Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS

GA 119


CONFERINŢĂ PUBLICĂ

CIRCUITUL OMULUI PRIN LUMEA SIMŢURILOR, LUMEA SUFLETELOR ŞI LUMEA SPIRITELOR

Viena, 19 martie 1910

Conferinţa din joia trecută [ Nota 1 ] a fost hărăzită să caracterizeze căile prin care poate ajunge omul în lumile spirituale, şi am încercat să arăt cum până şi observarea obişnuită a fenomenelor succesive ale vieţii noastre dintre naştere şi moarte ne arată legi, legi grandioase, ce indică o lume spirituală aflată dincolo de lumea fizică, şi am caracterizat în linii mari cum poate ajunge omul însuşi în această lume spirituală.

Astăzi urmează să fie descris în linii mari un capitol din acele cunoştinţe pe care le poate dobândi cercetătorul spiritual pe calea caracterizată alaltăieri. Desigur că cele ce vor fi spuse astăzi ar putea fi considerate într-o măsură şi mai înaltă decât cele din conferinţa de alaltăieri, un fel de fantasmagorie. Dar după expunerile de alaltăieri putem presupune că cele pe care am să vi le prezint astăzi sub forma unei simple istorisiri pot fi privite ca o sumă de rezultate ale cercetării, ce rezultă prin contemplarea lumilor superioare. Aşadar astăzi vă voi relata ce trăiri are omul atunci când, după moarte, păşeşte prin diferitele lumi prin care este destinat să treacă.

Începutul urmează să fie făcut în acel punct al dezvoltării vieţii omeneşti în care se află omul atunci când păşeşte prin poarta morţii, aşadar atunci când îşi depune trupul fizic în modul pe care l-am caracterizat ieri şi urcă într-o altă existenţă, în cea spirituală. Ceea ce trăieşte omul nemijlocit la trecerea prin poarta morţii, după depunerea corpului fizic, urmează să fie cuprins în primul rând cu privirea.

Prima impresie pe care o au trupul nostru astral şi Eul nostru după ce a intervenit moartea omului este aceea că omul poate privi înapoi la viaţa sa tocmai scursă, cea care s-a desfăşurat între naştere şi moarte, într-un tablou cuprinzător de amintire. Fiecare eveniment ale ultimei vieţi, evenimente care sunt de mult dispărute pentru privirea spirituală, păşesc, ca să spunem aşa, cu toate amănuntele în acest punct de răscruce important al vieţii în faţa sufletului. Şi dacă ne întrebăm: Cum este posibil aşa ceva? –, atunci ne putem face de înțeles ceea ce se oferă privirii clarvăzătoare, cel puţin prin indicarea acelor momente din viaţă cunoscute tuturor, despre care povestesc aceia care au fost cândva în pericol de moarte, ca de exemplu dacă erau să cadă în prăpastie în munţi sau au fost aproape de înec. Ei povestesc că în asemenea momente întreaga viaţă scursă le-a stat dinaintea ochilor ca într-un mare tablou. Ceea ce se povesteşte în felul acesta poate fi întru totul confirmat de ştiinţa spirituală.

De unde vine faptul că într-o asemenea clipă, în faţa ochilor omului stă întreaga viaţă scursă, ca într-un mare tablou? Aceasta vine de acolo că ceea ce vedem din om cu ochii fizici, ceea ce putem apuca cu mâinile fizice, aşadar ceea ce este numit trupul fizic al omului, este străbătut şi îmbibat de trupul eteric sau al vieţii. Este cel de-al doilea – şi anume deja invizibil – element component al entităţii omeneşti care împiedică trupul fizic în timpul dintre naştere şi moarte să urmeze forţele şi legile fizice şi chimice implantate lui. Ca să spunem aşa, luptătorul nostru fidel împotriva descompunerii corpului fizic este acest trup eteric sau trup al vieţii, acest al doilea trup al omului.

Acum poate fi de înţeles faptul că pentru privirea fizică, pentru ştiinţa fizică, o dată cu intervenţia morţii pare să cadă pradă acestei morţi întreaga entitate a omului; căci ceea ce trece prin poarta morţii, care apoi are acele impresii ce tocmai urmează să fie descrise, există numai pentru o cunoaştere spirituală, numai pentru o privire clarvăzătoare. Dar tot ceea ce există doar pentru cunoaşterea spirituală, trebuie cu necesitate să apară privirii fizice drept nimic.

Nu vei vedea nimic în depărtarea veşnic goală,
Nu vei auzi pasul pe care îl faci,
Nu vei găsi nimic solid unde te odihneşti! [ Nota 2 ]

Aşa spune Mefistofel în «Faust»-ul lui Goethe. Şi veşnic va fi aşa. Această caracteristică îl arată pe Mefistofel ca reprezentant al unei concepţii despre lume care abordează doar existenţa exterioară, fizică, şi socotește drept un Nimic tot ceea ce poate fi atins prin cunoaştere spirituală, dincolo de această existenţă fizică. Dar tot veşnic, și cel care are o presimţire şi o cunoaştere a faptului că în fiinţa omenească dormitează forţe ce pot fi dezvoltate în aşa fel încât lumi spirituale să pătrundă în acest suflet omenesc, aşa cum pătrund lumina şi culoarea în ochiul operat al celui născut orb, veșnic acest suflet omenesc ce presimte ceva dintr-o asemenea cunoaştere superioară, va replica materialismului cu cuvintele cu care i-a replicat Faust lui Mefistofel:

În Nimicul tău sper eu să găsesc Totul.

Aşa cum speră Faust să găsească Totul în Nimic, trebuie să ne îndreptăm şi noi spre Nimicul convingerii şi concepţiei materialiste, dacă vrem să înţelegem ceea ce trece prin poarta morţii şi îşi are apoi impresiile sale, atunci când nu mai există nici un instrument fizic, nici un organ fizic, prin care să poată fi intermediată o lume exterioară. Acest Nimic al materialiștilor, această esenţă de bază a naturii omeneşti pentru privirea spirituală, are în faţa sa acel împunător tablou al amintirilor, în care sunt incluse toate trăirile particulare ale ultimei existenţe, tot așa, sau chiar incluse într-un sens mai înalt decât după acel şoc pe care îl trăieşte un om atunci când se află în pericol de moarte, de exemplu atunci când este aproape de a se îneca. Căci ce se întâmplă, de fapt, cu un om care se află în pericol de moarte? Prin şocul pe care l-a suferit, trupul său eteric sau al vieţii a fost slăbit pentru un scurt timp din trupul său fizic. Numai că acest trup eteric al omului – accentuez: al omului – este purtător şi al amintirii, al memoriei, şi în viaţa obişnuită, atunci când acest trup eteric sau al vieţii este angrenat în trupul fizic, trupul fizic este ca un fel de piedică, un fel de obstacol în calea înălţării tuturor amintirilor, tuturor reprezentărilor de memorie. Dar atunci când trupul eteric, printr-un asemenea şoc, este ridicat pentru un scurt timp din trupul fizic, atunci întreaga viaţă apare în faţa sufletului într-un tablou al amintirilor, şi avem atunci în întregime la un astfel de om, în momentul înecării, un fel de analogie cu ceea ce se petrece nemijlocit după moarte, când trupul eteric sau al vieţii a devenit liber cu toate forţele sale, deoarece la moarte trupul fizic a fost lepădat.

Aceasta este una din trăiri, după ce omul a păşit prin poarta morţii. Dar trebuie să o caracterizăm mai amănunţit. Această trăire este întru totul aparte. Anume, această amintire nu este astfel încât să retrăim evenimentele vieţii tocmai scurse în exact acelaşi mod în care am trecut prin ele în viaţă. În viaţă, evenimentele zilei ne fac impresia de plăcere, impresia de bucurie, impresia durerii, impresia suferinţei. Ele ni se înfățișează într-un asemenea mod că avem față de ele simpatie şi antipatie. Pe scurt, aceste evenimente stârnesc viaţa noastră de simţire, stimulează voinţa noastră, pofta noastră, într-un mod sau altul. Tot ceea ce este plăcere şi suferinţă, bucurie şi durere, simpatie şi antipatie, interes faţă de fenomenele exterioare ale existenţei, toate acestea sunt pentru răstimpul pe care tocmai l-am discutat, ca şters din sufletul omenesc, şi tabloul amintirilor stă în faţă cu adevărat ca un tablou. Atunci când avem un tablou în faţa noastră, ne reprezentăm o scenă în care am suferi cumplit – o suportăm obiectiv, neutru, atunci când ne este expusă în tablou. Tot aşa ne apare însă şi tabloul amintirii întregii vieţi în faţa sufletului: Îl trăim fără participarea pe care am avut-o odinioară în viaţă.

Acesta este un aspect. Celălalt aspect este că de acum înainte, după trecerea prin poarta morţii, omul trăieşte ceva nemijlocit, cu care a făcut cunoștință doar în foarte mică măsură între naştere şi moarte, dacă nu a devenit el însuşi cercetător spiritual. În viaţă suntem mereu în afara lucrurilor, în afara entităţilor care se află în jurul nostru. Mesele, scaunele, sunt în afara noastră; flora răspândită peste câmp este în afara noastră. Impresia imediat după moarte este aceea ca şi cum fiinţa noastră s-ar vărsa peste tot ceea ce se află în afara noastră. Ne cufundăm oarecum în lucruri, ne simţim una cu ele. Apare sentimentul extinderii, dilatării, al lărgirii sufletului, al unei contopiri cu lucrurile ce se află în mediul exterior înconjurător ca imagini. Această trăire – aşa ne arată cercetarea spirituală făcută cu acele metode despre care am vorbit – are diferite durate; totuși, în general, este o trăire scurtă de după moarte. În ziua de azi putem chiar vorbi, de vreme ce există cercetări clarvăzătoare exacte în această privinţă, cât este durata pentru fiecare om, în funcţie de individualitatea sa. Ştiţi că în stările normale de viaţă, oamenii se pot menţine treji timpi diferiţi, dacă este nevoie, fără să fie copleşiţi de somn. Un om poate veghea trei, patru, cinci zile, un altul doar treizeci şi şase de ore, ş.a.m.d. În general, atâta timp cât se poate menţine omul treaz în stare normală de viaţă, fără să fie biruit de somn, aproximativ tot atât timp durează şi acest tablou al amintirilor. Aşadar el se poate măsura în zile şi diferă în funcţie de om.

Apoi, după ce s-a încheiat acest tablou al amintirilor, după ce el treptat a pălit, apare o întunecare puțin câte puțin, şi atunci omul simte așa ceva ca şi cum în el s-ar retrage anumite forţe, şi ceva care până atunci a fost în natura sa, ar fi împins în afară. Ceea ce este împins în afară este acum un al doilea cadavru al omului, un cadavru invizibil; este ceea ce omul nu poate lua cu sine din trupul său eteric sau al vieţii prin următoarele trăiri din lumea sufletească. Şi în timp ce mai înainte a fost deja împins afară cadavrul fizic, întorcându-se la substanţele şi forţele sale fizice, acum este stors trupul eteric sau al vieţii, care se împrăştie în acea lume pe care o numim lume eterică, şi care este la rândul său un Nimic pentru cel care poate vedea şi gândi doar materialist, dar care întrețese şi participă în tot pentru acela ai cărui ochi spirituali sunt deschişi. Acum însă, din acest trup eteric sau al vieţii care a fost stors afară, mai rămâne ceva, care poate fi desemnat drept o esenţă, drept un extract a tot ceea ce a fost trăit. Ca şi cum ar fi înghesuite într-un germen, aşa rămân unite trăirile ultimei existenţe dintre naştere şi moarte cu ceea ce este omul. Aşadar fructul ultimei vieţi, comprimat, se menţine.

Ce are acum omul în sine pe parcursul următor al vieţii sale de după moarte? Omul păstrează ceea ce noi numim purtătorul Eului său, ceea ce numim în general Eul său; dar acest Eu este învăluit mai întâi de ceea ce noi am caracterizat drept cel de-al treilea element component al existenţei omeneşti, după trupul fizic şi cel eteric sau al vieţii; acest Eu este învăluit de trupul astral. Am putea spune că trupul astral al omului este purtător al plăcerii şi suferinţei, al bucuriei şi al durerii, al impulsurilor, poftelor şi pasiunilor. Aşadar trupul astral este purtătorul a tot ceea ce palpită de-a lungul zilei ca plăcere şi suferinţă, impulsuri, pofte şi pasiuni prin sufletul nostru, şi în fiecare noapte Eul şi trupul astral părăsesc trupul fizic şi trupul vieții sau eteric al omului, care rămân în pat în timpul somnului. Acum avem după moarte Eul şi trupul astral unite cu acea esenţă de viaţă, despre care am putut spune că a fost extrasă ca fruct sau germen din trupul eteric sau al vieţii. Cu aceste mădulare ale fiinţei sale păşeşte acum omul mai departe în călătoria prin aşa-numita lume sufletească.

Dacă vrem să înţelegem ceea ce ne poate dezvălui privirea spirituală a omului despre această lume, atunci trebuie în primul rând să ne lămurim că acest trup astral este purtătorul a tot ceea ce este desfătare, plăcere, interes faţă de lucrurile din jurul nostru. Da, trupul astral este purtătorul tuturor plăcerilor, poftelor, tuturor durerilor şi suferinţelor, chiar şi al poftelor inferioare, al poftelor care, de exemplu,  sunt legate de hrana noastră. Trupul fizic este o structură de forţe şi legi fizice şi chimice. Nu trupul fizic este cel care simte desfătare şi plăcere faţă de alimente şi delicatese, ci trupul astral al omului. Trupul fizic oferă doar instrumentele pentru ca noi să ne putem crea asemenea plăceri care se desfăşoară în trupul astral.

Acum, cel care şi-a format o idee despre faptul că acest trup astral al omului este ceva real, ceva adevărat şi nu doar o funcţie, o consecință a interacţiunii proceselor fizice şi chimice, acela nu se va mira dacă spunem că în clipa morţii, când trupul fizic este lepădat, trupul astral nu pierde imediat dorul după plăceri. În realitate, el nu îl pierde. Să luăm un caz grosier, să spunem cazul unui om care în viaţă a fost un gurmand, căruia i-au plăcut mâncărurile bune. Ce survine o dată cu moartea, pentru el? El a pierdut posibilitatea – deoarece a lepădat instrumentele fizice – de a-şi procura plăcerile în trupul său astral. Dar poftele după aceste plăceri au rămas în trupul său astral. Consecinţa este că de acum înainte, în privinţa acestor plăceri, omul este în aceeaşi situaţie – chiar dacă din alte motive – în care ar fi atunci când în viaţa fizică s-ar afla într-o regiune unde suferă de o sete arzătoare, iar în lung şi în lat nu este nimic care să poată stinge această sete. După moarte, trupul astral suferă de o sete arzătoare, deoarece nu mai există organele fizice prin care poate fi potolită această sete. Instrumentele au fost lepădate, dar pofta după această plăcere a rămas în trupul astral. Consecinţa acestui fapt este că acum în privinţa acestor plăceri omul se află în aceeaşi situaţie, trupul astral suferă de o sete arzătoare. În trupul astral mai sunt încă toate acele impulsuri, pofte şi pasiuni care nu pot fi satisfăcute decât prin instrumentele fizice. De aceea este de înţeles, pur și simplu din această considerație logică, ceea ce trebuie să spună cercetătorul spiritual în acest domeniu: Omul parcurge, după ce şi-a lepădat trupul eteric sau al vieţii, un răstimp în care trebuie să se dezobişnuiască în privinţa fiinţei sale celei mai lăuntrice, de toate dorurile, de toate dorințele care pot fi satisfăcute numai prin instrumentele fizice ale trupului fizic. – Acesta este timpul purificării, curățării, în care trebuie smulse din trupul astral toate dorurile după ceva pe care omul şi-l poate procura numai punându-și în funcțiune instrumentele fizice.

Vom găsi de înţeles faptul că, din nou, în funcţie de individualitatea omului, va fi diferită perioada de timp prin care trebuie să treacă în vederea acestei purificări, în vederea smulgerii dorințelor care merg numai spre lumea fizică. Omul parcurge însă şi acest răstimp astfel încât el nu este ceva de oridinul zilelor, ci, conform cu cercetările ştiinţei spirituale, ia aproximativ o treime din viaţa din lumea fizică, ce s-a desfășurat între naştere şi moarte. Este de înţeles, pentru oricine este capabil să privească mai adânc, faptul că timpul de purificare solicită aproximativ o treime din timpul de viaţă. Dacă cuprindem cu privirea viaţa omenească, găsim că această viaţă omenească între naştere şi moarte se împarte limpede în trei treimi. Prima treime a vieţii există pentru ca predispoziţiile şi capacităţile omului, aduse în existenţă prin naştere, să răzbată lucrând prin obstacolele lumii fizice. În prima treime există un fel de viaţă ascendentă. Omul ca fiinţă spirituală îşi ia treptat în stăpânire organele fizice. Apoi vine următoarea treime de viaţă, care durează în medie aproximativ de la 21 până la 42 de ani. Cea dintâi durează până la 21 de ani. Această a doua treime a vieţii solicită dezvoltarea tuturor acelor forţe pe care le poate perfecționa omul prin aceea că intră cu interiorul său, cu sufletescul său în interacţiune cu lumea exterioară. Acum, el deja şi-a modelat plastic organele trupului său eteric sau al vieţii, acum nu are o piedică în ele. A ajuns adult. Sufletescul său intră în relaţie nemijlocită cu lumea exterioară. Aceasta durează până când omul trebuie să înceapă să consume din trupul eteric sau al vieţii, şi aceasta se petrece apoi pentru restul timpului vieţii sale. Acum omul absoarbe în schimb, treptat, ceea ce el a modelat plastic în tinereţea sa. Am putut atrage atenţia ce corelație minunată există între tinereţe şi bătrâneţe. Dacă în acel timp în care fiinţa omenească interioară modelează plastic la organele omului, omul asimilează anumite însuşiri, dacă el în acest răstimp a învins în suflet unele impulsuri de mânie, dacă el a trecut prin experiența a ceea ce noi numim sentimentul evlaviei, atunci aceasta se exprimă în efectul său tocmai în ultima treime a vieţii. În treimea mediană aceasta merge ca într-un curent ascuns. Iar ceea ce noi numim mânie depăşită, iese la iveală la bătrâneţe ca blândeţe justificată, astfel încât în mânia depăşită se află cauza blândeţii. Iar din dispoziţia de evlavie, pe care o nutrim în anii copilăriri, vine la sfârşitul vieţii acea însuşire pe care o vedem la acei oameni care pot merge într-o comunitate, şi fără să spună multe, acționează ca și binecuvântător.

În mod limpede viaţa omului este împărţită în trei. În prima treime, omul se muncește în vederea trupului fizic, în ultima treime de viaţă el consumă în schimb din trupul fizic; în treimea mediană de viaţă, ca să spunem aşa, sufletescul este lăsat sieşi. Acest răstimp median trebuie deasemenea, aşa cum poate apărea de înţeles, să corespundă timpului de purificare de după moarte. Atunci sufletul este liber de trupul fizic și trupul vieții sau eteric, și se află într-o relație similară cu mediul spiritual din jurul său precum în a doua treime a vieții.

Ceea ce cercetătorul spiritual poate vedea, noi ne putem explica logic dacă aruncăm o privire asupra vieţii obişnuite. Putem înţelege că timpul indicat este o valoare medie, că la un om timpul de purificare va dura mai mult, la altul mai puţin. Va dura mai mult la acela care s-a dăruit cu toate pasiunile sale existenţei pur senzoriale, care abia cunoaşte altceva decât satisfacția dată de acele plăceri care sunt legate de organele fizice ale trupului. Dar cel care în viaţa obişnuită, prin pătrunderea în artă, prin cunoaştere poate vedea deja ceea ce pătrunde prin vălul lumii fizice ca taine spirituale ale existenţei, dacă el cuprinde chiar şi numai presimţind revelaţiile spiritului prin vălul fizicului, pentru acela timpul de purificare va dura mai puţin, căci el va trece pregătit prin poarta morţii, pregătit pentru tot ceea ce poate veni ca satisfacție doar din lumea spirituală.

Avem aici aşadar un timp pe care omul îl trăieşte între moarte şi o nouă naştere, care se deosebeşte esențial de timpul măsurabil în zile de imediat după moarte. În timp ce în acest răstimp, numărabil în zile, avem un tablou de amintiri neutru, în faţa căruia amuţesc orice interes şi orice participare a noastră, în răstimpul de purificare avem în sufletul nostru tocmai ceea ce ne-a atras prin dorul după plăcere, dorul de pofte, spre trăirile noastre. Tocmai viaţa de simţire, viaţa de sentiment este ceea ce se desfăşoară în suflet în răstimpul de purificare.

Acum, cercetarea spirituală ne arată o particularitate remarcabilă a acestui timp de purificare. Oricât de ciudat ar suna, este totuşi adevărat: Acest timp de purificare se desfăşoară de la sfârşit spre început, astfel încât avem impresia că mai întâi ne parcurgem ultimul an al vieţii, apoi penultimul, apoi antepenultimul. Şi ne trăim astfel, purificându-ne, viaţa noastră, ca într-o imagine în oglindă, o parcurgem în aşa fel încât ne apare ca şi cum am merge de la moarte până la naştere, iar la sfârşitul perioadei de purificare ne aflăm în momentul naşterii. Mai întâi bătrâneţea, apoi maturitatea, până înapoi, în timpul copilăriei; aşa ne reparcurgem viaţa.

Acum, nu trebuie nimeni să se gândească cum că acesta ar fi un timp exclusiv înspăimântător, doar un timp în care trăim o sete arzătoare şi suferim dorurile. Toate acestea sunt, desigur, prezente, dar ele nu sunt singurele. Parcurgem şi tot ceea ce am trăit deja ca spiritualitate între naştere şi moarte, trecem şi prin evenimente bune ale vieţii, astfel încât le avem din nou, oarecum în imagini în oglindă, dinaintea noastră. Cum este aceasta, ne va apărea imediat în faţa sufletului dacă vom considera acest timp mai amănunţit. Să presupunem că un om a murit la vârsta de 60 de ani. Atunci el trăieşte pentru început anul 59 al său de viaţă, apoi pe cel de-al 58-lea, apoi al 57-lea, ş.a.m.d.; el trăieşte totul retrospectiv, într-un fel de imagine în oglindă. Și anume, asta rămâne, că ne simţim ca revărsaţi peste lucrurile şi entităţile lumii, ca şi cum ar fi interiorul tuturor entităţilor şi lucrurilor. Să presupunem faptul că noi într-o viaţă, care a durat aşadar până la 60 de ani, am ofensat pe cineva la vârsta de 40 de ani. Atunci retrăim deci 20 de ani cu o viteză de trei ori mai mare. Când ajungem la vârsta de 40 de ani, suferim acea durere pe care i-am produs-o celuilalt, dar nu trăim ceea ce am simţit noi atunci, ci ceea ce a suferit celălalt. Dacă, dintr-un sentiment de răzbunare sau dintr-un acces de mânie am produs durere cuiva şi ajungem, privind retrospectiv după moarte, la acel moment, atunci nu simţim satisfacţia pe care am avut-o noi, ci ceea ce a trăit celălalt. Suntem transpuşi în spirit, în el. Şi aşa este cu tot ceea ce trăim în călătoria înapoi. Trăim tot ceea ce am împrăştiat ca fapte bune în viaţă, în efectele binefăcătoare pe care le-am cauzat în mediul nostru înconjurător.

Trăim aceasta cu acel suflet care se simte oarecum revărsat în întreaga lume înconjurătoare. Aceasta nu este fără efect, ci omul, trăind toate acestea, ia din toate aceste situaţii prin care trece anumite mărci, anumite impresii. Putem caracteriza aceasta oarecum după cum urmează. Dar ţin să semnalez în mod expres că aceste lucruri pot fi caracterizate doar comparativ prin cuvinte, căci dumneavoastră puteţi înţelege că aceste cuvinte ale noastre sunt ștanțate pentru lumea fizică, şi că de fapt ele sunt aplicabile în sens corect numai acestei lumi fizice. Dacă folosim, totuşi, aceste cuvinte – căci nu am putea altfel ajunge la o înțelegere asupra tuturor acelor lumi tainice care se deschid privirii spirituale –, atunci trebuie să fim conştienţi că aceste cuvinte au numai un sens aproximativ. Ceea ce este de trăit aşadar acum, poate fi caracterizat doar aşa: Atunci când omul percepe durerea pe care a produs-o el altcuiva, atunci când trăieşte după moarte această durere, el o simte ca pe un obstacol în evoluţie. El îşi spune, simţind în sufletul său, oarecum următoarele: Ce aş fi devenit eu, dacă nu i-aş fi produs celuilalt această durere? Această durere este ceva ce reţine întreaga mea fiinţă de la un grad de perfecţiune pe care l-ar fi putut atinge altfel. – Şi aşa îşi spune omul la tot ce a răspândit el în mediul său înconjurător ca eroare şi minciună, ca urât şi reprobabil: Acestea sunt obstacole în evoluţie, ceva pe care mi le-am așezat eu însumi în calea desăvârşirii mele. Şi din aceasta se formează o putere în sufletul omenesc, ce merge în sensul că omul în acea stare în care trăieşte acum între moarte şi o nouă naştere, ia în sine dorul, ia impulsurile de voinţă să îndepărteze aceste obstacole din cale. Aceasta înseamnă că bucată cu bucată, în călătoria înapoi, noi luăm în noi impulsurile să dregem la loc, să compensăm în viaţa viitoare ceea ce ne-am așternut noi înşine ca obstacole în cale.

De aceea nu trebuie însă să ne dedăm credinţei că ceea ce parcurgem noi acolo ar fi pur şi simplu suferinţă. Suferinţă şi lipsă sunt precis, şi este dureros când ne vedem propriul suflet încărcat cu ceea ce am cauzat noi înşine; dar totuşi noi trăim acestea în aşa fel încât suntem bucuroşi că ni se îngăduie să le trăim, pentru că numai în felul acesta putem prelua acea forță care ne face capabili să ne îndepărtăm acele obstacole din drum. Şi aşa se adună la un loc toate aceste impulsuri pe care ni le însușim în răstimpul de purificare, şi când ne-am întors până la începutul ultimei noastre vieţi, acolo este o sumă enormă de trăiri, care trăieşte în noi ca un imbold imens ca într-o nouă viaţă, pe următoarele trepte de existenţă, să compensăm tot ceea ce este de compensat în sensul caracterizat. Aşadar cu forţa de a ne dezvolta voința noastră pe viitor în aşa fel încât să creăm compensarea pentru tot ce am făcut noi nedrept, urât, rău, cu această forţă suntem înzestrați la sfârşitul timpului de purificare. Este o putere despre care omul își poate face întru câtva o idee atunci când, printr-o amplă cunoaştere de sine, face cunoştinţă cu mustrările de conştiinţă pricinuite în el atunci când privește înapoi la ceea ce a făcut el unuia sau altuia. Dar toate acestea rămân în viaţă simplu gând. În timpul de purificare dintre moarte şi o nouă naştere, ele devin un puternic imbold de a lucra creativ. Şi, dotat cu acest imbold creativ, omul pătrunde apoi într-o nouă viaţă: în viaţa spirituală propriu-zisă.

Dacă vrem să înţelegem această viaţă spirituală, în care păşeşte omul după răstimpul de purificare, o putem face în modul următor. Este greu să prinzi în cuvintele limbajului nostru trăirile de un cu totul alt gen, pe care le are cercetătorul spiritual atunci când cercetează viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, aceste impresii având cu totul altă esenţă, care nu se pot compara cu nimic din cele pe care le poate vedea ochiul în lumea sensibilă şi pe care le poate gândi raţiunea legată de creier; dar ne putem crea întru câtva în modul următor o reprezentare despre ceea ce se poate deschide, ca lume nouă, cercetătorului spiritual, prin privirea în lumea spirituală. Atunci când vă uitați în jurul dumneavoastră şi vreţi să înţelegeţi lumea, când vreţi să înţelegeţi ceea ce este în jurul dumneavoastră, atunci o faceţi prin aceea că gândiţi, că vă formați reprezentări despre lucrurile care sunt în jurul dumneavoastră. Ar fi o reprezentare logic absurdă, dacă cineva ar gândi că poate lua apă dintr-un pahar în care nu se află apă. Exact la fel ar fi dacă v-aţi reprezenta că aţi putea extrage, scoate gânduri şi legi dintr-o lume în care nu se află nici un gând şi nicio lege. Orice cunoaşterea omenească ar fi doar visătorie, nu ar fi altceva decât fantasmagorie, dacă gândurile pe care ni le formăm în cele din urmă în spiritul nostru nu ar sta deja ca gânduri la baza lucrurilor, dacă aşadar lucrurile nu ar fi izvorâte din gânduri. Toţi cei care cred că gândurile sunt numai ceva pe care îl plăsmuiește spiritul omenesc, ceva care nu stă la baza lucrurilor ca forţe propriu-zis creatoare şi de producere a lucrurilor, ar trebui să renunţe imediat la gândire; căci gândurile care ar fi formate fără să corespundă unei lumi de gânduri exterioare ar fi năluciri pure. Gândeşte real numai acela care ştie că gândirea sa corespunde lumii de gânduri exterioare şi ca într-o oglindă în interiorul nostru, lumea de gânduri exterioare reînvie din nou; el ştie că iniţial toate lucrurile au izvorât din această lume de gânduri.

Aşadar, pentru noi oamenii gândul este, ce-i drept, ultimul pe care îl cuprindem din lucruri, însă lucrurilor el le este cel dintâi care le stă la bază. Gândul creator stă la baza lucrurilor, dar gândurile omului, prin care omul cunoaşte în cele din urmă, se deosebesc totuşi, într-o anumită privinţă, foarte semnificativă, de gândurile creatoare de afară. Dacă încercaţi să priviţi în sufletul omenesc, vă veţi spune: Oricât ar cutreiera această gândire omenească la orizontul gândurilor şi reprezentărilor, atâta timp cât omul gândeşte, atâta timp cât el încearcă să scruteze prin gândurile sale tainele lucrurilor, atâta timp ele arată ca ceva căruia îi este departe orice aspect creator. – Acesta este specificul gândurilor omeneşti, anume că ele au pierdut elementul productiv, creator care este conţinut în gândurile care urzesc şi trăiesc afară în lume. Acele gânduri care îmbibă lumea de afară sunt străbătute de elementul care în interiorul omenesc doar răsare ca un fundal tainic al existenţei noastre. Dumneavoastră ştiţi că pentru ca reprezentările dumneavoastră să fie deșertate în voinţă, ele trebuie să se cufunde în străfundurile fiinţei omeneşti, căci gândul însuşi nu este străbătut de voinţă. Dar gândul care acţionează afară, în lume, este străbătut de şi întreţesut cu voinţă. Şi tocmai acesta este specificul spiritului care acţionează afară, obiectiv, în lucruri, anume faptul că el este creator. Prin aceasta el este, însă, nu numai gând, prin aceasta el este spirit. Gândul naturii omeneşti s-a înfăptuit prin aceea că voinţa a fost presată să iasă afară din spirit şi că aceasta apare doar ca un reflex pornind din om în afară. Pentru privirea spirituală ea nu se arată nicăieri acolo afară separată de elementul creator.

În acest spirit care conţine în sine voinţa şi gândurile împreunate, păşeşte omul ca într-o lume nouă atunci când, după moarte, şi-a parcurs răstimpul de purificare. Şi aşa cum aici, în această lume pe care o parcurgem între naştere şi moarte, trăim înconjuraţi de impresiile simţurilor noastre, înconjuraţi de tot ceea ce poate gândi raţiunea noastră, aşadar aşa cum aici suntem înconjuraţi şi împresurați de lumea fizică, tot aşa este omul după răstimpul de purificare înconjurat peste tot de lumea spirituală, creatoare. Şi el este în interiorul acestei lumi spirituale, creatoare, el se află înlăuntrul ei şi face parte din ea. Este şi ceea ce apare ca o primă trăire după scurgerea răstimpului de purificare: Omul nu se simte deloc într-o lume care îl împresoară cu un orizont de lucruri, pe care el le poate percepe, ci el se simte în interiorul unei lumi în care el este cu desăvârșire creativ. – Acum, tot ceea ce a asimilat omul în ultima viaţă şi chiar şi în vieţile anterioare, în măsura în care nu a fost încă prelucrat, care se află în special în extractul descris al trupului său eteric sau al vieţii, care a rămas în urmă în trupul său astral drept acel impuls puternic, ce vrea să compenseze obstacolele care au fost constatate, tot ceea ce este în om în felul acesta, este simţit acum productiv în om, este simţit acum creativ de către om.

Acum, viaţa în cadrul productivităţii este ceva care este cel mai bine desemnat prin expresia beatitudine sau fericire. Puteţi observa comparativ chiar în viaţa obişnuită sentimentul de fericire pe o treaptă inferioară, atunci când vedeţi găina stând pe ou şi clocindu-l. Fericirea încălzitoare constă în însăşi actul producerii. Înre-un sens mai înalt, putem percepe această fericire a producerii atunci când artistul poate transpune în lumea materială exterioară ceea ce s-a maturizat în sufletul său, atunci când el poate produce. De acest sentiment al fericirii despre care ne putem forma cu aproximaţie o idee pe această cale, este pătrunsă acum întreaga fiinţă omenească la trecerea prin lumea spirituală.

Ce lucrează omul acolo în lumea spirituală? El înglobează în lumea spirituală tot ceea ce a dobândit el ca roade, ca extract din ultima viaţă şi din celelalte vieţi anterioare, despre care noi am putut spune alaltăieri că deşi s-a apropiat de sufletul nostru ca experiență, în viaţa dintre naştere şi moarte deoarece omul are o graniţă constituită din trupul fizic şi cel eteric sau al vieţii, el trebuie mai întâi să o păstreze în sine şi nu o poate prelua în entitatea sa globală. Acum, trupul fizic şi cel eteric sau al vieţii nu mai sunt aici, acum omul lucrează în substanţialitate pur spirituală, acum el imprimă în ea tot ceea ce a trăit el în ultima viaţă, dar din cauza limitării trupului său fizic şi a celui eteric sau al vieţii nu a putut prelucra în sine însuşi.

Dacă ne preocupă acum din nou durata timpului în care omul înglobează aşadar în mod productiv în spiritual ceea ce a dobândit în ultima viaţă, atunci trebuie să ne întrebăm înainte de toate: Oare are această lege a vieţilor pământeşti repetate, pe care am indicat-o, un anumit sens? – Da, are un sens, şi acesta se arată prin faptul că omul, atunci când a parcurs o încorporare, apare într-o nouă viaţă nu atunci când poate trece din nou prin aceleaşi experiențe, ci el apare din nou abia atunci când lumea exterioară pământească s-a modificat între timp într-atât încât el să poată trece prin experiențe cu totul noi. Cel care reflectează acum puţin asupra evoluţiei va găsi că deja în privinţa fizicului, fizionomia Pământului se modifică considerabil de la un mileniu la altul. Gândiţi-vă numai cum va fi arătat locul de aici, unde acum se află acest oraş, pe vremea lui Christos, cum a fost el cu totul altfel atunci, şi cum s-a modificat acest petic de Pământ de atunci până acum; şi gândiţi-vă cum se modifică în primul rând ceea ce noi numim dezvoltare morală, intelectuală și restul dezvoltării spirituale a evoluţiei omenirii în decursul câtorva secole. Să ne gândim la ceea ce și-au însușit copiii în primii ani de viaţă cu doar câteva secole în urmă şi să ne gândim la ceea ce asimilează ei în ziua de azi în primii ani de viaţă. Pământul îşi schimbă fizionomia, şi după un anumit timp omul poate călca din nou pe Pământ şi acolo totul este atât de schimbat, încât el poate trăi Noul. Abia atunci când omul poate avea experiența Noului, abia atunci calcă el din nou în această lume.

Timpul dintre moarte şi o nouă naştere este determinat prin aceea că omul atunci când s-a întrupat într-un anumit secol, el s-a integrat prin naştere într-un context ereditar complet specific. Noi ştim că nu ne este îngăduit să ne reprezentăm miezul fiinţei omeneşti, spiritual-sufletescul omului ca şi cum el ar fi adunat din ceea ce sunt însuşirile părinţilor, bunicilor, străbunicilor, ş.a.m.d. Am accentuat că la fel de puţin pe cât creşte râma din mâl, tot aşa sufletul omenesc nu se naşte din fizic. Sufletescul se naşte din sufletesc, ca viu din viu. Noi am accentuat că acest suflet omenesc face trimitere înapoi spre o viaţă anterioară şi că el intră prin naştere în existenţă în aşa fel încât el atrage laolaltă însuşirile ereditare. Dar aducând aceasta înaintea sufletului trebuie să ne fie clar şi faptul că atunci când privim retrospectiv la o viaţă anterioară, din această viaţă anterioară noi aducem în noua viață, prin naştere, acele însuşiri care se dezvoltă treptat în decursul dintre moarte şi o nouă naştere. Luăm apoi prin poarta morţii ceea ce am dobândit nou între naştere şi moarte, ceea ce nu am mai putea căpăta dintr-o viaţă anterioară. Astfel încât – ceea ce a fost deja evidențiat – noi purtăm prin poarta morţii de acum înainte tot ceea ce a fost dobândit bucăţică cu bucăţică în ultima viaţă. Putem dezvolta aceasta acum, când parcurgem viaţa în spirit dintre moarte şi o nouă naştere, într-un nou raport numai prin aceea că nu ne bazăm în această nouă existenţă pe a regăsi condițiile moştenite, pe care le-am avut în existenţa anterioară. În existenţa anterioară am tras în sufletul nostru anumite însuşiri ale strămoşilor. Nu am întâlni nimic nou într-o nouă existenţă, dacă am găsi prezente însuşirile strămoşilor în acelaşi mod. Dacă ne-am întrupat, aşadar, într-un anumit secol, atunci, pentru ca să ne putem dezvolta şi în această direcţie într-o nouă existenţă, trebuie să mergem prin lumea spirituală atâta timp până când vom fi pierdut toate acele însuşiri moştenite, înspre care ne-a simţit atraşi anterior, şi înspre care ne vom simţi atraşi atâta timp cât ele există. Reîntruparea noastră depinde de faptul ca acele însuşiri care s-au transmis prin neam să fi dispărut. Dacă privim, aşadar, în sus, la strămoşii noştri, atunci găsim la părinţii, bunicii, străbunicii noştri ş.a.m.d. anumite însuşiri, care au fost aduse pe Pământ prin ereditate până în existenţa noastră actuală. Intrăm apoi, după moarte, în lumea spirituală. Rămânem acolo până când au dispărut din linia ereditară toate acele însuşiri înspre care ne-am simţit atraşi în această întrupare. Însă asta durează multe secole şi anume cercetarea spirituală arată că durează atâtea secole cât putem spune că se transmit ereditar anumite însuşiri care trec de la o generaţie la alta. Durează aproximativ şapte sute de ani până când însuşirile care se moştenesc de la o generaţie la alta au dispărut într-atât de mult încât să putem spune: Ceea ce am găsit atunci la strămoşi, s-a volatilizat. – Dar acum trebuie să se pregătească însușiri până acolo încât ele să străbată din nou şapte secole. Şi ajungem să putem indica cifra de două ori şapte sute de ani – desigur că ea este doar o cifră medie, dar ea se arată cercetării spirituale ca fiind acel timp ce se scurge între moarte şi o nouă naştere –, până când sufletul păşeşte din nou în existenţă printr-o nouă naştere.

Acum trebuie în primul rând să învăţăm că se înalță până sus în această lume spirituală tot ceea ce aici pe Pământ este deja spiritual. Noi tocmai am accentuat că ceea ce noi luăm înăuntrul spiritului nostru este creator afară, în lumea spirituală. Am văzut că noi înşine suntem într-un anumit fel înăuntru, în această lume creatoare, cu creativul nostru. Această lume spirituală, care este creatoare afară, se reflectă într-un anumit fel în propriul nostru suflet. În măsura în care propriul nostru suflet trăieşte spiritualul, parcurge o viaţă spirituală, şi experiențele spiritual-sufleteşti ale interiorului nostru sunt cetăţene ale lumii spirituale. Aşa cum lumea spirituală iese în afară, în jos în cea fizică, tot aşa spiritualul nostru iese în afară în sus, în lumea spirituală generală. Prin acesta însă este explicabil pentru noi ceea ce afirmă ştiinţa spirituală: Cum este la om în privinţa diverselor sale mădulare constitutive, că el leapădă învelişurile exterioare, şi rămâne spiritualul şi creşte în sus, în lumea spirituală productivă; devine explicabil pentru noi că şi relaţiile spirituale, tot sufletescul care se desfăşoară aici în lumea fizică, leapădă învelişurile exterioară şi trăiește în lumea spirituală. Să luăm iubirea pe care o are mama pentru copilul ei. Aceasta creşte din lumea fizică. Ea are mai întâi un caracter animalic. Sunt simpatii care unesc mama cu copilul, care constituie un fel de efect de forţă fizică. Apoi însă, ceea ce creşte din lumea fizică se purifică, iubirea celor două entităţi se înnobilează; această iubire devine tot mai sufletească-spirituală. Tot ceea ce provine din lumea fizică este lepădat prin moarte la fel ca învelişurile exterioare. În schimb, continuă să existe tot ceea ce a fost clădit în acel înveliş fizic-omenesc ca sufletesc, ca spiritual în această iubire, la fel cum se trăiește însuşi interiorul omenesc în lumea spirituală, astfel încât iubirea dintre mamă şi copil trăiește mai departe în lumea spirituală. Ei se regăsesc acolo, de data aceasta ne mai fiind limitaţi de barierele lumii fizice, ci în acel mediu înconjurător spiritual, în care nu mai avem lucrurile în afara noastră, ci unde trăim, urzim şi suntem în lucruri. De aceea, ceea ce domneşte acolo în lumea spirituală, trebuie să ni-l reprezentăm ca fiind rezultatul iubirii şi relaţiilor de prietenie întemeiate în lumea fizică; trebuie să ni-l reprezentăm în sensul că aceia care s-au legat în lumea spirituală sunt cu mult mai strâns legaţi decât legăturile de iubire, de prietenie, care sunt înnodate în lumea fizică. Şi este lipsit de sens să întrebăm dacă îi revedem după moarte pe aceia cu care trăim în iubire şi prietenie în lumea fizică. Nu numai că îi vedem, dar şi trăim în ei; suntem, ca să spunem aşa, revărsaţi în ei. Şi toate cele ce sunt urzite în cadrul lumii sensibile capătă sensul lor corect, adevărata lor însemnătate, abia atunci când creştem în lumea spirituală împreună cu partea lor spirituală.

Vedem astfel spiritualizarea nu numai omului, ci şi a omenirii în relaţiile ei cele mai nobile în ținutul spiritual, pe care o trăieşte omul între moarte şi o nouă naştere. Dar acolo sunt și transformate în arhetipuri vii toate impulsurile pe care le-a adus omul în lumea spirituală. Am văzut că omul a intrat în lumea spirituală cu o esenţă a trupului eteric sau al vieţii, ceea ce înseamnă cu o esenţă a tuturor experiențelor pe care le-a avut între naştere şi moarte. Îl vedem pe om intrând în lumea spirituală cu acel impuls puternic care-i permite să compenseze ceea ce a făcut el nedrept. Pe acestea le țese omul laolaltă într-un arhetip spiritual. Iar timpul pe care îl petrece el în lumea spirituală, se desfăşoară aşa că acest arhetip este mereu mai mult și mai mult țesut, astfel încât să conţină întreţesute în el mereu mai mult și mai mult roadele din viaţa precedentă şi imboldul, voinţa pentru compensarea nedreptății, răului, pe care el l-a făcut. Şi astfel este omul capabil în acest răstimp ca, pe de o parte, tot ceea ce şi-a dobândit ca aptitudini în viețile precedente, acum să modeleze plastic în trupul care îi este pus la dispoziţie la reîntrupare, și pe de altă parte, datorită faptului că şi-a întreţesut în arhetipul său imboldul, impulsul de a compensa ceea ce a săvârşit el nedrept, rău, omul este atras de relaţiile care îi permit să compenseze acest nedrept, acest rău pe care l-a făcut el. Pășim prin naştere în existenţă cu voinţa de a intra în astfel de relaţii care ne permit să compensăm nedesăvârşirile vieţilor noastre anterioare. Așa căutăm noi printr-o voinţă tainică în cazurile corespunzătoare durerea, atunci când din imboldul nostru prenatal avem cunoaşterea inconştientă că numai înfrângerea acestei dureri ne poate da la o parte din drum anumite obstacole pe care noi ni le-am pus mai înainte în cale.

Vedem astfel cum păşeşte omul prin lumea spirituală, în care el își poate modelat plastic trupul fizic înainte de naştere. Şi acum vedem, de asemenea, cum ceea ce noi am întreţesut în arhetipul nostru, doar încetul încetul se uneşte cu viaţa noastră de după naştere. Căci nu cunoaşte viaţa cel ce crede că în copil se află deja în interior tot ceea ce se dezvoltă ca aptitudini şi capacităţi sufleteşti în viaţă. Cine poate examina corect viaţa, îl vede pe om intrând prin naştere în existenţă şi vede cum omul se găseşte pe sine însuşi în viaţă doar încetul încetul, cum în primii ani de viaţă omul nicidecum nu are deja în interiorul său tot ceea ce poate el să devină. Putem înţelege viaţa cu mult mai bine, dacă spunem: omul se uneşte abia treptat cu ceea ce a urzit el ca arhetip spiritual în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, treptat crește împreună cu acesta, până când ajunge la interacţiunea liberă cu lumea exterioară. – Cine contemplă fără prejudecăţi viaţa, poate vedea cum omul, pe când este copil, încă este înconjurat de atmosfera spirituală pe care şi-a urzit-o între moarte şi o nouă naştere, şi cum el se ajustează treptat după propriul său arhetip, că încă nu este întreţesut cu corporalitatea sa, pe care o aduce cu sine la naştere. În timp ce animalul este întreţesut cu arhetipul său deja dinainte de naştere, vedem omul mai întâi crescând individual şi definit în arhetipul pe care şi l-a urzit el însuşi prin vieţile pământeşti repetate până la aceasta din urmă. Şi înţelegem cel mai bine fizic-sensibilul vieţii omeneşti, dacă îl interpretăm în aşa fel încât să spunem: el este pentru noi cu adevărat precum cochilia unui animal, a unei stridii, pe care o găsim în drum. Atâta timp cât vrem să o înţelegem drept ceva pur şi simplu construită, să zicem din mâl, atâta timp cochilia nu ne va putea deveni inteligibilă. Dar dacă presupunem că ceea ce se arată ca fiind depus pe cochilie strat după strat, este eliminat din interiorul unui animal, care a părăsit această cochilie, atunci înţelegem această construcție.

Viaţa omului dintre naştere şi moarte nu o înţelegem dacă vrem să o înţelegem doar din ea însăşi, dacă vrem să o înţelegem aşa doar comprimând laolaltă ceea ce este în mediul direct înconjurător. Căci atunci putem spune vreme îndelungată că omul se ajustează după mediul său înconjurător, popor, familie. Dar pe cât de puţin ne este inteligibilă cochilia de stridie fără stridie, tot atât de puţin inteligibilă ne este viaţa omenească dacă o considerăm ca fiind constituită numai din mediul său înconjurător nemijlocit. Dar ea devine clară şi limpede dacă putem presupune că omul vine dintr-o lume spirituală şi sufletească şi că el în această lume spirituală şi sufletească şi-a prelucrat realizările, extractul, roadele vieţilor anterioare, şi că el îşi modelează din nou noua sa existenţă cu ajutorul acestei prelucrări. Astfel, viaţa însăși ne este inteligibilă numai prin ceea ce se află dincolo de viaţă, astfel, lumea fizică ne este inteligibilă numai prin lumea spirituală şi cea sufletească.

Acesta este circuitul omului prin lumea simţurilor, lumea sufletească şi lumea spirituală. Dacă privim omul în felul acesta, atunci în viaţa lui fizic-senzorială avem oarecum numai o parte din circuitul complet al vieţii sale. Şi cunoaşterea noastră, atunci când studiem aşa, în sens corect, nu este doar o cunoaştere teoretică, ce ne spune una sau alta ca ştiinţa exterioară, ci este o cunoaştere care în acelaşi timp ne arată în mod obiectiv cum primește viaţa dintre moarte şi o nouă naştere sens şi însemnătate, prin faptul că cele pe care le adunăm aici îşi găsesc prelucrarea într-o lume superioară. Dintr-o astfel de cunoaştere ne izvorăsc ştiinţa şi puterea voinţei pentru viaţă, ne izvorăsc sens şi însemnătate, încredere şi speranţa în viaţă. Nu ne este de folos cumva să imputăm unei asemenea cunoaşteri faptul că am privi neconsolaţi la vieţile trecute, despre care am spune: Păi, aici se afirmă că noi ne-am pregătit singuri durerea. La durere se mai adaugă şi această dezolare! – Nu, noi ne putem spune: Această lege nu este doar o lege care indică spre trecut, ci și una care indică spre viitor, care ne arată că durerea învinsă, este creştere de putere, pe care o valorificăm în noua viaţă, şi cu cât lucrăm mai mult, cu cât am înfrânt mai multă durere, cu atât mai mare va fi puterea noastră. – În fericire, într-un sens mai înalt putem doar suferi; ea este o împlinire din vieţile anterioare. În durere ne putem dezvolta forțe, iar forțele dezvoltate prin învingerea durerii înseamnă o creștere pentru viaţa viitoare. Şi noi păşim consolaţi prin poarta morţii dacă ştim că moartea trebuie să fie introdusă în viaţă, pentru ca această viaţă să se poată înălța din treaptă în treaptă. De aceea, apare ca fiind complet justificat când se spune: Știinţa spirituală în acest sens, nu este doar o teorie, ea este sevă şi forță pentru viaţă, prin faptul că ceea ce curge nemijlocit în întreaga noastră existenţă sufletească o face sănătoasă şi puternică. – Ştiinţa spirituală este cea care adevereşte cuvintele care ar trebui să trăiască în sufletul oricărui cercetător spiritual şi chiar al oricărui om care presimte ceva despre lumea spirituală, să trăiască ca fiind cuvinte adevărate, călăuzitoare pentru propria viaţă care urcă, sănătoasă și plină de putere, care în însăși învingerea durerii văd o intensificare a puterii:

O enigmă se alătură alteia în spaţiu,
O enigmă urmează alteia în timp;
Soluţia lor o aduce doar spiritul
Care se înţelege pe sine dincolo de graniţele spaţiului
Și dincolo de curgerea timpului.



NOTE

  1. Este vorba de conferința publică din 17 martie 1910, de la care nu există notițe, Das Wesen des Todes und das Rätsel des menschlichen Schicksals (Esența morții și enigma destinului uman).

  2. «Faust» Partea a II-a, Actul 1

„Nichts wirst du sehn in ewig leerer Ferne,
Den Schritt nicht hören, den du tust,
Nichts Festes finden, wo du ruhst!”

„Im Nichts hoff ich das All zu finden”

„Nimic însă nu vezi în golul gol de totdeauna,
N-ai auzi nici pasul, unde-alergi,
Şi n-ai găsi nici un temei, să stai, să mergi.”

„În Golul tău sper să descopăr Universul.” (traducere de Lucian Blaga)