Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS

GA 119


CONFERINŢA a V-a

LĂCAŞURILE MISTERIILOR EGIPTENE ALE LUI OSIRIS ŞI ISIS

Viena, 25 martie 1910

Astăzi ne aflăm în faţa unei sarcini grele. Stimata asistenţă este rugată să accepte exigenţele mari pe care ni le propunem, dacă voi afirma că în următoarele zile vom câştiga teren, în sensul că vom simţi pămănt sigur sub picioarele noastre. Şi fiindcă în Ştiinţa spirituală nu se doreşte să se rămână doar în sfera abstracţiunilor, trebuie uneori să fie acceptate şi comunicări care aparţin regiunilor superioare ale cunoaşterii spirituale. În privinţa expunerii de azi am mai putea adăuga că nu este nicidecum vorba despre cine ştie ce deducţii sau concluzii teoretice, ci despre lucruri de care am fost mereu conştienţi. Va fi vorba, aşadar, despre transmiterea de cunoştinţe unor anumiţi oameni.

În prelegerea de ieri am văzut că omul se poate orienta în ceea ce numim interiorul corpului său astral, dacă la trezire reuşeşte să coboare conştient în acesta, şi ne-am format totodată şi o idee despre ceea ce înseamnă să treci pe lângă „Micul păzitor al pragului“. Ceea ce am relatat ieri este o situaţie ipotetică, întrucât în viaţa normală acest moment nu survine, de fapt, niciodată, nu se ajunge ca omul să poată pătrunde conştient în sinea sa în momentul trezirii sale. Printr-o adâncire mistică el poate cel mult să se pregătească pentru a pătrunde conştient în învelişul corpului său exterior. Pentru o conştienţă normală, momentele în care omul, prin conexiunile existente în întrupările sale anterioare, ajunge să aibă o trezire conştientă sunt cu totul sporadice. Ele pot însă surveni şi au loc câteodată. Aceşti oameni se trezesc cu un anume sentiment de deprimare, cu o apăsare sufletească. Această stare de deprimare se datorează faptului că omul interior, care s-a simţit liber, răspândit în întregul macrocosmos, trebuie să se reîntoarcă în celula în care este sechestrat trupul său. Dar mai poate apărea şi un alt sentiment. În momentul trezirii sale, când intervin astfel de stări neobişnuite, omul se simte mult mai bine decât în timpul zilei. El simte că există în el ceva, pe care l-ar putea numi omul său mai bun. Acest lucru se datorează faptului că în momentul trezirii rămâne cu un simţământ că dormind el a primit ceva din lumile care sunt mai presus decât lumea senzaţiilor. Sunt stări care pot surveni şi care reprezintă în viaţa normală o confirmare a celor spuse. În totalitatea lor, stările relatate sunt trăite doar de misticii autentici.

Se pune problema dacă se poate merge şi mai daparte. Căci trăirile de genul celor ilustrate reprezintă partea interioară a corpului astral, a părţii spirituale a omului. Se poate coborî oare şi mai adânc în zonele mai puţin spirituale ale naturii umane, care în viaţa obişnuită par a fi de esenţă mai puţin spirituală? Substratul lor este totuşi spiritual, întrucât el se află la baza lumii materiale. Întrebarea care se pune este aceea dacă se poate coborî până în corpul fizic. Dacă între aceste două corpuri mai există şi altceva. Între ele se află corpul eteric, aşa încât dacă am pătrunde până acolo am întâlni corpul nostru eteric şi poate câteva urme ale corpului noastru fizic, pe care de altfel nu îl vedem decât din exterior şi pe care, printr-o asemenea pătrundere conştientă, l-am putea identifica cu acesta. În general nu se recomandă să se facă un pas mai departe în ceea ce priveşte cufundarea mistică, existând reale pericole, aşa cum am precizat şi în conferinţa de ieri. Oamenii pot face acest experiment numai cu foarte multe precauţii şi abia după ce şi-au însuşit cunoştinţele conţinute în lucrările Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? şi Ştiinţa ocultă, în măsura în care se pot ajuta şi singuri. Dar a păşi mai departe pe această cale spre sinea umană este o întreprindere nu lipsită de riscuri şi disponibilitatea cu care omul contemporan îşi dobândeşte cunoştinţele sale spirituale face acest lucru aproape imposibil. De aceea astăzi se alege o altă cale a cunoaşterii. Drumul pe care se merge pentru a pătrunde mai adânc în sinea proprie fără teama existenţei unor pericole nu mai este unul pe care să se meargă în mod normal. Viaţa noastră spirituală de astăzi este astfel proiectată încât omul este subordonat numai într-o mică măsură altor factori, el păşind nestingherit, într-o libertate deplină, pe drumul cunoaşterii. Vom vedea vă există un asemenea drum către lumile spirituale care ţine seama de acastă posibilitate. Este drumul cunoaşterii rosicruciene. Acesta este un drum de dată recentă. El nu există în misteriile Evului Mediu, când omul era iniţiat în secretele cele mai tainice. Pe atunci existau unele misterii care îl conduceau pe om în sinea sa, până la „Micul păzitor al pragului“, şi altele, prin extaz, îl conduceau afară în macrocosmos. Acestea erau drumurile alese cu predilecţie în timpurile străvechi. Drumul prin care se realiza pătrunderea în propria sine era cel mai practicat în lăcaşurile iniţiatice, care purtau numele de lăcaşurile misteriilor egiptene ale lui Osiris şi Isis. Pentru a ilustra trăirile omului prin pătrunderea în propria viaţă interioară, ne vom servi azi de experienţele discipolilor lui Osiris şi Isis.

Astăzi vom urmări acelaşi scop, mergând pe o altă cale. Ceea ce în Egipt era o necesitate, astăzi nu mai este posibil de realizat. Acolo era necesat ca din momentul în care omul coboară în sinea proprie, sau chiar şi mai înainte, să nu mai înainteze de unul singur, bazându-se pe cunoştinţele proprii, ci să se încredinţeze unui guru, unui mare iniţiat. De unui singur, solitar, drumul era prea periculos. De regulă, lucrurile se petreceau astfel încat chiar şi primii paşi pe calea trăirii mistice, descrişi ieri, erau făcuţi tot sub îndrumarea unui instructor, a unei călăuze.

Ce scop urmărea de fapt îndrumarea dată de către un iniţiat? Când dimineaţa ne afundăm în corporalitatea noastră, sufletul este întâmpinat de trei forţe, cunoscute sub denumirea de puterea lui Venus, puterea lui Mercur şi puterea Lunii. De ceea ce se înţelege în general prin puterea lui Venus poate vorbi doar acela care a pătruns în sinea proprie. El se poate lăsa în seama puterii lui Venus numai prin automodelare, dacă dobândeşte o anume smerenie şi devine altruist, ajungând la o totală dezinteresare lăuntrică. Înainte de a porni pe calea care duce în sinea proprie, individul trebuie să-şi reprime instinctul amorului propriu şi să devină un altruist convins. El trebuie să se automodeleze, pentru adeveni o fiinţă care simte dragoste şi compasiune nu numai faţă de semenii săi, ci şi faţă de toate fiinţele. Abia atunci când efectuează această submersiune în mod conştient, va putea eventual să se lase în seama acestei forţe pe care am numit-o puterea lui Venus. În schimb, ar fi extrem de periculos dacă omul, de unul singur, s-ar lasa în grija puterii lui Mercur. De aceea în iniţierea antică egipteană individul era condus de un mare iniţiat care, datorită trăirilor sale anterioare, putea fi călăuza sa şi care într-un mod cu totul conştient manipula această putere a lui Mercur. Un înalt preot al lui Hermes sau al lui Mercur îl conducea pe discipol în sinea proprie. Oricum această tentativă presupunea o supunere oarbă faţă de condiţiile pe care iniţiatul le punea discipoiului său. O asemenea dependenţă liber-consimţită şi căreia discipolul de odinioară i se supunea fără şovăială ar trebui acceptată şi de omul contemporan. Discipolul trebuia să accepte să-şi reprime cu desăvârşire Eul propriu, să nu mai dispună de impulsurile Eului şi să execute cu stricteţe numai comenzile preotului lui Hermes. El trebuia să-şi urmeze învăţătorul nu numai în ceea ce priveşte acţiunile sale exterioare, şi să se incredinţeze acestuia până în adâncul gândurilor şi a lumii sentimentelor sale, pentru a se crea certitudinea pătrunderii fără nici un risc în lumea sa interioară. În acest fel individul ajunge să cunoască un strat mari profund al sinei proprii.

Acum vom cunoaşte câte ceva din trăirile aferente copului eteric, pe carc le avea discipolul călăuzit de ghidul său. Pentru abandonarea propriului Eu, discipolul era determinat să vadă cu ochiul spiritual al învăţătorului său, respectiv să se vadă cu ochii acestuia, să gândească cu gândurile acestuia, el devenind un fel de obiect de studiu exterior. În acest fel era condus spre unele trăiri dintre cele mai ciudate. Erau unele trăiri în timpul cărora avea sentimentul că viaţa este dată înapoi şi că întreaga sa fiinţă – pe care o vedea acum cu ochiul spirituai al învăţătorului – se lărgeşte, creşte, având în acelaşi timp sentimentul că ar fi preexistat în nişte vremuri anterioare vieţii sale actuale, totul derulându-se ca o incursiune în timp. Avea sentimentul că se întoarce treptat înapoi în timp, cu mulţi ani în urmă, o perioadă de timp care reprezintă mai mulţi ani decât viaţa sa dintre naştere şi moarte. În timpul trăirii acestor evenimente cu ochii duhovnicului său, se vedea mai întâi pe sine şi apoi, mai departe, la cumpăna dintre ani, vedea multe generaţii despre care avea sentimentul că sunt străbunii săi. Pentru scurt timp avea sentimentul că trece în revistă seria acestor străbuni, dar nu ca şi când s-ar fi identificat cu ei, ci ca şi când ar pluti deasupra lor, până la un anumit punct, până la unul dintre străbunii săi; după care aceatstă viziune dispărea. Apoi vedea pământeni, la care, într-un fel, se raporta şi existenţa sa.

Apoi iniţiatul explică discipolului semnificaţia viziunilor sale. Acesta văzuse următoarele: Când prin naştere păşim în existenţă aducem cu noi nu numai particularităţile din viaţa anterioară, ci şi tot ceea ce se poate cuprinde sub denumirea de trăsături moştenite. Ne naştem într-o familie, în cadrul unui popor şi purtăm cu noi crâmpeie din moştenirea şiruiui nostru de străbuni. Acestea nu ţin de ultima întrupare, ci le moştenim de la o generaţie la alta. Ce face ca omul cu fiinţa sa interioară cea mai intimă să se încarneze într-o anumită familie, într-un popor, într-o anumită rasă, ca el să dobândească anumite trăsături? Acest lucru nu s-ar realiza niciodată dacă omui nu s-ar afla într-o anumită relaţie cu aceste trăsături moştenite. În realitate, încă înainte de a se naşte, omul se află în legătură cu acele trăsături. Dacă luăm ca exemplu un om anume şi urcăm scara genealogiei spre ascendenţii săi, la tatăl său, la bunicul şi strabunicul său, pe care să-i putem urmări din interior, atunci am putea vedea trăsăturile moştenite de la un număr de generaţii, până la una anume. Apoi aceste trăsături moştenite se pierd. Spre final, ca să spunem aşa, ele se evaporă, devin din ce în ce mai estompate, ca în cele din urmă să dispară cu desăvârşire.

Aşa cum vedem dispărând trăsăturile moştenite, tot astfel, luând ca exemplu un individ anume, putem observa că trăsăturile sale sunt asemănătoare cu cele ale tatălui său, mai puţin asemănătoare cu ale bunicului şi cel mai puţin asemănătoare cu ale străbunicului ş,a.m.d. Duhovnicul l-a călăuzit pe discipolul său până la acel străbun care mai păstrează încă trăsăturile pe care puterea moştenirii le-a adus până la el. I s-a arătat că omul are anumite legături cu trăsăturile sale moştenite. El a intrat în legătură, într-un chip spiritual, cu acel străbun de la care mai păstrează încă o anumită trăsătură. I s-a arătat că omul şi-a pregătit cu mult timp înainte ceea ce în final reprezintă trăsăturile sale moştenite. El nu doar le moşteneşte, ci, într-un sens anume, le şi dă înaintaşilor săi, le inoculează din lumea spirituală. El lucrează timp de generaţii de-a rândul, până când, în cele din urmă, se poate naşte acel corp fizic care să le înglobeze şi de care să se simtă cuprins, învelit. În lumea spirituală noi înşine am lucrat la corpurile fizice ale străbunilor noştri, pentru a aduna treptat trăsăturile pe care în cele din urmă, în momentul naşterii, le dobândim ca trăsături moştenite.

Pătrunzând în corpul său eteric, omul vede că acesta are o istorie îndelungată. Când la naştere omul intra în existenţă, el îşi are deja pregătit corpul său eteric cu mult înainte. A început să lucreze la corpul său eteric încă de când venise pe lume cel mai îndepărtat dintre străbunii de la care mai păstrează unele trăsături. Când în lucrarea Teosofia se precizează că omul se compune din corp fizic, corp eteric şi corp astral etc. s-au dat numai câteva indicaţii. Amănunte în legătură cu acest subiect se pot afla numai dacă împărtăşim din experienţele celor care ei înşişi au pătruns conştient prin aceste văluri. În a acest fel omul învaţă să pătrundă în acele regiuni pe care le-a străbătut înainte de a fi intrat în existenţa sa fizică. El face cunoştinţă cu un segment al vieţii sale dinainte de naştere, un segment care se întinde secole de-a rândul, căci despre secole este vorba, până în momentul când, între ultima moarte şi naştere, începe să-şi formeze prototipul corpului său eteric. Încă de pe atunci i-a fost inoculat omului în sânge primul germene al trăsăturilor sale particulare, pe care şi le va contura tot mai accentuat, până când corpul eteric este în măsură să poată prelua aceste trăsături o dată cu naşterea sa. Ceea ce se moşteneşte este o recompunere a tot ceea ce singuri am făcut mai înainte în lumea spirituală. De accea tot ceea ce s-a acumulat în sine şi se află acum în corpul eteric se dovedeşte a fi rezultatul unei concentrări timp de secole şi se numeşte „Mai marele“, „Superiorul“, omul celest sau omul spiritual. Există o expresie de specialitate în acest sens: Prin coborârea în corpul său eteric, omul face cunoştinţă cu „Superiorul“ său. Acesta mai este numit şi omul celest sau spiritual, deoarece omul trebuie să ştie că acesta a fost plăsmuit în lumea spirituală.

Şi acum să zăbovim asupra celei de a doua faţete a trăirii. Fiind călăuzit atât de departe de către duhovnicul său, omul cunoaşte unele lucruri care, desigur, la început i s-au părut foarte străine, dar care, negreşit, i-au fost explicate de către îndrumător ca fiind ceva de care nu ar trebui să se simtă chiar atât de străin. Discipolului i s-a arătat – şi el îşi va da seama curând cât este de corect – faptul că s-a confruntat cu ceva din natura sa umană, de care s-a distanţat, pe care a lăsat-o în urma sa, cu care stătea într-o vecinătate cât se poate de apropiată şi faţă de care se simte ca înstrăinat. Ce este aceasta de care omul este legat într-un chip atât de ciudat? Vom înţelege totul mai bine dacă pornim de la o descriere a momentului morţii. Aşa cum o arată Ştiinţa spirituată, în acel moment omul îşi părăseşte corpul său fizic; Eul său şi corpul astral rămân împreună şi cu ceea ce dorim să cunoaştem acum din interior, cu corpul eteric. După moartea sa omul mai trăieşte încă câteva zile în aceste trei componente ale entităţii sale. Apoi partea cea mai importantă a corpului eteric îl părăseşte, plecând mai departe, ca şi când ar fi un al doilea cadavru. Mereu se spune că ceea ce pleacă mai departe, fiind un fel de al doilea cadavru, se dezintegrează în lumea eterică generală: din acesta omul nu ia decât un extract în lumea dintre moarte şi noua sa naştere. Ceea ce se descompune, ceea ce se preface în lumea eterică într-un fel de al doilea cadavru are nevoie de mult mai mult timp pentru a se descompune, iar ultimele rămăşiţe ale trupului eteric din ultima sa viaţă sunt cele pe care le întâlneşte discipolul în această derulare, ajungând până la ultimul său străbun; acolo întâlneşte cea din urmă rămăşiţă a ultimului său corp eterie. Continuându-şi iniţierea şi evoluând în acest sens, va reuşi să pătrundă în ultimul său corp eteric, pe care l-a lăsat în urmă şi de care s-a distanţat. Acum retrăieşte aproape toţi anii din trecutul său îndepărtat, pâna la ultimul străbun al său, nu pe atât cât au durat în realitate. Raportul în timp este de cinci la şapte. Acum omul vieţuieşte într-o perioadă în care simte, ca să spunem aşa, că tot ceea ce a întâlnit în ultima sa viaţă este din ce în ce mai comprimat; concentrându-se tot mai mult asupra acestei viziuni, aceasta devine tot mai asemănătoare cu ultimul său corp eteric, până când acesta capătă în cele din urmă forma pe care a avut-o în momentul în care a trecut prin ultima sa moarte. Şi pe măsură ce această formă capătă contururi din ce în ce mai clare, luând aspect omenesc, discipolul ajunge în faţa ultimei sale morţi. Pentru omul iniţiat nu mai există din acest moment nici un fel de dubiu că reîncarnarea este o realitate şi că a reuşit să parcurgă traseul în sens invers pâna la ultima sa moarte. Am cunoscut astfel ultimul segment pe care omul îl identifică ca fiind o rămăşiţă a ultimei sale vieţi pământene. Ceea ce îl întâmpină din ultima sa viaţă pământeană poartă dintotdeauna în Ştiinţa spirituală numele de „Inferiorul“ sau omul pământean. Acum îşi dă seama de legătura dintre „Superior“ şi „Inferior“; îl urmează pe „Inferior“ până când ajunge la ultima sa viaţă pământeană. În decursul iniţierii sale, discipolul parcurge un circuit care se derulează de la ultima sa viaţă terestră până la cea actuală. În viziunea sa s-a identificat cu ceea ce a devenit în încarnarea anterioară. Acest traseu a fost considerat întotdeauna ca un circuit închis, denumit ca atare, ş în care iniţial era reprezentat simbolic printr-un şarpe care îşi muşcă coada. Şarpele are şi multe alte semnificaţii.

Vedem astfel că, de fapt, prin afirmaţia „Omul are un corp eteric“ nu se epuizează câtuşi de puţin natura acestui corp eteric. Cunoaştem natura sa abia atunci când coborâm în sinea proprie; apoi facem cunoştinţă cu cei doi oameni, „Superiorul“ şi „Inferiorul“, care sunt reuniţi şi coexistă în ficare om şi, de asemenea, cunoaştem karma* în acţiune. Ne putem astfel explica cum, într-un fel anume, la naştere pătrundem în existenţă. Ca să spunem aşa, trebuie să aşteptăm de la ultima noastră moarte şi până la o nouă naştere, până când se descompune corpul eteric vechi, şi abia apoi urmează să se facă din nou începutul pentru reclădirea noului corp eteric. Aceasta demonstrează că, de fapt, omul nu a pierit cu desăvârşire şi că ceea ce s-a descompus din corpul său eteric îl întâlneşte acolo, în sinea sa. Coborând în sinea proprie, se mai poate spune că omul regăseşte o bucată din ceea ce s-a descompus şi pe care o păstrează ca un extract. Dacă lucrurile nu s-ar prezenta astfel, nu ar regăsi acolo această rămăşiţă.

* Karma înseamnă acţiune; orice acţiune are o cauză şi un efect; karma este în acelaşi timp cauza care a determinat acţiunea şi efectul acţiunii; dar ştim că orice efect devine la rândul său cauză pentru un alt efect. Deci karma eate înlănţuirea de cauze şi efecte care înseamna existenţa. (Nota trad.)

Vedem cât de profund întemeiată este ideea pe care am prezentat-o de fiecare dată în aceste conferinţe. Vă aflaţi în faţa situaţiei în care puteţi deduce pe ce se bazează cercetarea spirituală când susţine că din corpul eteric mai rămâne un extract, o esenţă. Toate aceste afirmaţii se bazează pe cercetări spirituale: chiar şi cunoştinţele care urmează să se transmită în continuare au un suport imaginabil cât se poate de profund.

Aşadar, omul, ajuns la ultima sa moarte, face cunoştinţă cu unele din trasăturile sale, pe care misticul le va cunoaşte mai în amănunţime pe măsură ce îşi desăvârşeşte educaţia şi se lasă condus de duhovnicul său. Ieri ne-am referit la însuşirile astrale, la acel sentiment al recunoştinţei neţărmurite, pe de o parte, şi la sentimentul datoriei şi al responsabilităţii, pe de altă parte. Astăzi am aflat despre omul superior şi despre cel inferior, „Superiorul“ şi „Inferiorul“, aflaţi în corpul său eteric şi pe care omul îi întâlneşte atunci când coboară în sinea proprie. După ce prin ultima sa moarte, a ajuns să realizeze o retrospectivă spirituală, următorii paşi pe calea iniţierii îl conduc pe om mai departe, aşa încât să poată face cunoştinţă cu ultima sa viaţă. Dar această cunoaştere nu este de fel simplă. Sub îndrumarea permanentă a mentorului său, omului i se mai atrage încă o dată atenţia că nu are voie să meargă mai departe dacă nu se află într-o deplină stare de abandonare de sine. El nu poate păşi mai departe dacă mai păstrează reminiscenţe din ceea ce reprezintă amor propriu sau conştienţă de sine a acestei vieţi şi a acestei încarnări, ceva care să aibă semnificaţie „personală“. Atâta timp cât mai există ceva personal, nu se poate cunoaşte propria încarnare anterioară. Între naştere şi moarte nu se poate cunoaşte ce reprezintă o altă personalitate într-o altă încarnare anterioară. Trebuie să devii capabil să te consideri cu totul altcineva şi mai ales să nu te pierzi. Capacitatea de a te metamorfoza trebuie să funcţioneze într-un asemenea grad încât să poţi simţi când să te poţi strecura, ca să spunem aşa, într-un cu totul alt corp. Aşadar, se poate păşi mai departe în viaţa dinaintea ultimei morţi şi până la penultima naştere numai în situaţia în care se ajunge la o cotă superioară de altruism, încât se uită de tot ceea ce are a face cu încarnarea actuală, şi doar atunci când există o deschidere şi o receptivitate puternică faţă de indrumător.

Acum nu are loc o trăire de genul celei din ultima încarnare din lumea senzorială exterioară, ci retrăim tot ceea ce am făcut pentru sinea noastră în ultima întrupare, tot ceea ce am lucrat asupra noastră. Ceea ce au văzut ochii şi au auzit urechile, toate situaţiile cu care ne-am confruntat în lumea exterioară, se trăiesc acum într-un alt mod. Ele se retrăiesc prin prisma a tot ceea ce am făcut pentru sinea noastră. Este trăită, ca să spunem aşa, fiecare strădanie, fiecare efort, pentru a ne duce puţin mai departe în încarnarea trecută. După ce trăieşte această stradanie făcută asupra sieşi, discipolul este condus de maestrul său înapoi, la actuala sa încarnare, şi abia apoi individul se regăseşte pe sine. Acesta rămâne cu un sentiment cu totul deosebit, ca şi când ar fi fost compus din două persoane, una care l-a purtat cu sine şi alta cu care a intrat în fiinţa sa actuală. Aceasta dă sentimentul de a exista înăuntru, în corpul fizic. Nu se poate vieţui în propriul corp fizic decât având sentimentul că te-ai acomodat cn încarnarea anterioară. Priveşti apoi în interior şi îţi poţi observa propriul corp fizic prin experienţa şi viziunea încarnării anterioare. Dar nu este suficient doar atât; din toate acestea se învaţă destul de puţin. După ce maestrul spiritual şi-a condus discipolul atât de departe încât să se afle conştient în sinea proprie, trebuie să-l conducă înapoi sau să-l aducă în situaţia de a reface singur acest drum. Acum, împreună cu încarnarea sa anterioară parcurge drumul de la penultima naştere până la penultima moarte şi retrăieşte din nou acele momente de om superior şi inferior, ajungând prin penultima moarte la penultima încarnare. Se poate spune că printr-un singur circuit se ajunge numai până la ultima încarnare, dupa care va trebui făcut un al doilea circuit, când se dobândeşte sentimentul că în propria fiinţă sălăşluiesc trei persoane. Circuitul poate fi repetat de atâtea ori, până când, pe scara evoluţiei pământeşti, se retrăieşte într-o perioadă mult mai îndepărtată, într-o epocă de cultură străveche. Atunci omul va descoperi că împreună cu personalitatea sa anterioară era încarnat şi aparţinea epocii anterioare, iar mai înainte culturii egiptene, celei persane vechi şi mai înainte celei preindiene etc. Apoi se retrăieşte pe sine în perioada atlantă şi în continuare în epoca lemurică. După care nu mai există posibilitatea de a face asemenea experimente. Omul îşi poate urmări evoluţia de-a lungul tuturor culturilor şi raselor posibile, până la începutul devenirii sale pământene, până la prima sa încarnare terestră. Acum putem conchide: În ceea ce numim interiorul corpului nostru fizic se ascund sub formă de forţe toate încarnările noastre anterioare. Când în teosofia exterioară exoterică se afirmă că omul se compune din corp fizic, corp eteric şi corp astral, înseamnă că omul se compune din ceva care, văzut din interior, se prezintă sub forma unor încarnări stratificate, înglobate unele în altele. Când vorbim de corpul eteric nu trebuie să uităm niciodată că, văzut din interior, el apare ca un circuit care se derulează în sens invers, de la naşterea noastră actuală şi până la ultima noastră moarte. Apoi ni se prezintă particularităţile învelişului nostru, în care ne putem cufunda mistic.

Cănd omul iniţiat poate să pătrundă în trecutul său, ajungând până la prima sa întrupare, află cu mult mai multe. În această fază el învaţă şi drumul înapoi şi că într-o perioadă anume a evoluţiei noastre terestre lucrurile se prezentau cu totul altfel, că şi Pământul pe atunci era altfel decât atunci când trăia în prima sa încarnare. Dacă observăm acum lumea înconjurătoare, ne confruntăm cu trei regnuri naturale: regnul animal, regnul vegetal şi cel mineral. Şi în noi coexistă aceste trei regnuri. Regnul animal ne este specific prin faptul că avem un corp astral, care se impune energic într-un fel anume asupra corpului exterior. Regnul vegetal ne caracterizează prin faptul că deţinem un corp eteric sau al vieţii; cel mineral prin faptul că elementele minerale se combină în noi şi suntem pătrunşi de ele. Dacă evoluăm într-atât spre cele spirituale încât prin trăirea sinei corpului nostru fizic să ajungem la prima noastră încarnare, vom observa că în acea perioadă Pământul se afla tocmai în etapa evoluţiei sale în care se formau mineralele şi de aceea tot atunci a putut şi Eul să treacă prin prima sa încarnare. Ajungem astfel la începuturile formării regnului mineral pe Pământul nostru. Dar oare acest regn mineral nu a existat înaintea celui vegetal şi a celui animal?

Cine face o asociaţie, gândindu-se la simboluri, ar putea să-şi spună: Eu am ceva din huila care s-a format din plante. În alte circumstanţe decât cele actuale, regnul vegetal a putut exista fără cel mineral. Nu regnul vegetal urmează celui mineral, ci regnul mineral a apărut ca un produs solidificat al regnului vegetal. În momentul în care se formează regnul mineral, omul intră, aşa cum am mai spus, în prima sa încarnare. Mineralele s-au format într-o lungă perioadă de timp, şi tot de mult timp trecem şi noi prin încarnările noastre terestre. Deci, încă de pe atunci ne-am asimilat acest regn mineral. Mai înainte aveam ca entităţi o cu totul altă substanţialitate. De aceea în Ştiinţa spirituală se afirmă că Pământul nostru a evoluat până la formarea regnului mineral şi ca urmare şi omul s-a adaptat imediat acestuia.

Vedem că prin afundarea spre profunzimile Eului, pentru cunoaşterea corpului său fizic, omul ajunge într-un punct de unde iese în afara sa. Prin corpul nostru fizic suntem înrudiţi cu regnul mineral. Nu-i de mirare că ajunşi la limita de unde ieşim în afara noastră întâlnim regnul mineral, pătrundem în regnul mineral. Nu într-un regn mineral aşa cum se prezintă el astăzi, ci aşa cum se prezenta el în momentul apariţiei sale, în timpurile lemurice vechi. Pe atunci Pământul cobora în regnul mineral. Actuala eră geologică a Pământului a apărut după perioada atlantă. Înaintea acesteia s-a desfăşurat perioada lemurică. Pe atunci configuraţia Pământului era total diferită. Atunci omul trecea prin prima sa încarnare şi tot atunci s-a format şi regnul animal. Era perioada în care actuala Lună se separa de Pământ. Vedem că pe măsură ce pătrundem tot mai adânc în noi înşine ne cunoaştem cu adevărat, putând chiar să ieşim din noi înşine. Drumul ne duce de la om la pământul mineral de la care ne-am însuşit, am dobândit substanţa noastră fizică. Acesta constituie un drum pe care am vrut să vi-l prezint ca fiind unul pe care îl putem parcurge şi pe care mulţi l-au străbătut în vechile misterii ale lui Isis şi Osiris. El putea fi parcurs numai sub îndrumarea unui maestru spiritual, întrucât este presărat de multe primejdii. Dacă pe atunci omul nu şi-ar fi suprimat Eul şi nu s-ar fi subordonat fără rezerve unui guru, nu ar fi putut niciodată să meargă pe acest drum, întrucât în sinea proprie nu ar fi cunoscut părţile cele mai rele. Ar fi reuşit şi singur să pătrundă în sinea proprie, fără un îndrumător, dar ar fi întâlnit acolo doar ceea ce a reuşit să făcă din om Eul său egocentric.

În zilele următoare, când vom vorbi despre misteriile nordice, vom descrie un alt drum, care nu duce în interior, ci în afară, în lumea celestă, în spaţiul ceresc. În afară de aceste două drumuri, devenite impracticabile datorită naturii evoluate a individului din zilele noastre, care vrea să trăiască liber, vom vorbi despre cel mai accesibil drum pentru omul de azi, ca fiind cel mai adecvat; acesta este drumul rosicrucienilor. Ar mai trebui menţionat că anumiţi mistici de dată recentă, care nu aveau un guru şi nici un duhovnic căruia să i se confeseze, au mers singuri pe această cale. Să-l dăm ca exemplu pe Meister Eckhart*. El a fost un mistic din Evul Mediu care nu a avut o călăuză în sensul vechilor misterii ale lui Isis şi, ca să spunem aşa, se cufunda în sine pe cont propriu. Pentru el ar fi fost un real pericol dacă prin aceste afundări interioare în stilul său propriu ar fi depăşit o anumită limită. Dacă ar fi trecut peste această limită unde Eul propriu işi impune exigentele, atunci ar fi rămas lipsit de apărare. Acesta este pericolul pe care îl reprezintă drumul mistic, şi anume faptul că Eul propriu, exacerbat în egoismul său, caută să se impună. Eul propriu egocentric, se impune uneori într-un chip ciudat. Reuşind să se adâncească în profunzimile Eului, discipolul întâlneşte pe omul său interior, propriul om-zeu, care caută să iasă în evidenţă, şi în cazul în care el nu este călăuzit de îndrumătorul său s-ar putea ca în urma acestor cufundări în propria sine să devină un om foarte rău, deşi înainte se prea poate să fi fost un ins cumsecade. Sau, dacă până atunci, prin iniţiere, a fost determinat să spună numai adevărul, se poate întâmpla ca după ce s-a pierdut în sinea proprie să apară reacţii diametral opuse, încât să înceapă să mintă, sau să devină mult mai egoist decât ceilalţi oameni. Asemenea experienţe poate avea misticul neîndrumat, sau îndrumat eronat. Adeseori nu găseşte în sinea proprie un om superior, ci un om cu mult mai rău decât un om obişnuit. Trebuie să existe o protecţie împotriva pretenţiilor Eului propriu. În misteriile egiptene învăţăcelul era protejat de către preotul lui Hermes, care prelua conducerea în locul său, călăuzindu-l, orientându-l. Meister Eckhart dispune de o natură mistică sănătoasă, la fel şi Tauler**. Eckhart nu avea un îndrumător – Tauler, în schimb, a avut unul, mai târziu. Cum se apăra el faţă de pretenţiile Eului egoist? Se apăra prin faptul că pătrunzând în sinea proprie era călăuzit de gândul: Acum nu mai eşti tu cel care gândeşte, simte şi vrea, ci un altul din tine. Lasă-te complet inundat de Christos. El a făcut din cuvintele apostolului Pavel o realitate: „Nu Eu, ci Christos în mine“***. El a cunoscut această transformare, comutare, şi, ca să spunem aşa, s-a despersonalizat. Şi-a suprimat complet propriul Eu şi s-a lăsat inundat de un altul. „Desdevenirea“ era o expresie preferată a misticului din Evul Mediu, în antiteză cu „Devenirea“. Aceşti mistici ai simţirii nu obişnuiau să vorbească despre sine: ei lăsau să vorbească în sinea proprie un om superior, un fel de om primordial, subliniind că doresc să-şi suprime complet sinea proprie pentru ceea ce îi însufleţeşte în interior. Chiar şi autorul frumoasei lucrări Teologia germană a fost un asemenea mistic.

* Johannes Echkart sau Meister Eckhart (1260–1327), mistic german. A devenit spiritul dominant, gânditorul porfund, vestitorul şi predicatorul elocvent al acelei mistici care gravitează în jurul unei idei fundamentale: naşterea lui Dumnezeu în sufletul omenesc. Sensibsl şi perceptiv, înzestrat cu o mare putere de pătrundere a experienţelor sufleteşti şi cu acea intuiţie mistică aptă de a sesiza toată multiplicitatea în Fiinţa unică şi nemărginită, Ecktart a căutat adevărul în Dunmezeu. Era mânat de o voinţă de cunoaştere adânc meditativă.(Nota trad.)

** J Tauler(1300–1361), discipol şi continuator al lui Eckhart.(Nota trad.)

*** Se face referire la Epistola către galateni, 2.20: „Am fost răstignit împreună cu Christos şi trăiesc…dar nu mai trăiesc eu, ci Christos trăieşte în mine“. (Nota trad.)

Vedem astfel cum deja se apropie o nouă perioadă. Ea nu mai poate accepta un guru absolut, pe care îl înlocuieşte cu o călăuză exterioară, cu Christos.

În conferinţa de mâine vom arăta ceea ce trebuie făcut pentru ca omul contemporan, cu o anumită viaţă spirituală, să-şi găsească un drum al său, păstrându-şi constituţia sufletească.

Tot mâine, după ce vom aborda misteriile nordice, vom înfăţişa lumile accesibile omului şi firul călăuzitor către noile metode ale cunoaşterii lumilor superioare.