|
Astăzi ne aflăm în faţa unei sarcini grele. Stimata asistenţă este rugată să accepte exigenţele mari pe care ni le propunem, dacă voi afirma că în următoarele zile vom câştiga teren, în sensul că vom simţi pămănt sigur sub picioarele noastre. Şi fiindcă în Ştiinţa spirituală nu se doreşte să se rămână doar în sfera abstracţiunilor, trebuie uneori să fie acceptate şi comunicări care aparţin regiunilor superioare ale cunoaşterii spirituale. În privinţa expunerii de azi am mai putea adăuga că nu este nicidecum vorba despre cine ştie ce deducţii sau concluzii teoretice, ci despre lucruri de care am fost mereu conştienţi. Va fi vorba, aşadar, despre transmiterea de cunoştinţe unor anumiţi oameni.
În prelegerea de ieri am văzut că omul se poate orienta
în ceea ce
numim interiorul corpului său astral, dacă la trezire reuşeşte să
coboare conştient în acesta, şi ne-am format totodată şi o idee
despre
ceea ce înseamnă să treci pe lângă „Micul păzitor al
pragului“. Ceea ce
am relatat ieri este o situaţie ipotetică, întrucât
în viaţa normală
acest moment nu survine, de fapt, niciodată, nu se ajunge ca omul să
poată pătrunde conştient în sinea sa în momentul trezirii
sale.
Printr-o adâncire mistică el poate cel mult să se pregătească
pentru a
pătrunde conştient în învelişul corpului său exterior.
Pentru o
conştienţă normală, momentele în care omul, prin conexiunile
existente
în întrupările sale anterioare, ajunge să aibă o trezire
conştientă
sunt cu totul sporadice. Ele pot însă surveni şi au loc
câteodată.
Aceşti oameni se trezesc cu un anume sentiment de deprimare, cu o
apăsare sufletească. Această stare de deprimare se datorează faptului
că omul interior, care s-a simţit liber, răspândit în
întregul
macrocosmos, trebuie să se reîntoarcă în celula în
care este sechestrat
trupul său. Dar mai poate apărea şi un alt sentiment. În momentul
trezirii sale, când intervin astfel de stări neobişnuite, omul se
simte
mult mai bine decât în timpul zilei. El simte că există
în el ceva, pe
care l-ar putea numi omul său mai bun. Acest lucru se datorează
faptului că în momentul trezirii rămâne cu un
simţământ că dormind el a
primit ceva din lumile care sunt mai presus decât lumea
senzaţiilor.
Sunt stări care pot surveni şi care reprezintă în viaţa normală o
confirmare a celor spuse. În totalitatea lor, stările relatate
sunt
trăite doar de misticii autentici.
Se pune problema dacă se poate merge şi mai daparte. Căci trăirile
de genul celor ilustrate reprezintă partea interioară a corpului
astral, a părţii spirituale a omului. Se poate coborî oare şi mai
adânc
în zonele mai puţin spirituale ale naturii umane, care în
viaţa
obişnuită par a fi de esenţă mai puţin spirituală? Substratul lor este
totuşi spiritual, întrucât el se află la baza lumii
materiale.
Întrebarea care se pune este aceea dacă se poate coborî
până în corpul
fizic. Dacă între aceste două corpuri mai există şi altceva.
Între ele
se află corpul eteric, aşa încât dacă am pătrunde
până acolo am întâlni
corpul nostru eteric şi poate câteva urme ale corpului noastru
fizic,
pe care de altfel nu îl vedem decât din exterior şi pe
care, printr-o
asemenea pătrundere conştientă, l-am putea identifica cu acesta.
În
general nu se recomandă să se facă un pas mai departe în ceea ce
priveşte cufundarea mistică, existând reale pericole, aşa cum am
precizat şi în conferinţa de ieri. Oamenii pot face acest
experiment
numai cu foarte multe precauţii şi abia după ce şi-au însuşit
cunoştinţele conţinute în lucrările Cum se dobândesc
cunoştinţele despre lumile superioare? şi Ştiinţa ocultă,
în măsura în care se pot ajuta şi singuri. Dar a păşi mai
departe pe
această cale spre sinea umană este o întreprindere nu lipsită de
riscuri şi disponibilitatea cu care omul contemporan îşi
dobândeşte
cunoştinţele sale spirituale face acest lucru aproape imposibil. De
aceea astăzi se alege o altă cale a cunoaşterii. Drumul pe care se
merge pentru a pătrunde mai adânc în sinea proprie fără
teama
existenţei unor pericole nu mai este unul pe care să se meargă în
mod
normal. Viaţa noastră spirituală de astăzi este astfel proiectată
încât
omul este subordonat numai într-o mică măsură altor factori, el
păşind
nestingherit, într-o libertate deplină, pe drumul cunoaşterii.
Vom
vedea vă există un asemenea drum către lumile spirituale care ţine
seama de acastă posibilitate. Este drumul
cunoaşterii rosicruciene. Acesta este un drum de dată recentă.
El nu există în misteriile Evului Mediu, când omul era
iniţiat în
secretele cele mai tainice. Pe atunci existau unele misterii care
îl
conduceau pe om în sinea sa, până la „Micul păzitor al
pragului“, şi
altele, prin extaz, îl conduceau afară în macrocosmos.
Acestea erau
drumurile alese cu predilecţie în timpurile străvechi. Drumul
prin care
se realiza pătrunderea în propria sine era cel mai practicat
în
lăcaşurile iniţiatice, care purtau numele de lăcaşurile misteriilor egiptene ale lui
Osiris şi Isis. Pentru a ilustra trăirile omului prin
pătrunderea în propria viaţă interioară, ne vom servi azi de
experienţele discipolilor lui Osiris şi Isis.
Astăzi vom urmări acelaşi scop, mergând pe o altă cale. Ceea
ce în
Egipt era o necesitate, astăzi nu mai este posibil de realizat. Acolo
era necesat ca din momentul în care omul coboară în sinea
proprie, sau
chiar şi mai înainte, să nu mai înainteze de unul singur,
bazându-se pe
cunoştinţele proprii, ci să se încredinţeze unui guru, unui mare iniţiat. De unui
singur, solitar, drumul era prea periculos. De regulă, lucrurile se
petreceau astfel încat chiar şi primii paşi pe calea trăirii
mistice,
descrişi ieri, erau făcuţi tot sub îndrumarea unui instructor, a
unei
călăuze.
Ce scop urmărea de fapt îndrumarea dată de către un iniţiat?
Când
dimineaţa ne afundăm în corporalitatea noastră, sufletul este
întâmpinat de trei forţe, cunoscute sub denumirea de
puterea lui Venus,
puterea lui Mercur şi puterea Lunii. De ceea ce se înţelege
în general
prin puterea lui Venus poate vorbi doar acela care a pătruns în
sinea
proprie. El se poate lăsa în seama puterii lui Venus numai prin
automodelare, dacă dobândeşte o anume smerenie şi devine
altruist,
ajungând la o totală dezinteresare lăuntrică. Înainte de a
porni pe
calea care duce în sinea proprie, individul trebuie să-şi reprime
instinctul amorului propriu şi să devină un altruist convins. El
trebuie să se automodeleze, pentru adeveni o fiinţă care simte dragoste
şi compasiune nu numai faţă de semenii săi, ci şi faţă de toate
fiinţele. Abia atunci când efectuează această submersiune
în mod
conştient, va putea eventual să se lase în seama acestei forţe pe
care
am numit-o puterea lui Venus. În schimb, ar fi extrem de
periculos dacă
omul, de unul singur, s-ar lasa în grija puterii lui Mercur. De
aceea
în iniţierea antică egipteană individul era condus de un mare
iniţiat
care, datorită trăirilor sale anterioare, putea fi călăuza sa şi care
într-un mod cu totul conştient manipula această putere a lui
Mercur. Un
înalt preot al lui Hermes sau al lui Mercur îl conducea pe
discipol în
sinea proprie. Oricum această tentativă presupunea o supunere oarbă
faţă de condiţiile pe care iniţiatul le punea discipoiului său. O
asemenea dependenţă liber-consimţită şi căreia discipolul de odinioară
i se supunea fără şovăială ar trebui acceptată şi de omul contemporan.
Discipolul trebuia să accepte să-şi reprime cu desăvârşire Eul
propriu,
să nu mai dispună de impulsurile Eului şi să execute cu stricteţe numai
comenzile preotului lui Hermes. El trebuia să-şi urmeze
învăţătorul nu
numai în ceea ce priveşte acţiunile sale exterioare, şi să se
incredinţeze acestuia până în adâncul
gândurilor şi a lumii
sentimentelor sale, pentru a se crea certitudinea pătrunderii fără nici
un risc în lumea sa interioară. În acest fel individul
ajunge să
cunoască un strat mari profund al sinei proprii.
Acum vom cunoaşte câte ceva din trăirile aferente copului
eteric, pe
carc le avea discipolul călăuzit de ghidul său. Pentru abandonarea
propriului Eu, discipolul era determinat să vadă cu ochiul spiritual al
învăţătorului său, respectiv să se vadă cu ochii acestuia, să
gândească
cu gândurile acestuia, el devenind un fel de obiect de studiu
exterior.
În acest fel era condus spre unele trăiri dintre cele mai
ciudate. Erau
unele trăiri în timpul cărora avea sentimentul că viaţa este dată
înapoi şi că întreaga sa fiinţă – pe care o vedea acum cu
ochiul
spirituai al învăţătorului – se lărgeşte, creşte, având
în acelaşi timp
sentimentul că ar fi preexistat în nişte vremuri anterioare
vieţii sale
actuale, totul derulându-se ca o incursiune în timp. Avea
sentimentul
că se întoarce treptat înapoi în timp, cu mulţi ani
în urmă, o perioadă
de timp care reprezintă mai mulţi ani decât viaţa sa dintre
naştere şi
moarte. În timpul trăirii acestor evenimente cu ochii
duhovnicului său,
se vedea mai întâi pe sine şi apoi, mai departe, la cumpăna
dintre ani,
vedea multe generaţii despre care avea sentimentul că sunt străbunii
săi. Pentru scurt timp avea sentimentul că trece în revistă seria
acestor străbuni, dar nu ca şi când s-ar fi identificat cu ei, ci
ca şi
când ar pluti deasupra lor, până la un anumit punct,
până la unul
dintre străbunii săi; după care aceatstă viziune dispărea. Apoi vedea
pământeni, la care, într-un fel, se raporta şi existenţa sa.
Apoi iniţiatul explică discipolului semnificaţia viziunilor sale.
Acesta văzuse următoarele: Când prin naştere păşim în
existenţă aducem
cu noi nu numai particularităţile din viaţa anterioară, ci şi tot ceea
ce se poate cuprinde sub denumirea de trăsături moştenite. Ne naştem
într-o familie, în cadrul unui popor şi purtăm cu noi
crâmpeie din
moştenirea şiruiui nostru de străbuni. Acestea nu ţin de ultima
întrupare, ci le moştenim de la o generaţie la alta. Ce face ca
omul cu
fiinţa sa interioară cea mai intimă să se încarneze într-o
anumită
familie, într-un popor, într-o anumită rasă, ca el să
dobândească
anumite trăsături? Acest lucru nu s-ar realiza niciodată dacă omui nu
s-ar afla într-o anumită relaţie cu aceste trăsături moştenite.
În
realitate, încă înainte de a se naşte, omul se află
în legătură cu
acele trăsături. Dacă luăm ca exemplu un om anume şi urcăm scara
genealogiei spre ascendenţii săi, la tatăl său, la bunicul şi
strabunicul său, pe care să-i putem urmări din interior, atunci am
putea vedea trăsăturile moştenite de la un număr de generaţii,
până la
una anume. Apoi aceste trăsături moştenite se pierd. Spre final, ca să
spunem aşa, ele se evaporă, devin din ce în ce mai estompate, ca
în
cele din urmă să dispară cu desăvârşire.
Aşa cum vedem dispărând trăsăturile moştenite, tot astfel,
luând ca
exemplu un individ anume, putem observa că trăsăturile sale sunt
asemănătoare cu cele ale tatălui său, mai puţin asemănătoare cu ale
bunicului şi cel mai puţin asemănătoare cu ale străbunicului ş,a.m.d.
Duhovnicul l-a călăuzit pe discipolul său până la acel străbun
care mai
păstrează încă trăsăturile pe care puterea moştenirii le-a adus
până la
el. I s-a arătat că omul are anumite legături cu trăsăturile sale
moştenite. El a intrat în legătură, într-un chip spiritual,
cu acel
străbun de la care mai păstrează încă o anumită trăsătură. I s-a
arătat
că omul şi-a pregătit cu mult timp înainte ceea ce în final
reprezintă
trăsăturile sale moştenite. El nu doar le moşteneşte, ci, într-un
sens
anume, le şi dă înaintaşilor săi, le inoculează din lumea
spirituală.
El lucrează timp de generaţii de-a rândul, până când,
în cele din urmă,
se poate naşte acel corp fizic care să le înglobeze şi de care să
se
simtă cuprins, învelit. În lumea spirituală noi
înşine am lucrat la
corpurile fizice ale străbunilor noştri, pentru a aduna treptat
trăsăturile pe care în cele din urmă, în momentul naşterii,
le dobândim
ca trăsături moştenite.
Pătrunzând în corpul său eteric, omul vede că acesta are
o istorie
îndelungată. Când la naştere omul intra în existenţă,
el îşi are deja
pregătit corpul său eteric cu mult înainte. A început să
lucreze la
corpul său eteric încă de când venise pe lume cel mai
îndepărtat dintre
străbunii de la care mai păstrează unele trăsături. Când în
lucrarea Teosofia
se
precizează că omul se compune din corp fizic, corp eteric şi corp
astral etc. s-au dat numai câteva indicaţii. Amănunte în
legătură cu
acest subiect se pot afla numai dacă împărtăşim din experienţele
celor
care ei înşişi au pătruns conştient prin aceste văluri. În
a acest fel
omul învaţă să pătrundă în acele regiuni pe care le-a
străbătut înainte
de a fi intrat în existenţa sa fizică. El face cunoştinţă cu un
segment
al vieţii sale dinainte de naştere, un segment care se întinde
secole
de-a rândul, căci despre secole este vorba, până în
momentul când,
între ultima moarte şi naştere, începe să-şi formeze
prototipul
corpului său eteric. Încă de pe atunci i-a fost inoculat omului
în
sânge primul germene al trăsăturilor sale particulare, pe care şi
le va
contura tot mai accentuat, până când corpul eteric este
în măsură să
poată prelua aceste trăsături o dată cu naşterea sa. Ceea ce se
moşteneşte este o recompunere a tot ceea ce singuri am făcut mai
înainte în lumea spirituală. De accea tot ceea ce s-a
acumulat în sine
şi se află acum în corpul eteric se dovedeşte a fi rezultatul
unei
concentrări timp de secole şi se numeşte „Mai marele“, „Superiorul“,
omul celest sau omul spiritual. Există o expresie de specialitate
în
acest sens: Prin coborârea în corpul său eteric, omul face
cunoştinţă
cu „Superiorul“ său. Acesta mai este numit şi omul celest sau
spiritual, deoarece omul trebuie să ştie că acesta a fost plăsmuit
în
lumea spirituală.
Şi acum să zăbovim asupra celei de a doua faţete a trăirii. Fiind
călăuzit atât de departe de către duhovnicul său, omul cunoaşte
unele
lucruri care, desigur, la început i s-au părut foarte străine,
dar
care, negreşit, i-au fost explicate de către îndrumător ca fiind
ceva
de care nu ar trebui să se simtă chiar atât de străin.
Discipolului i
s-a arătat – şi el îşi va da seama curând cât este de
corect – faptul
că s-a confruntat cu ceva din natura sa umană, de care s-a distanţat,
pe care a lăsat-o în urma sa, cu care stătea într-o
vecinătate cât se
poate de apropiată şi faţă de care se simte ca înstrăinat. Ce
este
aceasta de care omul este legat într-un chip atât de
ciudat? Vom
înţelege totul mai bine dacă pornim de la o descriere a
momentului
morţii. Aşa cum o arată Ştiinţa spirituată, în acel moment omul
îşi
părăseşte corpul său fizic; Eul său şi corpul astral rămân
împreună şi
cu ceea ce dorim să cunoaştem acum din interior, cu corpul eteric. După
moartea sa omul mai trăieşte încă câteva zile în
aceste trei componente
ale entităţii sale. Apoi partea cea mai importantă a corpului eteric
îl
părăseşte, plecând mai departe, ca şi când ar fi un al
doilea cadavru.
Mereu se spune că ceea ce pleacă mai departe, fiind un fel de al doilea
cadavru, se dezintegrează în lumea eterică generală: din acesta
omul nu
ia decât un extract în lumea dintre moarte şi noua sa
naştere. Ceea ce
se descompune, ceea ce se preface în lumea eterică într-un
fel de al
doilea cadavru are nevoie de mult mai mult timp pentru a se descompune,
iar ultimele rămăşiţe ale trupului eteric din ultima sa viaţă sunt cele
pe care le întâlneşte discipolul în această derulare,
ajungând până la
ultimul său străbun; acolo întâlneşte cea din urmă rămăşiţă
a ultimului
său corp eterie. Continuându-şi iniţierea şi evoluând
în acest sens, va
reuşi să pătrundă în ultimul său corp eteric, pe care l-a lăsat
în urmă
şi de care s-a distanţat. Acum retrăieşte aproape toţi anii din
trecutul său îndepărtat, pâna la ultimul străbun al său, nu
pe atât cât
au durat în realitate. Raportul în timp este de cinci la
şapte. Acum
omul vieţuieşte într-o perioadă în care simte, ca să spunem
aşa, că tot
ceea ce a întâlnit în ultima sa viaţă este din ce
în ce mai comprimat;
concentrându-se tot mai mult asupra acestei viziuni, aceasta
devine tot
mai asemănătoare cu ultimul său corp eteric, până când
acesta capătă în
cele din urmă forma pe care a avut-o în momentul în care a
trecut prin
ultima sa moarte. Şi pe măsură ce această formă capătă contururi din ce
în ce mai clare, luând aspect omenesc, discipolul ajunge
în faţa
ultimei sale morţi. Pentru omul iniţiat nu mai există din acest moment
nici un fel de dubiu că reîncarnarea este o realitate şi că a
reuşit să
parcurgă traseul în sens invers pâna la ultima sa moarte.
Am cunoscut
astfel ultimul segment pe care omul îl identifică ca fiind o
rămăşiţă a
ultimei sale vieţi pământene. Ceea ce îl
întâmpină din ultima sa viaţă
pământeană poartă dintotdeauna în Ştiinţa spirituală numele
de
„Inferiorul“ sau omul pământean. Acum îşi dă seama de
legătura dintre
„Superior“ şi „Inferior“; îl urmează pe „Inferior“ până
când ajunge la
ultima sa viaţă pământeană. În decursul iniţierii sale,
discipolul
parcurge un circuit care se derulează de la ultima sa viaţă terestră
până la cea actuală. În viziunea sa s-a identificat cu ceea
ce a
devenit în încarnarea anterioară. Acest traseu a fost
considerat
întotdeauna ca un circuit închis, denumit ca atare, şi
în care iniţial
era reprezentat simbolic printr-un şarpe care îşi muşcă coada.
Şarpele
are şi multe alte semnificaţii.
Vedem astfel că, de fapt, prin afirmaţia „Omul are un corp eteric“
nu se epuizează câtuşi de puţin natura acestui corp eteric.
Cunoaştem
natura sa abia atunci când coborâm în sinea proprie;
apoi facem
cunoştinţă cu cei doi oameni, „Superiorul“ şi „Inferiorul“, care sunt
reuniţi şi coexistă în ficare om şi, de asemenea, cunoaştem karma* în acţiune. Ne putem
astfel
explica cum, într-un fel anume, la naştere pătrundem în
existenţă. Ca
să spunem aşa, trebuie să aşteptăm de la ultima noastră moarte şi
până
la o nouă naştere, până când se descompune corpul eteric
vechi, şi abia
apoi urmează să se facă din nou începutul pentru reclădirea
noului corp
eteric. Aceasta demonstrează că, de fapt, omul nu a pierit cu
desăvârşire şi că ceea ce s-a descompus din corpul său eteric
îl
întâlneşte acolo, în sinea sa. Coborând
în sinea proprie, se mai poate
spune că omul regăseşte o bucată din ceea ce s-a descompus şi pe care o
păstrează ca un extract. Dacă lucrurile nu s-ar prezenta astfel, nu ar
regăsi acolo această rămăşiţă.
* Karma înseamnă acţiune;
orice
acţiune are o cauză şi un efect; karma
este în acelaşi timp cauza care a determinat acţiunea şi
efectul
acţiunii; dar ştim că orice efect devine la rândul său cauză
pentru un
alt efect. Deci karma eate înlănţuirea de cauze şi efecte care
înseamna
existenţa. (Nota trad.)
Vedem cât de profund întemeiată este ideea pe care am
prezentat-o de
fiecare dată în aceste conferinţe. Vă aflaţi în faţa
situaţiei în care
puteţi deduce pe ce se bazează cercetarea spirituală când susţine
că
din corpul eteric mai rămâne un extract, o esenţă. Toate aceste
afirmaţii se bazează pe cercetări spirituale: chiar şi cunoştinţele
care urmează să se transmită în continuare au un suport
imaginabil cât
se poate de profund.
Aşadar, omul, ajuns la ultima sa moarte, face cunoştinţă cu unele
din trasăturile sale, pe care misticul le va cunoaşte mai în
amănunţime
pe măsură ce îşi desăvârşeşte educaţia şi se lasă condus de
duhovnicul
său. Ieri ne-am referit la însuşirile astrale, la acel sentiment
al
recunoştinţei neţărmurite, pe de o parte, şi la sentimentul datoriei şi
al responsabilităţii, pe de altă parte. Astăzi am aflat despre omul
superior şi despre cel inferior, „Superiorul“ şi „Inferiorul“, aflaţi
în corpul său eteric şi pe care omul îi
întâlneşte atunci când coboară
în sinea proprie. După ce prin ultima sa moarte, a ajuns să
realizeze o
retrospectivă spirituală, următorii paşi pe calea iniţierii îl
conduc
pe om mai departe, aşa încât să poată face cunoştinţă cu
ultima sa
viaţă. Dar această cunoaştere nu este de fel simplă. Sub
îndrumarea
permanentă a mentorului său, omului i se mai atrage încă o dată
atenţia
că nu are voie să meargă mai departe dacă nu se află într-o
deplină
stare de abandonare de sine. El nu poate păşi mai departe dacă mai
păstrează reminiscenţe din ceea ce reprezintă amor propriu sau
conştienţă de sine a acestei vieţi şi a acestei încarnări, ceva
care să
aibă semnificaţie „personală“. Atâta timp cât mai există
ceva personal,
nu se poate cunoaşte propria încarnare anterioară. Între
naştere şi
moarte nu se poate cunoaşte ce reprezintă o altă personalitate
într-o
altă încarnare anterioară. Trebuie să devii capabil să te
consideri cu
totul altcineva şi mai ales să nu te pierzi. Capacitatea de a te
metamorfoza trebuie să funcţioneze într-un asemenea grad
încât să poţi
simţi când să te poţi strecura, ca să spunem aşa, într-un
cu totul alt
corp. Aşadar, se poate păşi mai departe în viaţa dinaintea
ultimei
morţi şi până la penultima naştere numai în situaţia
în care se ajunge
la o cotă superioară de altruism, încât se uită de tot ceea
ce are a
face cu încarnarea actuală, şi doar atunci când există o
deschidere şi
o receptivitate puternică faţă de indrumător.
Acum nu are loc o trăire de genul celei din ultima încarnare
din
lumea senzorială exterioară, ci retrăim tot ceea ce am făcut pentru
sinea noastră în ultima întrupare, tot ceea ce am lucrat
asupra
noastră. Ceea ce au văzut ochii şi au auzit urechile, toate situaţiile
cu care ne-am confruntat în lumea exterioară, se trăiesc acum
într-un
alt mod. Ele se retrăiesc prin prisma a tot ceea ce am făcut pentru
sinea noastră. Este trăită, ca să spunem aşa, fiecare strădanie,
fiecare efort, pentru a ne duce puţin mai departe în
încarnarea
trecută. După ce trăieşte această stradanie făcută asupra sieşi,
discipolul este condus de maestrul său înapoi, la actuala sa
încarnare,
şi abia apoi individul se regăseşte pe sine. Acesta rămâne cu un
sentiment cu totul deosebit, ca şi când ar fi fost compus din
două
persoane, una care l-a purtat cu sine şi alta cu care a intrat în
fiinţa sa actuală. Aceasta dă sentimentul de a exista înăuntru,
în
corpul fizic. Nu se poate vieţui în propriul corp fizic
decât având
sentimentul că te-ai acomodat cn încarnarea anterioară. Priveşti
apoi
în interior şi îţi poţi observa propriul corp fizic prin
experienţa şi
viziunea încarnării anterioare. Dar nu este suficient doar
atât; din
toate acestea se învaţă destul de puţin. După ce maestrul
spiritual
şi-a condus discipolul atât de departe încât să se
afle conştient în
sinea proprie, trebuie să-l conducă înapoi sau să-l aducă
în situaţia
de a reface singur acest drum. Acum, împreună cu încarnarea
sa
anterioară parcurge drumul de la penultima naştere până la
penultima
moarte şi retrăieşte din nou acele momente de om superior şi inferior,
ajungând prin penultima moarte la penultima încarnare. Se
poate spune
că printr-un singur circuit se ajunge numai până la ultima
încarnare,
dupa care va trebui făcut un al doilea circuit, când se
dobândeşte
sentimentul că în propria fiinţă sălăşluiesc trei persoane.
Circuitul
poate fi repetat de atâtea ori, până când, pe scara
evoluţiei
pământeşti, se retrăieşte într-o perioadă mult mai
îndepărtată, într-o
epocă de cultură străveche. Atunci omul va descoperi că împreună
cu
personalitatea sa anterioară era încarnat şi aparţinea epocii
anterioare, iar mai înainte culturii egiptene, celei persane
vechi şi
mai înainte celei preindiene etc. Apoi se retrăieşte pe sine
în
perioada atlantă şi în continuare în epoca lemurică. După
care nu mai
există posibilitatea de a face asemenea experimente. Omul îşi
poate
urmări evoluţia de-a lungul tuturor culturilor şi raselor posibile,
până la începutul devenirii sale pământene,
până la prima sa încarnare
terestră. Acum putem conchide: În ceea ce numim interiorul
corpului
nostru fizic se ascund sub formă de forţe toate încarnările
noastre
anterioare. Când în teosofia exterioară exoterică se afirmă
că omul se
compune din corp fizic, corp eteric şi corp astral, înseamnă că
omul se
compune din ceva care, văzut din interior, se prezintă sub forma unor
încarnări stratificate, înglobate unele în altele.
Când vorbim de
corpul eteric nu trebuie să uităm niciodată că, văzut din interior, el
apare ca un circuit care se derulează în sens invers, de la
naşterea
noastră actuală şi până la ultima noastră moarte. Apoi ni se
prezintă
particularităţile învelişului nostru, în care ne putem
cufunda mistic.
Cănd omul iniţiat poate să pătrundă în trecutul său,
ajungând până
la prima sa întrupare, află cu mult mai multe. În această
fază el
învaţă şi drumul înapoi şi că într-o perioadă anume a
evoluţiei noastre
terestre lucrurile se prezentau cu totul altfel, că şi Pământul
pe
atunci era altfel decât atunci când trăia în prima sa
încarnare. Dacă
observăm acum lumea înconjurătoare, ne confruntăm cu trei regnuri
naturale: regnul animal, regnul vegetal şi cel mineral. Şi în noi
coexistă aceste trei regnuri. Regnul animal ne este specific prin
faptul că avem un corp astral, care se impune energic într-un fel
anume
asupra corpului exterior. Regnul vegetal ne caracterizează prin faptul
că deţinem un corp eteric sau al vieţii; cel mineral prin faptul că
elementele minerale se combină în noi şi suntem pătrunşi de ele.
Dacă
evoluăm într-atât spre cele spirituale încât
prin trăirea sinei
corpului nostru fizic să ajungem la prima noastră încarnare, vom
observa că în acea perioadă Pământul se afla tocmai
în etapa evoluţiei
sale în care se formau mineralele şi de aceea tot atunci a putut
şi Eul
să treacă prin prima sa încarnare. Ajungem astfel la
începuturile
formării regnului mineral pe Pământul nostru. Dar oare acest regn
mineral nu a existat înaintea celui vegetal şi a celui animal?
Cine face o asociaţie, gândindu-se la simboluri, ar putea
să-şi
spună: Eu am ceva din huila care s-a format din plante. În alte
circumstanţe decât cele actuale, regnul vegetal a putut exista
fără cel
mineral. Nu regnul vegetal urmează celui mineral, ci regnul mineral a
apărut ca un produs solidificat al regnului vegetal. În momentul
în
care se formează regnul mineral, omul intră, aşa cum am mai spus,
în
prima sa încarnare. Mineralele s-au format într-o lungă
perioadă de
timp, şi tot de mult timp trecem şi noi prin încarnările noastre
terestre. Deci, încă de pe atunci ne-am asimilat acest regn
mineral.
Mai înainte aveam ca entităţi o cu totul altă substanţialitate.
De
aceea în Ştiinţa spirituală se afirmă că Pământul nostru a
evoluat până
la formarea regnului mineral şi ca urmare şi omul s-a adaptat imediat
acestuia.
Vedem că prin afundarea spre profunzimile Eului, pentru cunoaşterea
corpului său fizic, omul ajunge într-un punct de unde iese
în afara sa.
Prin corpul nostru fizic suntem înrudiţi cu regnul mineral. Nu-i
de
mirare că ajunşi la limita de unde ieşim în afara noastră
întâlnim
regnul mineral, pătrundem în regnul mineral. Nu într-un
regn mineral
aşa cum se prezintă el astăzi, ci aşa cum se prezenta el în
momentul
apariţiei sale, în timpurile lemurice vechi. Pe atunci
Pământul cobora
în regnul mineral. Actuala eră geologică a Pământului a
apărut după
perioada atlantă. Înaintea acesteia s-a desfăşurat perioada
lemurică.
Pe atunci configuraţia Pământului era total diferită. Atunci omul
trecea prin prima sa încarnare şi tot atunci s-a format şi regnul
animal. Era perioada în care actuala Lună se separa de
Pământ. Vedem că
pe măsură ce pătrundem tot mai adânc în noi înşine ne
cunoaştem cu
adevărat, putând chiar să ieşim din noi înşine. Drumul ne
duce de la om
la pământul mineral de la care ne-am însuşit, am
dobândit substanţa
noastră fizică. Acesta constituie un drum pe care am vrut să vi-l
prezint ca fiind unul pe care îl putem parcurge şi pe care mulţi
l-au
străbătut în vechile misterii ale lui Isis şi Osiris. El putea fi
parcurs numai sub îndrumarea unui maestru spiritual,
întrucât este
presărat de multe primejdii. Dacă pe atunci omul nu şi-ar fi suprimat
Eul şi nu s-ar fi subordonat fără rezerve unui guru, nu ar fi putut niciodată să
meargă pe acest drum, întrucât în sinea proprie nu ar
fi cunoscut
părţile cele mai rele. Ar fi reuşit şi singur să pătrundă în
sinea
proprie, fără un îndrumător, dar ar fi întâlnit acolo
doar ceea ce a
reuşit să făcă din om Eul său egocentric.
În zilele următoare, când vom vorbi despre misteriile
nordice, vom
descrie un alt drum, care nu duce în interior, ci în afară,
în lumea
celestă, în spaţiul ceresc. În afară de aceste două
drumuri, devenite
impracticabile datorită naturii evoluate a individului din zilele
noastre, care vrea să trăiască liber, vom vorbi despre cel mai
accesibil drum pentru omul de azi, ca fiind cel mai adecvat; acesta
este drumul rosicrucienilor. Ar mai trebui menţionat că anumiţi mistici
de dată recentă, care nu aveau un guru şi nici un duhovnic căruia să i
se confeseze, au mers singuri pe această cale. Să-l dăm ca exemplu pe
Meister Eckhart*. El a fost un mistic din Evul Mediu care nu a avut o
călăuză în sensul vechilor misterii ale lui Isis şi, ca să spunem
aşa,
se cufunda în sine pe cont propriu. Pentru el ar fi fost un real
pericol dacă prin aceste afundări interioare în stilul său
propriu ar
fi depăşit o anumită limită. Dacă ar fi trecut peste această limită
unde Eul propriu işi impune exigentele, atunci ar fi rămas lipsit de
apărare. Acesta este pericolul pe care îl reprezintă drumul
mistic, şi
anume faptul că Eul propriu, exacerbat în egoismul său, caută să
se
impună. Eul propriu egocentric, se impune uneori într-un chip
ciudat.
Reuşind să se adâncească în profunzimile Eului, discipolul
întâlneşte
pe omul său interior, propriul om-zeu, care caută să iasă în
evidenţă,
şi în cazul în care el nu este călăuzit de
îndrumătorul său s-ar putea
ca în urma acestor cufundări în propria sine să devină un
om foarte
rău, deşi înainte se prea poate să fi fost un ins cumsecade. Sau,
dacă
până atunci, prin iniţiere, a fost determinat să spună numai
adevărul,
se poate întâmpla ca după ce s-a pierdut în sinea
proprie să apară
reacţii diametral opuse, încât să înceapă să mintă,
sau să devină mult
mai egoist decât ceilalţi oameni. Asemenea experienţe poate avea
misticul neîndrumat, sau îndrumat eronat. Adeseori nu
găseşte în sinea
proprie un om superior, ci un om cu mult mai rău decât un om
obişnuit.
Trebuie să existe o protecţie împotriva pretenţiilor Eului
propriu. În
misteriile egiptene învăţăcelul era protejat de către preotul lui
Hermes, care prelua conducerea în locul său, călăuzindu-l,
orientându-l. Meister Eckhart dispune de o natură mistică
sănătoasă, la
fel şi Tauler**. Eckhart nu avea un îndrumător – Tauler, în
schimb, a
avut unul, mai târziu. Cum se apăra el faţă de pretenţiile Eului
egoist? Se apăra prin faptul că pătrunzând în sinea proprie
era
călăuzit de gândul: Acum nu mai eşti tu cel care gândeşte,
simte şi
vrea, ci un altul din tine. Lasă-te complet inundat de Christos. El a
făcut din cuvintele apostolului Pavel o realitate: „Nu Eu, ci Christos
în mine“***. El a cunoscut această transformare, comutare, şi, ca
să
spunem aşa, s-a despersonalizat. Şi-a suprimat complet propriul Eu şi
s-a lăsat inundat de un altul. „Desdevenirea“ era o expresie preferată
a misticului din Evul Mediu, în antiteză cu „Devenirea“. Aceşti
mistici
ai simţirii nu obişnuiau să vorbească despre sine: ei lăsau să
vorbească în sinea proprie un om superior, un fel de om
primordial,
subliniind că doresc să-şi suprime complet sinea proprie pentru ceea ce
îi însufleţeşte în interior. Chiar şi autorul
frumoasei lucrări Teologia germană
a fost un asemenea
mistic.
* Johannes Echkart sau Meister Eckhart (1260–1327), mistic german. A devenit spiritul dominant, gânditorul porfund, vestitorul şi predicatorul elocvent al acelei mistici care gravitează în jurul unei idei fundamentale: naşterea lui Dumnezeu în sufletul omenesc. Sensibsl şi perceptiv, înzestrat cu o mare putere de pătrundere a experienţelor sufleteşti şi cu acea intuiţie mistică aptă de a sesiza toată multiplicitatea în Fiinţa unică şi nemărginită, Ecktart a căutat adevărul în Dunmezeu. Era mânat de o voinţă de cunoaştere adânc meditativă.(Nota trad.)
** J Tauler(1300–1361), discipol şi continuator al lui Eckhart.(Nota trad.)
*** Se face referire la Epistola către galateni, 2.20: „Am
fost răstignit împreună cu Christos şi trăiesc…dar nu mai trăiesc
eu,
ci Christos trăieşte în mine“. (Nota trad.)
Vedem astfel cum deja se apropie o nouă perioadă. Ea nu mai poate
accepta un guru absolut, pe
care îl înlocuieşte cu o călăuză exterioară, cu Christos.
În conferinţa de mâine vom arăta ceea ce trebuie făcut
pentru ca
omul contemporan, cu o anumită viaţă spirituală, să-şi găsească un drum
al său, păstrându-şi constituţia sufletească.
Tot mâine, după ce vom aborda misteriile nordice, vom
înfăţişa
lumile accesibile omului şi firul călăuzitor către noile metode ale
cunoaşterii lumilor superioare.
