|
Pentru a nu da naştere unor confuzii aş dori să fac unele precizări
în legătură cu conferinţa de ieri. Ea nu a vrut să demonstreze
ceva
anume dintr-o anumită direcţie şi în final am arătat că din cele
mai
îndepărtate timpuri cercetătorii spirituali s-au văzut nevoiţi să
folosească aceleaşi denumiri atât pentru fenomene şi lucruri ale
spaţiului ceresc cât şi pentru alte fenomene şi lucruri ale
trăirilor
noastre diurne şi nocturne. Prelegerea a fost concepută mai ales, ca să
spun aşa, pentru a procura noţiuni pe care să le utilizăm în
expunerile
noastre viitoare. În general, prelegerile care se vor ţine
în cadrul
acestui ciclu trebuie considerate ca un tot unitar, iar cele
introductive, datorită conţinutului lor, sunt alcătuite în aşa
fel
încât să transmită idei şi concepte necesare cunoaşterii
lumii
spirituale, scop pe care îl vom urmări de altfel şi în
conferinţele
următoare. Chiar şi astăzi, într-un anumit context, ne vom referi
la
unele dintre cele mai apropiate, pentru ca treptat să pătrundem
în zone
spirituale din ce în ce mai îndepărtate. Am văzut că omul,
în privinţa
entităţii sale interioare, sau ceea ce am desluşit ca fiind corpul
astral şi Eul propriu-zis, trăieşte în starea de somn în
lumea
spirituală, pentru ca apoi, trezindu-se, să se reîntoarcă
în ceea ce se
află lungit în pat, în corpul său fizic şi eteric, deci
în această lume
fizică a noastră. Oricine observă cu atenţie viaţa se poate
curând
convinge singur că prin trecerea de la starea de somn la cea de veghe
are loc de fapt o modificare completă a trăirii. Ceea ce trăim în
stare
de veghe nu este deloc o viziune sau o cunoaştere pe care o căpătăm
despre cele două componente ale naturii umam în care reintrăm la
trezire. Pătrundem în corpul eteric şi în corpul fizic,
ceea ce nu
înseamnă că le percepem întrucât le privim din
interior. Ce ştie omul
în viaţa sa obişnuită despre cum arată corpul său fizic şi cel
eteric
privte din interior? Esenţial pentru trăirea stării de veghe este
faptul că ne privim trupul propriu din exterior şi nu din interior.
Niciodată nu ne observăm propria fiinţă din interior, ci
întotdeauna o
facem din exterior. Ca oameni, învăţăm să ne cunoaştem pe noi
înşine
prin contemplare ca entităţi ale lumii sensibile. Cum ar fi dacă,
printr-o cufundare în sine, ne-am observa într-adevăr din
interior?
Ar trebui să vedem cu totul diferit decât o facem în
realitate.
Acestea sunt de fapt trăirile lăuntrice pe care le caută misticul. El
încearcă să-si abată atenţia de la lumea exterioară, să anihileze
ceea
ce vede ochiul şi aude urechea, încercând cu adevărat să
pătrundă în
fiinţa sa lăuntrică. Făcând abstracţie de aceste trăiri, am putea
spune: În viaţa noastră cotidiană suntem protejaţi de a privi
în sinea
noastră, prin faptul că în momentul trezirii privirea ne este
captată
de lumea înconjurătoare, de covorul senzaţiilor. În starea
de veghe
suntem lipsiţi de posibilitatea de a ne observa din interior. Este, ca
să spunem aşa, ca şi când, fără ştirea noastră, am fi purtaţi de
un
curent. Când dormim suntem dincoace de curent, iar când ne
trezim de
cealaltă parte a acestuia. Dacă am putea percepe ceva din partea de
„dincoace“ am percepe Eul şi corpul nostru astral; dar în timpul
somnului suntem protejaţi de perceperea a ceea ce este în sinea
noastră, întrucât în momentul adormirii dispare
posibilitatea de
percepere. A fost astfel trasată o limită riguroasă între lumea
interioară şi cea exterioară, pe care o putem trece numai în
momentul
când adormim şi când ne trezim. Dar nu putem trece de nici
una dintre
aceste frontiere fără să nu ne fie sustras ceva. Când trecem
frontiera
în momentul trezirii nu mai putem percepe cele spirituale;
în momentul
adormirii este anihilată conştienţa şi ca atare nu ne mai putem percepe
sinea noastră. În momentul trezirii suntem dirijaţi spre
exterior, aşa
incât nu ne mai percepem interiorul. Ce este acel ceva peste care
trecem şi care, ca să spunem aşa, ne întunecă spiritul în
momentul când
ne trezim? Este ceva care se strecoară între sufletul senzaţiei
şi
corpul nostru eteric şi fizic. Este corpul senzaţiei, care la trezire
ne ascunde acste ultime două componente. În momentul trezirii
corpul
senzaţiei este acaparat pe deplin de covorul senzaţiilor exterioare. El
se prezintă ca o limită strict trasată între trăirile noastre
interioare şi cele exterioare.
Vom vedea că pentru om este un lucru cât se poate de benefic
ca pe
parcursul vieţii sale normale să nu aibă posibilitatea de a trece
conştient prin acest curent, întrucât o asemenea
eventualitate ar fi de
nesuportat. Pentru un asemenea experiment îi trebuie o pregătire
prealabilă. Evoluţia mistică nu constă în pătrunderea cu forţa
în viaţa
interioară a corpului nostru fizic şi eteric, ea constă într-o
perioadă
de maturizare care să-i permită individului să pătrundă conştient prin
acest curent. Ce s-ar întâmpla cu omul dacă ar coborî
nepregătit în
sinea proprie şi care, deci, în momentul trezirii nu ar mai vedea
lumea
înconjurătoare,ci ar pătrunde în lumea sa lăuntrică,
în acea lume care
stă la baza corpului său fizic şi a celui eteric? Ar trăi în
sufletul
său un sentiment de o extremă intensitate, pe care în viaţa
obişnuită
îl percepe într-o formă estompată, foarte atenuată:
în momentul în
care, la trezire, ar reuşi să pătrundă în sinea sa proprie, acel
sentiment pur şi simplu l-ar copleşi. Printr-o comparaţie vă veţi putea
forma o idee mai clară asupra acestui sentiment. Omul este
înzestrat cu
ceea ce se numeste simţ al ruşinii. Acest sentiment constă în
aceea că
fiecare individ în adâncul sufletului său doreşte să abată
atenţia
celorlalţi de la lucrurile şi trăsăturile de care se ruşinează. Acest
simţ specific al ruşinii pentru ceea ce există intim în om şi pe
care
el nu vrea să şi-l dezvăluie reprezintă doar o analogie pentru acel
sentiment copleşitor de intens pe care l-ar avea în cazul
în care ar
reuşi să pătrundă şi să vadă în sinea sa proprie. Acest sentiment
ar
putea pune stăpânire pe sufletul omului într-o asemema
măsură, încât
acesta s-ar năpusti asupra a tot ceea ce i-ar ieşi în cale
în lumea
exterioară; ar trăi o experienţă care s-ar putea compara cu propria sa
mistuire în foc. Acel simţ al ruşinii ar avea asupra lui efectul
unei
arsuri.
De ce acţionează astfel asupra sa? Pentru că în acel moment
omul
simte că, de fapt, corpul său fizic şi cel eteric sunt
desăvârşite în
comparatie cu ceea ce este el ca entitate sufletească. Printr-un
raţionament simplu ne putem face o idee asupra acestui fenomen. Cel
care prin intermediul ştiinţei fizice pătrunde strict din exterior
în
structura miraculoasă a inimii umane sau în creier, cu toate
complicaţiile sale, sau în sistemul osos, vede cât de
înţelept şi
desăvârşit a fost alcătuit trupul fizic al omlui. Dacă luăm ca
exemplu
un singur os, să spunem femurul, care cu minime elemente se dovedeşte a
fi capabil să suporte o mare putere de tracţiune, sau dacă analizăm
construcţia miraculoasă a inimii, atunci ne putem lesne face o părere
despre acea trăire care se petrece în situaţia în care
pătrundem cu
privirea şi vedem din câtă înţelepciune a luat naştere
acest edificiu
uman. Comparaţi aceste lucruri cu ceea ce este omul ca entitate
sufletească din punct de vedere al pasiunilor şi dorinţelor sale. Prin
faptul că el cedează unor ispite pe parcursul întregii sale vieţi
nu
face altceva decât să distrugă această construcţie miraculoasă a
trupului omenesc. Ceea ce poate fi observat în viaţa cotidiană
este o
acţiune de distrugere a edificiului miraculos al trupului uman. Toate
aceste aspecte ar urma să fie permanent vii şi oamenii ar trebui să
ţină seama de ele, iar comparaţia dintre imperfecţiunea sufletului şi
construcţia miraculoasă a trupului ar avea un efect nimicitor, căruia
nu i-ar putea face faţă dacă ar reuşi să vadă ce este în sufletul
lor
şi cum a făcut Creatorul Suprem corpul fizic şi pe cel eteric în
care
se cufundă în fiecare dimineaţă. De aceea omul este ferit, spre a
nu
pătrunde conştient cu privirea în sinea sa proprie, fiindu-i
abătută
atenţia prin ceea ce se aşterne în faţa sa ca un covor al
senzaţiilor.
Comparaţia dintre sufletul omului şi ceea ce se află spiritual la baza
corpului fizic şi al celui eteric provoacă simţul ruşinii, sentiment
premergător acelor trăiri sufletesti prin care trece misticul
înainte
de a deveni demn să coboare în sinea sa. A percepe trăirile
sufletului
ca pe ceva imperfect, a fi conştient că sufletul are înaintea sa
un
drum încă foarte lung de străbătut sunt lucruri care trebuie să
trezească sentimentul smereniei, al dorinţei de perfecţionare,
pregătindu-l pe om să suporte comparaţia de care am vorbit; în
caz
contrar, ar trebui să fie mistuit de ruşine ca de un foc.
Misticul se maturizează şi devine apt să suporte acestă comparaţie
prin următoarele gânduri: Dacă privesc ceea ce sunt şi compar cu
ceea
ce a făcut din mine Creatorul Suprem, trebuie să recunosc sincer
cât
sunt de mic, de rău şi de josnic; iar roşeaţa din obraz, ce apare
datorită acestui sentiment copleşitor, creşte atât de mult
încât ar
putea deveni cu adevărat un foc pârjolitor dacă nu ar avea
puterea
să-şi spună: Da, acum mă simt neînsemnat în comparaţie cu
ceea ce pot
deveni şi ca atare vreau să încerc să dezvolt acele forţe care
să-mi
permită să înţeleg orânduiala Universului de care să mă fac
demn.
Misticul care vrea să coboare în sinea sa trebuie să fie
îndrumat de
către un iniţiat, de maestrul său spiritual, care îi va trezi
prin
antrenament mental un sentiment nelimitat al smereniei*. Lucrurile i se
prezintă aproximativ în felul următor: Priveşte chiar şi această
plantă: ea îşi are rădăcinile în pământ. I se oferă
ca posibilitate de
a exista acest regn, care îi este inferior. Planta ar trebui să
se
încline cu supuşenie în faţa acestui regn mineral şi să
spună: Datorez
existenţa mea acestui regn inferior. Lui îi datorez faptul că
exist.
Animalul datorează existenţa sa regnului vegetal, faţă de care ar
trebui să se încline cu smerenie. Omul ar trebui să se uite
în jurul
său şi să-şi spună: Nu aş fi putut de fapt să ajung pe această treaptă
de dezvoltare dacă tot ceea ce mă înconjoară şi se află sub mine
nu
s-ar fi dezvoltat într-un mod corespunzător. Dacă omul îşi
cultivă
asemnea stări se creează atmosfera mentală propice nu numai ca el să-şi
ridece privirea în sus, dar să şi-o şi coboare cu recunoştinţă
faţă de
tot ceea ce îi este inferior. Abia atunci sufletul este inundat
de
sentimentul smereniei, dar care mai are de parcurs încă un drum
extraordinar de lung pentru a deveni desăvârşit. În acest
fel se educă
smerenia. La toate cele ce s-au spus nu este suficientă numai
împărtăşirea unor noţiuni şi idei pentru a urma calea misticului.
Toate
aceastea trebuie să fie profund trăite. Numai cel care le trăieşte iar
şi iar, de fiecare dată, face ca sufletul său să fie învăluit de
o
stare favorabilă, de care are nevoie misticul. În al doilea
rând,
pentru a fi apt să coboare în sinea sa, el trebuie să-şi dezvolte
acel
sentiment care să-l facă să suporte ceea ce îi va apărea în
cale,
atunci când merge mai departe pe drumul desăvârşirii sale.
Este vora de
educarea sentimentului de resemnare faţă de tot ceea ce urmează să
îndure. Numai prin înfrângerea durerilor şi
suferinţelor timp
îndelungat se pot dezvolta forţele necesare acestui scop. Apoi
asupra
sufletului trebuie lăsat să acţioneze acel sentiment care să-l aducă pe
om în situaţia de a-şi spune: Oricât de multe dureri şi
suferinţe m-ar
lovi, nu vreau să şovăi; căci dacă vreau să trăiesc numai stările care
aduc bucurie nu voi deveni nicicând puternic. Forţele sufleteşti
se
dezvoltă numai prin rezistenţă, prin acumulare, prin
înfrângerea
dificultăţilor. Ele se dezvoltă doar atunci când omul este
pregătit să
suporte cu resemnare suferinţele şi durerile. De aceea el are nevoie de
o pregătire prealabilă pentru a şi le dezvolta, după care poate să
coboare în sinea sa interioară fără a fi ars de sentimentul
ruşinii.
* Smerenia este un cuvănt slav cu
sens ascuns. Nu există o explicaţie convenabilă pentru acest
cuvânt: el
trimite la o experientă, nu la o noţiune. Unii cred că smerenia este o
virtute şi o plasează în morală. Dar smerenia este o stare.
În greceste
se spune Phosyne, un derival
de la phren (minte, spirit).
Putem spune că smerenie este un eveniment al minţii purificate. Este
începutul şi sfărşitul căutării. (Nota trad.)
Nimeni nu trebuie să creadă că pretenţia de a experimenta aşa ceva
se ridică faţă de un om obişnuit. Numai cine îşi asumă în
mod voluntar
aceste rigori poate face ca şi sufletul său să aspire la trăirile
misticului. Pe parcursul vieţii normale, între trăirile pe care
le
încearcă misticul şi cele pe care ni le oferă viaţa
înconjurătoare se
interpune corpul senzaţiei, care îl fereste pe om să nu coboare
în
sinea proprie, pentru ca, să spunem aşa, să nu fie ars de simţul
ruşinii. În decursul vieţii sale omul nu poate afla cu ce este
învăluit
corpul senzaţiei, căci altfel ar însemna că trece peste frontiera
vieţii spirituale. Această limită poate fi trecută de cercetătorul
spiritual care vrea să studieze sinea omenească; conştienţa obişnuită a
omului normal este protejată pentru a nu pătrunde nepregătită,
într-un
stadiu imatur, într-o altă lume. Forţa care în fiecare
dimineaţă, în
momentul trezirii, îl fereşte pe om, nu poate fi văzută. Este
prima
entitate spirituală pe care o întâlneşte cercetătorul
spiritual
autentic pe drumul care duce spre sinea sa. El trebuie să treacă pe
lângă această entitate care fereşte conştienţa normală de a arde
în
focul simţului ruşinii şi care îi deviază introspecţia către
lumea
înconjurătoare. Conştienţa normală simte acţiunea acestei
entităţi, pe
care omul nu o poate însă vedea. Această entitate spirituală care
în
fiecare dimineaţă se postează în faţa omului şi îl fereşte
să-şi
privescă propria sine pentru a nu se mistui de ruşine este „Micul
păzitor al Pragului“. Drumul spre lumea spiritului trece pe lângă
el.
În acest mod ne-am condus conştienţa spre „Micul păzitor al
pragului“. Acest lucru vrea să marcheze faptul că noi nu ne vedem
entitatea noastră adevărată în conştienţa zilnică. Şi dacă numim
propria entitate microcosmos, atunci trebuie să ne spunem că noi nu
vedem niciodată această entitate în forma sa spirituală
adevărată, ci
vedem doar ceea ce ni se prezintă din ea în stare normală, adică
doar
exteriorul. Aşa cum atunci când privim în oglindă vedem
imaginea
noastră şi nu pe noi înşine, tot astfel în conştienţa
zilnică nu vdem
chiar microcosmosul, ci doar imaginea sa oglindită. Putem vedea oare
macrocosmosul cu adevărat? Ce vieţuieşte omul în lumea
senzorială? Şi
acolo, ca şi în microcosmos, el vieţuieşte alternanţa dintre zi
şi
noapte, doar că această alternanţă i se opune în lumea
înconjurătoare.
El percepe felul cum soarele răsare şi apune, cum este reflectată
lumina soarelui în lumea fizică, a percepţiilor, luminând
toate
obiectele din jur. Ce vede omul de dimineaţă până seara? De fapt,
nu
vede obiectele, ci lumina soarelui, pe care ele ne-o reflectă.
Când
este întuneric nu vedem deloc obiectele din jurul nostru: un
obiect
neluminat nu este perceput de om. Acelaşi lucru îl putem spune şi
despr
celelalte simţuri. Dacă privim in soare, orbim; din această cauza el nu
poate fi perceput cu adevărat. Omul percepe razele solare pe care i le
reflectă lumea înconjurătoare, fenomen care se petrece de
dimineaţă
până seara. Dar omul vede într-un mod cu totul imperfect,
lucru ce
constituie şi cauza că el vede totuşi ceva. Faptul că vedem totuşi ceva
îl datorăm celui care ne orbeşte, noi nu ne putem ridica
până la
nivelul la care lucrurile vor să ni se destăinuie. La fel cum stau
lucrurile în timpul zilei cu soarele care ne încălzeşte,
tot astfel se
întâmplă şi cu sinea noastră când ne trezim. Forţele
din sinea noastră
ne dau posibilitatea să trăim, dar ele ne şi împiedică să ne
autopercepem, precum soarele, care ne orbeşte atunci când vrem
să-l
privim. Ziua nu putem percepe tot ceea ce are o oarecare legătură cu
soarele. Vedem ceea ce ne arată pământul în lumina
reflectată a
soarelui.
Din sistemul nostru solar nu face parte numai Soarele, ci şi
planetele pe care nu avem posibilitatea să le privim în timpul
zilei.
Soarele nu ne vorbeşte numai în ceea ce îl priveşte, ci şi
în privinţa
observării planetelor, imposibil de cercetat în timpul zilei. Aşa
cum
în timpul zilei ne scapă sinea proprie iar noaptea ne este
subtilizată
lumea spirituală, tot astfel în timpul zilei ne scapă cauza
percepţiilor noastre senzoriale. Ceea ce se află la baza Soarelui şi
care îl leagă de celelalte corpuri ale sistemului solar, Mercur,
Venus
ş.a.m.d., reprezentănd interacţiunea vie dintre el şi celelalte
corpuri, ne este sustras în timpul zilei. Percepem doar efectul
luminii
solare. Dacă comparăm această stare cu starea în care se află
lumea
percepţiilor din timpul nopţii, putem, într-o oarecare măsură, să
percepem ceea ce aparţine de sistemul nostru solar. Putem ridica ochii
spre cerul înstelat, unde stelele se oferă privirii noastre: dar
privindu-le pe timp de noapte o facem în absenţa Soarelui. Aşa
încât
trebuie să spunem: Ceea ce în timpul zilei ne face vizibilă lumea
percepţiilor noastre, ne ia pe timpul nopţii posibilitatea de a
observa. În timpul nopţii lumea percepţiilor noastre este
învăluită în
imperceplibilitate şi de aceea vedem numai lumea planetară. Există oarc
pe timpul noptii, ca să spunem aşa, o posibilitate de a construi o
stare asemănatoare celei interioare a misticului? Lumea contemporană nu
prea este conştientă de existenţa acestei stări, care totuşi există. Ea
constă în faptul că omul, precum misticul, şi-a dobândit
anumite
facutăţi, însuşiri ca smerenia şi resemnarea, pe care şi le
cullivă,
dar şi alte trăsături pe care şi le poate conştientiza,
începând cu
cele mai simple. În viaţa normală, omul deţine şi asemenea
trăsături,
dar cu intensitate scăzută, precum este şi simţul ruşinii. Dacă
îşi
intensifică tot mai mult aceste trăsături va deveni apt ca în
timpul
nopţii să trăiască cu totul alte stări decât în cazul
în care
conştienţa sa rămâne la un stadiu normal.
Cu toţii ştim că primavara resimţim bucuriile cu totul altfel
decât
toamna. Când natura reînvie şi florile încep să
îmbobocească, un suflet
sănătos percepe acestă stare ca pe o promisiune, o anticipare făcută
frumuseţii şi măreţiei verii: sufletul nostru se umple de o speranţă
renăscută. Primăvara ne face sa trăim speranţa redeşteptării. Este un
sentiment puţin dezvoltat, dar la naturile sănătoase, sensibile,
această trăire există într-un fel anume. La venirea toamnei acest
sentiment se transformă într-unul de profundă melancolie: o dată
cu
desfrunzirea copacilor şi a tufelor, care devin golaşe, sufletul este
cuprins de o tristeţe profundă. În decursul anului,
însoţind fenomenele
care au loc în jurul nostru, parcurgem un ciclu al vieţii, chiar
dacă
este de o intensitate redusă. Omul percepe slab trecerea de la speranţă
la tristeţe. Deoarece acest sentiment al primăverii şi toamnei este
atât de puţin dezvoltat, omul percepe cu o intensitate redusă
trecerea
treptată spre toamnă, şi tot astfel când toamna intră în
iarnă. În
spiritul acestor simţăminte au fost educaţi învaţăceii de
odinioară,
care urmau să meargă pe o cale opusă celei pe care păşea misticul; ei
au fost orientaţi în afară, în circuitul marii naturi,
pentru a dereni
martorii ei oculari, trăind aceste fenomene împreună cu ea.
Discipolul
era învăţat să simtă trezirea naturii primăvara, atunci
când el se
putea uita pe sine însuşi. Acest sentiment al speranţei
redeşteptate
primăvara se transforma vara într-un chiot de bucurie. Şi apoi,
când
omul ajunge atât de departe încât în uitarea de
sine învaţă să perceapă
tristeţea toamnei, poate deveni apt să înainteze până la un
sentiment
de simpatie şi faţă de iarnă: sentimentul morţii întregii naturi.
Acestea erau trăirile discipolilor cărora li se predau ore de
sensibilitate în cadrul vechilor misterii nordice, care nu mai
sunt
cunoscute decât în mod exterior. Ei erau astfel educaţi,
încât prin
metode speciale să resimtă mersul naturii, al anotimpului în
sufletul
propriu. Focul din noaptea de Sânziene şi ceea ce trăia
discipolul cu
acea ocazie reprezenta un fel de preludiu în vederea
intensificării
speranţei, culminând cu un chiot de bucurie în concordanţă
cu natura
însăşi atunci când ajungea la unison cu suflarea vieţii la
nivelul
Cosmosului. Iar la solistiţiul de iarnă resimţea în adâncul
sufletului
un sentiment sfâşietor de pieire a naturii, culminând cu
perceperea
spectrului morţii.
Acestea erau senzaţii, trăiri senzoriale în vechile misterii
nordice, care, ca intensitate, abia mai pot fi resimţite de omul
contemporan. Datorită progresului înregistrat în cultură,
omul
contemporan este incapabil să atingă acele cote pe care sufletul
popoarelor primitive din regiunile centrale şi nord-europene le
atingeau odinioară. Atunci însă când se realiza aşa ceva,
la oamenii
care îşi intensificaseră trăirile sufleteşti la cote superioare
se
constata manifestarea unei aptitudini care, oricât de ciudat ar
părea,
consta în capacitatea de a pătrunde materia aşa cum misticul
reuşea să
pătrundă în sinea proprie: adică reuşeau să vadă nu doar ceea ce
se
percepe la suprafaţă, ci, în tot răstimpul, de la apusul soarelui
şi
până la răsăritul său, deci în puterea nopţii, puteau privi
soarele
strălucitor prin Pământul devenit transparent; fireşte acest
tablou, în
întreaga sa măreţie, era posibil numai în perioada Soarelui
de iarnă,
când întregul covor exterior al lumii percepţiilor era
amorţit. Atunci
se dobândea capacitatea de a privi Soarele nu ca pe o entitate
strălucitoare, orbitoare, aşa cum este el ziua, ci atenuând tot
ceea ce
este orbitor. Asadar, nu era văzut ca o entitate fizică, ci ca una
spirituală. Se percepe spiritul soarelui. Acel efect fizic care
acţionează ca o orbire era atenuat prin materialitatea
Pământului, care
devenea transparent, lăsând să treacă prin el doar spiritul
soarelui.
Cu perceperea Soarelui în acest fe1, mai era legat încă
ceva mult mai
demn de remarcat. Se adeverea, de fapt, ceea ce ieri am menţionat
tangenţial, şi anume că există o interacţiune vie între ceea ce
aparţine Soarelui ca planetă şi soarele ca atare, în sensul că de
la el
pornesc continuu curenţi către fiecare planetă şi invers. Din punct de
vedere spiritual există ceva comparabil în viaţa noastră cu
circulaţia
sângelui în corpul omenesc. Aşa cum sângele circulă
spre inimă, ca
punet central, tot astfel şi Soarele se dovedeste a fi un punct central
al curenţilor însufleţiţi. Sistemul solar se dovedeşte a fi un
sistem
spiritual însufleţit, al cărui exterior este cu adevărat doar un
simbol.
Cele spirituale, aparţinând spaţiului cosmic, pe care omul
învaţă să
le trăiască în acest chip, intensificându-şi posibilităţile
sale
senzitive, se ascund unei priviri obişnuite. Ele se camuflează, spre a
nu fi percepute nici în timpul nopţii. Din cele descrise
până acum, în
timpul nopţii omul nu vede decât partea exterioară, ca şi
în cazul
interiorului său. Ceea ce vedem noi ca fiind cerul plin de stele
reprezintă un corp având la bază ceva spiritual. Când
privim noaptea
cerul înstelat vedem de fapt un edificiu minunat; dar el nu
constituie
altceva decât corpul fizie al spiritului cosmic, care se
manifestă prin
efectele sale. Şi de această dată se întâmplă că pentru
conştienţa
umană obişnuită se trage un văl peste tot ceea ce s-ar putea vedea,
dacă am pătrunde spiritual în spaţiu. Aşa cum în viaţa
obişnuită suntem
protejaţi pentru a nu ne privi sinea proprie, tot astfel suntem apăraţi
de a nu privi spiritul care stă la baza lumii exterioare: deasupra se
aşterne ceea ce numim vălul lumii percepţiilor. De ce se
întâmplă toate
acestea?
Dacă omul ar vedea imediat cele spirituale, fără o pregătire şi
maturizare prealabile, dobândite prin trăirea fenomenelor
aferente
naturii şi alături de aceasta, el ar fi cuprins de un sentiment
înfiorător de derută, întrucât fenomenele sunt
atât de extraordinare,
de grandioase, încât noţiunile însuşite de om
în viaţa sa obişnuită nu
ar fi suficiente pentru a-l face să suporte acest spectacol derutant.
Dacă ar fi să vadă toate acestea fară o pregătire prealabila, omul ar
fi cuprins de un sentiment de spaimă tot mai puternic,
încât practic ar
încremeni de frică, simţindu-se purtat ca într-un labirint.
Dar dacă
sufletul său a fost pregătit dinainte prin acele noţiuni şi
reprezentări care conduc în afara trăirilor obişnuite, e1 poate
să
cuteze a privi dincolo de lumea percepţiilor. Prin natura vieţii sale
intelectuale de azi, nu mai este posibil ca omul să realizeze acele
trăiri pe care le experimenta odinioară în misteriile nordice.
Activitatea sa intelectuală nu-i mai permite să ajungă la acele
intensificări ale sentimentului primăverii, al verii, toamnei şi
iernii. Astăzi oamenii gândesc cu totul altfel decât
odinioară. Pe
atunci gândirea nu era atât de dotata, de educată, de
sofisticată ca
acum; o dată cu dezvoltarea intelectului său, omul şi-a pierdut
capacitatea de a mai realiza asemenea trăiri. Dar există totuşi
posibilitatea ca omul să treacă indirect prin aceste stări, ca şi
când
ar privi într-o oglindă. Ca atare, nu el direct va fi acela care
trăieşte aceste senzaţii ale fenomenelor naturii înconjurătoare,
ci le
va vieţui prin descierile şi vizualizările făcute despre lumea
spirituală.
De aceea în zilele noastre a fost posibil să fie aduse la
cunoştinţa
oamenilor asemenea descrieri, ca de exemplu cele cuprinse în
lucrarea Ştiinţa ocultă.
Acolo sunt prezentate bazele spirituale ale Universului, pe care şi le
poate imagina doar cel care s-a pregătit în acest scop. O astfel
de
carte nu trebuie citită ca oricare alta, ci doar simţind în
adâncul
sufletului ceea ce stă scris acolo: atunci trăirile vor fi asemănătoare
celor pe care le aveau vechii mistici nordici. Există acolo o desciere
a uneia dintre cele mai vechi întruchipări a Pământului
precum şi o
deosebire de stil privind descrierea lui Saturn, a Soarelui, a Lunii.
Dacă se lasă să acţioneze asupra sa ceea ce se spune despre Saturn, se
obţine ceva asemănător sentimentului de trăire a stării din anotimpul
primăverii, iar în cazul descrierii Soarelui se ajunge la ceva
corespunzător simţământului de euforie de care erau cuprişi
discipolii
care chiuiau în noaptea de Sânziene. Descrierea Lunii
corespunde
atmosferei de toamnă, iar din descrierea făcută Pământului ne
cuprinde
o dispoziţie care corespunde perioadei Soarelui hibernal: ea trezeşte
tristeţe, mâhnire profundă, depăşite de atmosfera din preajma
Crăciunului. Sarcina perioadei în care trăim este de a trezi
simţăminte
pe calea gândurilor şi pe care le şi regăsim şi în cărţile
ştiinţifice
spirituale. Astăzi acest lucru este posibil întrucât omul a
evoluat de
la o viaţă dominată de simţire la una intelectuală. Şi fiindcă s-a
ridicat la cote înalte ale gândirii, urmează ca, prin
oglinda gândirii,
semimentele sale să fie din nou trezite, sentimente care odinioară se
aprindeau chiar de la natură. Descrieri de genul celor conţinute
în Ştiinţa ocultă
trebuie puse în legătură cu atmosfera specifică fiecărui anotimp
şi cu
mersul Universului.
Ce stă la baza lucrărilor Ştiinţei spirituale? Deosebirea dintre
cărţile
Ştiinţei spirituale şi celelalte cărţi ale stiinţelor concrete nu
constă atât în faptul ca ne sunt prezentate cu totul alte
lucruri, ci
deosebirea rezidă cu precădere în modul cum sunt prezentate acele lucruri.
Cărţile trebuie să se refere la sarcina pe care o are
contemporaneitatea, ca prin intermediul ideilor să trezească indirect
aceste sentimente. Astăzi există posibilitatea de a ieşi din deruta
în
care ne aflăm.
La popoarele nordice primitive ale Europei a dăinuit multă vreme
capacitatea de a simţi fenomenele naturii, în vreme ce grecii au
ales o
altă cale, aceea a dezvoltării intelectului. În mod profetic,
poporul
grec a arătat cum poate omul să iasă din labirintul fenomenelor
cosmice. Grecii au netezit calea pentru ceea ce noi astăzi reuşim
într-o mare măsură prin educaţie. Deşi nu ne-a rămas de la ei
vreo
carte de Ştiinţă spirituală care să trateze modul cum pot fi trezite
în
noi asemenea sentimente, ei ne-au oferit, prin cultura lor,
posibilitatea de a prinde capătul unui fir care să facă să dispară
orice derută sufletească. Lucrul acesta ni a-a transmis sub forma unei
legende. Firu1 Ariadnei reprezintă cunoştinţele care o dată
dobândite
ne ajută să intrăm şi să ieşim în siguranţă în şi din lumea
spirituală.
Pentru lumea contemporană imaginea firului Ariadnei nu reprezintă
altceva decât însăşi cunoaşterea spirituală dată de Ştiinţa
spirituală
şi care se adresează raţiunii noastre; cunoaştere pe care trebuie să
ne-o însuşim pentru a putea pătrunde în siguranţă în
acest labirint.
Vedem astfel că, de fapt, atunci când omul vrea să găsească
spiritul în
viaţa obişnuită, în lumea înconjurătoare, intră în
contact cu un
domeniu specific, propriu cerectătorului spiritual; dar în viaţa
normală el pătrunde inconştient în acest domeniu, pe câtă
vreme
cercetătorul spiritual o face conştient. Omul pătrunde conştient numai
dacă lasă să acţioneze asupra sa sentimentele provocate de însăşi
natura, prin acea stare sufletească de trăire a atmosferei de
primăvară, vară, toamnă şi iarnă, sau dacă face să acţioneze asupra sa
reprezentări de genul celor pe care tocmai le-am descris. În
acest
chip, îşi va dezvolta treptat capacitatea de a se apropia fără
teamă de
acea forţă spirituală care altminteri ar trebui să-l umple de groază,
şi care este „Marele păzitor al pragului“, postat în faţa marii
lumi
spirituale şi perceput doar de acei care se pregătesc într-un mod
adecvat. Astfel pregătiţi, păşind în macrocosmos, vom trece
netemători
pe lăngă „Marele păzitor al pragului“, lucru care ne arată totodată
cât
de neînsemnaţi suntem şi câte alte disponibilităţi şi
însuşiri avem, pe
care trebuie să le fructificăm în viitor.
Am arătat, aşadar, că omul cu o conştienţă normală se află flancat
de două frontiere, de două porţi. La una veghează „Micul păzitor ai
pragului“, iar la cealaltă „Marele păzitor al pragului“. Una din porţi
duce spre interiorul omului, în spiritul microcosmosului,
cealaltă
poartă duce către spiritul macrocosmosului. Să fim mai expliciţi: din
acelaşi macrocosmos vin şi puterile spirituale care ne clădese pe noi
înşine. Dar de unde provine materialui pentru corpul nostru fizic
şi
cel eteric? Toate forţele care converg într-acolo, şi pe care
le-am
putea defini ca fiind pline de întelepciune, ne înfruntă,
fiind
împrăştiate în întregul Univers, atunci când
vrem să trecem pe lângă
„Marele păzitor al pragului“. Atunci ne lovim, ne confruntăm nu numai
cu lipsa cunoştinţelor. Deşi cunoştinţele necesare pot fi
dobândite, cu
toate acestea nu putem spune că avem liber acces spre calea
reatităţilor spirituale. Trupul nu este compus din cunoştinţe, ci este
clădit din forţe. Trecând pe lângă „Marele păzitor al
pragului“,
ajungem într-o lume a acţiunilor şi forţelor necunoscute. Omul nu
cunoaşte nimic despre acestea, întrucât asupra lor se
aşterne vălul
lumii senzoriale. Dar aceste forţe se află în noi: corpul nostru
fizic
şi cel eteric sunt alcătuite din aceste forţe. Aceste interacţiuni,
întregul joc de ansamblu dintre ceea ce există în
interiorul şi
exteriorul nostru, între macrocosmos şi microcosmos se află şi
în acel
labirint derutant. Dar va trebui să descriem viaţa însufleţită,
cea
autentică.
Mâine vom incerca să ne formăm o primă imagine asupra a ceea
ce nu
poate omul să perceapă, dar i se prezintă ca un efect, dacă reuşeşte să
pătrundă prin cele două porţi, atunci când trece pe lângă
Micul şi
Marele păzitor al pragului.
