Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISIUNEA SUFLETELOR POPOARELOR

GA 121


CONFERINŢA a IX-a

Christiania, 15 iunie 1910

Dacă unii dintre dumneavoastră ar vrea să analizeze din punct de vedere filosofic conferinţa precedentă, vor avea unele dificultăţi, dificultăţi aparente. S-ar putea ca ei să fi auzit, în alte expuneri, ce tratau aceleaşi teme, că era noastră postatlanteeană şi chiar ultimele epoci ale erei atlanteene au avut ca ţel să dezvolte treptat Eul uman, să-l facă să devină din ce în ce mai conştient. S-a spus în această privinţă că reprezentanţii anticei civilizaţii a Indiei au fost primii care au trecut de la clarvederea ce permisese omenirii atlanteene să vadă lumea spirituală la perceperea directă a lumii fizice. Pe aceasta ei o vedeau de altminteri în aşa fel, încât prima epocă, în întregime, a civilizaţiei postatlanteene este dominată de ideea că adevărata realitate se află în lumea spirituală, lumea exterioară nefiind decât Maya, iluzie. Or, eu v-am spus în ultima conferinţă ‒ ceea ce este întru totul conform faptelor ‒ că reprezentanţii acestei antice culturi indiene au parcurs o evoluţie sufletească foarte fecundă, şi s-a mai spus că această evoluţie s-a obţinut mai mult sau mai puţin cu un Eu dormitând, adică Eul lor s-a trezit abia după ce ei atinseseră deja această evoluţie sufletească fecundă.

Aţi putea acum probabil să vă întrebaţi ce s-a petrecut de fapt între timp cu această populaţie indiană. Această populaţie a Indiei a trebuit să urmeze o evoluţie sufletească cu totul diferită de cea a populaţiei europene, îndeosebi de cea a ţărilor germano-nordice, în care Eul participa conştient la dezvoltarea treptată a facultăţilor, la acţiunea puterilor divin-spirituale în sufletele lor. Iată ce este foarte greu de împăcat cu ceea ce a fost spus, dacă în legătură cu cele spuse ieri vreţi să gândiţi filosofic. Doar pentru cei care nu vor să analizeze cu o totală nepărtinire cele spuse ci dintr-un astfel de punct de vedere filosofic trebuie să deschid o paranteză spre a explica.

Veţi anihila imediat presupusa contradicţie dacă vă veţi spune: în ceea ce priveşte Eul şi cunoaşterea pe care poate să o aibă despre acesta, omul se află într-o cu totul altă situaţie decât faţă de oricare alt obiect din lume. Când căutaţi să cunoaşteţi un obiect sau o altă fiinţă decât Eul aveţi totdeauna de-a face, în actul cunoaşterii, cu două lucruri diferite: cel care cunoaşte, forţa de cunoaştere şi ceea ce este cunoscut. Obiectul cunoaşterii, om, animal, pom sau piatră, nu contează pentru actul formal de cunoaştere. Este cu totul altfel însă în ce priveşte Eul. Aici, cel care cunoaşte şi ceea ce este cunoscut nu sunt decât unul şi acelaşi lucru. Or, contează să vezi că aceste două lucruri sunt distincte în evoluţie, în dezvoltarea omenirii. Reprezentanţii civilizaţiei avansate a Indiei din timpul erei postatlanteene au dezvoltat Eul într-un mod subiectiv, ca Eu cunoscător, şi această înălţare subiectivă a Eului la o anumită înălţime în cadrul forţei sufleteşti a omului poate exista mult timp înainte ca omul să dobândească şi facultatea de a-şi vedea obiectiv Eul ca entitate. Popoarele Europei, dimpotrivă, păstrând încă vechea clarvedere, au dezvoltat devreme viziunea Eului obiectiv, adică vedeau Eul şi ca o fiinţă printre celelalte fiinţe în cadrul a ceea ce puteau ei percepe prin clarvedere. Dacă discerneţi bine diferenţa, o veţi putea înţelege şi din punct de vedere filosofic, ca de altminteri tot ce priveşte ştiinţa spiritului, numai să ştiţi să o abordaţi. Dacă vă plac formulele filosofice, aţi putea să spuneţi: civilizaţia Indiei corespunde unui suflet în care Eul subiectiv a ajuns la deplina înflorire cu mult timp înainte să fi dobândit viziunea Eului obiectiv. Popoarele germanice din Europa au dezvoltat această viziune a Eului mult timp înainte de a deveni conştiente de impulsul interior propriu-zis către Eu. Ele au văzut prin clarvedere zorii acestui Eu propriu, aspectul său imaginativ. În lumea astrală care le înconjura, ele au văzut obiectiv Eul cu mult timp înainte, l-au văzut ca o fiinţă printre celelalte fiinţe pe care le percepeau în clarvederea lor. În mod pur formal, aşa trebuie să ne reprezentăm acest contrast, această opoziţie; atunci vom înţelege şi faptul că tocmai pământul, solul Europei, a fost chemat să pună Eul uman în raport cu alte entităţi, Îngeri şi Arhangheli, în modul pe care l-am descris vorbind despre mitologie în conferinţa precedentă.

Dacă aveţi în vedere acestea, veţi înţelege că pământul european a fost destinat să pună acest Eu în raportul cel mai divers şi cu lumea văzută în aspectul ei senzorial şi că Eul, miezul fiinţial propriu-zis al omului, poate pătrunde raporturile cele mai diverse ale lumii exterioare. Înainte, pe când omul nu vedea, nu îşi percepea încă Eul său, aceste relaţii îi erau impuse prin entităţile spirituale şi el însuşi nu putea face nimic în această privinţă. Raportul său cu lumea exterioară era unul instinctiv. Ceea ce este important în dezvoltarea Eului este faptul că tinde tot mai mult să regleze el însuşi raporturile sale cu lumea exterioară. Este esenţialul sarcinii naţiunilor europene, şi Sufletul conducător al poporului avea ca misiune ‒ şi încă o are ‒ să îi arate europeanului cum să regleze raporturile Eului său cu lumea exterioară şi cu ceilalţi oameni, cât şi cu lumea entităţilor divin-spirituale, aşa încât, de fapt, despre raporturile omului-Eu cu Universul în general s-a început să se vorbească abia pornind de la civilizaţia europeană. De aceea, când este vorba de cosmologie avem în civilizaţia Indiei antice un ton cu totul diferit de cel din cultura mitologică a Europei. În Orient totul este impersonal şi fiecăruia i se cere înainte de toate să rămână impersonal în actul cunoaşterii, să îşi refuleze oarecum Eul său, pentru a se contopi, a se dizolva în Brahma şi a găsi Atma în sine. Ceea ce este cerut înainte de toate este impersonalul. În Europa, dimpotrivă, acest Eu este plasat în centrul oricărei vieţi umane, cu ceea ce îi este caracteristic de la obârşii şi aşa cum se dezvoltă puţin câte puţin în evoluţie. De aceea tocmai aici, în Europa, există un interes deosebit de a privi toate acestea în raport cu Eul, iar tot ce are o implicare în această evoluţie a Eului în existenţa pământească să fie limpezit, prin clarviziune, în raport cu Eul.

Or, dumneavoastră ştiţi că la evoluţia pământească a omului chemat să dobândească treptat Eul său au participat două forţe, venind din două laturi diferite.

Din timpurile lemuriene, forţele pe care le numim luciferice au impregnat viaţa interioară a acestui om, corpul său astral. Dumneavoastră ştiţi că ele l-au atacat mai ales insinuându-se în poftele sale, în instinctele sale şi în pasiunile sale. Prin aceasta, fiinţa umană a făcut două achiziţii: ea a dobândit mai întâi facultatea de a deveni o fiinţă independentă, liberă să se entuziasmeze pentru ceea ce gândeşte, simte şi vrea, în timp ce, fără de aceasta, tot ce o priveşte ar fi fost reglat prin puterile divine spirituale. Dar, în schimb, ea a trebuit să accepte ca tocmai prin aceste forţe luciferice să fie antrenată către rău, excitându-i poftele, instinctele, pasiunile. Lucifer a intervenit deci în existenţa pământească atacând viaţa noastră interioară, astralitatea noastră. În acest sens, şi Eul, peste tot unde astralitatea s-a infiltrat în el, a fost străbătut de puterea luciferică. Când vorbim de Lucifer este vorba deci despre ceea ce l-a adâncit pe om mai profund în existenţa materială sensibilă, cum n-ar fi fost fără această influenţă. Datorăm astfel puterilor luciferice ceea ce este bun în om: libertatea şi ceea ce este înşelător, riscant pentru natura omenească: posibilitatea de a face răul.

Ştim pe de altă parte că intervenţia acestor puteri luciferice în constituţia naturii umane a deschis uşa altor puteri, care nu s-ar fi putut infiltra dacă Lucifer nu altera în prealabil natura umană. Omul ar fi văzut lumea cu totul altfel dacă nu ar fi suferit mai întâi influenţa spiritelor luciferice şi dacă n-ar fi fost subjugat după aceea de o altă putere, căreia Lucifer i-a deschis calea. Ahriman a venit din afară şi s-a insinuat în imensul cerc pe care îl ţese lumea sensibilă în jurul omenirii. Influenţa sa este deci o consecinţă a celei a lui Lucifer. Omul este oarecum înhăţat din interior de Lucifer şi, ca urmare a acestui fapt, el este atacat din afară de Ahriman.

Ştiinţa spiritului din toate timpurile, cea care cunoaşte cu adevărat faptele, a vorbit totdeauna despre forţele luciferice şi ahrimanice. Te poţi mira că concepţiile mitologice ale diferitelor popoare nu au avut totdeauna o conştienţă clară a ceea ce este Lucifer pe de o parte, Ahriman pe de alta. De pildă, concepţiile religioase fondate pe Vechiul Testament, pe toată tradiţia semită, nu au avut o conştienţă clară despre acest fapt. Ele nu au avut decât o anumită conştienţă despre influenţa luciferică. Ceea ce Vechiul Testament spune despre şarpe nu este altceva decât o imagine a  lui Lucifer. De aici puteţi conchide că a existat o conştienţă clară că Lucifer a participat la evoluţie. Acest lucru reiese clar din toate tradiţiile care se înrudesc cu Biblia. Dar conştienţa influenţei ahrimanice nu o găsim aici în aceeaşi măsură. Ea nu există decât acolo unde învăţătura era dată după ştiinţa spiritului. Cei care au scris Evangheiile au ţinut cont de asta. De pildă, în Evanghelia după Marcu, când nu se vorbeşte de ispitirea lui Iisus găsiţi cuvântul „demon“, care a fost împrumutat din greacă în epoca evangheliştilor. Acolo unde este vorba de Ahriman este folosit cuvântul „Satan“. Dar cine oare remarcă marea diferenţă care există între Evanghelia după Marcu şi cea după Matei? În domeniul exoteric nu se dă deloc atenţie la aceste fineţuri. În tradiţia oficială nu există nicio diferenţă.

Dar ea apare într-un mod foarte remarcabil în contrastul dintre lumea Indiei şi cea a Persiei. Într-o anumită epocă, acest contrast se manifestă într-un mod cu totul frapant. Lumea Persiei cunoaşte mai puţn influenţa luciferică; ea o vede mai mult pe cea a lui Ahriman. Este vorba, pentru ea, mai ales de lupta împotriva puterilor care ne dau o imagine superficială şi falsă despre Univers şi care ne antrenează în întunecime, în tenebre, e vorba deci de raporturile fiinţei umane cu lumea exterioară. Pe Ahriman şi-l reprezintă de obicei ca adversarul binelui şi luminii. De unde vine asta? Din faptul că în a doua epocă de cultură postatlanteeană facultatea umană de cunoaştere s-a dezvoltat în sensul contemplării lumii exterioare. Aduceţi-vă aminte că Zoroastru se străduieşte să facă cunoscut Spiritul solar, Spiritul luminii. El trebuie deci să arate mai întâi că în afară de acest Spirit al luminii există în lume Spiritul întunericului, care tulbură cunoaşterea noastră despre Univers. Persanul are ca ţel esenţial să îl învingă pe Ahriman şi să se unească cu spiritele care, în acest domeniu, sunt puterile mari, cele ale luminii. El este făcut pentru a activa pe câmpul ce se întinde în afară. De aceea el are Ahuraşii sau Asuraşii. Dar pentru credinciosul religiei persane este periculos să cobori în lumea pe care omul o poate atinge pătrunzând în propria interioritate, acolo unde sunt ascunse forţele luciferice; el nu intră în relaţie nici cu puterile bune. Pentru el acolo este pericolul. El îşi întoarce privirea către exterior şi îşi reprezintă cum Asuraşii întunecaţi se opun Asuraşilor de lumină.

Este exact contrarul a ceea ce fac locuitorii Indiei în această epocă. Ei sunt într-o perioadă în care, prin adâncire în propria lor viaţă interioară, se străduiesc să se ridice pentru a pătrunde în lumile superioare. Ei îşi văd salvarea în faptul de a se uni cu forţele care pot fi găsite în domeniul contemplării interioare. De aceea ei consideră periculos să explorezi lumea exterioară, în care ar avea de luptat împotriva lui Ahriman. Ei se tem de această lume exterioară, o consideră periculoasă. În timp ce pentru persan sunt de evitat Devaşii, indianul, dimpotrivă, îi caută, se străduieşte să acţioneze în domeniul lor. Persanul se îndepărtează de acest domeniu, evită terenul în care se desfăşoară mai ales lupta împotriva lui Lucifer.

Studiaţi diferitele mitologii, diferitele concepţii despre lume: ca în mitologia germano-nordică nu veţi găsi nicăieri în toată claritatea şi profunzimea ei ideea că asupra oamenilor se exercită două feluri de influenţe. Omul germano-nordic, dotat fiind încă cu clarvedere, vedea realmente aceste două puteri şi se vedea pe sine însuşi plasat între ele. El îşi spunea: omul, aşa cum s-a dezvoltat, a văzut apropiindu-se de el anumite puteri care au pătruns în viaţa sa interioară, în corpul său astral. Ele acţionau din cosmos, însă asupra corpului astral; şi, fiindcă era chemat să dezvolte Eul, independenţa umană, acest om al nordului nu simţea numai posibilitatea răului; el vedea manifestându-se la aceste puteri ce se apropiau de corpul său astral pentru a-l duce la libertate, la independenţă, el vedea la ele înainte de toate ceea ce s-ar putea numi forţa lor liberatoare, elementul exaltant. El percepea un element luciferic la spiritul care era ocupat în ţările germano-nordice cu formarea raselor, dându-i omului forma exterioară şi culoarea sa, făcând din el o fiinţă autonomă, activă în lume. Prin clarvederea sa, omul germano-nordic vedea înainte de toate în Lucifer pe cel care face din om o fiinţă liberă, o fiinţă care nu se supune pur şi simplu unei puteri exterioare oarecare, ci care are în el însusi centrul fiinţial ferm şi vrea să acţioneze din el însuşi. Această influenţă luciferică, omul geramano-nordic o resimţea deci ca fiind benefică.

El însă îşi dădea seama că şi altceva vine de la această influenţă. În spatele figurii lui Loki, a cărei înfăţişare este ciudat de strălucitoare, se ascunde Lucifer. Fiindcă se vedea realitatea, se vedea că gândurile libertăţii şi independenţei omului se raportează la Loki. Prin vechea clarvedere se ştia şi că ceea ce îl împinge pe om în poftele şi actele sale mai jos decât dacă ar fi fost dăruit numai lui Odin şi Aşilor se datorează influenţei lui Loki. Şi simţiţi acum cutremurătoarea măreţie a acestei mitologii germano-nordice. Atunci, cu un simţ implacabil al adevărului, se simţea ceea ce ştiinţa spiritului va reuşi să aducă din nou la conştienţa oamenilor abia treptat.

Cum se exercită deci influenţa luciferică? Ea se insinuează în corpul astral, de unde se întinde peste cele trei elemente ale naturii umane, atât asupra corpului astral cât şi asupra corpului eteric şi a corpului fizic. Asupra acestor influenţe luciferice nu se pot face azi decât unele aluzii în afara societăţii noastre. Ceea ce veţi înţelege tot mai mult este că influenţa lui Lucifer acţionează în trei feluri: în corpul astral, în corpul eteric şi în corpul fizic al omului.

În corpul eteric, el face să apară tendinţa la lipsa de veracitate, la minciună. Minciuna, lipsa de veracitate este ceva ce depăşeşte cadrul interiorităţii omeneşti. În corpul astral, în viaţa interioară propru-zisă, Sinea este pătrunsă de influenţa luciferică şi apare ca iubire de sine, ca egoism. Corpul eteric este străbătut din interior în afară de impulsul spre ipocrizie, nesinceritate şi, prin aceasta, de posibilitatea minciunii. În corpul fizic este provocată boala şi moartea. Am spus de altminteri în ultimul meu curs [ 15 ], dar insist odată mai mult asupra faptului că tot ce ia forma de boală şi de moarte în corpul fizic este karmic legat de ceea ce numim influenţa luciferică. Pentru a rezuma, vom spune deci că Lucifer produce egoismul în corpul astral, minciuna şi lipsa de sinceritate în corpul eteric, boala şi moartea în corpul fizic. Toţi cei care gândesc azi într-un mod materialist vor fi, firesc, foarte miraţi că ştiinţa spiritului atribuie boala şi moartea unei influenţe luciferice. Şi acest lucru este în legătură cu Karma. Boala şi moartea nu ar fi atacat niciodată omul dacă n-ar fi existat influenţa luciferică. Faptul că omul coboară tot mai adânc în fizic este efectul karmic al influenţei luciferice şi este compensat pe de altă parte prin boală şi moarte.

De aceea putem să spunem: prin faptul că influenţa luciferică a intrat în om, corpurile fizic, eteric şi astral au fost atacate de boală şi moarte, de minciună şi lipsă de sinceritate, de egoism.

Aş vrea să vă fac să remarcaţi şi că ştiinţa materialistă de azi atribuie morţii animalului şi plantei aceleaşi cauze ca cele pentru moartea omului. Materialiştii nu pot concepe că există fenomene exterioare care pot avea acelaşi aspect, deşi au cauze cu totul diferite.

O anumită stare de lucruri poate proveni perfect din cauze cu totul diferite. Este chiar cazul animalului a cărui moarte nu are aceeaşi origine cu cea a omului, deşi fenomenul ar fi în aparenţă acelaşi. A demonstra teoretic faptul ne-ar lua prea mult timp. De fapt am vrut numai să vă spun că, folosind ideea de cauzalitate de care se serveşte ştiinţa, se ajunge la mari erori. Erori care izvorăsc din astfel de neclarităţi se fac aproape la fiecare pas. Să presupunem, de pildă, că cineva cade de pe un acoperiş, că are o rană care poate să îi aducă moartea şi că, în adevăr, îl găseşti mort. Ce-i mai simplu decât să spui: acest om a murit din cauza căderii. ‒ Dar putea fi cu totul altfel: acest om a putut să aibă un atac de cord şi să cadă fiind deja mort; atunci numai rănirea ar fi datorată căderii. Aparenţele ar fi aceleaşi dar cauza morţii ar fi diferită. Vă dau un exemplu foarte simplu, dar ştiinţa face adesea erori de acest gen. Faptele exterioare pot fi absolut identice şi totuşi cauzele interioare cu totul diferite.

Să ne oprim deci la faptul că, după cercetarea spirituală, influenţa luciferică produce egoismul în corpul astral, minciuna şi lipsa de sinceritate în corpul eteric, boala şi moartea în corpul fizic. Dacă mitologia germano-nordică îl aseamănă pe Loki lui Lucifer, cum vorbeşte ea despre această triplă influenţă? Ea spune că Loki are trei vlăstare. Primul produce egoismul; este şarpele Midgard care este manifestarea influenţei luciferice asupra corpului astral. Al doilea este ceea ce se introduce în cunoaşterea umană sub formă de eroare. Pe plan fizic, acestea sunt lucrurile care trăiesc în spiritul său şi care nu concordă cu lumea exterioară. Este ceea ce nu este adevărat. Pentru omul nordic, care trăia mai mult pe planul astral, ceea ce la noi este minciună abstractă se manifesta imediat sub forma unei entităţi astrale care trăia ca atare pe planul astral. Ceea ce corespunde orbirii, unei vederi inexacte a lucrurilor, se exprima totdeauna la omul nordului sub forma unui animal, cea a lupului Fenris. Aceasta este a doua influenţă a lui Loki, cea care se exercită asupra corpului eteric şi face ca omul să aibă pornirea interioară de a se înşela, de a gândi lucrurile într-un mod eronat, adică de a nu vedea realităţile lumii exterioare aşa cum sunt. Iată ceea ce vechea mitologie germano-nordică reprezenta sub forma unui lup. Avem aici imaginea astrală a minciunii şi a tot ce împinge din interior pe om la falsitate.

Însă aici unde omul intră în raport cu lumea exterioară Lucifer îl întâlneşte pe Ahriman, încât orice eroare care se insinuează în cunoaştere ‒ chiar în cunoaşterea clarvăzătoare ‒, orice iluzie, orice Maya constituie consecinţa tendinţei spre minciună. Lupul Fenris este deci configuraţia a ceea ce îl înconjoară pe om prin faptul că el nu vede lucrurile sub adevăratul lor aspect. Acolo unde pentru omul nordic lumina exterioară, adevărul, se întunecă, el vorbeşte de un lup. Această noţiune trece prin toată conştienţa nordică, şi veţi vedea că această imagine este folosită totdeauna în acest sens, până în faptele exterioare.

Când odinioară omul nordic voia să explice ce vede în timpul unei eclipse de Soare ‒ pe care bineînţeles o vedea pe timpul vechii clarvederi cu totul altfel decât o vedem astăzi la telescop ‒ îşi reprezenta că un lup urmărea Soarele, iar eclipsa survenea când el atingea astrul. Acest lucru este într-o concordanţă intimă cu faptele. Modul acesta de a se exprima îi dă mitologiei nordice măreţia sa şi chiar ceea ce ea are cutremurător de măreţ. Eu nu vă pot da aici decât câteva indicaţii, dar dacă am putea vorbi săptămâni în şir despre această mitologie aţi vedea cât este ea de vastă şi de profundă. Şi dacă este aşa, este pentru că această mitologie este un fruct al anticei clarvederi în care însă peste tot intervine Eul.

Materialiştii de astăzi vor să ne spună că aici ar fi vorba de o superstiţie şi că niciun lup nu urmăreşte Soarele. Dar omul nordic de demult, omul imaginativ de altădată, vedea lucrurile în imagini, şi aş putea să vă citez multe din adevărurile pretins ştiinţifice unde actualmente se revelă influenţa lui Ahriman şi care conţin erori mai mari decât dacă spunem, descriind viziunea astrală corespunzătoare: lupul urmăreşte Soarele. Pentru ocultist este o superstiţie şi mai mare aceea de a crede că o eclipsă se produce prin faptul că Luna trece în faţa Soarelui. Sigur, pentru vederea exterioară este exact aşa cum ideea de lup este adevărată pentru vederea astrală. Dar vederea astrală este chiar mai corectă decât cea pe care o găsiţi în cărţile actuale, care este şi mai mult supusă erorii. Şi când într-o zi în locul acestei aparenţe se va cunoaşte adevărata stare de lucruri, se va vedea că mitul nordic avea dreptate. Ştiu că din punctul actual de vedere rostesc aici o enormă absurditate, dar ştiu şi că într-un mediu ca al nostru eşti destul de avansat ca să-ţi fie îngăduit să arăţi exact locul unde concepţia noastră fizică despre lume este cel mai mult influenţată de Maya sau iluzie.

figura 1

Ajungem acum la influenţa lui Loki asupra corpului fizic. Al treilea vlăstar produce aici boala şi moartea: este Hel. Aveţi astfel, în cele trei chipuri ‒ al lui Hel, al lupului Fenris şi al şarpelui Midgard ‒ admirabilul limbaj al influenţei pe care o exercită Loki sau Lucifer aşa cum o percepea vechea clarvedere, despre care se poate spune că era o clarvedere de vis. Dacă urmărim întreaga legendă a lui Loki vom găsi peste tot că aceste lucruri luminează pe deplin problema până în detalii.

Cu privire la acest subiect trebuie să vezi clar că ceea ce percepe clarvăzătorul nu este o alegorie, un simbol, ci este vorba de fiinţe. El vede entităţi. Iar omul din ţările germano-nordice cunoştea nu numai influenţa lui Loki al său, Lucifer, dar şi pe cea a lui Ahriman, care venea dintr-o altă direcţie. El mai ştia încă ceva, şi anume că dacă omul suferă atacul lui Ahriman este ca urmare a influenţei lui Loki. Trebuie să vă transpuneţi în epoca în care omul nu vedea încă lumea într-un mod exterior, fizic, ci o contempla cu ajutorul vechii clarvederi; atunci veţi înţelege că mitul de care vorbim concordă cu această clarvedere. De fapt ce spune el? Influenţa lui Loki s-a exercitat asupra oamenilor ‒ ea se exprimă în acţiunea şarpelui Midgard, a lupului Fenris şi a lui Hel. Şi omul a ajuns la faptul că vederea sa clară şi luminoasă a lumii spirituale a fost tulburată de influenţa luciferică ce s-a făcut tot mai mult simţită. În epoca în care s-a format această concepţie, omul oscila între viziunea lumii spirituale şi viaţa pe planul fizic, aşa cum noi trecem de la veghe la somn şi invers. Contemplând lumea spirituală, omul îşi vedea locul obârşiei sale. Esenţial e deci că mitul este născut din conştienţa clarvăzătoare. Starea de conştienţă a omenirii de atunci consta în această alternanţă între contemplarea şi absenţa contemplării lumii spirituale. În starea de vis se vedea lumea spirituală; în starea de veghe ea nu se mai vedea. Omul trecea alternativ de la starea de Hödur orbul la starea de Baldur clarvăzătorul.

El era destinat să suporte influenţa lui Baldur, şi ar fi evoluat în sensul acestei influenţe dacă n-ar fi admis-o pe cea a lui Loki. Dar acesta a făcut în aşa fel încât natura lui Hödur să câştige victoria asupra celei a lui Baldur. Faptul este exprimat prin aceea că Loki aduce vâscul, cu ajutorul căruia Hödur orbul omoară pe Baldur clarvăzătorul.

Loki este deci puterea ucigaşă, ca şi Lucifer care l-a împins pe om către Ahriman. Supunându-se lui Hödur orbul, fiinţa umană a pierdut vechea contemplare clarvăzătoare. În aceasta constă uciderea lui Baldur. Omul nordic a simţit că, treptat, elementul reprezentat de Baldur ‒ privirea în lumea spirituală ‒ s-a pierdut cu adevărat. Dispariţia clarvederii el o resimte ca pe un omor, adică uciderea lui Baldur de către Loki, şi care îl privează pe om de această facultate. Iată cum unul din cele mai mari evenimente ale istoriei, dispariţia treptată a vechii şi clarei cunoaşteri, este exprimat în mitul despre Baldur, despre Hödur şi despre Loki. Avem pe de o parte pe Loki cu cele trei vlăstare ale lui, pe de altă parte avem tragedia omorârii lui Baldur.

Iată cum se reflectă în mitologia germano-nordică una din datele ştiinţei spiritului: dubla influenţă, cea de la Lucifer şi cea de la Ahriman. Aici ştiinţa spiritului vede o descriere inspirată de vechea clarvedere care a elaborat mitul înainte de a dispărea treptat.

A ne extinde asupra acestui subiect ne-ar duce prea departe. Dar v-am spus destul pentru ca dumneavoastră să resimţiţi măreţia cutremurătoare a acestui mit care nu îşi are echivalent, fiindcă nici o mitologie nu s-a conformat atât de fidel clarvederii de odinioară. Mitologia greacă nu este decât amintirea a ceva ce a fost văzut în timpuri preistorice şi care a fost exprimat în forme plastice. Ea nu se leagă atât de direct de fapte precum mitologia germano-nordică. Ea este mai clară, personajele sunt schiţate în trăsături mai rotunjite, mai armonioase, dar ele au pierdut prospeţimea impresiei primare, de la obârşii. La omul nordic s-a păstrat mai mult timp ceva din vechea clavedere. Vechea clarvedere a omului dispăruse de mult în restul Europei, în timp ce în nord ea mai dăinuia. Numai treptat, progresiv, lent, aşa a intrat imaginea fizică a lumii în câmpul de observaţie al omului. În momentul în care creştinismul începea să se răspândească, ceea ce era exprimat în mitul lui Baldur, în moartea lui Baldur, devenise adevăr pentru majoritatea oamenilor. Puţini erau cei care mai puteau avea viziunea imediată a ceea ce oamenii nordului percepuseră în clarvederea lor.

Încă mult timp s-a menţinut o contemplare nemijlocită a acestei lumi spirituale şi, fiindcă toate acestea erau atât de elementare, atât de direct scoase din experienţa clarvăzătoare, conştienţa aceasta ‒ care la alte popoare nu putea fi atât de puternică precum la oamenii germano-nordici ‒ s-a păstrat şi când creştinismul începuse deja să se răspândească. Apoi ei resimţeau: ceea ce am vieţuit odinioară în legătură cu patria divin-spirituală originară dispare. Nordicului i-a dispărut abia când omul germano-nordic a primit consolarea creştinismului; însă faptul nu conţinea pentru el contemplarea nemijlocită. El resimţise prea adânc destinul lui Baldur pentru a putea fi consolat prin ideea că un Dumnezeu coborâse pe planul fizic pentru ca oamenii care nu puteau percepe decât planul fizic să poată să ajungă şi ei la conştienţa divinului. În ţările nordice nu se putea vieţui sentimentul pe care îl trezeau în locuitorii Asiei Mici cuvintele „Schimbaţi-vă lăuntric, căci Împărăţia cerurilor este aproape!“ Chiar în regiunea în care apăruse Christos se mai puteau găsi doar vagi amintiri a ceea ce fusese clarvederea. Kali Yuga, epoca întunecată în care oamenii nu mai puteau vedea lumea spirituală, dura deja în Orient de trei mii de ani. Totuşi dorinţa, dorul de această lume spirituală persista acolo; şi ei vorbeau mereu despre o astfel de lume pe care oamenii au putut să o vadă în spirit şi care dispăruse pentru ochii lor. Dar această lume spirituală ei o trăiseră într-un trecut mult mai îndepărtat decât locuitorii regiunilor nordice şi nu mai aveau decât o amintire vagă a faptului că ea fusese accesibilă. Tocmai de aceea cuvintele „Schimbaţi-vă lăuntric, căci Împărăţia cerurilor este aproape!“ puteau fi bine înţelese în Asia Mică. Se înţelegea că cineva a putut să spună: Împărăţia cerurilor a coborât până pe planul fizic; ridicaţi-vă deci ochii către Fiinţa unică, cea care va apărea în Palestina, contemplaţi-L pe Mesia care poartă pe Dumnezeu în El şi datorită căruia veţi găsi o legătură cu Divintatea, chiar dacă voi nu puteţi să vă ridicaţi deasupra planului fizic. Înţelegeţi Făptura din Palestina, înţelegeţi pe Christos! Acesta este sensul profund al cuvintelor lui Ioan Botezătorul.

Omul nordic, el cunoscuse mult timp ceva mai mult decât o simplă învăţătură bazată pe amintirea unei viziuni a lumii spirituale şi divine; el trebuia să simtă altfel acest lucru. De aceea i-a venit o idee a cărei semnificaţie este deosebită, ideea că existenţa pe planul fizic şi incapacitatea de a vedea lumea divină nu puteau fi decât de moment. Omul a trebuit să iasă din lumea spirituală; el trebuie acum să treacă prin această şcoală care este experienţa lumii fizice. Dar chiar această experienţă pe care o parcurge ca pe o şcoală îi va permite să intre în lumea din care a ieşit. Viziunea lui Baldur îl va putea anima din nou. Cu alte cuvinte marea idee născută în ţările germano-nordice, şi anume că lumea care a dispărut şi i-a fost sustrasă privirii clarvăzătoare va fi din nou vizibilă, a avut ca efect faptul că implicarea în planul fizic a fost resimţită ca o perioadă tranzitorie.

Iniţiaţii nordicilor îl făceau pe omul nordului să înţeleagă că, în timpul acestei perioade tranzitorii, în lumea divin-spirituală devenită invizibilă se petrece ceva prin care această lume divin-spirituală va arăta cândva altfel decât fusese el obişnuit să o vadă. Ei îl făceau să înţeleagă, spunându-i oarecum astfel: Tu ai putut odinioară să contempli lumea divin-spirituală, Tu l-ai văzut acolo pe Odin, Arhanghelul cuvântului, Arhanghelul runelor, Arhanghelul respiraţiei, ca şi pe Thor, Îngerul sineităţii; tu ai fost în contact cu aceste fiinţe şi vei fi din nou în contact cu ele. Dar aspectul acestei lumi va fi altul; alte puteri vor fi intrate în ea şi domeniile în care se exercita odinioară puterea acestor vechi călăuze spirituale ale neamului omenesc se vor fi transformat. Sigur, tu vei fi atunci în stare să vezi această lume, dar vei vedea acolo altceva decât ai vieţuit până acum.

Ceea ce omul va vedea atunci, iniţiaţii descriau ca fiind acea viziune a viitorului care va apărea odată în faţa sufletului uman, când omul va putea din nou să vadă în lumea spirituală şi va înţelege destinul vechilor zeităţi şi raportul lor cu alte puteri. Ei îi zugrăveau această viziune a viitorului, avută de iniţiaţi mai dinainte, viziune în care ceea ce vine de la Lucifer intră într-un anumit fel în luptă cu ceea ce vine de la zei şi care trebuie de asemenea să dispară. Avem aici ceea ce reprezintă imaginea Amurgului zeilor. Ragnarök, Amurgul zeilor, este deci imaginea viitorului pe care iniţiaţii o ofereau privirii omului din nord. Vedem aici o dată mai mult că evenimentele viitoare nu puteau fi descrise mai bine până în detalii, în termeni mai exacţi şi mai frapanţi decât sunt descrise de această imagine a Amurgului zeilor. Acesta este arierplanul ocult al imaginii Amurgului zeilor.

Cum trebuie deci să se vadă omul pe sine? El trebuie să considere că are asimilat, în vederea dezvoltării sale, ceea ce îi vine din epoci trecute, el trebuie să primească în gândirea sa ceea ce a primit ca dar de la Odin, dar trebuie să se simtă pe sine ca trecut prin evoluţia care a urmat. El trebuie să primească în el învăţăturile pe care Odin i le-a implantat. ‒ Odin îi apare ca Arhanghel. El trebuie să devină un fiu al lui Odin, să se angajeze în luptă, şi aceasta imediat. Iată ceea ce iniţiatul, maestrul şcolii esoterice, îi explica în mod cu totul special omului nordic, atrăgâdu-i atenţia asupra fiinţei divin-spirituale care nouă ne apare atât de misterioasă şi care de fapt abia în Amurgul zeilor capătă un anumit rol, fiindcă ea însăşi învinge puterea prin care Odin era învins mai înainte. Răzbunătorul lui Odin joacă un rol special în Amurgul zeilor. Dacă înţelegem în ce constă acest rol, vom vedea că există un raport uimitor între calităţile, aptitudinile omului germano-nordic şi ceea ce ne putem reprezenta ca viziune a viitorului. Toate acestea îşi găsesc expresia într-un mod minunat, exact până în detalii, în marea viziune a Amurgului zeilor.