Rudolf Steiner

MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS

GA 119

CUVÂNT ÎNAINTE

Există adevăruri care trebuie să fie rostite înainte ca ele să poată fi pe deplin înţelese de toată lumea, pentru ca forţa lor intrinsecă să creeze mai întâi terenul spiritual propice în care aceste adevăruri să poată răsări cândva. Ele se fixează mai întâi în suflet ca nişte germeni, dezvoltându-se în subconştient precum un organism viu, pentru ca apoi, la momentul oportun, să pătrundă în viaţă ca o ccapacitate sufletească trează. Marile adevăruri trebuie să fie gândite mai întâi. prelucrate şi verificate de către marile spitite alese, înainte ca ele aă pătrundă în marea masă. Abia apoi, la vremea potrivită, când vechile adevăruri şi tipare devin desuete şi depăşite, vine şi momentul ca ele să fie aduse la cunoştinţă celor mulţi. Acest drum al evoluţiei stă la baza apariţiei oricărei forme noi a concepţiilor despre lume. Tot ceea ce a adus cultura cu ea până la acel moment s-a epuizat. Un neam obosit apune. Dar undeva, într-un ungher, există impulsuri noi, care aduc o adiere intelectuală mai însufleţită; de această adiere sunt cuprinse la început cercuri mai restrânse, care treptat încep să crească simţitor, încât foarte curând glasul celor care solicită explicaţii ale unor probleme spirituale nu mai poate fi acoperit. Starea de spirit pustiitoare a îndoielilor agnostice cedează. Treptat locul stării de pasivitate interioară este preluat de convingere, de încredere. Vechile dogme ale credinţei şi ştiinţei sunt privite acum într-o altă lumină, nucleul lor fiinţial licăreşte din deşertăciunea definiţiilor aride. Noile cunoştinţe acumulate se desprind din lupta cu formulele anchilozate devenite neviabile. În acest chip are loc depăşirea stării de stagnare, sufletul se află din nou ancorat în starea sa originară, iar conţinuturile veşnic adevărate ale religiilor, împreună cu geneza miturilor şi simbolurilor care stau la baza lor sunt salvate pentru umanitate. Această transsubstanţiere de la moarte la viaţă reprezintă una dintre cele mai binecuvântate cuceriri ale existenţei umane. Ea se datorează influenţei acelor vestitori de adevăruri care au renunţat la propria existenţă, pusă în slujba umanităţii, devenind sprijinul ei de nădejde, atunci când totul pare să se năruie.

Această aducere la suprafaţă a adevărurilor ascunse în izvoarele veşnice ale existenţei – şi vestirea lor – devine o necesitate istorică, la cumpăna marilor perioade istorice, cănd marile culturi dispar şi izbucneşte în mod haotic şi impetuos din străfundul sufletelor cu împetuozitate un nou impuls dornic să cucerească noi aptitudini pentru umanitate. Şi acum ne aflăm într-un asemenea moment de cotitură istorică. Poate mai mult ca oricând, tot mai multe din vechile valori s-au prăbuşit. Dar ele pot reînvia într-o formă nouă, precum pasărea Phoenix din propria-i cenuşă, dacă experimentul unei asemenea prăbuşiri spirituale şi materiale, de genul celei trăite de umanitate în primele decenii ale acestui secol, va deveni din temelie o forţă transformatoare; pentru a apela la un vechi simbol spunem: cenuşa distruge şi, în procesul arderii, noile cunoştinţe se prefac într-un act devoinţă. Doar astfel poate să se ivească noua făclie din tenebrete Universului.

Contra afirmării noilor mari adevăruri se ridică nu numai oameni ale căror sfere de interese sunt periclitate, dar se opun şi forţele şi puterile universale retrograde de orice fel ar fi ele. Tocmai prin faptul că ele determină apariţia urii şi respingerea lor sunt constructive şi viabile; uneori chiar şi cei care sunt însetaţi de cunoaştere trec la început indiferenţi pe lângă ele, tocmai pentru că nu sunt deocamdată în stare să pătrundă în profunzimea lor. Dar adevărul aşteaptă parcă să-i acordăm atenţia necesară, face în aşa fel ca puterea sa curativă şi ordonatoare să acţioneze în linişte asupra stării noastre spirituale latente, semiconştiente, pricinuind posibile frământări şi dureri, asemenea acţiunii razelor solare care pătrund în organul vederii. Într-un chip asemănător dobândim şi organele vederii spirituale, care ne fac capabili să suportăm puterea strălucitoare a înrâuririlor spirituale. Ca şi orbiţi ne retragem mai întâi, până când învingem teama, pentru ca apoi să ne simţim ca nişte nou-născuţi. În aceste momente, cu smerenie şi prin autocunoaştere, învăţăm să respectăm căile înţelepte ale Providenţei şi să admitem cu recunoştinţă că la momentul oportun ne-a trimis acele călăuze, acei mesageri care clădesc noul din vechi, dispuse să coboare în sufletul nostru spre a ne oferi darul lor. Abia acum vom înţelege de ce aceste spirite alese, în ciuda zeflemelei şi a dispreţului la care au fost supuse, şi-au asumat de bunăvoie o asemenea grea povară. Dragostra faţă de oameni şi acea voinţă contopită cu voia Domnului le-au transformat spiritul de sacrificiu într-o îndatorire a iubirii înţeleasă de la sine. Făuritorul viitorului trebuie oricând să fie dispus să se jertfească pe sine cu bucurie, căci numai propriul act de voinţă îl face capabil să suporte cu resemnare forţele demonice care se ivesc la tot pasul, pe neaşteptate, stând la pândă să-i distrugă opera. El este, de fapt, un neînţeles, deoarece, faţă de ceilalţi, trăieşte în avans o treaptă viitoare a omenirii. El trebuie să rămână un însingurat, cu toată stima care i se acordă. Marile adevăruri pe care le are de transmis vor trebui prezentate mai întâi ca atare, pentru ca treptat judecata sufletească şi puterea de gândire să se poată apoi dezvolta spre a le prelua. Paralel cu drumul de calvar al învăţătorului merge şi drumul încercărilor omenirii, chemate spre un nou progres spiritual, care nu poate fi cucerit decât prin forţa purificatoare a suferinţei, realizând pătrunderea în sfere superioare ale cunoaşterii.

În pragul marilor prefaceri la care asistăm, Rudolf Steiner a rostit acele mari adevăruri ale vieţii spirituale pentru care mai întâi a fost ignorat, apoi calomniat şi persiflat. Dar el a suportat toate acestea cu stoicism, chiar cu o anumită înţelegere, demnă de toată admiraţia, dar şi cu o bucurie, din toată inima, petru tot ceea ce survenea cu un minimum de pozitivitate, în sensul unei acţionări pentru bine şi în mod creator pentru introducerea progresului în viaţa activă. Războiul mondial a zădărnicit speranţa că omenirea ar putea fi salvată de la un experiment fatal, iar consecinţele devastatoare ale acestuia s-au aşternut ca umbre grele pe elanul său creator. Cu toate acestea Rudolf Steiner nu şi-a găsit nicicând odihna, imboldul inimii sale era acela de a se şti de folos în orice împrejurare, acolo unde sfatul şi prezenţa sa erau solicitate, chiar dacă trebuia să accepte că forţele umane nu erau pe măsura marilor exigenţe ale timpului.

Soarte Europei era pecetluită şi efectele urmau să se arate din plin. Dar cercetătorul spiritual ia în calcul viitorul, cerinţele destinului, suferinţele multor popoare. El ţine seama de vieţile pământene care se reîntorc ciclic.

În toate acestea se află chezăşia pentru tot ce a fost sădit în suflete ca un germene care va răsări totuşi, cândva, trăindu-şi reînvierea. Suferinţa nesfârşită, răsturnările dureroase aduse de războiul mondial şi urmările sale devastatoare asupra omenirii vor face să renască o forţă în suflete, un fel de predispoziţie de a birui, de a raţiona cutezător.

„Din curajul luptătorilor,
Din sângele vărsat în bătălii,
Din durerea celor părăsiţi,
Din faptele de jertfă ale poporului
Va creşte fructul spiritului,
Călăuzind conştient sufletele
Spre împărăţia spiritelor.“

Astfel sunau cuvintele cu care Rudolf Steiner îşi începea sau îşi încheia de fiecare dată prelegerile sale din timpul războiului mondial.

În conferinţele cuprinse în acest volum, care au fost ţinute la Viena cu câţiva ani înainte de primul război mondial, Rudolf Steiner îşi fixase drept scop să clarifice dintr-un alt unghi acele cunoştinţe ale căror descrieri le găsim în cărţile sale. De această dată a dorit să aleagă drumul trăirilor nemijlocite, să apeleze la gândirea inimii, care nu trebuie nicidecum să lipsească din baza gândirii raţionale, de care ar trebui să fie ea însăşi pătrunsă, dar care trebuie să fie considerată totuşi ca o etapă superioară a viitorului, gândirea noastră de acum fiind doar o treaptă preliminară. Sesizarea nemijlocită a adevărului va înlocui la un moment dat ceea ce apare astăzi deja la mulţi oameni ca un sentiment sigur al adevărului.

Fiecare mistică are la baza sa impresii primite din lumea spirituală, dobândite prin trăiri nemijlocite şi care sunt receptate de gândirea inimii sub forma unor imagini sau idei. Pentru redarea unor asemenea trăiri s-a folosit mai de mult un limbaj metaforic, a cărui nuanţă acţiona puternic asupra sentimentului. În vremurile noastre trebuie adoptată cale explicaţiilor logice, pentru ca rezultatele astfel obţinute să poată fi transmise mai departe oamenilor într-un chip inteligibil. Imperativul ca acestea să găsească astăzi drumul spre sufletele gânditoare constituie o necesitate, întrucât şi forţele cosmice se epuizează şi trebuie să fie înlocuite cu altele noi. Aşa cum odinioară în adâncul omului s-a trezit vocea conştiinţei, care anterior nu-i era cunoscută în această formă, tot astfel vor ieşi la iveală şi alte aptitudini, alte facultăţi încă nebănuite. Lumina din inima omului va trebui să se reverse spre lumina cosmică pentru ca sursa să nu se epuizeze.

Ca scop imediat al Ştiinţei spirituale întemeiate de el, Rudolf Steiner şi-a propus să răspândească cunoştinţele în rândul oamenilor, considerând că obigaţia generaţiei sale este aceea de a colabora la devenirea lumii, căci în caz contrar ar însemna să aibă loc o pustiire a vieţii.

O dată cu asumarea conştientă a propriei evoluţii, omul continuă acea activitate pe care până atunci au desfăşurat-o, în propria sa fiinţă, forţele spirituale. În timpurile străvechi, oameni izolaţi îndeplineau această misiune în cadrul lăcaşului de cult, ca pe o anticipare, şi prin aceasta ca pe o înlesnire viitoare a ceea ce va deveni cândva condiţia umană în general. Prin reguli rigide, supunere coercitivă şi suprimarea propriei voinţe s-a împlinit ceea ce în cadrul esotericii creştine s-a transformat mai degrabă într-o trăire interioară a sentimentelor, decât într-o moştenire a lui Christos, dar care acum trebuie să cuprindă din ce în ce mai mult sfera autonomă a voinţei omului care are nevoie de îndrumarea mentorului, dar care în îndrumător nu mai are decât un prieten care îl sfătuieşte. Aceasta este metoda şcolii rosicruciene,  care este corespunzătoare timpurilor moderne şi care ia în considerare facultăţile intelectuale şi nevoia de libertate a individului. Ea trebuie să vegheze ca elevul să lucreze în primul rând la desăvârşirea lui morală; ea vede în autocunoaştere o chemare la autoperfecţionare.

Esoterismul creştin reprezintă reunirea a ceea ce în vechile misterii păgâne se poate separa în calea cufundării în sine şi aceea a înălţării extatice în Univers. În timp ce la misticii sentimentului din Evul Mediu şi timpurilor moderne care se anunţau întâlnim un fel de continuare a drumului parcurs de vechiul aspirant la iniţiere egiptean şi de cel palestinian, la metoda rosicruciană se mai pot găsi, într-un mod deosebit de pregnant, punctele de convergenţă cu vechile misterii nordice, care îşi orientau discipolii spre vieţuirea macrocosmosului şi a ciclului anual, cu diferenţierile atât de accentuate care caracterizează cele patru anotimpuri. În aforismele Calendarului sufletesc de Rudolf Steiner întâlnim participarea la trăirea acestui ciclu al întregii naturi adus într-un chip minunat la forţele de cunoaştere ale sufletului modern. Purtat de gânduri limpezi cum este cristalul, Eul, care datorită intensităţii manifestărilor cosmice era aproape anihilat şi avea nevoie de o fortificare din partea altor Euri, poate printr-o vieţuire plină de simţire să se perceapă în sine şi în Cosmos. Aici ne este dată o coborâre a trăirii macrocosmice, o pătrundere a naturii preschimbată într-o activitate a sufletului, carc ne conduce spre o devenire conştientă aprofundată şi spre o menţinere a Eului. Este exact ceea ce şi-a propus Rudolf Steiner drept sarcină prin ciclul de conferinţe ţinute la Viena şi cuprins în această carte ca indirect, prin lumea ideilor, să stârnească sentimente şi dispoziţii; aceasta s-a petrecut în forma cea mai autentică în aforismele din Calendarul sufletesc. Cu adevărat ele ne unesc cu universul spiritual.

Descrierii acestor două căi de iniţiere, a celei orientale şi a celei nordice, şi implicării tuturor cuceririIor obţinute de gândirea raţională greacă a timpurilor mai recente, care au contribuit la ascuţirea stării de conştienţă, le datorăm imaginea grandioasă a Cosmosului, ale cărui frutmuseţe şi consistenţă îmbogăţesc în acelaşi timp mintea şi inima, aducându-le într-o stare de rezonanţă. Se putea cumva ca tabloul minunat al Soarelui, ca inimă a sistemului lumii noastre şi ca punct central al revărsărilor forţelor spirituale planetare, a căror reprezentare microcosmică este dată de circulaţia sanguină, să nu ne încălzească şi nici să nu ne entuziasmeze? Această lucrare abundă în imagini care răspandesc viaţă.

Descriindu-ne căile esoterismului occidental şi arătându-ne ce trebuia acesta să devină pentru timpurile prezente în procesul său transformator, s-a recurs la o terminologie specifică, care diferă întrucâtva de cea folosită în alte locuri. Rudolf Steiner a dorit mereu să contribuie la mobilitatea noţiunilor: nu trebuie să se introducă un cuvânt acolo unde lipsesc concepte. Dacă la început, pentru a înlesni auditorilur săi să-l urmărească şi să-l înţeleagă, a păstrat expresiile împrumutate din filosofia indiană, care le erau mai familiare, cu timpul a trecut la alte forme şi denumiri ale lucrurilor şi fenomenelor din lumea spirituală, definindu-le potrivit necesităţii de a caracteriza lucrurile mai mult din interior şi de a le adapta manierei moderne de formare a noţiunilor. El stabilea denumirile în funcţie de punctele de vedere din care rezultaseră descrierile sale, punându-le în evidenţă în cele mai diferite moduri. Pentru orientarea cititorului, prezentăm aici o succintă sinteză a diferitelor denumiri echivalente pentru domenii cosmice sau pentru stările de conştienţă.

Lumea astrală ar mai putea fi denumită şi lumea sufletelor, iar cea devakhanică şi lume a spiritului. Pentru planul Nirvana, limbile europene nu pot încă avea o denumire corespunzătoare, dacă vor să fie sincere.

Preluăm din lucrarea Cursul vieţii mele de Rudolf Steiner următorul pasaj, care poate sluji drept călăuză pentru editarea acelor prelegeri care au apărut – la solicitarea expresă a membrilor Societăţii Antroposofice – mai întâi ca ediţii destinate unui cerc restrâns, date apoi publicităţii şi devenind accesibile sub forma acestei cărţi:

„Cine vrea să-mi urmărească frământările lăuntrice şi eforturile depuse în vederea aducerii antroposofiei în conştienţa zilelor noastre trebuie să o facă în baza lucrărilor generale publicate. Acolo am discutat tot ceea ce constituia strădania epocii spre cunoaştere. Acolo am consemnat ceea ce prindea din ce în ce mai mult contur în «vederea spirituală» şi care a devenit edificiul antroposofiei, deşi în multe privinţe într-o formă imperfectă.

Pe lângă obligaţia pe care o aveam, de a construi «antroposofia» şi de a sluji ceea ce rezultă atunci câmd trebuie să faci comunicări din lumea spirituală lumii intelectuale actuale, apărea şi aceea de a veni în întămpinarea a ceea ce s-a manifestat ca necesitate sufletească, ca dor spiritual din partea membrilor Societăţii, în calitatea lor de membri dornici de cunoaşterea spirituală.

A existat înainte de toate cerinţa imperioasă de a prezenta Evangheliile şi conţinutul Bibliei în lumina învăţăturilor şi a ceea ce se dovedise a fi antroposofia. Se cerea audierea unor cursuri despre aceste revelaţii date omenirii.

În timp ce se ţineau aceste prelegeri în cadrul Societăţii Antroposofice, a mai survenit ceva. La aceste conferinţe participau doar membrii Societăţii. Ei erau deja familiarizaţi cu noţiunile elementare antroposofice şi se putea vorbi cu ei ca şi cu cei avansaţi în materie. Acest fapt mi-a oferit posibilitatea dezvăluirii unor aspecte imposibil de a fi abordate într-o lucrare destinată publicului larg.

În aceste cercuri restrânse puteam vorbi despre anumite lucruri într-un mod pe care, dacă s-ar fi pus problema publicării lor, cu siguranţă că ar fi trebuit să le concep diferit.

În privinţa sursei de inspiraţie, există realmente un dualism între scrierile destinate marelui public şi cele cu caracter particular, în sensul că nu au aceeaşi provenienţă. Totalitatea cărţilor publicate este rezultatul propriitor mele frământări şi căutări; la volumele care cuprind conferinţele mele a colaborat indirect Societatea. Eu sunt atent la vibraţiile vieţii psihice a întregii Societăţi, ascult ceea ce se petrece în viaţa mea lăuntrică şi dintr-o vie comunicare cu ea rezultă tonul şi ţinuta conferinţelor mele.“

MARIE STEINER