Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISIUNEA SUFLETELOR POPOARELOR

GA 121


CONFERINŢA a X-a

Christiania, 16 iunie 1910

Înainte de a ne extinde asupra a ceea ce are legătură cu măreaţa viziune a Amurgului zeilor va fi bine să ne sprijinim consideraţiile pe o cunoaştere mai precisă a Sufletului popoarelor germano-nordice. Trebuie să vedem cum se armonizează în Europa întreaga viaţă spirituală, cum diferitele Suflete ale popoarelor au acţionat în timpuri imemoriale, acţionează încă în zilele noastre şi vor acţiona în viitor pentru a asigura progresul omenirii. Orice popor, şi chiar orice parte a poporului, oricât de mică ar fi ea, îşi are sarcina sa deosebită în acest vast tablou, iar după ceea ce v-am spus puteţi vedea că civilizaţiei europene de înainte şi de după fondarea creştinismului îi revenea misiunea de a educa Eul prin diferitele trepte ale entităţii umane, de a-l forma, a-l dezvolta puţin câte puţin. Într-un foarte îndepărtat trecut acest Eu s-a arătat clarvederii oamenilor şi din lumea spirituală, aşa cum am arătat când am vorbit despre popoarele germano-nordice. Am spus că acest Eu a fost dat omului printr-o fiinţă angelică ‒ Donar sau Thor ‒ care se află la jumătatea drumului între individ şi Sufletul poporului. Am văzut că pe atunci individul era considerat ca neavând încă Eu, personalitate. Eul era pentru el ca un dar pe care i-l acorda lumea spirituală.

În Orient, fireşte, când Eul s-a trezit, el n-a fost văzut în acest fel. Acolo fiinţa umană era deja atât de evoluată sufleteşte, subiectiv, ajunsese la un nivel atât de înalt al perfecţiunii umane, încât Eul său nu era pentru sine o forţă primită din afară; omul o resimţea ca aparţinându-i. În Orient, când individul s-a trezit la Eu, civilizaţia orientală era deja atât de avansată încât ea ştia deja să elaboreze această speculaţie, această logică şi înţelepciune cum le vedem în înţelepciunea orientală. Procesul prin care Eul, venind din lumea superioară spirituală, este dobândit cu ajutorul unei individualităţi divine precum Thor, Orientalul nu l-a trăit niciodată. Europa este cea care a făcut această experienţă şi tocmai de aceea ascensiunea progresivă către Eul individual a fost resimţită în Europa ca o emancipare în raport cu un fel de suflet-grup. Omul germano-nordic încă se simţea ataşat de un suflet-grup, de o întreagă comunitate, ca un membru al marii colectivităţi a tribului. Asta şi explică de ce, deja la cinci sute de ani după dăruirea impulsului christic Pământului, Tacit [ 16 ] putea să spună despre germanii din Europa Centrală că păreau totdeauna că aparţin triburilor, că erau ca părţi ale unui organism, elementele unui tot. La acea epocă fiecare se simţea într-adevăr ca un membru al Eului tribului. El simţea treptat Eul individual născându-se din Eul tribului, iar în Thor el îl simţea pe cel care dăruie Eul, Dumnezeul care l-a dotat propriu-zis cu Eu individual. Însă el simţea pe acest Dumnezeu ca fiind încă legat de Spiritul seminţiei, de ceea ce trăieşte în sufletul-grup. Acest suflet-grup se numeşte „Sif“ şi este soţia lui Thor. Numele său pare să fie înrudit cu cuvântul Sippe, neam, apartenenţă la trib, şi este într-adevăr înrudit, deşi este mascat şi ascuns. Din punct de vedere ocult totuşi Sif înseamnă sufletul-grup al comunităţii de unde iese individul. Sif este entitatea care s-a unit cu zeul Eului individual, cu cel care dăruieşte Eul individual, cu Thor. Sif şi Thor sunt consideraţi de om ca fiind entităţile care i-au dat Eul. Aşa le concepea omul nordic, în timp ce în alte regiuni europene popoarele aveau sarcina să pregătească în alt mod fiinţa umană pentru primirea Eului.

Fiecare popor are într-adevăr sarcina sa proprie. Să ne oprim îndeosebi la popoarele pe care le cunoaştem sub numele de celţi. Sufletului poporului celt, despre care ştim din conferinţele precedente că a avut mai târziu cu totul alte sarcini, i-a fost încredinţată sarcina de a educa Eul încă tânăr al populaţiei europene. Dar pentru asta celţii înşişi trebuiau să treacă printr-un fel de educaţie, de instrucţie inspirată direct din lumea spirituală. Într-adevăr, este cu totul adevărat faptul că celţii au primit prin intermediul iniţiaţilor lor, preoţii druizi, o învăţătură scoasă din lumile superioare, o învăţătură pe care ei n-ar fi putut să o asimileze prin propriile lor forţe şi pe care a trebuit apoi să o transmită altor popoare.

Întreaga civilizaţie europeană este un dar al Misteriilor europene. Sufletele popoarelor, progresând ele însele, conduc totdeauna ansamblul civilizatiei umane în mersul ei înainte. Dar în epoca în care Sufletele popoarelor europene trebuiau să-i instruiască pe oameni pentru a lucra prin ei înşişi, să fie activi prin ei înşişi, era necesar ca Misteriile să se estompeze puţin. De aceea reculul elementului celtic a fost însoţit de un fel de retragere a Misteriilor în locuri tainice. În timpul vechilor celţi raportul dintre spirit şi popor prin intermediul Misteriilor era mult mai direct, mai imediat, pentru că Eul era încă legat de grup, şi totuşi elementul celtic a trebuit să fie aducătorul Eului pentru tot restul populaţiei. Se poate deci spune că în epoca ce precede adevărata dezvoltare a popoarelor germano-nordice educaţia iniţiatică nu a fost distribuită civilizaţiei europene decât prin vechile Misterii celtice. Şcolile Misteriilor nu lăsau să apară la lumina zilei decât ce era necesar pentru a da o bază de ansamblu civilizaţiei europene. Apoi, datorită amestecului cu diferite fragmente rasiale, componente populare şi comunităţi rasiale, diferitele Suflete şi Spirite ale popoarelor au putut deveni mai fecunde. Ele au creat situaţii mereu mai noi pentru a educa Eul, acest Eu care făcea eforturi să se elibereze. El trebuia într-adevăr să se elibereze de ceea ce era inferior în natura umană.

După ce vechea civilizaţie greacă a ajuns la punctul ei culminant, dezvoltând ce avea ca misiune să dezvolte, o cu totul altă latură a acestei misiuni s-a revelat în vechea Romă în cursul diferitelor perioade ale istoriei sale. Am văzut deja că civilizaţiile postatlanteene s-au succedat după o ordine riguroasă. Când îţi arunci privirea asupra acestui şir de civilizaţii postatlanteene observi că cea a Indiei antice a lucrat mai ales la corpul eteric al omului. De aici şi caracterul clarvăzător şi iluminata înţelepciune ce caracterizează această antică civilizaţie, fiindcă ea, potrivit configuraţiei diferitelor facultăţi omeneşti, este o cultură reflectată în corpul eteric omenesc. Astfel îţi poţi reprezenta vechea cultură indiană.

Din era atlanteeană până într-o epocă târzie a erei postatlanteene, Spiritul poporului indian a trecut prin întreaga evoluţie a forţelor interioare ale sufletului fără să se fi trezit Eul. Apoi el a refăcut drumul în sens invers, până la munca sa asupra corpului eteric. Esenţialul anticei civilizaţii indiene constă în aceea că, având forţe sufleteşti gata formate, extrem de rafinate, indianul revine în corpul său eteric, recoboară până la corpul eteric, unde dezvoltă acele admirabile forţe a căror reflectare târzie o găsim în Vede [ 17 ] şi, într-o stare şi mai subtilă, în filosofia Vedanta [ 18 ]. Toate acestea nu au fost posibile decât pentru că Sufletul poporului indian s-a dezvoltat la un grad înalt înainte ca Eul să fi fost perceput individual şi, mai mult, într-o epocă în care omul putea avea viziuni datorate forţelor corpului eteric. Sufletul poporului persan nu era atât de avansat. El nu ajunsese decât la a percepe în corpul senzaţiei sau corpul astral. Şi mai diferită era situaţia în cazul civilizaţiei egipteano-caldeene. Acolo, partea pe care o numim Sufletul senzaţiei putea percepe. Vom spune deci despre această civilizatie că ea lucrează în cadrul Sufletului senzatiei. În ce priveşte Spiritul poporului greco-latin, el a avut de trezit Sufletul înţelegerii sau afectivităţii; acesta a fost câmpul lui de muncă. El însuşi nu ajunge aici decât pentru că avea, de asemenea, în corpul său eteric un fel de amprentă a propriei sale fiinţe. Dar ceea ce s-a revelat astfel în elenism a fost o imagine a lumii mai puţin reală, mai puţin impregnată de realitatea spirituală decât cea a Indiei antice. În timp ce antica civilizaţie a Indiei lucrase direct asupra corpului eteric, Elada nu mai dădea decât o imagine vagă, decolorată, fadă a realităţii, o amintire a ceea ce trăiseră odinioară popoarele şi a cărei urmă o păstraseră în corpul lor eteric.

figura 1

La alte popoare, cele care au urmat poporului grec, mai ales corpul fizic este cel care slujeşte ca bază de dezvoltare progresivă a sufletului conştienţei. Nu poţi înţelege civilizaţia greacă decât dacă eşti în stare să cuprinzi dinăuntru, să resimţi producţiile sale exterioare ca izbucniri ale sufletului. Popoarele care se situează mai la vest şi nord, dimpotrivă; ele au ca sarcină, sub direcţia Sufletelor popoarelor lor, să îşi întoarcă privirea către în afară, în lume, să dezvolte ceea ce joacă un rol pe acest plan. Popoarele germano-nordice mai aveau încă sarcina importantă de a dezvolta toate acestea aşa cum puteau ele să o facă, fiindcă primiseră harul, harul de importanţă istorică de a privi în lumea spirituală în felul vechii clarvederi şi a folosi străvechile experienţe spirituale ‒ experienţe încă vii în ele ‒, a le folosi în ceea ce trebuia să se înfăptuiască pe planul fizic.

Un popor care nu mai avea acest har în epoca sa târzie, care nu trecuse prin acest gen de pregătire şi care de aceea se afla oarecum implantat brusc, înaintea naşterii Eului, pe planul fizic, a fost poporul roman. El se putea îngriji de cele ce promovau acest Eu omenesc pe plan fizic, de cele ce erau necesare pentru bunul mers al acestui Eu omenesc pe plan fizic numai sub îndrumarea Sufletului poporului său sau a Arhanghelului său. Ceea ce poporul roman a trebuit să împlinească sub direcţia Spiritului poporului pentru a contribui la ansamblul misiunii europene era destinat să îi dea valoare Eului omenesc. De aceea poporul roman a ştiut să dezvolte relaţiile Eului cu celelalte Euri. El a putut fonda întregul drept privat. De aceea el este cel care a fost creatorul jurisprudenţei, care este construită numai pe Eu. A fixa raportul Eului cu un alt Eu, aceasta a fost marea problemă în misiunea care i-a revenit poporului roman. Celelalte popoare care au apărut după poporul roman aveau deja mai mult din ceea ce prin sufletul senzaţiei, al raţiunii şi chiar al conştienţei venea să fecundeze Eul, să îl împingă să intre în lume. Au trebuit toate aceste amestecuri de rase pe care le enumeră istoria, şi care au avut loc în peninsula italică, iberică, în ceea ce este acum Franţa şi Marea Britanie, pentru a da Eului diverse nuanţe, pentru a-l dezvolta pe plan fizic în conformitate cu Sufletul senzaţiei, Sufletul înţelegerii sau afectivităţii şi Sufletul conştienţei. Aceasta a fost marea misiune a popoarelor care s-au constituit treptat în Europa Occidentală.

Toate diversele nuanţe de civilizaţie şi misiunile Europei Occidentale se explică în final prin faptul că în peninsulele italică şi iberică impulsurile Sufletului senzaţiei au putut să se dezvolte în Eu. Studiaţi caracterele diferitelor popoare, laturile lor luminoase sau întunecate; veţi vedea că la locuitorii acestor peninsule se găseşte un curios amestec al Eului cu Sufletul senzaţiei. În ceea ce priveşte popoarele care au trăit până în prezent pe pământul Franţei, veţi înţelege ceea ce au ele particular dacă veţi observa devenirea şi amestecurile Eului cu Sufletul raţiunii sau afectivităţii. Marile succese de importanţă istorică ‒ şi reprezentant al acestora poate fi considerată Marea Britanie ‒ se explică prin faptul că acolo impulsul Sufletului conştienţei este cel care s-a imprimat în Eul uman. Misiunii istorice care revenea ţărilor britanice i se adaugă şi întemeierea formei exterioare de stat de drept. Nu exista încă legătură interioară între Sufletul conştienţei şi Eu. Dar dacă vedeţi cum s-a operat această unire a Sufletului constienţei cu un Eu împins către exterior veţi descoperi că marile cuceriri ale locuitorilor acestei insule sunt datorate acestui impuls.Veţi vedea şi că, în această ţară, crearea unei forme de guvernământ parlamentar se explică de îndată ce ştii că un impuls al Sufletului conştienţei trebuia să se manifeste astfel pe planul istoriei.

Erau deci necesare multe nuanţe, fiindcă trebuia ca diferitele popoare să poată fi conduse prin numeroasele etape ale Eului. Dacă am avea timp să studiem mai în detaliu modul în care forţele fundamentale se ramifică, se răspândesc în cele mai diverse moduri, am găsi adevărate tablouri istorice. Aşa acţiona structura sufletească la popoarele vestice, care nu aveau prin ele însele nici o amintire elementară, directă, a lucrurilor percepute odinioară în lumea spirituală prin clarvedere. Cu totul altfel trebuia să se elaboreze mai târziu în ţările germano-nordice ceea ce provenea direct din dezvoltarea treptată a clarvederii originare, turnată deja în Sufletul senzaţiei. De aici vine această tendinţă la interioritate, care nu este decât o prelungire a experienţei clarvăzătoare din timpuri preistorice. Sarcina popoarelor germanice din sud s-a situat mai întâi în domeniul Sufletului conştienţei. Epoca greco-latină a avut de dezvoltat Sufletul înţelegerii sau afectivităţii. Dar ea nu trebuia să se limiteze la aceasta; ea trebuia să acţioneze cu o înzestrare primitivă minunată, dotată cu experienţa clarvederii. Toate acestea s-au revărsat în Sufletul conştienţei popoarelor germanice din Europa Centrală şi Nordică şi au generat la ele anumite dispoziţii sufleteşti. Aceste elemente mai meridionale ale populaţiilor germanice au trebuit deci să cultive forţe care pregăteau Sufletul conştienţei să se umple interior cu conţinutul de conştienţă al vechii clarvederi transpus pe plan fizic.

În aparenţă, sistemele filosofiei din Europa Centrală, cărora Fichte, Schelling şi Hegel le-au fost reprezentanţi în secolul al XIX-lea, sunt foarte departe de orice domeniu mitologic. Ele nu sunt totuşi altceva decât rezultatul celei mai sublime clarvederi de odinioară, a conlucrării cu puterile divin-spirituale la care ajunseseră oamenii. Fără acest lucru ar fi fost imposibil ca Hegel [ 19 ], de pildă, să considere ideile sale ca fiind realul şi ‒ aşa cum a făcut-o ‒ la întrebarea: Ce este o abstracţiune? să răspundă prin extraordinara afirmaţie: O abstracţiune este, de exemplu, un individ care-şi împlineşte munca lui zilnică, cum ar fi de pildă un tâmplar. Pentru o minte abstractă este ceva concret, pentru Hegel era ceva abstract. Şi ceea ce pentru o minte abstractă sunt doar idei, pentru Hegel erau puternicii maeştri ai Universului. Lumea ideilor lui Hegel este ultima şi cea mai sublimă manifestare a Sufletului conştienţei; ea conţine sub formă de concepte pure ceea ce omul nordic contemplase încă, cu un sentiment al Eului, ca puteri divin-spirituale sensibil-suprasensibile. Şi când Fichte [ 20 ] îşi fondează pe Eu filosofia sa, regăseşti în spatele acestui Eu ceea ce zeul Thor adusese sufletului uman, dar văzut de Fichte prin Sufletul conştienţei şi condensat în această idee a lui „Eu sunt“, în aparenţă atât de săracă, dar de unde decurge toată această filosofie. O linie directă leagă înzestrarea cu Eul a vechiului popor nordic, revărsată prin zeul Thor sau Donar din lumea spirituală, cu această filosofie. Acest zeu a trebuit să pregătească toate acestea pentru Sufletul conştienţei, pentru ca el să aibă un conţinut adecvat lui, căci el avea nevoie să privească în lumea exterioară şi să acţioneze în interiorul ei. Însă această filosofie nu găseşte în lumea exterioară doar experienţa exterioară, grosieră, materialistă, ci găseşte însuşi conţinutul Sufletului conştienţei şi consideră natura ca Ideea în cealaltă formă a ei de existenţă. Dacă vedeţi cum a continuat să acţioneze acest impuls, aveţi în aceasta misiunea popoarelor germano-nordice ale Europei Centrale.

Pentru că orice evoluţie are o urmare, trebuie acum să ne întrebăm: Cum progresează această evoluţie? O privire asupra acestui subiect, o întoarcere asupra trecutului va face să ne parvină ciudate revelaţii. Am spus că în India antică prima civilizaţie a avut ca punct de plecare mai ales corpul eteric, odată terminată o anumită dezvoltare a forţelor spirituale. Dar există şi alte culturi, la care s-a păstrat moştenirea vechii Atlantide şi care s-a transmis oamenilor erei postatlanteene. În timp ce indianul se apropie dinspre această latură de corpul său eteric şi creează din el, cu forţele acestuia, uimitoarea sa civilizaţie şi măreaţa sa viaţă spirituală, avem pe de altă parte o civilizaţie ce îşi are rădăcinile în Atlantida şi dezvoltă în epoca postatlanteeană, în scopul fundamentării şi dezvoltării ei, cealaltă latură a conştienţei corpului eteric. Este vorba de civilizaţia chineză. Veţi înţelege ce are aceasta deosebit, particular dacă veţi ţine cont de aceste condiţii şi dacă vă veţi aminti că civilizaţia atlanteeană avea un raport direct cu ceea ce am numit, într-o conferinţă precedentă, „Marele Spirit“, deci cu cele mai înalte etape ale evoluţiei lumii. Or, tocmai această cultură este cea care lucrează încă în corpurile moderne, dar printr-o altă latură. Este deci de înţeles că, în aceste două civilizaţii, într-o zi s-au putut ciocni cele două mari forţe opuse ale erei postatlanteene: elementul indian care, în anumite limite, este încă în stare să evolueze, şi elementul chinez care se izolează şi se osifică, repetând ceea ce exista în vechea Atlantidă. Ai într-adevăr o impresie ocult-ştiinţifico-poetică atunci când urmăreşti evoluţia poporului chinez, când te gândeşti la Zidul Chinei care trebuia să închidă din toate părţile ceea ce venea din timpuri imemoriale şi se dezvoltase în era postatlanteeană. Spun acum că te cuprinde un fel de simţământ poetico-ocult dacă compari Zidul chinezesc cu ceea ce a existat odinioară, demult. Nu pot vorbi decât aluziv despre aceste lucruri. Veţi vedea că ele lămuresc situaţia într-un mod minunat dacă comparaţi aceasta cu rezultatele ştiinţifice existente deja astăzi. Să observăm prin clarvedere acest vechi continent, această lume atlanteeană pe care trebuie să o căutăm acolo unde se află actualmente Oceanul Atlantic, între Africa şi Europa pe de o parte, America de cealaltă parte. Acest continent era înconjurat de un fel de curent de apă caldă, acest fluviu despre care clarvederea ne arată ‒ oricât de uimitor ar părea faptul ‒ că el urca din sud, traversând golfuleţul Baffin, către nordul Groenlandei pe care îl înconjura, mergea apoi spre est, se răcea treptat, apoi, într-o epocă în care Siberia şi Rusia nu ieşiseră încă deasupra, el cobora în regiunea Uralilor, se bifurca şi mergea să atingă Carpaţii Orientali, curgea prin regiunea în care se află Sahara actuală şi se arunca în fine în Oceanul Atlantic, aproape de golful Biskaya, formând astfel un bazin cu totul închis. Dumneavoastră înţelegeţi că din acest curs de apă au putut subzista numai câteva resturi; acest curent este Gulfstreamul. El făcea odinioară întreg înconjurul continentului atlanteean. Veţi înţelege acum şi că la greci viaţa sufletească era făcută din amintiri. În sufletul lor apărea într-adevăr o imagine, cea a lui Okeanos, care este o amintire despre această epocă atlateeană. Imaginea lor despre lume nu era atât de falsă, căci ea este creată din vechea epocă atlanteeană. Acest curs de apă care trece în jos peste Spitzberg ca un curent cald se răcea treptat; acest bazin închis al curentului chinezii l-au reconstituit în civilizaţia lor înconjurată de ziduri, pe care o deţineau din Atlantida. Elementul istoric încă nu exista în civilizaţia atlanteeană. De aceea şi civilizaţia chineză a păstrat ceva „nonistoric“. De aceea există în ea ceva preindian, ceva care provine din Atlantida.

Să revenim acum la descrierea drumului urmat de Spiritul popoarelor germano-nordice şi să vedem ce se petrece apoi. Ce s-ar întâmpla dacă un Spirit al poporului şi-ar conduce astfel poporul său încât Sinea spirituală s-ar putea dezvolta în mod deosebit? Să ne aducem aminte că corpul eteric s-a dezvoltat în civilizaţia Indiei, corpul senzaţiei în cea a Persiei; Sufletul senzaţiei în civilizaţia egipteano-caldeeană, Sufletul raţiunii sau afectivităţii în epoca greco-latină şi că Sufletul conştienţei trebuie să se dezvolte în propria noastră epocă, ce încă nu s-a terminat. Va veni apoi luarea în stăpânire a Sinei spirituale prin Sufletul conştienţei, aşa încât această Sine spirituală va străluci în Sufletul constienţei, ceea ce epoca a şasea are ca sarcină să pregătească treptat. Această civilizaţie care, în sensul cel mai înalt al cuvântului, va trebui să fie receptivă ‒ căci ea va trebui să aştepte plină de devotament penetrarea Sinei spirituale în Sufletul conştienţei ‒, această civilizaţie este pregătită prin popoarele Asiei Occidentale şi popoarele slave cele mai orientale din Europa. Nu întâmplător acestea din urmă împreună cu Sufletele popoarelor lor sunt împinse înainte; motivul este că tot ceea ce urmează să se petreacă în viitor trebuie să cunoască mai întâi un fel de pregătire, să se infiltreze deja spre a furniza elemente pentru mai târziu. Este foarte interesant să studiezi aceste posturi avansate ale unui Suflet al popoarelor care se pregăteşte în vederea epocilor viitoare. Atunci ceea ce au aparte popoarele slave cele mai apropiate din est se explică. Dacă pe europeanul occidental îl farmecă această cultură, este pentru că presimte ce germinează în ea, iar aceste popoare ‒ prin intermediul posturilor lor avansate ‒ împing înainte într-un mod minunat ceea ce din punct de vedere spiritual este oarecum cu totul diferit de oricare altă mitologie. Ar însemna să nu recunoşti ceea ce urmează a fi adus din est drept cultură viitoare, să nu recunoşti această cultură, dacă vrei să o compari cu ceea ce au vest-europenii care deţin un impuls ce merge liniar şi îşi are încă izvorul şi rădăcina în vechea clarvedere. Particularitatea prin care se evidenţiază Sufletul acestor popoare est-europene se exprimă în întregul raport pe care l-au manifestat ele în relaţiile cu lumile superioare. Această relaţie, dacă o comparăm cu ce există în mitologiile noastre din Europa de Vest, este cu totul diferită de cea pe care ne-o revelă mitologiile Europei Occidentale şi divinităţile lor aparte, de un aspect atât de individual. Ceea ce ne dau aceste popoare orientale, ca o expresie nemijlocită a fiinţei poporului, poate fi asemănat cu diversele planuri sau lumi ale noastre, prin care ne pregătim să înţelegem cultura spirituală superioară. Găsim, de pildă, în est concepţia următoare: în timp ce în Occident diferitele domenii apar alături unele de altele, noi, noi avem mai ales conştienţa unei lumi care este cea a Tatălui cosmic. Tot ce acţionează într-un mod creator în aer şi în foc, în elementele de sub pământ sau de deasupra lui, nouă ne apare ca într-o noţiune generală, cuprinzătoare, care este totodată un sentiment general, noţiunea de Tatăl ceresc. Aşa cum ne imaginăm noi lumea Devachanului fecundând pământul, aşa ne întâmpină din est această lume cerească, această lume a Tatălui, şi ea fecundează ceea ce este resimţit ca element matern, Spiritul pământului. Nu avem un mijloc mai bun să ne reprezentăm Spiritul pământului în totalitatea sa decât imaginea fecundării fiinţei pământeşti materne. Nu sunt divinităţi individuale care se opun, ci două lumi care stau faţă în faţă. Acestor două lumi li se adaugă o a treia, care este concepută drept copilul binecuvântat al celor doi. El nu este o fiinţă individuală, nu este un sentiment al sufletului, ci este ceva generat prin Tatăl ceresc şi Mama-Pământ. Din punct de vedere spiritual poţi concepe astfel legătura între Devachan şi Pământ. Copilul care se naşte aici ca o binecuvântare, primăvara, tot ce încolţeşte şi creşte în corpul material este considerat ca fiind de natură spirituală. Ceea ce încolţeşte şi creşte în suflet este de asemenea conceput drept copilul binecuvântat al Tatălui ceresc si al Mamei-Pământ. Oricât de universale sunt aceste reprezentări, le găsim mai ales la popoarele slave cele mai apropiate din vest. Un sentiment atât de general nu găsim în nicio mitologie occidentală. În acestea vedem divinităţi clar elaborate, dar nimic din ce înfăţişăm în planurile noastre spirituale, în timp ce în est le regăseşti sub aspectul Tatălui ceresc, al Mamei-Pământ şi al Copilului binecuvântat. Copilul binecuvântat este o lume care pătrunde o alta; e lumea care este deja reprezentată individual, pentru că ea se leagă de Soarele fizic cu lumina sa. Fiinţa pe care am întâlnit-o atât de des în mitologia persană o cunosc şi slavii, deşi ei au pentru ea un sentiment, o reprezentare cu totul diferită. Ei cunosc fiinţa solară care îşi revarsă binecuvântările asupra celorlalte lumi, astfel încât destinul omului este inserat în creaţie, în Pământul existent, prin fecundarea Mamei-Pământ de către Tatăl ceresc şi prin acţiunea Spiritului solar asupra acestor două lumi. Ceea ce îmbrăţişează tot acest ansamblu constituie o a cincea lume. Populaţia Europei Orientale presimte lumea spirituală în toate forţele şi creaturile naturii, însă trebuie să ne-o imaginăm într-o nuanţă cu totul aparte, legată probabil mai mult cu fiinţele naturii şi creaţiile naturii.

Trebuie să ne reprezentăm că, în orice fenomen natural, sufletul oriental este gata să vadă fiinţe, nu numai sub un aspect fizic, ci în expresia lor astrală, spirituală. De aici repezentările unui număr enorm de entităţi ciudate care populează această lume spirituală şi pe care ai putea să o compari cel mult cu cea a elfilor de lumină. Lumea pe care ştiinţa spiritului o consideră a cincea este aproximativ lumea ale cărei lumini mijesc astfel Sufletului popoarelor estului. Că o numeşti într-un fel sau altul, puţin contează; ceea ce contează sunt aceste nuanţe ale sentimentului, aceste reprezentări care se fac în estul Europei despre acest al cincilea plan sau a cincea lume a spiritului. Cu acest sentiment, această lume a estului a luat-o înaintea spiritului care urmează să aducă în oameni Sinea spirituală în acea epocă în care sufletul conştienţei trebuie să se ridice la Sinea spirituală, epoca a şasea de cultură postatlanteană care va urma. Faptul se revelă într-un mod foarte frapant nu numai în creaţiile Sufletelor popoarelor pe care tocmai le-am caracterizat ci şi în multe alte expresii culturale ale Europei Orientale.

Este extrem de interesant de remarcat că europeanul din est îşi arată dispoziţia de a fi receptiv în ce priveşte spiritul în uşurinţa cu care îşi asimilează cultura Occidentului. Indicăm astfel, într-un mod profetic, faptul că el îi va putea adăuga acestei culturi ceva şi mai mare. De aici vine şi slabul său interes pentru detaliile acestei civilizaţii occidentale. El ia în linii mari ceea ce îi este propus şi neglijează detaliile, pentru că se pregăteşte să primească ceea ce trebuie să intre în omenire ca Sine spirituală. Este deosebit de interesant să vezi cum sub această influenţă s-a putut naşte în est o concepţie despre Christos mult mai avansată decât cea a Ocidentului ‒ în măsura în care această concepţie nu s-a format. Dintre toţi cei care nu au fost departe de ştiinţa spiritului, filosoful rus Soloviov [ 21 ] este cel care are ideea cea mai avansată despre Christos. Pot înţelege ideea sa numai cei care cunosc ştiinţa spiritului, căci el o dezvoltă tot mai mult şi o prezintă într-o imensă perspectivă, arătând că ceea ce se cunoaşte astăzi din impulsul christic nu este decât un început, fiindcă acest impuls nu i-a putut revela omenirii decât doar o parte din ceea ce el conţine. Dar dacă ne referim la cum a fost concepută noţiunea Christos de către Hegel, de pildă, vom găsi următoarele: Hegel o concepea aşa cum o poate concepe sufletul conştienţei sub forma sa cea mai înaltă, cea mai sublimată. Cu totul alta este concepţia despre Christos la Soloviov. Aici devine limpede dubla natură a lui Christos. Soloviov respinge tot ce reiese din nenumăratele discuţii teologice şi care, pe scurt, se bazează pe profunde neînţelegeri, căci noţiunile obişnuite nu sunt suficiente ca să înţelegi pe Christos în dubla sa natură, să faci să se distingă cu precizie natura sa umană şi natura sa spirituală. Ca să îl poţi concepe pe Christos trebuie să ştii să vezi bine ce s-a petrecut când Spiritul lui Christos a intrat în omul Iisus din Nazaret, în care fuseseră dezvoltate toate calităţile necesare. Aici sunt prezente două naturi, deşi, pe un plan mai înalt, aceste două naturi alcătuiesc din nou o unitate. Nu l-ai înţeles pe Christos în deplinătatea sa atât timp cât n-ai ştiut să vezi această dualitate. Dar acest lucru poate fi conceput numai de o filosofie care presimte că omul însuşi va intra într-o cultură în care, la el, sufletul conştienţei va fi în stare să primească Sinea spirituală încât, în această a şasea epocă, omul se va concepe el însuşi ca o dualitate în care natura superioară va ţine în căpăstru natura inferioară.

Această dualitate, Soloviov o introduce în modul în care îl concepe pe Christos; pentru el, o spune clar, ideea de Christos nu poate avea sens decât dacă admiţi existenţa unei naturi divine şi a unei naturi umane care cooperează în mod real şi constituie o unitate, nu abstractă, ci organică. Soloviov recunoaşte deja că în această Fiinţă trebuie să fie reprezentate două centre de voinţă. Dacă luaţi teoriile lui Soloviov despre adevărata importanţă a entităţii Christos, teorii care au luat naştere prin influenţa indiană, nu doar intelectuală ci real-spirituală, îl aveţi aici pe Christos în aşa fel, încât în El sunt create, în cele trei corpuri, momentul simţirii, momentul gândirii şi momentul voirii. Aveţi aici o simţire, o gândire şi o voinţă omeneşti în care pătrunde simţirea, gândirea şi voinţa divine. Pe acestea, omenirea europeană nu le va prelucra pe deplin decât când va fi ajuns în a şasea epocă de cultură. Concepţia lui Soloviov despre Christos este o manifestare profetică ce străluceşte precum zorii unei epoci viitoare. De aceea această filosofie a Europei Orientale depăşeşte cu mult hegelianismul şi kantianismul, iar când pătrunzi în atmosfera ei simţi brusc ceva ca un germene al unei evoluţii viitoare. Şi este aşa tocmai pentru că această concepţie despre Christos pe care o conţine este cu adevărat o lumină profetică, zorii epocii a şasea postatlanteene. În centrul a toate, Soloviov pune fiinţa lui Christos şi semnificaţia sa pentru filosofie, ceea ce face din fiinţa lui Christos cu totul altceva decât ce este în stare să dea concepţia vest-europeană în această privinţă. Ideea Christos, care nu este elaborată pe baza ştiinţei spiritului şi este concepută ca o substanţă vie care trebuie să intervină ca o personalitate spirituală în întreaga viaţă statală şi socială, care este resimţită ca o personalitate pe care trebuie să o slujească omul ca „om cu Sine spirituală“, pe acest Christos Soloviov îl schiţează într-un mod plastic minunat în diferitele sale comentarii la Evanghelia după Ioan, îndeosebi în cuvintele introductive. Şi aici, numai ştiinţa spiritului îţi permite să vezi cu ce profunzime înţelege Soloviov aceste cuvinte: „La început a fost Cuvântul....“ şi cum Evanghelia după Ioan se limpezeşte la lumina unei filosofii despre care simţi că este cu adevărat în stare de germinare şi care ne îndreaptă spre viitor.

Dacă, pe de o parte, trebuie spus că Hegel reprezenta în domeniul filosofic un fruct matur, fructul cel mai desăvârşit al sufletului conştienţei, pe de altă parte, această filosofie a lui Soloviov este germenele sufletului conştienţei pentru filosofia Sinei spirituale care se va întrupa în a şasea epocă de cultură. Nu există contrast mai mare decât cel care opune concepţia de stat creştin, care pluteşte ca un vis al viitorului, ca un înalt ideal la Soloviov ‒ : această noţiune de popor şi stat creştin care ia tot ce este aici pentru a-l oferi Sinei spirituale ce coboară, pentru a-l oferi viitorului, spre a-l face să fie christificat de puterile viitorului ‒, aşadar nu există contrast mai mare decât între această noţiune de comunitate creştină în sens soloviovian, în care ideea de Christos este una întru totul a viitorului, şi noţiunea de stat divin a Sfântului Augustin [ 22 ], care acceptă de fapt ideea de Christos însă construieşte statul după model roman, care îl primeşte pe Christos în reprezentarea despre stat, cea pe care i-a furnizat-o statul roman. Ceea ce contează este ce oferă cunoaşterea privitor la creştinismul viitorului. În statul lui Soloviov, Christos este sângele care circulă în întreaga convieţuire socială. Esenţialul este că statul e conceput cu întreaga concreteţe a personalităţii, astfel încât el, de fapt, va lucra ca fiinţă spirituală dar îşi va îndeplini misiunea sa, cu toate particularităţile caracterologice ale personalităţii [ 23 ]. Atât de pătrunsă de ideea de Christos ‒ care ne luminează în ştiinţa spiritului de pe înalte culmi ‒ şi rămasă totodată la stadiul de germene, nu este nicio altă filosofie. Astfel tot ceea ce noi vedem în est, de la mentalitatea poporului până la filosofie, apare ca purtând germenele unei evoluţii viitoare şi de aici şi disciplina cu totul specială pe care trebuie să i-o dea un Spirit al timpului pe care îl cunoaştem deja după ce am spus că Spiritul timpului vechiului popor grec dă impulsul său creştinismului, fiindcă el a primit ca misiune să devină mai târziu Spiritul timpului pentru Europa viitoare. Acest Spirit al timpului are ca sarcină nu numai să educe mentalitatea populară în care se formează germenii epocii a şasea de civilizaţie, ci şi să o ocrotească încă din prima treaptă a existenţei sale. Formal, am spune, noţiunile de tată şi mamă pierzându-şi sensul lor aparte, ceea ce este firea poporului rus şi care trebuie să devină treptat Sufletul poporului, nu numai că este educată ci este hrănită, alăptată de ceea ce am văzut că a fost plăsmuit de Spiritul timpului vechiului popor grec care a primit de atunci un alt rang în exterior.

Iată cum se repartizează diferitele misiuni între vestul, centrul şi nordul Europei, şi estul Europei. Am vrut să vă ofer doar o vedere generală despre aceasta. Bazându-ne pe aceste indicaţii, consideraţiile următoare ne vor arăta cum va apărea viitorul Europei şi cum trebuie să ne formăm idealurile din astfel de cunoştinţe; vom arăta cum Spiritul popoarelor germano-nordice se va transforma treptat prin această influenţă într-un Spirit al timpului.