acum mă simt neînsemnat în comparaţie cu ceea ce pot deveni şi ca atare vreau să încerc să dezvolt acele forţe care să-mi permită să înţeleg orânduiala Universului de care să mă fac demn. Misticul care vrea să coboare în sinea sa trebuie să fie îndrumat de către un iniţiat, de maestrul său spiritual, care îi va trezi prin antrenament mental un sentiment nelimitat al smereniei*. Lucrurile i se prezintă aproximativ în felul următor: Priveşte chiar şi această plantă: ea îşi are rădăcinile în pământ. I se oferă ca posibilitate de a exista acest regn, care îi este inferior. Planta ar trebui să se încline cu supuşenie în faţa acestui regn mineral şi să spună: Datorez existenţa mea acestui regn inferior. Lui îi datorez faptul că exist. Animalul datorează existenţa sa regnului vegetal, faţă de care ar trebui să se încline cu smerenie. Omul ar trebui să se uite în jurul său şi să-şi spună: Nu aş fi putut de fapt să ajung pe această treaptă de dezvoltare dacă tot ceea ce mă înconjoară şi se află sub mine nu s-ar fi dezvoltat într-un mod corespunzător. Dacă omul îşi cultivă asemnea stări se creează atmosfera mentală propice nu numai ca el să-şi ridece privirea în sus, dar să şi-o şi coboare cu recunoştinţă faţă de tot ceea ce îi este inferior. Abia atunci sufletul este inundat de sentimentul smereniei, dar care mai are de parcurs încă un drum extraordinar de lung pentru a deveni desăvârşit. În acest fel se educă smerenia. La toate cele ce s-au spus nu este suficientă numai împărtăşirea unor noţiuni şi idei pentru a urma calea misticului. Toate aceastea trebuie să fie profund trăite. Numai cel care le trăieşte iar şi iar, de fiecare dată, face ca sufletul său să fie învăluit de o stare favorabilă, de care are nevoie misticul. În al doilea rând, pentru a fi apt să coboare în sinea sa, el trebuie să-şi dezvolte acel sentiment care să-l facă să suporte ceea ce îi va apărea în cale, atunci când merge mai departe pe drumul desăvârşirii sale. Este vora de educarea sentimentului de resemnare faţă de tot ceea ce urmează să îndure. Numai prin înfrângerea durerilor şi suferinţelor timp îndelungat se pot dezvolta forţele necesare acestui scop. Apoi asupra sufletului trebuie lăsat să acţioneze acel sentiment care să-l aducă pe om în situaţia de a-şi spune: Oricât de multe dureri şi suferinţe m-ar lovi, nu vreau să şovăi; căci dacă vreau să trăiesc numai stările care aduc bucurie nu voi deveni nicicând puternic. Forţele sufleteşti se dezvoltă numai prin rezistenţă, prin acumulare, prin înfrângerea dificultăţilor. Ele se dezvoltă doar atunci când omul este pregătit să suporte cu resemnare suferinţele şi durerile. De aceea el are nevoie de o pregătire prealabilă pentru a şi le dezvolta, după care poate să coboare în sinea sa interioară fără a fi ars de sentimentul ruşinii.

* Smerenia este un cuvănt slav cu sens ascuns. Nu există o explicaţie convenabilă pentru acest cuvânt: el trimite la o experientă, nu la o noţiune. Unii cred că smerenia este o virtute şi o plasează în morală. Dar smerenia este o stare. În greceste se spune Phosyne, un derival de la phren (minte, spirit). Putem spune că smerenie este un eveniment al minţii purificate. Este începutul şi sfărşitul căutării. (Nota trad.)

Nimeni nu trebuie să creadă că pretenţia de a experimenta aşa ceva se ridică faţă de un om obişnuit. Numai cine îşi asumă în mod voluntar aceste rigori poate face ca şi sufletul său să aspire la trăirile misticului. Pe parcursul vieţii normale, între trăirile pe care le încearcă misticul şi cele pe care ni le oferă viaţa înconjurătoare se interpune corpul senzaţiei, care îl fereste pe om să nu coboare în sinea proprie, pentru ca, să spunem aşa, să nu fie ars de simţul ruşinii. În decursul vieţii sale omul nu poate afla cu ce este învăluit corpul senzaţiei, căci altfel ar însemna că trece peste frontiera vieţii spirituale. Această limită poate fi trecută de cercetătorul spiritual care vrea să studieze sinea omenească; conştienţa obişnuită a omului normal este protejată pentru a nu pătrunde nepregătită, într-un stadiu imatur, într-o altă lume. Forţa care în fiecare dimineaţă, în momentul trezirii, îl fereşte pe om, nu poate fi văzută. Este prima entitate spirituală pe care o întâlneşte cercetătorul spiritual autentic pe drumul care duce spre sinea sa. El trebuie să treacă pe lângă această entitate care fereşte conştienţa normală de a arde în focul simţului ruşinii şi care îi deviază introspecţia către lumea înconjurătoare. Conştienţa normală simte acţiunea acestei entităţi, pe care omul nu o poate însă vedea. Această entitate spirituală care în fiecare dimineaţă se postează în faţa omului şi îl fereşte să-şi privescă propria sine pentru a nu se mistui de ruşine este „Micul păzitor al Pragului“. Drumul spre lumea spiritului trece pe lângă el.

În acest mod ne-am condus conştienţa spre „Micul păzitor al pragului“. Acest lucru vrea să marcheze faptul că noi nu ne vedem entitatea noastră adevărată în conştienţa zilnică. Şi dacă numim propria entitate microcosmos, atunci trebuie să ne spunem că noi nu vedem niciodată această entitate în forma sa spirituală adevărată, ci vedem doar ceea ce ni se prezintă din ea în stare normală, adică doar exteriorul. Aşa cum atunci când privim în oglindă vedem imaginea noastră şi nu pe noi înşine, tot astfel în conştienţa zilnică nu vdem chiar microcosmosul, ci doar imaginea sa oglindită. Putem vedea oare macrocosmosul cu adevărat? Ce vieţuieşte omul în lumea senzorială? Şi acolo, ca şi în microcosmos, el vieţuieşte alternanţa dintre zi şi noapte, doar că această alternanţă i se opune în lumea înconjurătoare. El percepe felul cum soarele răsare şi apune, cum este reflectată lumina soarelui în lumea fizică, a percepţiilor, luminând toate obiectele din jur. Ce vede omul de dimineaţă până seara? De fapt, nu vede obiectele, ci lumina soarelui, pe care ele ne-o reflectă. Când este întuneric nu vedem deloc obiectele din jurul nostru: un obiect neluminat nu este perceput de om. Acelaşi lucru îl putem spune şi despr celelalte simţuri. Dacă privim in soare, orbim; din această cauza el nu poate fi perceput cu adevărat. Omul percepe razele solare pe care i le reflectă lumea înconjurătoare, fenomen care se petrece de dimineaţă până seara. Dar omul vede într-un mod cu totul imperfect, lucru ce constituie şi cauza că el vede totuşi ceva. Faptul că vedem totuşi ceva îl datorăm celui care ne orbeşte, noi nu ne putem ridica până la nivelul la care lucrurile vor să ni se destăinuie. La fel cum stau lucrurile în timpul zilei cu soarele care ne încălzeşte, tot astfel se întâmplă şi cu sinea noastră când ne trezim. Forţele din sinea noastră ne dau posibilitatea să trăim, dar ele ne şi împiedică să ne autopercepem, precum soarele, care ne orbeşte atunci când vrem să-l privim. Ziua nu putem percepe tot ceea ce are o oarecare legătură cu soarele. Vedem ceea ce ne arată pământul în lumina reflectată a soarelui.

Din sistemul nostru solar nu face parte numai Soarele, ci şi planetele pe care nu avem posibilitatea să le privim în timpul zilei. Soarele nu ne vorbeşte numai în ceea ce îl priveşte, ci şi în privinţa observării planetelor, imposibil de cercetat în timpul zilei. Aşa cum în timpul zilei ne scapă sinea proprie iar noaptea ne este subtilizată lumea spirituală, tot astfel în timpul zilei ne scapă cauza percepţiilor noastre senzoriale. Ceea ce se află la baza Soarelui şi care îl leagă de celelalte corpuri ale sistemului solar, Mercur, Venus ş.a.m.d., reprezentănd interacţiunea vie dintre el şi celelalte corpuri, ne este sustras în timpul zilei. Percepem doar efectul luminii solare. Dacă comparăm această stare cu starea în care se află lumea percepţiilor din timpul nopţii, putem, într-o oarecare măsură, să percepem ceea ce aparţine de sistemul nostru solar. Putem ridica ochii spre cerul înstelat, unde stelele se oferă privirii noastre: dar privindu-le pe timp de noapte o facem în absenţa Soarelui. Aşa încât trebuie să spunem: Ceea ce în timpul zilei ne face vizibilă lumea percepţiilor noastre, ne ia pe timpul nopţii posibilitatea de a observa. În timpul nopţii lumea percepţiilor noastre este învăluită în imperceplibilitate şi de aceea vedem numai lumea planetară. Există oare pe timpul noptii, ca să spunem aşa, o posibilitate de a construi o stare asemănatoare celei interioare a misticului? Lumea contemporană nu prea este conştientă de existenţa acestei stări, care totuşi există. Ea constă în faptul că omul, precum misticul, şi-a dobândit anumite facutăţi, însuşiri ca smerenia şi resemnarea, pe care şi le cullivă, dar şi alte trăsături pe care şi le poate conştientiza, începând cu cele mai simple. În viaţa normală, omul deţine şi asemenea trăsături, dar cu intensitate scăzută, precum este şi simţul ruşinii. Dacă îşi intensifică tot mai mult aceste trăsături va deveni apt ca în timpul nopţii să trăiască cu totul alte stări decât în cazul în care conştienţa sa rămâne la un stadiu normal.

Cu toţii ştim că primavara resimţim bucuriile cu totul altfel decât toamna. Când natura reînvie şi florile încep să îmbobocească, un suflet sănătos percepe acestă stare ca pe o promisiune, o anticipare făcută frumuseţii şi măreţiei verii: sufletul nostru se umple de o speranţă renăscută. Primăvara ne face sa trăim speranţa redeşteptării. Este un sentiment puţin dezvoltat, dar la naturile sănătoase, sensibile, această trăire există într-un fel anume. La venirea toamnei acest sentiment se transformă într-unul de profundă melancolie: o dată cu desfrunzirea copacilor şi a tufelor, care devin golaşe, sufletul este cuprins de o tristeţe profundă. În decursul anului, însoţind fenomenele care au loc în jurul nostru, parcurgem un ciclu al vieţii, chiar dacă este de o intensitate redusă. Omul percepe slab trecerea de la speranţă la tristeţe. Deoarece acest sentiment al primăverii şi toamnei este atât de puţin dezvoltat, omul percepe cu o intensitate redusă trecerea treptată spre toamnă, şi tot astfel când toamna intră în iarnă. În spiritul acestor simţăminte au fost educaţi învaţăceii de odinioară, care urmau să meargă pe o cale opusă celei pe care păşea misticul; ei au fost orientaţi în afară, în circuitul marii naturi, pentru a dereni martorii ei oculari, trăind aceste fenomene împreună cu ea. Discipolul era învăţat să simtă trezirea naturii primăvara, atunci când el se putea uita pe sine însuşi. Acest sentiment al speranţei redeşteptate primăvara se transforma vara într-un chiot de bucurie. Şi apoi, când omul ajunge atât de departe încât în uitarea de sine învaţă să perceapă tristeţea toamnei, poate deveni apt să înainteze până la un sentiment de simpatie şi faţă de iarnă: sentimentul morţii întregii naturi. Acestea erau trăirile discipolilor cărora li se predau ore de sensibilitate în cadrul vechilor misterii nordice, care nu mai sunt cunoscute decât în mod exterior. Ei erau astfel educaţi, încât prin metode speciale să resimtă mersul naturii, al anotimpului în sufletul propriu. Focul din noaptea de Sânziene şi ceea ce trăia discipolul cu acea ocazie reprezenta un fel de preludiu în vederea intensificării speranţei, culminând cu un chiot de bucurie în concordanţă cu natura însăşi atunci când ajungea la unison cu suflarea vieţii la nivelul Cosmosului. Iar la solistiţiul de iarnă resimţea în adâncul sufletului un sentiment sfâşietor de pieire a naturii, culminând cu perceperea spectrului morţii.

Acestea erau senzaţii, trăiri senzoriale în vechile misterii nordice, care, ca intensitate, abia mai pot fi resimţite de omul contemporan. Datorită progresului înregistrat în cultură, omul contemporan este incapabil să atingă acele cote pe care sufletul popoarelor primitive din regiunile centrale şi nord-europene le atingeau odinioară. Atunci însă când se realiza aşa ceva, la oamenii care îşi intensificaseră trăirile sufleteşti la cote superioare se constata manifestarea unei aptitudini care, oricât de ciudat ar părea, consta în capacitatea de a pătrunde materia aşa cum misticul reuşea să pătrundă în sinea proprie: adică reuşeau să vadă nu doar ceea ce se percepe la suprafaţă, ci, în tot răstimpul, de la apusul soarelui şi până la răsăritul său, deci în puterea nopţii, puteau privi soarele strălucitor prin Pământul devenit transparent; fireşte acest tablou, în întreaga sa măreţie, era posibil numai în perioada Soarelui de iarnă, când întregul covor exterior al lumii percepţiilor era amorţit. Atunci se dobândea capacitatea de a privi Soarele nu ca pe o entitate strălucitoare, orbitoare, aşa cum este el ziua, ci atenuând tot ceea ce este orbitor. Asadar, nu era văzut ca o entitate fizică, ci ca una spirituală. Se percepe spiritul soarelui. Acel efect fizic care acţionează ca o orbire era atenuat prin materialitatea Pământului, care devenea transparent, lăsând să treacă prin el doar spiritul soarelui. Cu perceperea Soarelui în acest fe1, mai era legat încă ceva mult mai demn de remarcat. Se adeverea, de fapt, ceea ce ieri am menţionat tangenţial, şi anume că există o interacţiune vie între ceea ce aparţine Soarelui ca planetă şi soarele ca atare, în sensul că de la el pornesc continuu curenţi către fiecare planetă şi invers. Din punct de vedere spiritual există ceva comparabil în viaţa noastră cu circulaţia sângelui în corpul omenesc. Aşa cum sângele circulă spre inimă, ca punet central, tot astfel şi Soarele se dovedeste a fi un punct central al curenţilor însufleţiţi. Sistemul solar se dovedeşte a fi un sistem spiritual însufleţit, al cărui exterior este cu adevărat doar un simbol.

Cele spirituale, aparţinând spaţiului cosmic, pe care omul învaţă să le trăiască în acest chip, intensificându-şi posibilităţile sale senzitive, se ascund unei priviri obişnuite. Ele se camuflează, spre a nu fi percepute nici în timpul nopţii. Din cele descrise până acum, în timpul nopţii omul nu vede decât partea exterioară, ca şi în cazul interiorului său. Ceea ce vedem noi ca fiind cerul plin de stele reprezintă un corp având la bază ceva spiritual. Când privim noaptea cerul înstelat vedem de fapt un edificiu minunat; dar el nu constituie altceva decât corpul fizie al spiritului cosmic, care se manifestă prin efectele sale. Şi de această dată se întâmplă că pentru conştienţa umană obişnuită se trage un văl peste tot ceea ce s-ar putea vedea, dacă am pătrunde spiritual în spaţiu. Aşa cum în viaţa obişnuită suntem protejaţi pentru a nu ne privi sinea proprie, tot astfel suntem apăraţi de a nu privi spiritul care stă la baza lumii exterioare: deasupra se aşterne ceea ce numim vălul lumii percepţiilor. De ce se întâmplă toate acestea?

Dacă omul ar vedea imediat cele spirituale, fără o pregătire şi maturizare prealabile, dobândite prin trăirea fenomenelor aferente naturii şi alături de aceasta, el ar fi cuprins de un sentiment înfiorător de derută, întrucât fenomenele sunt atât de extraordinare, de grandioase, încât noţiunile însuşite de om în viaţa sa obişnuită nu ar fi suficiente pentru a-l face să suporte acest spectacol derutant. Dacă ar fi să vadă toate acestea fară o pregătire prealabila, omul ar fi cuprins de un sentiment de spaimă tot mai puternic, încât practic ar încremeni de frică, simţindu-se purtat ca într-un labirint. Dar dacă sufletul său a fost pregătit dinainte prin acele noţiuni şi reprezentări care conduc în afara trăirilor obişnuite, e1 poate să cuteze a privi dincolo de lumea percepţiilor. Prin natura vieţii sale intelectuale de azi, nu mai este posibil ca omul să realizeze acele trăiri pe care le experimenta odinioară în misteriile nordice. Activitatea sa intelectuală nu-i mai permite să ajungă la acele intensificări ale sentimentului primăverii, al verii, toamnei şi iernii. Astăzi oamenii gândesc cu totul altfel decât odinioară. Pe atunci gândirea nu era atât de dotata, de educată, de sofisticată ca acum; o dată cu dezvoltarea intelectului său, omul şi-a pierdut capacitatea de a mai realiza asemenea trăiri. Dar există totuşi posibilitatea ca omul să treacă indirect prin aceste stări, ca şi când ar privi într-o oglindă. Ca atare, nu el direct va fi acela care trăieşte aceste senzaţii ale fenomenelor naturii înconjurătoare, ci le va vieţui prin descierile şi vizualizările făcute despre lumea spirituală.

De aceea în zilele noastre a fost posibil să fie aduse la cunoştinţa oamenilor asemenea descrieri, ca de exemplu cele cuprinse în lucrarea Ştiinţa ocultă. Acolo sunt prezentate bazele spirituale ale Universului, pe care şi le poate imagina doar cel care s-a pregătit în acest scop. O astfel de carte nu trebuie citită ca oricare alta, ci doar simţind în adâncul sufletului ceea ce stă scris acolo: atunci trăirile vor fi asemănătoare celor pe care le aveau vechii mistici nordici. Există acolo o desciere a uneia dintre cele mai vechi întruchipări a Pământului precum şi o deosebire de stil privind descrierea lui Saturn, a Soarelui, a Lunii. Dacă se lasă să acţioneze asupra sa ceea ce se spune despre Saturn, se obţine ceva asemănător sentimentului de trăire a stării din anotimpul primăverii, iar în cazul descrierii Soarelui se ajunge la ceva corespunzător simţământului de euforie de care erau cuprişi discipolii care chiuiau în noaptea de Sânziene. Descrierea Lunii corespunde atmosferei de toamnă, iar din descrierea făcută Pământului ne cuprinde o dispoziţie care corespunde perioadei Soarelui hibernal: ea trezeşte tristeţe, mâhnire profundă, depăşite de atmosfera din preajma Crăciunului. Sarcina perioadei în care trăim este de a trezi simţăminte pe calea gândurilor şi pe care le şi regăsim şi în cărţile ştiinţifice spirituale. Astăzi acest lucru este posibil întrucât omul a evoluat de la o viaţă dominată de simţire la una intelectuală. Şi fiindcă s-a ridicat la cote înalte ale gândirii, urmează ca, prin oglinda gândirii, semimentele sale să fie din nou trezite, sentimente care odinioară se aprindeau chiar de la natură. Descrieri de genul celor conţinute în Ştiinţa ocultă trebuie puse în legătură cu atmosfera specifică fiecărui anotimp şi cu mersul Universului.

Ce stă la baza lucrărilor Ştiinţei spirituale? Deosebirea dintre cărţile Ştiinţei spirituale şi celelalte cărţi ale stiinţelor concrete nu constă atât în faptul ca ne sunt prezentate cu totul alte lucruri, ci deosebirea rezidă cu precădere în modul cum sunt prezentate acele lucruri. Cărţile trebuie să se refere la sarcina pe care o are contemporaneitatea, ca prin intermediul ideilor să trezească indirect aceste sentimente. Astăzi există posibilitatea de a ieşi din deruta în care ne aflăm.

La popoarele nordice primitive ale Europei a dăinuit multă vreme capacitatea de a simţi fenomenele naturii, în vreme ce grecii au ales o altă cale, aceea a dezvoltării intelectului. În mod profetic, poporul grec a arătat cum poate omul să iasă din labirintul fenomenelor cosmice. Grecii au netezit calea pentru ceea ce noi astăzi reuşim într-o mare măsură prin educaţie. Deşi nu ne-a rămas de la ei vreo carte de știinţă spirituală care să trateze modul cum pot fi trezite în noi asemenea sentimente, ei ne-au oferit, prin cultura lor, posibilitatea de a prinde capătul unui fir care să facă să dispară orice derută sufletească. Lucrul acesta ni a-a transmis sub forma unei legende. Firu1 Ariadnei reprezintă cunoştinţele care o dată dobândite ne ajută să intrăm şi să ieşim în siguranţă în şi din lumea spirituală. Pentru lumea contemporană imaginea firului Ariadnei nu reprezintă altceva decât însăşi cunoaşterea spirituală dată de știinţa spirituală şi care se adresează raţiunii noastre; cunoaştere pe care trebuie să ne-o însuşim pentru a putea pătrunde în siguranţă în acest labirint. Vedem astfel că, de fapt, atunci când omul vrea să găsească spiritul în viaţa obişnuită, în lumea înconjurătoare, intră în contact cu un domeniu specific, propriu cerectătorului spiritual; dar în viaţa normală el pătrunde inconştient în acest domeniu, pe câtă vreme cercetătorul spiritual o face conştient. Omul pătrunde conştient numai dacă lasă să acţioneze asupra sa sentimentele provocate de însăşi natura, prin acea stare sufletească de trăire a atmosferei de primăvară, vară, toamnă şi iarnă, sau dacă face să acţioneze asupra sa reprezentări de genul celor pe care tocmai le-am descris. În acest chip, îşi va dezvolta treptat capacitatea de a se apropia fără teamă de acea forţă spirituală care altminteri ar trebui să-l umple de groază, şi care este „Marele păzitor al pragului“, postat în faţa marii lumi spirituale şi perceput doar de acei care se pregătesc într-un mod adecvat. Astfel pregătiţi, păşind în macrocosmos, vom trece netemători pe lăngă „Marele păzitor al pragului“, lucru care ne arată totodată cât de neînsemnaţi suntem şi câte alte disponibilităţi şi însuşiri avem, pe care trebuie să le fructificăm în viitor.

Am arătat, aşadar, că omul cu o conştienţă normală se află flancat de două frontiere, de două porţi. La una veghează „Micul păzitor ai pragului“, iar la cealaltă „Marele păzitor al pragului“. Una din porţi duce spre interiorul omului, în spiritul microcosmosului, cealaltă poartă duce către spiritul macrocosmosului. Să fim mai expliciţi: din acelaşi macrocosmos vin şi puterile spirituale care ne clădese pe noi înşine. Dar de unde provine materialui pentru corpul nostru fizic şi cel eteric? Toate forţele care converg într-acolo, şi pe care le-am putea defini ca fiind pline de întelepciune, ne înfruntă, fiind împrăştiate în întregul Univers, atunci când vrem să trecem pe lângă „Marele păzitor al pragului“. Atunci ne lovim, ne confruntăm nu numai cu lipsa cunoştinţelor. Deşi cunoştinţele necesare pot fi dobândite, cu toate acestea nu putem spune că avem liber acces spre calea reatităţilor spirituale. Trupul nu este compus din cunoştinţe, ci este clădit din forţe. Trecând pe lângă „Marele păzitor al pragului“, ajungem într-o lume a acţiunilor şi forţelor necunoscute. Omul nu cunoaşte nimic despre acestea, întrucât asupra lor se aşterne vălul lumii senzoriale. Dar aceste forţe se află în noi: corpul nostru fizic şi cel eteric sunt alcătuite din aceste forţe. Aceste interacţiuni, întregul joc de ansamblu dintre ceea ce există în interiorul şi exteriorul nostru, între macrocosmos şi microcosmos se află şi în acel labirint derutant. Dar va trebui să descriem viaţa însufleţită, cea autentică.

Mâine vom incerca să ne formăm o primă imagine asupra a ceea ce nu poate omul să perceapă, dar i se prezintă ca un efect, dacă reuşeşte să pătrundă prin cele două porţi, atunci când trece pe lângă Micul şi Marele păzitor al pragului.