|
Pentru buna înţelegere a celor pe care urmează să le prezentăm în continuare este bine ca prelegerea de astăzi să o începem observând încă o dată omul în momentul trezirii sale, dar de acastă dată concentrându-ne atenţia asupra a tot ceea ce acţionează din lumea spirituală, ca să spunem aşa, asupra structurii sale. Când se trezeste, are loc un transfer al întregii entităţi sufleteşti a omului din macrocosmosul în care el s-a cufundat în timpul somnului înapoi în microcosmos. Este de înţeles faptul că în starea da conştienţă normală omul este prost informat asupra fenomenelor de interacţiune ale acţiunii propriu-zise care au loc între macrocosmos şi microcosmos. Aşa, de exemplu, de regulă, există părerea că ceea ce numim „Eu“ sălăşluieşte doar în noi, în creierul nostru. Dar dacă ţinem cont de faptul că în timpul somnului omul se află în afara învelişului său trupesc, împreună cu corpul său astral şi cu Eul său, este clar că în timpul nopţii nu trebuie, în nici un caz, să căutăm Eul în limitele pielii noastre, ci acolo unde se află în voia sa, revărsat în sferele Universului, în lumile de care am vorbit, şi anume în lumea elementală, în lumea spirituală şi în cea raţională sau chiar în aceea despre care dorim să discutăm astăzi şi care se situează mai sus, în lumea prototipurilor spirituale ale tuturor lucrurilor. Aşa-zicând, Eul s-a revărsat în imensitatea cosmică, s-a dizolvat în ea şi de aceea reintrarea sa în corp dimineaţa, la trezire, nu trebuie înţeleasă în sensul că Eul s-ar afla acolo undeva şi se strecoară în noi, ci ca un proces de condensare, de adunare; el se tot adună de pe unde s-a răsfirat şi se comprimă din ce în ce mai mult, începând să pătrundă în corpul fizic şi în cel eteric, până când ajunge acolo la o anumită densitatre. Acest fenomen se arată numai unei conştienţe clarvăzătoare. Acest Eu nu pătrunde complet nici în starea de conştienţă din timpul zilei. Pentru conştienţa clarvăzătoare Eul este ceva care, într-un fel anume, se află mereu şi în preajma omului. Eul uman se suprapune doar parţial cu ceea ce percepem ca fiind corpul omenesc fizic. Am putea chiar spune că şi în ceea ce priveşte entitatea sa substanţială Eul se află mereu în preajma noastră. Putem numi aura Eului ceea ce clarvăzătorul vede ca aură-lumină. Omul este permanent învăluit într-un asemenea nor spiritual-substanţial. Eul nu poate fi căutat la întâmplare, într-un loc sau altul, căci el umple spaţiul înconjurător prin această aură-lumină, întreaga aură-Eu a omului. Dimineaţa Eul se adună din toate părţile, din toate entităţile şi realităţile Universului, pe care le-am descris ca fiind lumea raţională, lumea spirituală şi lumea elementală.
Să mai zăbovim puţin asupra pătrunderii Eului în trupul
propriu-zis
al omului şi să percepem totul în jurul nostru: culorile,
sunetele,
impresiile luminoase. De exemplu, dimineaţa ne aruncăm privirea pe o
suprafaţă albastră şi avem ca primă impresie senzorială culoarea
albastră. Cum se face că ne apare culoarea albastră? Conştienţa umană
obişnuită este complet nelămurită asupra felului în care se
petrece
acest lucru. Acest lucru are loc datorită faptului că în timp ce
vine
din macrocosmos, intrând în microcosmos, Eul
întâlneşte un fel de
stavilă care se opune intrării năvalnice a forţelor spirituale, cele pe
care le numim lumea elementală. Este ceva care nu lasă lumea elementală
să pătrundă dintr-o dată în totalitate, ci doar în parte.
Dacă privim o
suprafaţă de culoare albastră pe care o avem în faţa noastră,
înseamnă
că prin ea pătrund aceste forţe, cu excepţa unei anumite părţi a lumii
elementale. Ceea ce este reţinut din lumea elementală este ceea ce
omului îi apare ca o imagine reflectată şi această reflectare
este
culoarea albastră de care am vorbit. Tot ceea ce am descris ca
aparţinând lumii elementale din punct de vedere spiritual, şi
care se
referă la „pământ“, „apă“, „aer“, „foc“, începe să se
reverse; prin
ochi pătrund toate elementele existente în această lume, cu
excepţia
celor pe care le vedem. Percepţia senzorială se produce datorită
faptului că ochiul nostru reţine din lumea elementală lumina, urechea
reţine sunetul, iar restul structurii reţine o parte a căldurii: ceea
ce nu a fost reţinut pătrunde în noi. Am putea în acest fel
să
completăm cele spuse în prelegerile anterioare, că „Ochiul se
formează
la lumină, pentru lumină“, în felul următor: El nu se formează
din ceea
ce se reflectă, ci din ceea ce lasă să treacă şi aceasta constituie o
parte a lumii elementale. Dar se revarsă şi ceva din lumea spirituală,
din toate celelalte lumi. Astfel încât acum putem spune că
toate aceste
forţe izvorăsc, respectiv îşi au originea în lumile
suprasensibile. De
aici reţine ochiul anumite forţe; ceea ce nu se revarsă în noi
înşine,
ceea ce reţine reprezintă suma percepţiilor noastre. Aşadar, vedem ceea
ce nu lăsăm să pătrundă înăuntru. În schimb, ceea ce
permitem să
pătrundă este ceea ce a format organizarea fizică a ochiului. Respingem
unele forţe şi le lăsăm pe altele să pătrundă. Dacă ne privim în
oglindă globul ocular, vedem de asemenea numai ceea ce el nu permite să
treacă. În lumea elementală există aşadar o parte a acelor forţe
care
au format ochiul nostru. Ca urmare putem spune: Forţele lumii
elementale, pe care nu le vedem, şi pe care nu le percepem cu celelalte
simţuri ale noastre, sunt cele care formează simţul văzului, de
asemenea şi celelalte simţuri. Ca fiinţe senzorinle ne-am format din
lumea elementală; lumea pe care o vedem atunci cand suntem capabili să
pătrundem în lumea elementală este lumea care ne formează
simţurile.
Atunci cănd simţul este limitat spre interior, pe peretele posterior
al ochiului se găseşte o a doua oglindă, căci pătrund aici şi alte
forţe, în afara celor reflectate şi care aparţin unei alte lumi.
Atunci
sunt reţinute şi reflectate chiar forţele elementale. Datorită acestui
lucru ele încetează să mai acţioneze şi în spate pătrund
doar forţele
lumii spirituale, forţe care contribuie la formarea nervului nostru
optic. Aşa precum ochiul are un nerv optic, tot astfel şi urechea are
nervul său auditiv, datorită efluviilor din lumea spirituală. Din ea
izvorăsc forţele şi entităţile care compun ansamblul întregului
nostru
sistem nervos. Nervii noştri sunt astfel ordonaţi potrivit legilor care
guvernează în spaţiu lumea planetară, după cum am văzut atunci
când am
considerat planetele ca pe o supraexpresie exterioară pentru ceea ce
acţionează ca realităţi şi entităţi spirituale. Dacă aşa se prezintă
lucrurile, în sensul că asupra nervilor noştri acţionează lumea
spirituală, atunci înseamnă că, în ceea ce priveşte
ritmicitatea, la
baza sistemului nostru nervos trebuie să stea ceva corespunzător
sistemului solar. Sistemul nervos trebuie să fie un sistem solar
intern, căci el este organizat în concordanţă cu lumea celestă.
Ne punem întrebarea firească dacă sistemul nostru nervos se
prezintă, într-adevăr, ca o reflectare a sistemului solar. Ştim
cu
toţii că timpul se reglează dupa poziţia Pământului faţă de
Soare, şi
în decursul anului prin poziţia faţă de cele douăsprezece
constelaţii
zodiacale. Aceasta constituie o împărţire a timpului rezultată
din
legitimitatea proprie cifrei 12, ca cifră care exprimă mişcările
regulate din sistemul solar. Un an are douăsprezece luni, iar lunile
cele mai lungi au treizeci şi una de zile. Toate acestea au rezultat ca
urmare a observării poziţiei corpurilor cereşti unele faţă de
celelalte, existând o anumită corelaţie cu sistemul nostru de
timp.
Cele mai lungi luni au, aşadar, treizeci şi una de zile, altele au
numai treizeci de zile, iar luna februarie are douăzeci şi opt sau
douăzeci şi nouă de zile. Aici avem de-a face cu o anumită
neregularitate: există un motiv bine justificat pentru acest lucru, dar
acum nu ne propunem să ne angajăm într-o asemenea discuţie.
Să încercăm să aducem această ciudată împărţire a
timpului în faţa
sufletului şi să ne întrebăm cum ar trebui să se reflecte
în sistemul
nostru nervos ceea ce acţionează acolo, în Cosmos. Dacă,
într-adevăr,
ceea ce stă la baza marelui Univers constituie şi forţele formative ale
sistemului nostru nervos, înseamnă că acest lucru trebuie să se
oglindească şi în noi: avem doisprezece nervi cranieni şi
treizeci şi
una de perechi de nervi spinali. În acest fel se reflectă
în noi
legităţile cosmice, în nervii spinali şi în cei cranieni.
Existenţa
unei anume neregularităţi se explică prin faptul că omul trebuie să
devină o fiinţă autonomă, independentă de tot ceea ce se
întâmplă în
spaţiul înconjurător. Aşa cum parcurgerea Zodiacului se reglează
în
cele douăsprezece luni în acord cu mersul Soarelui, iar acesta se
reflectă în cei doisprezece nervi ai creierului, tot astfel şi
zilele
unei luni se reglează în funcţie de rotaţia Lunii; ar rezulta, ca
urmare, doar douăzeci şi opt de zile. Care este legătura celor treizeci
şi una de zile ale lunii cu sistemul nervos al omului? Noi avem
în plus
trei perechi de nervi, aşadar în total treizeci şi una de perechi
de
nervi, prin care am devenit independenţi, altfel şi în acest caz
ne-am
afla sub incidenţa numărului 28.
Ajungem acum la cea de a treia parte a reflectării. Sistemul nostru
nervos este clădit de lumea spirituală. La locul de emergenţă a
nervilor la nivelul creierului are lor o nouă reflectare. Aici este
reţinută lumea spirituală şi nu pătrunde decât ceea ce am
învăţat în
lumea raţională. În această lume acţionează forţele ierarhiilor
şi se
clădeşte ceea ce se află în spatele nervilor noştrii, creierul şi
măduva spinării. În creier şi în măduva spinării avem
rezultatul
întregii activităţi care provine, în ultimă instanţă, din
lumea
raţională. Cel care pătrunde clarvăzător în lumea spirituală
găseşte
reprezentările exacte ale prototipurilor de la nivelul sistemului
nervilor creierului şi ai măduvei spinării. Fără să ne putem
împotrivi,
prin noi pătrunde lumea arhetipurilor.
Prin ce putem avea conştienţa unei reprezentări în viaţa
noastră
obişnuită? Prin aceea că o putem reţine. Suntem un produs al lumii
elementale; suntem conştienţi de simţurile noastre prin faptul că
reţinem o parte din lumea elementală. Suntem conştienţi de lumea
spirituală într-un anume fel, dar numai în imagini
reflectate. Suntem
un produs, aşadar, al lumii spirituale, ne dăm seama de nervii noştri
prin faptul că reţinem o parte din lumea spirituală. Ce cunoaşte omul
din lumea elementală? Ceea ce i se reflectă prin simţurile sale:
lumina, sunetele etc. Ce cunoaşte omul din lumea spirituală? Tocmai
ceea ce îi reflectă nervii săi. Ceea ce în mod obişnuit
numim legi ale
naturii nu reprezintă nimic altceva decât o reflectare atenuată a
lumii
spirituale. Ceea ce consideră omul ca fiind raţiunea sa nu constituie
decât o reflectare estompată a lumii raţionale; ceea ce desemnăm
în mod
obişnuit prin intelect nu este decât o reflectare voalată,
palidă, a
lumii raţionale propriu-zise. Ce ar trebui să facem, dacă vrem să
ajungem în situaţia de a vedea mult mai mult decât am
relatat până
acum? Trebuie să fim în măsură de a reţine mult mai mult. Dacă
vrem să
vieţuim în mod conştient influenţa lumii arhetipurilor, atunci va
trebui să putem să reţinem cât mai multe din aceste arhetipuri.
Putem avea organe fizice de simţ numai prin aceea că lăsăm să
pătrundă în noi lumea elementală, pe care apoi o reţinem. Putem
avea un
sistem nervos numai prin aceea că lăsăm să pătrundă în noi lumea
spirituală, pe care apoi o reţinem. Numai pentru aceea s-a format
creierul, forţa raţională din noi, pentru a lăsa să pătrundă în
noi
lumea raţională, pe care să o reţinem. Dacă s-ar forma şi alte organe,
mult mai deosebite, am avea posibilitatea să reţinem în noi o
lume mai
înaltă. Pentru aceasta ar trebui să-i putem ieşi noi în
întâmpinare cu
ceva, aşa cum în creierul nostru noi trimitem ceea ce reţine
lumea
raţională. Prin urmare, omul trebuie să facă ceva pentru a putea obţine
forţele unei lumi mai elevate, dacă doreşte să evolueze pe o treaptă
superioară în adevăratul sens al cuvântului. Pentru aceasta
trebuie să
facă ceva pentru a reţine o lume superioară, care altfel ar trece prin
el. El trebuie să-şi creeze în acest sens un dispozitiv propriu
de
reflectare. În sensul în care omul contemporan poate şi
trebuie să facă
acest lucru, Ştiinţa spirituală creează un dispozitiv care porneşte de
la cunoaşterea imaginativă. Ceea ce cunoaşte omul de regulă este lumea
fizică din jurul său. Dacă vrea să ajungă la trepte superioare ale
cunoaşterii, va trebui să facă ceva pentru a-şi crea şi organele
superioare aferente. El trebuie să-şi aducă în sine o lume
superioară,
la starea de echilibru. Prin urmare, omul trebuie să desfăşoare
în el o
activitate nouă, care să se opună lumii arhetipurilor. Este imposibil
ca omul să ajungă pe trepte superioare ale cunoaşterii
rezumându-se
doar la ceea ce obţine printr-o conştienţă normală. Noua sa activitate
va trebui să se desfăşoare astfel, încât să-i permită să
treacă
printr-o serie de trăiri interioare care nu se înscriu în
categoria
trăirilor obişnuite, ca de exemplu prin reprezentarea a ceea ce numim
rosacruce. Cum se procedează pentru a avea această reprezentare a
rosacrucii ca o trăire interitoară autentică?
Maestrul spiritual, care intenţionează să-şi conducă discipolul
în
lumile superioare îi va spune: Priveşte chiar şi această plantă,
care
creşte din pământ, şi vei vedea cum îi dau tulpina şi
frunzele şi mai
târziu florile. Toate acestea se petrec datorită sevei sale
verzi.
Compară acum această plantă cu un om. Ştim că prin om circulă
sângele,
care este expresia exterioară a pornirilor, dorinţelor şi pasiunilor
sale, prin faptul că omul este o entitate înzestrată cu un Eu.
Omul ne
apare ca o fiinţă mult superioară în comparaţie cu planta. Numai
un
fantezist şi-ar putea imagina că planta trăieşte conştient, că ea poate
să oglindească în interior o impresie. Avem conştienţă nu
datorită
faptului că exercităm o activitate, ci pentru că în interior se
reflectă o impresie. Omul este capabil să aibă reprezentarea interioară
a unei impresii. Într-o anumită privinţă el s-a dezvoltat,
aşadar, la
un nivel superior plantei, dar, pe de altă parte, tocmai datorită
acestui lucru trebuie să ţinem cont şi de micimea sa, adică de
posibilitatea de a se înşela. Planta nu se poate înşela, ea
nu are o
natură superioară şi alta inferioară, ea nu are, conform unei naturi
inferioare, porniri şi dorinţe degradante; ca fiinţă pământeană,
omul
are ceva din domeniul cel mai de jos, precum şi o umbră a domeniului
celui mai înalt; de aceea am putea vorbi despre o puritate a
plantei în
antiteză cu pornirile, dorinţele şi pasiunile omului. Omul, prin
sângele său, a devenit o entitate care s-a ridicat conştient pe o
treaptă superioară în comparaţie cu planta, totodată însă a
şi regresat
într-un fel de degradare. Omul va trebui prin el însuşi să
obţină ceea
ce are în plus planta şi să devină stăpân pe săngele său,
pe pornirile,
dorinţele şi pasiunile sale. Va ajunge la acest stadiu atunci
când,
datorită naturii sale superioare, va reputa victora asupra naturii sale
inferioare, când sângele său roşu va deveni tot atât
de inocent ca şi
seva care se roşeşte în trandafirul roşu. Acesta este un simbol
pentru
ceea ce trebuie să devină omul atunci când ajunge stăpân
asupra naturii
sale josnice. Privim trandafirul ca pe un simbol, ca pe un ideal pentru
sângele purificat. Şi dacă apoi împreunăm trandafirul cu
crucea de
lemn, neagră, cu ceea ce mai rămâne din plantă, după ce ea moare,
atunci rosacrucea devine un simbol al biruinţei omului, al victoriei
naturii sale superioare asupra celei inferioare. În crucea de
lemn
neagră avem simbolul naturii inferioare învinse, în
trandafiri simbolul
evoluţiei naturii superioare a omului. Aşadar, rosacrucea reprezintă
simbolul dezvoltării omului în Univers: nu avem în faţa
noastră o
noţiune abstractă, ci ea reprezintă o trăire, o simţire pe care o putem
contempla.
Acest lucru vrea să arate că omul poate avea reprezentări cărora nu
le corespunde nimic exterior. Cine ar vrea să rămână numai
în sfera
conştienţei normale, unde reprezentările se referă permanent la ceva
exterior, acela ar spune că trebuie să fii un mare fantezist, că
reprezentările nu sunt autentice atunci când nu înfăţisează
ceva
exterior. Dar tocmai despre acest lucru este vorba, anume că dorim să
ne dezvoltăm în suflet o facultate, o aptitudine care nu există
în
conştienţa noastră normală şi că tindem spre o activitate în baza
căreia să elaborăm în noi reprezentări care se află într-o
anumită
relaţie cu lumea exterioară, dar care totuşi nu sunt ca aceasta.
Rosacrucea se află într-o anumită relaţie cu lumea exterioară,
dar
felul în care se constituie această relaţie este creaţia noastră
proprie. Cu sentimente însufleţite plăsmuim rosacrucea în
propria
noastră reprezentare.
Pentru a ne înţelege pe deplin, doresc să mai prezint şi un
alt
simbol sufletesc. Să urmărim viaţa obişnuită a unui om, aşa cum
îşi
trăieşte el zilele vieţii sale obişnuite. Întâlnim
alternanţa zi-noapte
şi trezire-culcare. În timpul zilei există o serie de trăiri,
în timpul
nopţii, fără participarea noastră conştientă, sunt extrase forţe din
lumea spirituală. Trăirile din timpul nopţii se petrec în
subconştient.
Dacă uneori, în scopul de a ne cunoaşte, facem un popas în
sinea
noastră, se întâmplă să ne întrebăm: Ce se
întâmplă cu evoluţia ta? Mai
avansezi? A constituit oare pentru tine trăirea fiecărui eveniment al
zilei un imbold care să te mobilizeze să faci un pas înainte? Are
omul
motive să fie multumit că zilnic face paşi mărunţi în acest sens,
în
vreme ce ziua are o serie de trăiri, iar în timpul nopţii
primeşte
forţe revigoratoare? Fiecare zi trebuie trăită intens pentru ca
într-adevăr să te maturizezi puţin. Dacă ne întrebăm care
este cota
zilnică de maturizare, vom ajunge la concluzia că avansarea zilnică a
Eului nostru este destul de lentă, deşi suntem martorii multor trăiri.
Dacă privim retrospectiv asupra celei mai favorabile perioade a vieţii
noastre, copilăria, vom constata ce progrese uluitoare face copilul
în
raport cu viaţa sa ulterioară. Un călător în jurul
pământului nu
asimilează prin călătoria sa atât de multe câte
învaţă un copil de la
doica sa.
Mersul ascendent al Eului poate fi reprezentat grafic printr-o linie
şerpuită (vezi desenul). Linia verticală în jurul căreia se
răsuceşte
linia şerpuită reprezintă progresul înregistrat; linia şerpuită
redă
trăirile din timpul zilei, linia punctată redă trăirile din timpul
nopţii. Avem, iată, în faţa noastră un simbol pentru viaţa umană.
Ne putem imagina tot felul de simboluri, începând de la
cele mai
simple şi până 1a cele mai complicate. Un simbol simplu ar putea
fi şi
următorul: Să ne imaginăm cum creşte o plantă, de la faza de
încolţire,
cum se dezvoltă şi îi dau frunzele şi pănă la formarea fructelor,
cum
apoi se îndreaptă spre uscare şi să ne imaginăm un simbol pe tot
acest
parcurs, de la ivirea primului mugur şi până la uscarea ei.
În
rosacruce mai există un simbol al evoluţiei omului, de la o fiinţă
inferioară către una superioară, în bagheta lui Mercur, un simbol
al
trăirilor diurne şi al celor nocturne, ca şi al evoluţiei Eului. Ne
putem imagina tot felul de simboluri. Ele nu reflectă nimic exterior,
dar atunci când ne cufundăm în sinea noastră,
lâsăndu-ne în voia lor,
ne obişnuim sufletul cu o activitate pe care nu am mai făcut-o
până
atunci. Totalitatea acestor activităţi formează un produs de forţe
interioare care pot reţine lumea arhetipurilor.
Simbolurile nu trebuie neapărat să fie doar imagini; ele pot fi şi
cuvinte. În doar câteva cuvinte pot fi sintetizate
adevăruri
universale. Dacă adevărurile universale sunt comprimate în fraze
sugestive, obţinem o forţă prin care putem da substanţialitate
sufletului nostru. Printr-o asemenea lucrare asupra sieşi omul clădeşte
conştient, ceea ce de altfel a făcut şi lumea exterioară fără concursul
său, înzestrându-l cu creierul care s-a format în
lumea raţională etc.
El însuşi îşi modelează organele, mai presus de creierul
său, organe
care nu sunt vizibile, întrucât se află deasupra a ceea ce
este fizic.
Aşa cum din lumea elementală se formează ochiul, din lumea mentală se
formează nervii, din cea raţională se formează creierul, tot astfel şi
din lumea arhetipurilor se formează organe spirituale superioare, care
încet-încet ne dau posibilitatea să pătrundem în
aceste lumi elevate şi
să le percepem. Aceste organe de percepere superioară apar ca o
plăsmuire florală spirituală, iată de ce ele se numesc flori de lotus,
sau roţi spirituale, sau chakram.
Aşa se face că celor care practică asemenea exerciţii li se deschid
organe noi, de exemplu le apare în frunte un semn de forma unei
roţi,
sau în formă de floare, o floare de lotus cu două frunze. Acesta
este
un organ senzorial spiritual. Aşa cum există un organ senzorial fizic,
prin care conştientizăm lumea din jurul nostru, tot astfel există şi
organe senzoriale spirituale pentru a ne conştientiza lumea raţională,
care nu poate fi văzută cu ochii fizici obişnuiţi. Aceste flori de
lotus sunt forţele germinative şi sistemul de forţe care lăstăresc din
sufletul omului.
Un al doilea asemenea organ se poate forma în regiunea
laringelui,
un altul în regiunea inimii. Asemenea organe de percepţie
spirituală
creezi continuu, dacă te laşi pătruns şi mereu repătruns, cu răbdare şi
în mod energic, de asemenea reprezentări care nu sunt simple
reprezentări exterioare, dar acţionează asupra sufletului, creând
forţe
care înfruntă arhelipurile.
Nu este suficient doar atât. Un clarvăzător poate vedea
în om aceste
organe senzoriale superioare. Dar pentru aceasta ele trebuie mai
întâi
să se fi dezvoltat atât încât să poată fi văzute.
Până acum ele s-au
format într-o lume mult mai elevată decât lumile din care
provenim noi.
Urmează în continuare pregătirea pentru percepţia propriu-zisă.
Cel
care dobândeşte gândire imaginativă şi este conştient că a
realizat
ceva ştie că se îndreaptă spre o etapă mult mai dificilă, aceea a
muncii asupra sufletului. Prima etapă constă în imaginarea şi
exersarea
cât mai multor reprezentări simbolice – care pot fi date
corespunzător
cu fiecare individualitate –, aşa încât, cu răbdare şi
perseverenţă, să
se poată dezvolta organele senzoriale superioare. Îndată ce ai
dobândit
o oarecare iscusinţă în imaginarea unur asemenea simboluri, după
ce
ţi-ai activat gândirea în felul arătat, prin meditaţii şi
concentrare,
după ce ai obţinut, prin această gândire activată, tabloul
imaginat,
este necesar să îndepărtezi, să ştergi cu toată energia din
conştienţă
asemenea imagini şi să nu mai iei în considerare decât ceea
ce au creat
ele. Când am conceput rosacrucea, am avut multe lucruri în
vedere, şi
abia apoi ne-am imaginat acest simbol. Să lăsăm deoparte acest simbol
şi să ne concentrăm asupra efortului depus la construirea simbolului,
făcând abstracţie de produs. Ne dedicăm în exclusivitate
activităţii de
creare a simbolurilor, întrebându-ne: Cum ai reuşit aşa
ceva?
Majoritatea oamenilor trebuie să facă multe, multe încercări
pentru a
putea trece de la simbol la activitatea creatoare de simboluri, iar
acest lucru va dura mult timp. Vor trebui create nenumărate simboluri,
până să le poţi abandona deliberat, să reuşeşti să vieţuieşti
ceva care
este activitate creatoare de simboluri. Dacă ai exersat asiduu, timp
îndelungat,
aşa încât să simţi lăuntric un clocot, un tumult,
înseamnă că s-a făcut
deja un pas înainte. Se ajunge, de fapt, la momentul în
care nu numai
că se deschid organe de simţ superioare, de genul florii de lotus, dar
apare ca o străfulgerare ceva cu totul nou, de care nu am avut
până
acum nici un fel de presimţire, când începe să ni se
reveleze lumea
spirituală şi căpătăm un nou orizont. Abia acum avem o vieţuire
adevărată a lumii spirituale exterioare, abia acum o experimentăm cu
adevărat.
După ce am depăşit aceste faze, conştienţa nu va înceta
în momentul
adormirii. Prin aceasta apare posibilitatea de a reţine, de a capta mai
mult. În continuare se vieţuieşte în felul următor: lumea
înconjurătoare, obişnuită, rămâne în urmă; acum se
creează în
continuare simboluri; apoi în faţă apare întunericul. Dar
conştienţa nu
se întrerupe, ci ea este clocolitoare, tumultuoasă, datorită
propriei
sale activităţi. Anterior reţinusem lumea arhetipurilor, acum reţinem
lumea raţională, dar în sens invers, din partea opusă. Acum se
reţine
ceea ce de obicei pătrunde în interior. Înainte, se vedea
numai umbra
lumii raţionale în activitatea proprie; acum o vedem din partea
opusă:
vedem entităţile pe care le-am numit ierarhii. Încet-încet
totul se
însufleţeşte. Acesta este pasul următor care trebuie făcut. Dar
aceasta
nu este totul. Un alt pas constă în a renunţa şi la această
activitate,
ceea ce va dura mult mai mult. Vom constata noi înşine ce greu se
realizează acest lucru; căci regula constă în faptul că omul
adoarme cu
adevărat sau ajunge într-o stare asemănătoare somnului atunci
când nu
mai este de loc conştient. Dacă va mai păstra totuşi ceva din ea,
atunci înseamnă că a ajuns într-un moment în care
reţine nu numai lumea
raţională, dar şi lumea spirituală din sens opus. Atunci vede
realităţile şi entităţile spirituale. În timp ce cunoaşterea
anterioară, la care ajunsesem în faza de a renunţa la simboluri,
se
numeşte cunoaştere inspirată, faza următoare, în care se
întrerupe şi
propria activitate, se numeşte cunoaştere intuitivă. Abia când ai
conştienţa golită, abia atunci înţelegi cum se corelează
lucrurile în
lumea spirituală, abia atunci vezi entităţile care vieţuiesc în
realităţile naturii şi în legităţile naturii, obţinând
imaginea
autentică a acestei lumi.
Am parcurs un traseu al cunoaşterii noii evoluţii spirituale. Aici
se realizează ceva. Această metodă dezvoltă, în primul
rând, organele
de care are nevoie omul, aşa încât cunoaşterea imaginativă
şi cea
intuitivă să-l conducă în lumea spirituală, în care poate
arunca o
privire. Ajuns la această cunoaştere intuitivă, va putea să se
integreze şi în lumea elementală, anume într-un asemenea
chip încât să
nu pătrundă nepregătit, ci, dimpotrivă, ea prezentându-i-se ca un
punct
terminus. Pentru marea majoritate a oamenilor, acesta este un drum greu
de parcurs din toate punctele de vedere, întrucât cere o
mare abnegaţie
şi perseverenţă. În primul rând este nevoie ca omul să
persevereze în a
exersa cât mai multe simboluri şi să aştepte apariţia organelor
de
percepţie, altminteri nu i se revelează nimic. De cele mai multe ori
oamenii nu aleg un drum sigur, ci înainte de toate ei vor să vadă
cât
mai curând ceva, să aibă repede un succes. Dar la aceasta se
ajunge
numai printr-o anumită renunţare la sine. Întâi de toate
trebuie lucrat
mult timp asupra sinei proprii, pentru ca astfel,
încet-încet, să se
poată pătrunde în lumile superioare; ceea ce se percepe din lumea
raţională şi din cea spirituală este la început ceva cu totul
estompat.
Abia apoi, după ce se revine din lumea raţională şi din cea spirituală
în cea elementală, când se obţin în continuare
rezultate şi se ajunge
mai departe pe calea cunoaşterii intuitive, abia atunci totul capătă
culoare şi strălucire, întrucât abia acum s-a ajuns la o
saturaţie, la
o impregnare cu lumea elementală. Toate acestea pot fi descrise numai
din punctul de vedere al cunoaşterii intuitive. Numai atunci când
există o bucurie în cultivarea simbolurilor, când se
procedează cu
răbdare şi perseverenţă pentru formarea organelor aferente se poate
resimţi un progres, dar este un drum sigur, deşi la început nu
vom
vedea decât foarte puţin din lumea spirituală; această cale ne
apără
însă de iluzii. Pentru cel care va resimţi o bucurie în
această muncă
lăuntrică, sentimentul de renunţare va dispărea. O astfel de activitate
trebuie să fie însoţită de satisfacţie. Răsplata vine abia mai
târziu.
Dar este un drum sigur, care duce în lumea spirituală,
făcând imposibil
orice fel de fantezism. Te afli deja în lumea care se află
imediat
deasupra lumii noastre, dacă ai parcurs drumul gândirii
imaginative.
Simţământul este ca şi cum ţi-ai fi încorporat în
tine o parte din acea
lume superioară. Apoi se ajunge treptat la o înţelegere adevărată
a
acesteia. În acest sens puteţi găsi o schiţă în cartea Cum se dobândesc
cunoştinţele despre lumile superioare? Ceea ce este prezentat
acolo este inteligibil şi pentru marele public; la acestea vom mai
adăuga astăzi încă ceva.
Pe tot acest traseu am vrut să clarific faptul că ceea ce se află la
baza microcosmosuiui – perceperea senzorială, sistemul nervos, creierul
– reprezintă simboluri ale macrocosmosului. Am arătat cum trebuie
lucrat asupra omului pentru a-l face să evolueze. Acum continuăm acea
activitate care odinioară a fost deja făcută pentru noi. Din noi
înşine
facem să se înalţe omul nostru spiritual: ne autodepăşim prin
progresul
realizat în evoluţia noastră. Cine îşi ia în serios
propria sa formare
nu se îndoieşte că o perfecţionare în continuare este
posibilă. Şi
fiindcă pe treapta sa actuală de dezvoltare omul a ajuns o fiinţă
conştientă, va trebui ca, în mod conştient, să-şi ia în
propriile mâini
şi propăşirea sa. Absolut tot ceea ce am prezentat până acum
poate fi
exprimat de fiecare într-o deplină conştienţă. Dacă a avut un
maestru
spiritual, poate renunţa la acesta, nu mai are nevoie de el – cum era
în cazul vechilor metode – ca de cineva care să preia ceva de la
învăţăcel sau de la care să primească ceva, când discipolul
era
dependent de învăţător; acest lucru nu mai corespunde nivelului
de
conştienţă al omului modern. Astăzi se acordă unui maestru spiritual
aceeaşi încredere care se acordă unui profesor de matematică, de
exemplu. Dacă nu accepti ideea că un profesor ştie mai mult decăt ştii
tu însuţi, nu este nevoic să apelezi la el. În acelaşi sens
te laşi sub
îndrumarea unei călăuze pentru a-ţi da indicaţii, a-ţi sugera
simbolurile. Numai aşa se poate vedea la ce poate duce un simbol. Apoi,
treptat-treptat, devii propriul tău stăpân numai dacă
instrucţiunile
respective sunt urmate cu stricteţe, din suflet, precum indicaţiile
date de un profesor de matematică. Aceasta constituie chintesenţa noii
metode intuitive, care corespnnde în cel mai înalt grad
omului
independent, în care rolul îndrumătorului se rezumă numai
la a da
sfaturi cum se poate avansa. Etapele se succed astfel,
încât cel ce se
iniţiază să parcurgă mereu noi stadii. Pentru timpurile
îndepărtate
erau necesare alte metode de iniţiere. Pentru omul contemporan, meloda
rosacruciană, cunoscută după simbolul cel mai important, este metoda
cea mai adecvată şi mai corectă pentru sufletul său. Observăm, aşadar,
că pe lângă metodele descrise există şi o metodă modernă anume,
care îl
călăuzeşte pe om – în modul arătat – spre lumile superioare.
Dacă omul va lucra pas cu pas asupra lui însuşi, va pătrunde,
dezvoltându-se, în aceste lumi superioare. Astăzi am
schiţat în linii
generale ceea ce are omul de făcut pentru a pătrunde în aceste
lumi;
despre ceea ce devine el şi ce i se revelează vom vorbi mâine.
