Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS

GA 119


CONFERINŢA a VIII-a

FORMAREA IMPRESllLOR SENZORIALE
SISTEMUL NERVOS CA SISTEM SOLAR INTERIOR

Viena, 28 martie 1910

Pentru buna înţelegere a celor pe care urmează să le prezentăm în continuare este bine ca prelegerea de astăzi să o începem observând încă o dată omul în momentul trezirii sale, dar de acastă dată concentrându-ne atenţia asupra a tot ceea ce acţionează din lumea spirituală, ca să spunem aşa, asupra structurii sale. Când se trezeste, are loc un transfer al întregii entităţi sufleteşti a omului din macrocosmosul în care el s-a cufundat în timpul somnului înapoi în microcosmos. Este de înţeles faptul că în starea da conştienţă normală omul este prost informat asupra fenomenelor de interacţiune ale acţiunii propriu-zise care au loc între macrocosmos şi microcosmos. Aşa, de exemplu, de regulă, există părerea că ceea ce numim „Eu“ sălăşluieşte doar în noi, în creierul nostru. Dar dacă ţinem cont de faptul că în timpul somnului omul se află în afara învelişului său trupesc, împreună cu corpul său astral şi cu Eul său, este clar că în timpul nopţii nu trebuie, în nici un caz, să căutăm Eul în limitele pielii noastre, ci acolo unde se află în voia sa, revărsat în sferele Universului, în lumile de care am vorbit, şi anume în lumea elementală, în lumea spirituală şi în cea raţională sau chiar în aceea despre care dorim să discutăm astăzi şi care se situează mai sus, în lumea prototipurilor spirituale ale tuturor lucrurilor. Aşa-zicând, Eul s-a revărsat în imensitatea cosmică, s-a dizolvat în ea şi de aceea reintrarea sa în corp dimineaţa, la trezire, nu trebuie înţeleasă în sensul că Eul s-ar afla acolo undeva şi se strecoară în noi, ci ca un proces de condensare, de adunare; el se tot adună de pe unde s-a răsfirat şi se comprimă din ce în ce mai mult, începând să pătrundă în corpul fizic şi în cel eteric, până când ajunge acolo la o anumită densitatre. Acest fenomen se arată numai unei conştienţe clarvăzătoare. Acest Eu nu pătrunde complet nici în starea de conştienţă din timpul zilei. Pentru conştienţa clarvăzătoare Eul este ceva care, într-un fel anume, se află mereu şi în preajma omului. Eul uman se suprapune doar parţial cu ceea ce percepem ca fiind corpul omenesc fizic. Am putea chiar spune că şi în ceea ce priveşte entitatea sa substanţială Eul se află mereu în preajma noastră. Putem numi aura Eului ceea ce clarvăzătorul vede ca aură-lumină. Omul este permanent învăluit într-un asemenea nor spiritual-substanţial. Eul nu poate fi căutat la întâmplare, într-un loc sau altul, căci el umple spaţiul înconjurător prin această aură-lumină, întreaga aură-Eu a omului. Dimineaţa Eul se adunădin toate părţile, din toate entităţile şi realităţile Universului, pe care le-am descris ca fiind lumea raţională, lumea spirituală şi lumea elementală.

Să mai zăbovim puţin asupra pătrunderii Eului în trupul propriu-zis al omului şi să percepem totul în jurul nostru: culorile, sunetele, impresiile luminoase. De exemplu, dimineaţa ne aruncăm privirea pe o suprafaţă albastră şi avem ca primă impresie senzorială culoarea albastră. Cum se face că ne apare culoarea albastră? Conştienţa umană obişnuită este complet nelămurită asupra felului în care se petrece acest lucru. Acest lucru are loc datorită faptului că în timp ce vine din macrocosmos, intrând în microcosmos, Eul întâlneşte un fel de stavilă care se opune intrării năvalnice a forţelor spirituale, cele pe care le numim lumea elementală. Este ceva care nu lasă lumea elementală să pătrundă dintr-o dată în totalitate, ci doar în parte. Dacă privim o suprafaţă de culoare albastră pe care o avem în faţa noastră, înseamnă că prin ea pătrund aceste forţe, cu excepţa unei anumite părţi a lumii elementale. Ceea ce este reţinut din lumea elementală este ceea ce omului îi apare ca o imagine reflectată şi această reflectare este culoarea albastră de care am vorbit. Tot ceea ce am descris ca aparţinând lumii elementale din punct de vedere spiritual, şi care se referă la „pământ“, „apă“, „aer“, „foc“, începe să se reverse; prin ochi pătrund toate elementele existente în această lume, cu excepţia celor pe care le vedem. Percepţia senzorială se produce datorită faptului că ochiul nostru reţine din lumea elementală lumina, urechea reţine sunetul, iar restul structurii reţine o parte a căldurii: ceea ce nu a fost reţinut pătrunde în noi. Am putea în acest fel să completăm cele spuse în prelegerile anterioare, că „Ochiul se formează la lumină, pentru lumină“, în felul următor: El nu se formează din ceea ce se reflectă, ci din ceea ce lasă să treacă şi aceasta constituie o parte a lumii elementale. Dar se revarsă şi ceva din lumea spirituală, din toate celelalte lumi. Astfel încât acum putem spune că toate aceste forţe izvorăsc, respectiv îşi au originea în lumile suprasensibile. De aici reţine ochiul anumite forţe; ceea ce nu se revarsă în noi înşine, ceea ce reţine reprezintă suma percepţiilor noastre. Aşadar, vedem ceea ce nu lăsăm să pătrundă înăuntru. În schimb, ceea ce permitem să pătrundă este ceea ce a format organizarea fizică a ochiului. Respingem unele forţe şi le lăsăm pe altele să pătrundă. Dacă ne privim în oglindă globul ocular, vedem de asemenea numai ceea ce el nu permite să treacă. În lumea elementală există aşadar o parte a acelor forţe care au format ochiul nostru. Ca urmare putem spune: Forţele lumii elementale, pe care nu le vedem, şi pe care nu le percepem cu celelalte simţuri ale noastre, sunt cele care formează simţul văzului, de asemenea şi celelalte simţuri. Ca fiinţe senzorinle ne-am format din lumea elementală; lumea pe care o vedem atunci cand suntem capabili să pătrundem în lumea elementală este lumea care ne formează simţurile.

Atunci cănd simţul este limitat spre interior, pe peretele posterior al ochiului se găseşte o a doua oglindă, căci pătrund aici şi alte forţe, în afara celor reflectate şi care aparţin unei alte lumi. Atunci sunt reţinute şi reflectate chiar forţele elementale. Datorită acestui lucru ele încetează să mai acţioneze şi în spate pătrund doar forţele lumii spirituale, forţe care contribuie la formarea nervului nostru optic. Aşa precum ochiul are un nerv optic, tot astfel şi urechea are nervul său auditiv, datorită efluviilor din lumea spirituală. Din ea izvorăsc forţele şi entităţile care compun ansamblul întregului nostru sistem nervos. Nervii noştri sunt astfel ordonaţi potrivit legilor care guvernează în spaţiu lumea planetară, după cum am văzut atunci când am considerat planetele ca pe o supraexpresie exterioară pentru ceea ce acţionează ca realităţi şi entităţi spirituale. Dacă aşa se prezintă lucrurile, în sensul că asupra nervilor noştri acţionează lumea spirituală, atunci înseamnă că, în ceea ce priveşte ritmicitatea, la baza sistemului nostru nervos trebuie să stea ceva corespunzător sistemului solar. Sistemul nervos trebuie să fie un sistem solar intern, căci el este organizat în concordanţă cu lumea celestă.

Ne punem întrebarea firească dacă sistemul nostru nervos se prezintă, într-adevăr, ca o reflectare a sistemului solar. Ştim cu toţii că timpul se reglează dupa poziţia Pământului faţă de Soare, şi în decursul anului prin poziţia faţă de cele douăsprezece constelaţii zodiacale. Aceasta constituie o împărţire a timpului rezultată din legitimitatea proprie cifrei 12, ca cifră care exprimă mişcările regulate din sistemul solar. Un an are douăsprezece luni, iar lunile cele mai lungi au treizeci şi una de zile. Toate acestea au rezultat ca urmare a observării poziţiei corpurilor cereşti unele faţă de celelalte, existând o anumită corelaţie cu sistemul nostru de timp. Cele mai lungi luni au, aşadar, treizeci şi una de zile, altele au numai treizeci de zile, iar luna februarie are douăzeci şi opt sau douăzeci şi nouă de zile. Aici avem de-a face cu o anumită neregularitate: există un motiv bine justificat pentru acest lucru, dar acum nu ne propunem să ne angajăm într-o asemenea discuţie.

Să încercăm să aducem această ciudată împărţire a timpului în faţa sufletului şi să ne întrebăm cum ar trebui să se reflecte în sistemul nostru nervos ceea ce acţionează acolo, în Cosmos. Dacă, într-adevăr, ceea ce stă la baza marelui Univers constituie şi forţele formative ale sistemului nostru nervos, înseamnă că acest lucru trebuie să se oglindească şi în noi: avem doisprezece nervi cranieni şi treizeci şi una de perechi de nervi spinali. În acest fel se reflectă în noi legităţile cosmice, în nervii spinali şi în cei cranieni. Existenţa unei anume neregularităţi se explică prin faptul că omul trebuie să devină o fiinţă autonomă, independentă de tot ceea ce se întâmplă în spaţiul înconjurător. Aşa cum parcurgerea Zodiacului se reglează în cele douăsprezece luni în acord cu mersul Soarelui, iar acesta se reflectă în cei doisprezece nervi ai creierului, tot astfel şi zilele unei luni se reglează în funcţie de rotaţia Lunii; ar rezulta, ca urmare, doar douăzeci şi opt de zile. Care este legătura celor treizeci şi una de zile ale lunii cu sistemul nervos al omului? Noi avem în plus trei perechi de nervi, aşadar în total treizeci şi una de perechi de nervi, prin care am devenit independenţi, altfel şi în acest caz ne-am afla sub incidenţa numărului 28.

Ajungem acum la cea de a treia parte a reflectării. Sistemul nostru nervos este clădit de lumea spirituală. La locul de emergenţă a nervilor la nivelul creierului are lor o nouă reflectare. Aici este reţinută lumea spirituală şi nu pătrunde decât ceea ce am învăţat în lumea raţională. În această lume acţionează forţele ierarhiilor şi se clădeşte ceea ce se află în spatele nervilor noştrii, creierul şi măduva spinării. În creier şi în măduva spinării avem rezultatul întregii activităţi care provine, în ultimă instanţă, din lumea raţională. Cel care pătrunde clarvăzător în lumea spirituală găseşte reprezentările exacte ale prototipurilor de la nivelul sistemului nervilor creierului şi ai măduvei spinării. Fără să ne putem împotrivi, prin noi pătrunde lumea arhetipurilor.

Prin ce putem avea conştienţa unei reprezentări în viaţa noastră obişnuită? Prin aceea că o putem reţine. Suntem un produs al lumii elementale; suntem conştienţi de simţurile noastre prin faptul că reţinem o parte din lumea elementală. Suntem conştienţi de lumea spirituală într-un anume fel, dar numai în imagini reflectate. Suntem un produs, aşadar, al lumii spirituale, ne dăm seama de nervii noştri prin faptul că reţinem o parte din lumea spirituală. Ce cunoaşte omul din lumea elementală? Ceea ce i se reflectă prin simţurile sale: lumina, sunetele etc. Ce cunoaşte omul din lumea spirituală? Tocmai ceea ce îi reflectă nervii săi. Ceea ce în mod obişnuit numim legi ale naturii nu reprezintă nimic altceva decât o reflectare atenuată a lumii spirituale. Ceea ce consideră omul ca fiind raţiunea sa nu constituie decât o reflectare estompată a lumii raţionale; ceea ce desemnăm în mod obişnuit prin intelect nu este decât o reflectare voalată, palidă, a lumii raţionale propriu-zise. Ce ar trebui să facem, dacă vrem să ajungem în situaţia de a vedea mult mai mult decât am relatat până acum? Trebuie să fim în măsură de a reţine mult mai mult. Dacă vrem să vieţuim în mod conştient influenţa lumii arhetipurilor, atunci va trebui să putem să reţinem cât mai multe din aceste arhetipuri.

Putem avea organe fizice de simţ numai prin aceea că lăsăm să pătrundă în noi lumea elementală, pe care apoi o reţinem. Putem avea un sistem nervos numai prin aceea că lăsăm să pătrundă în noi lumea spirituală, pe care apoi o reţinem. Numai pentru aceea s-a format creierul, forţa raţională din noi, pentru a lăsa să pătrundă în noi lumea raţională, pe care să o reţinem. Dacă s-ar forma şi alte organe, mult mai deosebite, am avea posibilitatea să reţinem în noi o lume mai înaltă. Pentru aceasta ar trebui să-i putem ieşi noi în întâmpinare cu ceva, aşa cum în creierul nostru noi trimitem ceea ce reţine lumea raţională. Prin urmare, omul trebuie să facă ceva pentru a putea obţine forţele unei lumi mai elevate, dacă doreşte să evolueze pe o treaptă superioară în adevăratul sens al cuvântului. Pentru aceasta trebuie să facă ceva pentru a reţine o lume superioară, care altfel ar trece prin el. El trebuie să-şi creeze în acest sens un dispozitiv propriu de reflectare. În sensul în care omul contemporan poate şi trebuie să facă acest lucru, Ştiinţa spirituală creează un dispozitiv care porneşte de la cunoaşterea imaginativă. Ceea ce cunoaşte omul de regulă este lumea fizică din jurul său. Dacă vrea să ajungă la trepte superioare ale cunoaşterii, va trebui să facă ceva pentru a-şi crea şi organele superioare aferente. El trebuie să-şi aducă în sine o lume superioară, la starea de echilibru. Prin urmare, omul trebuie să desfăşoare în el o activitate nouă, care să se opună lumii arhetipurilor. Este imposibil ca omul să ajungă pe trepte superioare ale cunoaşterii rezumându-se doar la ceea ce obţine printr-o conştienţă normală. Noua sa activitate va trebui să se desfăşoare astfel, încât să-i permită să treacă printr-o serie de trăiri interioare care nu se înscriu în categoria trăirilor obişnuite, ca de exemplu prin reprezentarea a ceea ce numim rosacruce. Cum se procedează pentru a avea această reprezentare a rosacrucii ca o trăire interitoară autentică?

Maestrul spiritual, care intenţionează să-şi conducă discipolul în lumile superioare îi va spune: Priveşte chiar şi această plantă, care creşte din pământ, şi vei vedea cum îi dau tulpina şi frunzele şi mai târziu florile. Toate acestea se petrec datorită sevei sale verzi. Compară acum această plantă cu un om. Ştim că prin om circulă sângele, care este expresia exterioară a pornirilor, dorinţelor şi pasiunilor sale, prin faptul că omul este o entitate înzestrată cu un Eu. Omul ne apare ca o fiinţă mult superioară în comparaţie cu planta. Numai un fantezist şi-ar putea imagina că planta trăieşte conştient, că ea poate să oglindească în interior o impresie. Avem conştienţă nu datorită faptului că exercităm o activitate, ci pentru că în interior se reflectă o impresie. Omul este capabil să aibă reprezentarea interioară a unei impresii. Într-o anumită privinţă el s-a dezvoltat, aşadar, la un nivel superior plantei, dar, pe de altă parte, tocmai datorită acestui lucru trebuie să ţinem cont şi de micimea sa, adică de posibilitatea de a se înşela. Planta nu se poate înşela, ea nu are o natură superioară şi alta inferioară, ea nu are, conform unei naturi inferioare, porniri şi dorinţe degradante; ca fiinţă pământeană, omul are ceva din domeniul cel mai de jos, precum şi o umbră a domeniului celui mai înalt; de aceea am putea vorbi despre o puritate a plantei în antiteză cu pornirile, dorinţele şi pasiunile omului. Omul, prin sângele său, a devenit o entitate care s-a ridicat conştient pe o treaptă superioară în comparaţie cu planta, totodată însă a şi regresat într-un fel de degradare. Omul va trebui prin el însuşi să obţină ceea ce are în plus planta şi să devină stăpân pe săngele său, pe pornirile, dorinţele şi pasiunile sale. Va ajunge la acest stadiu atunci când, datorită naturii sale superioare, va reputa victora asupra naturii sale inferioare, când sângele său roşu va deveni tot atât de inocent ca şi seva care se roşeşte în trandafirul roşu. Acesta este un simbol pentru ceea ce trebuie să devină omul atunci când ajunge stăpân asupra naturii sale josnice. Privim trandafirul ca pe un simbol, ca pe un ideal pentru sângele purificat. Şi dacă apoi împreunăm trandafirul cu crucea de lemn, neagră, cu ceea ce mai rămâne din plantă, după ce ea moare, atunci rosacrucea devine un simbol al biruinţei omului, al victoriei naturii sale superioare asupra celei inferioare. În crucea de lemn neagră avem simbolul naturii inferioare învinse, în trandafiri simbolul evoluţiei naturii superioare a omului. Aşadar, rosacrucea reprezintă simbolul dezvoltării omului în Univers: nu avem în faţa noastră o noţiune abstractă, ci ea reprezintă o trăire, o simţire pe care o putem contempla.

Acest lucru vrea să arate că omul poate avea reprezentări cărora nu le corespunde nimic exterior. Cine ar vrea să rămână numai în sfera conştienţei normale, unde reprezentările se referă permanent la ceva exterior, acela ar spune că trebuie să fii un mare fantezist, că reprezentările nu sunt autentice atunci când nu înfăţisează ceva exterior. Dar tocmai despre acest lucru este vorba, anume că dorim să ne dezvoltăm în suflet o facultate, o aptitudine care nu există în conştienţa noastră normală şi că tindem spre o activitate în baza căreia să elaborăm în noi reprezentări care se află într-o anumită relaţie cu lumea exterioară, dar care totuşi nu sunt ca aceasta. Rosacrucea se află într-o anumită relaţie cu lumea exterioară, dar felul în care se constituie această relaţie este creaţia noastră proprie. Cu sentimente însufleţite plăsmuim rosacrucea în propria noastră reprezentare.

Pentru a ne înţelege pe deplin, doresc să mai prezint şi un alt simbol sufletesc. Să urmărim viaţa obişnuită a unui om, aşa cum îşi trăieşte el zilele vieţii sale obişnuite. Întâlnim alternanţa zi-noapte şi trezire-culcare. În timpul zilei există o serie de trăiri, în timpul nopţii, fără participarea noastră conştientă, sunt extrase forţe din lumea spirituală. Trăirile din timpul nopţii se petrec în subconştient. Dacă uneori, în scopul de a ne cunoaşte, facem un popas în sinea noastră, se întâmplă să ne întrebăm: Ce se întâmplă cu evoluţia ta? Mai avansezi? A constituit oare pentru tine trăirea fiecărui eveniment al zilei un imbold care să te mobilizeze să faci un pas înainte? Are omul motive să fie multumit că zilnic face paşi mărunţi în acest sens, în vreme ce ziua are o serie de trăiri, iar în timpul nopţii primeşte forţe revigoratoare? Fiecare zi trebuie trăită intens pentru ca într-adevăr să te maturizezi puţin. Dacă ne întrebăm care este cota zilnică de maturizare, vom ajunge la concluzia că avansarea zilnică a Eului nostru este destul de lentă, deşi suntem martorii multor trăiri. Dacă privim retrospectiv asupra celei mai favorabile perioade a vieţii noastre, copilăria, vom constata ce progrese uluitoare face copilul în raport cu viaţa sa ulterioară. Un călător în jurul pământului nu asimilează prin călătoria sa atât de multe câte învaţă un copil de la doica sa.simbolul Eul

Mersul ascendent al Eului poate fi reprezentat grafic printr-o linie şerpuită (vezi desenul). Linia verticală în jurul căreia se răsuceşte linia şerpuită reprezintă progresul înregistrat; linia şerpuită redă trăirile din timpul zilei, linia punctată redă trăirile din timpul nopţii. Avem, iată, în faţa noastră un simbol pentru viaţa umană.

Ne putem imagina tot felul de simboluri, începând de la cele mai simple şi până 1a cele mai complicate. Un simbol simplu ar putea fi şi următorul: Să ne imaginăm cum creşte o plantă, de la faza de încolţire, cum se dezvoltă şi îi dau frunzele şi pănă la formarea fructelor, cum apoi se îndreaptă spre uscare şi să ne imaginăm un simbol pe tot acest parcurs, de la ivirea primului mugur şi până la uscarea ei. În rosacruce mai există un simbol al evoluţiei omului, de la o fiinţă inferioară către una superioară, în bagheta lui Mercur, un simbol al trăirilor diurne şi al celor nocturne, ca şi al evoluţiei Eului. Ne putem imagina tot felul de simboluri. Ele nu reflectă nimic exterior, dar atunci când ne cufundăm în sinea noastră, lâsăndu-ne în voia lor, ne obişnuim sufletul cu o activitate pe care nu am mai făcut-o până atunci. Totalitatea acestor activităţi formează un produs de forţe interioare care pot reţine lumea arhetipurilor.

Simbolurile nu trebuie neapărat să fie doar imagini; ele pot fi şi cuvinte. În doar câteva cuvinte pot fi sintetizate adevăruri universale. Dacă adevărurile universale sunt comprimate în fraze sugestive, obţinem o forţă prin care putem da substanţialitate sufletului nostru. Printr-o asemenea lucrare asupra sieşi omul clădeşte conştient, ceea ce de altfel a făcut şi lumea exterioară fără concursul său, înzestrându-l cu creierul care s-a format în lumea raţională etc. El însuşi îşi modelează organele, mai presus de creierul său, organe care nu sunt vizibile, întrucât se află deasupra a ceea ce este fizic. Aşa cum din lumea elementală se formează ochiul, din lumea mentală se formează nervii, din cea raţională se formează creierul, tot astfel şi din lumea arhetipurilor se formează organe spirituale superioare, care încet-încet ne dau posibilitatea să pătrundem în aceste lumi elevate şi să le percepem. Aceste organe de percepere superioară apar ca o plăsmuire florală spirituală, iată de ce ele se numesc flori de lotus, sau roţi spirituale, sau chakram.

Aşa se face că celor care practică asemenea exerciţii li se deschid organe noi, de exemplu le apare în frunte un semn de forma unei roţi, sau în formă de floare, o floare de lotus cu două frunze. Acesta este un organ senzorial spiritual. Aşa cum există un organ senzorial fizic, prin care conştientizăm lumea din jurul nostru, tot astfel există şi organe senzoriale spirituale pentru a ne conştientiza lumea raţională, care nu poate fi văzută cu ochii fizici obişnuiţi. Aceste flori de lotus sunt forţele germinative şi sistemul de forţe care lăstăresc din sufletul omului.

Un al doilea asemenea organ se poate forma în regiunea laringelui, un altul în regiunea inimii. Asemenea organe de percepţie spirituală creezi continuu, dacă te laşi pătruns şi mereu repătruns, cu răbdare şi în mod energic, de asemenea reprezentări care nu sunt simple reprezentări exterioare, dar acţionează asupra sufletului, creând forţe care înfruntă arhelipurile.

Nu este suficient doar atât. Un clarvăzător poate vedea în om aceste organe senzoriale superioare. Dar pentru aceasta ele trebuie mai întâi să se fi dezvoltat atât încât să poată fi văzute. Până acum ele s-au format într-o lume mult mai elevată decât lumile din care provenim noi. Urmează în continuare pregătirea pentru percepţia propriu-zisă. Cel care dobândeşte gândire imaginativă şi este conştient că a realizat ceva ştie că se îndreaptă spre o etapă mult mai dificilă, aceea a muncii asupra sufletului. Prima etapă constă în imaginarea şi exersarea cât mai multor reprezentări simbolice – care pot fi date corespunzător cu fiecare individualitate –, aşa încât, cu răbdare şi perseverenţă, să se poată dezvolta organele senzoriale superioare. Îndată ce ai dobândit o oarecare iscusinţă în imaginarea unur asemenea simboluri, după ce ţi-ai activat gândirea în felul arătat, prin meditaţii şi concentrare, după ce ai obţinut, prin această gândire activată, tabloul imaginat, este necesar să îndepărtezi, să ştergi cu toată energia din conştienţă asemenea imagini şi să nu mai iei în considerare decât ceea ce au creat ele. Când am conceput rosacrucea, am avut multe lucruri în vedere, şi abia apoi ne-am imaginat acest simbol. Să lăsăm deoparte acest simbol şi să ne concentrăm asupra efortului depus la construirea simbolului, făcând abstracţie de produs. Ne dedicăm în exclusivitate activităţii de creare a simbolurilor, întrebându-ne: Cum ai reuşit aşa ceva? Majoritatea oamenilor trebuie să facă multe, multe încercări pentru a putea trece de la simbol la activitatea creatoare de simboluri, iar acest lucru va dura mult timp. Vor trebui create nenumărate simboluri, până să le poţi abandona deliberat, să reuşeşti să vieţuieşti ceva care este activitate creatoare de simboluri. Dacă ai exersat asiduu, timp îndelungat, aşa încât să simţi lăuntric un clocot, un tumult, înseamnă că s-a făcut deja un pas înainte. Se ajunge, de fapt, la momentul în care nu numai că se deschid organe de simţ superioare, de genul florii de lotus, dar apare ca o străfulgerare ceva cu totul nou, de care nu am avut până acum nici un fel de presimţire, când începe să ni se reveleze lumea spirituală şi căpătăm un nou orizont. Abia acum avem o vieţuire adevărată a lumii spirituale exterioare, abia acum o experimentăm cu adevărat.

După ce am depăşit aceste faze, conştienţa nu va înceta în momentul adormirii. Prin aceasta apare posibilitatea de a reţine, de a capta mai mult. În continuare se vieţuieşte în felul următor: lumea înconjurătoare, obişnuită, rămâne în urmă; acum se creează în continuare simboluri; apoi în faţă apare întunericul. Dar conştienţa nu se întrerupe, ci ea este clocolitoare, tumultuoasă, datorită propriei sale activităţi. Anterior reţinusem lumea arhetipurilor, acum reţinem lumea raţională, dar în sens invers, din partea opusă. Acum se reţine ceea ce de obicei pătrunde în interior. Înainte, se vedea numai umbra lumii raţionale în activitatea proprie; acum o vedem din partea opusă: vedem entităţile pe care le-am numit ierarhii. Încet-încet totul se însufleţeşte. Acesta este pasul următor care trebuie făcut. Dar aceasta nu este totul. Un alt pas constă în a renunţa şi la această activitate, ceea ce va dura mult mai mult. Vom constata noi înşine ce greu se realizează acest lucru; căci regula constă în faptul că omul adoarme cu adevărat sau ajunge într-o stare asemănătoare somnului atunci când nu mai este de loc conştient. Dacă va mai păstra totuşi ceva din ea, atunci înseamnă că a ajuns într-un moment în care reţine nu numai lumea raţională, dar şi lumea spirituală din sens opus. Atunci vede realităţile şi entităţile spirituale. În timp ce cunoaşterea anterioară, la care ajunsesem în faza de a renunţa la simboluri, se numeşte cunoaştere inspirată, faza următoare, în care se întrerupe şi propria activitate, se numeşte cunoaştere intuitivă. Abia când ai conştienţa golită, abia atunci înţelegi cum se corelează lucrurile în lumea spirituală, abia atunci vezi entităţile care vieţuiesc în realităţile naturii şi în legităţile naturii, obţinând imaginea autentică a acestei lumi.

Am parcurs un traseu al cunoaşterii noii evoluţii spirituale. Aici se realizează ceva. Această metodă dezvoltă, în primul rând, organele de care are nevoie omul, aşa încât cunoaşterea imaginativă şi cea intuitivă să-l conducă în lumea spirituală, în care poate arunca o privire. Ajuns la această cunoaştere intuitivă, va putea să se integreze şi în lumea elementală, anume într-un asemenea chip încât să nu pătrundă nepregătit, ci, dimpotrivă, ea prezentându-i-se ca un punct terminus. Pentru marea majoritate a oamenilor, acesta este un drum greu de parcurs din toate punctele de vedere, întrucât cere o mare abnegaţie şi perseverenţă. În primul rând este nevoie ca omul să persevereze în a exersa cât mai multe simboluri şi să aştepte apariţia organelor de percepţie, altminteri nu i se revelează nimic. De cele mai multe ori oamenii nu aleg un drum sigur, ci înainte de toate ei vor să vadă cât mai curând ceva, să aibă repede un succes. Dar la aceasta se ajunge numai printr-o anumită renunţare la sine. Întâi de toate trebuie lucrat mult timp asupra sinei proprii, pentru ca astfel, încet-încet, să se poată pătrunde în lumile superioare; ceea ce se percepe din lumea raţională şi din cea spirituală este la început ceva cu totul estompat. Abia apoi, după ce se revine din lumea raţională şi din cea spirituală în cea elementală, când se obţin în continuare rezultate şi se ajunge mai departe pe calea cunoaşterii intuitive, abia atunci totul capătă culoare şi strălucire, întrucât abia acum s-a ajuns la o saturaţie, la o impregnare cu lumea elementală. Toate acestea pot fi descrise numai din punctul de vedere al cunoaşterii intuitive. Numai atunci când există o bucurie în cultivarea simbolurilor, când se procedează cu răbdare şi perseverenţă pentru formarea organelor aferente se poate resimţi un progres, dar este un drum sigur, deşi la început nu vom vedea decât foarte puţin din lumea spirituală; această cale ne apără însă de iluzii. Pentru cel care va resimţi o bucurie în această muncă lăuntrică, sentimentul de renunţare va dispărea. O astfel de activitate trebuie să fie însoţită de satisfacţie. Răsplata vine abia mai târziu. Dar este un drum sigur, care duce în lumea spirituală, făcând imposibil orice fel de fantezism. Te afli deja în lumea care se află imediat deasupra lumii noastre, dacă ai parcurs drumul gândirii imaginative. Simţământul este ca şi cum ţi-ai fi încorporat în tine o parte din acea lume superioară. Apoi se ajunge treptat la o înţelegere adevărată a acesteia. În acest sens puteţi găsi o schiţă în cartea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? Ceea ce este prezentat acolo este inteligibil şi pentru marele public; la acestea vom mai adăuga astăzi încă ceva.

Pe tot acest traseu am vrut să clarific faptul că ceea ce se află la baza microcosmosuiui – perceperea senzorială, sistemul nervos, creierul – reprezintă simboluri ale macrocosmosului. Am arătat cum trebuie lucrat asupra omului pentru a-l face să evolueze. Acum continuăm acea activitate care odinioară a fost deja făcută pentru noi. Din noi înşine facem să se înalţe omul nostru spiritual: ne autodepăşim prin progresul realizat în evoluţia noastră. Cine îşi ia în serios propria sa formare nu se îndoieşte că o perfecţionare în continuare este posibilă. Şi fiindcă pe treapta sa actuală de dezvoltare omul a ajuns o fiinţă conştientă, va trebui ca, în mod conştient, să-şi ia în propriile mâini şi propăşirea sa. Absolut tot ceea ce am prezentat până acum poate fi exprimat de fiecare într-o deplină conştienţă. Dacă a avut un maestru spiritual, poate renunţa la acesta, nu mai are nevoie de el – cum era în cazul vechilor metode – ca de cineva care să preia ceva de la învăţăcel sau de la care să primească ceva, când discipolul era dependent de învăţător; acest lucru nu mai corespunde nivelului de conştienţă al omului modern. Astăzi se acordă unui maestru spiritual aceeaşi încredere care se acordă unui profesor de matematică, de exemplu. Dacă nu accepti ideea că un profesor ştie mai mult decăt ştii tu însuţi, nu este nevoic să apelezi la el. În acelaşi sens te laşi sub îndrumarea unei călăuze pentru a-ţi da indicaţii, a-ţi sugera simbolurile. Numai aşa se poate vedea la ce poate duce un simbol. Apoi, treptat-treptat, devii propriul tău stăpân numai dacă instrucţiunile respective sunt urmate cu stricteţe, din suflet, precum indicaţiile date de un profesor de matematică. Aceasta constituie chintesenţa noii metode intuitive, care corespnnde în cel mai înalt grad omului independent, în care rolul îndrumătorului se rezumă numai la a da sfaturi cum se poate avansa. Etapele se succed astfel, încât cel ce se iniţiază să parcurgă mereu noi stadii. Pentru timpurile îndepărtate erau necesare alte metode de iniţiere. Pentru omul contemporan, meloda rosacruciană, cunoscută după simbolul cel mai important, este metoda cea mai adecvată şi mai corectă pentru sufletul său. Observăm, aşadar, că pe lângă metodele descrise există şi o metodă modernă anume, care îl călăuzeşte pe om – în modul arătat – spre lumile superioare.

Dacă omul va lucra pas cu pas asupra lui însuşi, va pătrunde, dezvoltându-se, în aceste lumi superioare. Astăzi am schiţat în linii generale ceea ce are omul de făcut pentru a pătrunde în aceste lumi; despre ceea ce devine el şi ce i se revelează vom vorbi mâine.