Înainte de a ne extinde asupra a ceea ce are legătură cu măreața viziune a Amurgului zeilor va fi bine să ne sprijinim considerațiile pe o cunoaștere mai precisă a Sufletului popoarelor germano-nordice. Trebuie să vedem cum se armonizează în Europa întreaga viață spirituală, cum diferitele Suflete ale popoarelor au acționat în timpuri imemoriale, acționează încă în zilele noastre și vor acționa în viitor pentru a asigura progresul omenirii. Orice popor, și chiar orice parte a poporului, oricât de mică ar fi ea, își are sarcina sa deosebită în acest vast tablou, iar după ceea ce v-am spus puteți vedea că civilizației europene de înainte și de după fondarea creștinismului îi revenea misiunea de a educa Eul prin diferitele trepte ale entității umane, de a-l forma, a-l dezvolta puțin câte puțin. Într-un foarte îndepărtat trecut acest Eu s-a arătat clarvederii oamenilor și din lumea spirituală, așa cum am arătat când am vorbit despre popoarele germano-nordice. Am spus că acest Eu a fost dat omului printr-o ființă angelică ‒ Donar sau Thor ‒ care se află la jumătatea drumului între individ și Sufletul poporului. Am văzut că pe atunci individul era considerat ca neavând încă Eu, personalitate. Eul era pentru el ca un dar pe care i-l acorda lumea spirituală.
În Orient, firește, când Eul s-a trezit, el n-a fost văzut în acest fel. Acolo ființa umană era deja atât de evoluată sufletește, subiectiv, ajunsese la un nivel atât de înalt al perfecțiunii umane, încât Eul său nu era pentru sine o forță primită din afară; omul o resimțea ca aparținându-i. În Orient, când individul s-a trezit la Eu, civilizația orientală era deja atât de avansată încât ea știa deja să elaboreze această speculație, această logică și înțelepciune cum le vedem în înțelepciunea orientală. Procesul prin care Eul, venind din lumea superioară spirituală, este dobândit cu ajutorul unei individualități divine precum Thor, Orientalul nu l-a trăit niciodată. Europa este cea care a făcut această experiență și tocmai de aceea ascensiunea progresivă către Eul individual a fost resimțită în Europa ca o emancipare în raport cu un fel de suflet-grup. Omul germano-nordic încă se simțea atașat de un suflet-grup, de o întreagă comunitate, ca un membru al marii colectivități a tribului. Asta și explică de ce, deja la cinci sute de ani după dăruirea impulsului christic Pământului, Tacit [Nota 16] putea să spună despre germanii din Europa Centrală că păreau totdeauna că aparțin triburilor, că erau ca părți ale unui organism, elementele unui tot. La acea epocă fiecare se simțea într-adevăr ca un membru al Eului tribului. El simțea treptat Eul individual născându-se din Eul tribului, iar în Thor el îl simțea pe cel care dăruie Eul, Dumnezeul care l-a dotat propriu-zis cu Eu individual. Însă el simțea pe acest Dumnezeu ca fiind încă legat de Spiritul seminției, de ceea ce trăiește în sufletul-grup. Acest suflet-grup se numește „Sif” și este soția lui Thor. Numele său pare să fie înrudit cu cuvântul Sippe, neam, apartenență la trib, și este într-adevăr înrudit, deși este mascat și ascuns. Din punct de vedere ocult totuși Sif înseamnă sufletul-grup al comunității de unde iese individul. Sif este entitatea care s-a unit cu zeul Eului individual, cu cel care dăruiește Eul individual, cu Thor. Sif și Thor sunt considerați de om ca fiind entitățile care i-au dat Eul. Așa le concepea omul nordic, în timp ce în alte regiuni europene popoarele aveau sarcina să pregătească în alt mod ființa umană pentru primirea Eului.
Fiecare popor are într-adevăr sarcina sa proprie. Să ne oprim îndeosebi la popoarele pe care le cunoaștem sub numele de celți. Sufletului poporului celt, despre care știm din conferințele precedente că a avut mai târziu cu totul alte sarcini, i-a fost încredințată sarcina de a educa Eul încă tânăr al populației europene. Dar pentru asta celții înșiși trebuiau să treacă printr-un fel de educație, de instrucție inspirată direct din lumea spirituală. Într-adevăr, este cu totul adevărat faptul că celții au primit prin intermediul inițiaților lor, preoții druizi, o învățătură scoasă din lumile superioare, o învățătură pe care ei n-ar fi putut să o asimileze prin propriile lor forțe și pe care a trebuit apoi să o transmită altor popoare.
Întreaga civilizație europeană este un dar al Misteriilor europene. Sufletele popoarelor, progresând ele însele, conduc totdeauna ansamblul civilizatiei umane în mersul ei înainte. Dar în epoca în care Sufletele popoarelor europene trebuiau să-i instruiască pe oameni pentru a lucra prin ei înșiși, să fie activi prin ei înșiși, era necesar ca Misteriile să se estompeze puțin. De aceea reculul elementului celtic a fost însoțit de un fel de retragere a Misteriilor în locuri tainice. În timpul vechilor celți raportul dintre spirit și popor prin intermediul Misteriilor era mult mai direct, mai imediat, pentru că Eul era încă legat de grup, și totuși elementul celtic a trebuit să fie aducătorul Eului pentru tot restul populației. Se poate deci spune că în epoca ce precede adevărata dezvoltare a popoarelor germano-nordice educația inițiatică nu a fost distribuită civilizației europene decât prin vechile Misterii celtice. Școlile Misteriilor nu lăsau să apară la lumina zilei decât ce era necesar pentru a da o bază de ansamblu civilizației europene. Apoi, datorită amestecului cu diferite fragmente rasiale, componente populare și comunități rasiale, diferitele Suflete și Spirite ale popoarelor au putut deveni mai fecunde. Ele au creat situații mereu mai noi pentru a educa Eul, acest Eu care făcea eforturi să se elibereze. El trebuia într-adevăr să se elibereze de ceea ce era inferior în natura umană.
După ce vechea civilizație greacă a ajuns la punctul ei culminant, dezvoltând ce avea ca misiune să dezvolte, o cu totul altă latură a acestei misiuni s-a revelat în vechea Romă în cursul diferitelor perioade ale istoriei sale. Am văzut deja că civilizațiile postatlanteene s-au succedat după o ordine riguroasă. Când îți arunci privirea asupra acestui șir de civilizații postatlanteene observi că cea a Indiei antice a lucrat mai ales la corpul eteric al omului. De aici și caracterul clarvăzător și iluminata înțelepciune ce caracterizează această antică civilizație, fiindcă ea, potrivit configurației diferitelor facultăți omenești, este o cultură reflectată în corpul eteric omenesc. Astfel îți poți reprezenta vechea cultură indiană.
Din era atlanteeană până într-o epocă târzie a erei postatlanteene, Spiritul poporului indian a trecut prin întreaga evoluție a forțelor interioare ale sufletului fără să se fi trezit Eul. Apoi el a refăcut drumul în sens invers, până la munca sa asupra corpului eteric. Esențialul anticei civilizații indiene constă în aceea că, având forțe sufletești gata formate, extrem de rafinate, indianul revine în corpul său eteric, recoboară până la corpul eteric, unde dezvoltă acele admirabile forțe a căror reflectare târzie o găsim în Vede [Nota 17] și, într-o stare și mai subtilă, în filosofia Vedanta [Nota 18]. Toate acestea nu au fost posibile decât pentru că Sufletul poporului indian s-a dezvoltat la un grad înalt înainte ca Eul să fi fost perceput individual și, mai mult, într-o epocă în care omul putea avea viziuni datorate forțelor corpului eteric. Sufletul poporului persan nu era atât de avansat. El nu ajunsese decât la a percepe în corpul senzației sau corpul astral. Și mai diferită era situația în cazul civilizației egipteano-caldeene. Acolo, partea pe care o numim Sufletul senzației putea percepe. Vom spune deci despre această civilizatie că ea lucrează în cadrul Sufletului senzatiei. În ce privește Spiritul poporului greco-latin, el a avut de trezit Sufletul înțelegerii sau afectivității; acesta a fost câmpul lui de muncă. El însuși nu ajunge aici decât pentru că avea, de asemenea, în corpul său eteric un fel de amprentă a propriei sale ființe. Dar ceea ce s-a revelat astfel în elenism a fost o imagine a lumii mai puțin reală, mai puțin impregnată de realitatea spirituală decât cea a Indiei antice. În timp ce antica civilizație a Indiei lucrase direct asupra corpului eteric, Elada nu mai dădea decât o imagine vagă, decolorată, fadă a realității, o amintire a ceea ce trăiseră odinioară popoarele și a cărei urmă o păstraseră în corpul lor eteric.
La alte popoare, cele care au urmat poporului grec, mai ales corpul fizic este cel care slujește ca bază de dezvoltare progresivă a sufletului conștienței. Nu poți înțelege civilizația greacă decât dacă ești în stare să cuprinzi dinăuntru, să resimți producțiile sale exterioare ca izbucniri ale sufletului. Popoarele care se situează mai la vest și nord, dimpotrivă; ele au ca sarcină, sub direcția Sufletelor popoarelor lor, să își întoarcă privirea către în afară, în lume, să dezvolte ceea ce joacă un rol pe acest plan. Popoarele germano-nordice mai aveau încă sarcina importantă de a dezvolta toate acestea așa cum puteau ele să o facă, fiindcă primiseră harul, harul de importanță istorică de a privi în lumea spirituală în felul vechii clarvederi și a folosi străvechile experiențe spirituale ‒ experiențe încă vii în ele ‒, a le folosi în ceea ce trebuia să se înfăptuiască pe planul fizic.
Un popor care nu mai avea acest har în epoca sa târzie, care nu trecuse prin acest gen de pregătire și care de aceea se afla oarecum implantat brusc, înaintea nașterii Eului, pe planul fizic, a fost poporul roman. El se putea îngriji de cele ce promovau acest Eu omenesc pe plan fizic, de cele ce erau necesare pentru bunul mers al acestui Eu omenesc pe plan fizic numai sub îndrumarea Sufletului poporului său sau a Arhanghelului său. Ceea ce poporul roman a trebuit să împlinească sub direcția Spiritului poporului pentru a contribui la ansamblul misiunii europene era destinat să îi dea valoare Eului omenesc. De aceea poporul roman a știut să dezvolte relațiile Eului cu celelalte Euri. El a putut fonda întregul drept privat. De aceea el este cel care a fost creatorul jurisprudenței, care este construită numai pe Eu. A fixa raportul Eului cu un alt Eu, aceasta a fost marea problemă în misiunea care i-a revenit poporului roman. Celelalte popoare care au apărut după poporul roman aveau deja mai mult din ceea ce prin sufletul senzației, al rațiunii și chiar al conștienței venea să fecundeze Eul, să îl împingă să intre în lume. Au trebuit toate aceste amestecuri de rase pe care le enumeră istoria, și care au avut loc în peninsula italică, iberică, în ceea ce este acum Franța și Marea Britanie, pentru a da Eului diverse nuanțe, pentru a-l dezvolta pe plan fizic în conformitate cu Sufletul senzației, Sufletul înțelegerii sau afectivității și Sufletul conștienței. Aceasta a fost marea misiune a popoarelor care s-au constituit treptat în Europa Occidentală.
Toate diversele nuanțe de civilizație și misiunile Europei Occidentale se explică în final prin faptul că în peninsulele italică și iberică impulsurile Sufletului senzației au putut să se dezvolte în Eu. Studiați caracterele diferitelor popoare, laturile lor luminoase sau întunecate; veți vedea că la locuitorii acestor peninsule se găsește un curios amestec al Eului cu Sufletul senzației. În ceea ce privește popoarele care au trăit până în prezent pe pământul Franței, veți înțelege ceea ce au ele particular dacă veți observa devenirea și amestecurile Eului cu Sufletul rațiunii sau afectivității. Marile succese de importanță istorică ‒ și reprezentant al acestora poate fi considerată Marea Britanie ‒ se explică prin faptul că acolo impulsul Sufletului conștienței este cel care s-a imprimat în Eul uman. Misiunii istorice care revenea țărilor britanice i se adaugă și întemeierea formei exterioare de stat de drept. Nu exista încă legătură interioară între Sufletul conștienței și Eu. Dar dacă vedeți cum s-a operat această unire a Sufletului constienței cu un Eu împins către exterior veți descoperi că marile cuceriri ale locuitorilor acestei insule sunt datorate acestui impuls. Veți vedea și că, în această țară, crearea unei forme de guvernământ parlamentar se explică de îndată ce știi că un impuls al Sufletului conștienței trebuia să se manifeste astfel pe planul istoriei.
Erau deci necesare multe nuanțe, fiindcă trebuia ca diferitele popoare să poată fi conduse prin numeroasele etape ale Eului. Dacă am avea timp să studiem mai în detaliu modul în care forțele fundamentale se ramifică, se răspândesc în cele mai diverse moduri, am găsi adevărate tablouri istorice. Așa acționa structura sufletească la popoarele vestice, care nu aveau prin ele însele nici o amintire elementară, directă, a lucrurilor percepute odinioară în lumea spirituală prin clarvedere. Cu totul altfel trebuia să se elaboreze mai târziu în țările germano-nordice ceea ce provenea direct din dezvoltarea treptată a clarvederii originare, turnată deja în Sufletul senzației. De aici vine această tendință la interioritate, care nu este decât o prelungire a experienței clarvăzătoare din timpuri preistorice. Sarcina popoarelor germanice din sud s-a situat mai întâi în domeniul Sufletului conștienței. Epoca greco-latină a avut de dezvoltat Sufletul înțelegerii sau afectivității. Dar ea nu trebuia să se limiteze la aceasta; ea trebuia să acționeze cu o înzestrare primitivă minunată, dotată cu experiența clarvederii. Toate acestea s-au revărsat în Sufletul conștienței popoarelor germanice din Europa Centrală și Nordică și au generat la ele anumite dispoziții sufletești. Aceste elemente mai meridionale ale populațiilor germanice au trebuit deci să cultive forțe care pregăteau Sufletul conștienței să se umple interior cu conținutul de conștiență al vechii clarvederi transpus pe plan fizic.
În aparență, sistemele filosofiei din Europa Centrală, cărora Fichte, Schelling și Hegel le-au fost reprezentanți în secolul al XIX-lea, sunt foarte departe de orice domeniu mitologic. Ele nu sunt totuși altceva decât rezultatul celei mai sublime clarvederi de odinioară, a conlucrării cu puterile divin-spirituale la care ajunseseră oamenii. Fără acest lucru ar fi fost imposibil ca Hegel [Nota 19], de pildă, să considere ideile sale ca fiind realul și ‒ așa cum a făcut-o ‒ la întrebarea: Ce este o abstracțiune? să răspundă prin extraordinara afirmație: O abstracțiune este, de exemplu, un individ care-și împlinește munca lui zilnică, cum ar fi de pildă un tâmplar. Pentru o minte abstractă este ceva concret, pentru Hegel era ceva abstract. Și ceea ce pentru o minte abstractă sunt doar idei, pentru Hegel erau puternicii maeștri ai Universului. Lumea ideilor lui Hegel este ultima și cea mai sublimă manifestare a Sufletului conștienței; ea conține sub formă de concepte pure ceea ce omul nordic contemplase încă, cu un sentiment al Eului, ca puteri divin-spirituale sensibil-suprasensibile. Și când Fichte [Nota 20] își fondează pe Eu filosofia sa, regăsești în spatele acestui Eu ceea ce zeul Thor adusese sufletului uman, dar văzut de Fichte prin Sufletul conștienței și condensat în această idee a lui „Eu sunt”, în aparență atât de săracă, dar de unde decurge toată această filosofie. O linie directă leagă înzestrarea cu Eul a vechiului popor nordic, revărsată prin zeul Thor sau Donar din lumea spirituală, cu această filosofie. Acest zeu a trebuit să pregătească toate acestea pentru Sufletul conștienței, pentru ca el să aibă un conținut adecvat lui, căci el avea nevoie să privească în lumea exterioară și să acționeze în interiorul ei. Însă această filosofie nu găsește în lumea exterioară doar experiența exterioară, grosieră, materialistă, ci găsește însuși conținutul Sufletului conștienței și consideră natura ca Ideea în cealaltă formă a ei de existență. Dacă vedeți cum a continuat să acționeze acest impuls, aveți în aceasta misiunea popoarelor germano-nordice ale Europei Centrale.
Pentru că orice evoluție are o urmare, trebuie acum să ne întrebăm: Cum progresează această evoluție? O privire asupra acestui subiect, o întoarcere asupra trecutului va face să ne parvină ciudate revelații. Am spus că în India antică prima civilizație a avut ca punct de plecare mai ales corpul eteric, odată terminată o anumită dezvoltare a forțelor spirituale. Dar există și alte culturi, la care s-a păstrat moștenirea vechii Atlantide și care s-a transmis oamenilor erei postatlanteene. În timp ce indianul se apropie dinspre această latură de corpul său eteric și creează din el, cu forțele acestuia, uimitoarea sa civilizație și măreața sa viață spirituală, avem pe de altă parte o civilizație ce își are rădăcinile în Atlantida și dezvoltă în epoca postatlanteeană, în scopul fundamentării și dezvoltării ei, cealaltă latură a conștienței corpului eteric. Este vorba de civilizația chineză. Veți înțelege ce are aceasta deosebit, particular dacă veți ține cont de aceste condiții și dacă vă veți aminti că civilizația atlanteeană avea un raport direct cu ceea ce am numit, într-o conferință precedentă, „Marele Spirit”, deci cu cele mai înalte etape ale evoluției lumii. Or, tocmai această cultură este cea care lucrează încă în corpurile moderne, dar printr-o altă latură. Este deci de înțeles că, în aceste două civilizații, într-o zi s-au putut ciocni cele două mari forțe opuse ale erei postatlanteene: elementul indian care, în anumite limite, este încă în stare să evolueze, și elementul chinez care se izolează și se osifică, repetând ceea ce exista în vechea Atlantidă. Ai într-adevăr o impresie ocult-științifico-poetică atunci când urmărești evoluția poporului chinez, când te gândești la Zidul Chinei care trebuia să închidă din toate părțile ceea ce venea din timpuri imemoriale și se dezvoltase în era postatlanteeană. Spun acum că te cuprinde un fel de simțământ poetico-ocult dacă compari Zidul chinezesc cu ceea ce a existat odinioară, demult. Nu pot vorbi decât aluziv despre aceste lucruri. Veți vedea că ele lămuresc situația într-un mod minunat dacă comparați aceasta cu rezultatele științifice existente deja astăzi. Să observăm prin clarvedere acest vechi continent, această lume atlanteeană pe care trebuie să o căutăm acolo unde se află actualmente Oceanul Atlantic, între Africa și Europa pe de o parte, America de cealaltă parte. Acest continent era înconjurat de un fel de curent de apă caldă, acest fluviu despre care clarvederea ne arată ‒ oricât de uimitor ar părea faptul ‒ că el urca din sud, traversând golfulețul Baffin, către nordul Groenlandei pe care îl înconjura, mergea apoi spre est, se răcea treptat, apoi, într-o epocă în care Siberia și Rusia nu ieșiseră încă deasupra, el cobora în regiunea Uralilor, se bifurca și mergea să atingă Carpații Orientali, curgea prin regiunea în care se află Sahara actuală și se arunca în fine în Oceanul Atlantic, aproape de golful Biskaya, formând astfel un bazin cu totul închis. Dumneavoastră înțelegeți că din acest curs de apă au putut subzista numai câteva resturi; acest curent este Gulfstreamul. El făcea odinioară întreg înconjurul continentului atlanteean. Veți înțelege acum și că la greci viața sufletească era făcută din amintiri. În sufletul lor apărea într-adevăr o imagine, cea a lui Okeanos, care este o amintire despre această epocă atlateeană. Imaginea lor despre lume nu era atât de falsă, căci ea este creată din vechea epocă atlanteeană. Acest curs de apă care trece în jos peste Spitzberg ca un curent cald se răcea treptat; acest bazin închis al curentului chinezii l-au reconstituit în civilizația lor înconjurată de ziduri, pe care o dețineau din Atlantida. Elementul istoric încă nu exista în civilizația atlanteeană. De aceea și civilizația chineză a păstrat ceva „nonistoric”. De aceea există în ea ceva preindian, ceva care provine din Atlantida.
Să revenim acum la descrierea drumului urmat de Spiritul popoarelor germano-nordice și să vedem ce se petrece apoi. Ce s-ar întâmpla dacă un Spirit al poporului și-ar conduce astfel poporul său încât Sinea spirituală s-ar putea dezvolta în mod deosebit? Să ne aducem aminte că corpul eteric s-a dezvoltat în civilizația Indiei, corpul senzației în cea a Persiei; Sufletul senzației în civilizația egipteano-caldeeană, Sufletul rațiunii sau afectivității în epoca greco-latină și că Sufletul conștienței trebuie să se dezvolte în propria noastră epocă, ce încă nu s-a terminat. Va veni apoi luarea în stăpânire a Sinei spirituale prin Sufletul conștienței, așa încât această Sine spirituală va străluci în Sufletul constienței, ceea ce epoca a șasea are ca sarcină să pregătească treptat. Această civilizație care, în sensul cel mai înalt al cuvântului, va trebui să fie receptivă ‒ căci ea va trebui să aștepte plină de devotament penetrarea Sinei spirituale în Sufletul conștienței ‒, această civilizație este pregătită prin popoarele Asiei Occidentale și popoarele slave cele mai orientale din Europa. Nu întâmplător acestea din urmă împreună cu Sufletele popoarelor lor sunt împinse înainte; motivul este că tot ceea ce urmează să se petreacă în viitor trebuie să cunoască mai întâi un fel de pregătire, să se infiltreze deja spre a furniza elemente pentru mai târziu. Este foarte interesant să studiezi aceste posturi avansate ale unui Suflet al popoarelor care se pregătește în vederea epocilor viitoare. Atunci ceea ce au aparte popoarele slave cele mai apropiate din est se explică. Dacă pe europeanul occidental îl farmecă această cultură, este pentru că presimte ce germinează în ea, iar aceste popoare ‒ prin intermediul posturilor lor avansate ‒ împing înainte într-un mod minunat ceea ce din punct de vedere spiritual este oarecum cu totul diferit de oricare altă mitologie. Ar însemna să nu recunoști ceea ce urmează a fi adus din est drept cultură viitoare, să nu recunoști această cultură, dacă vrei să o compari cu ceea ce au vest-europenii care dețin un impuls ce merge liniar și își are încă izvorul și rădăcina în vechea clarvedere. Particularitatea prin care se evidențiază Sufletul acestor popoare est-europene se exprimă în întregul raport pe care l-au manifestat ele în relațiile cu lumile superioare. Această relație, dacă o comparăm cu ce există în mitologiile noastre din Europa de Vest, este cu totul diferită de cea pe care ne-o revelă mitologiile Europei Occidentale și divinitățile lor aparte, de un aspect atât de individual. Ceea ce ne dau aceste popoare orientale, ca o expresie nemijlocită a ființei poporului, poate fi asemănat cu diversele planuri sau lumi ale noastre, prin care ne pregătim să înțelegem cultura spirituală superioară. Găsim, de pildă, în est concepția următoare: în timp ce în Occident diferitele domenii apar alături unele de altele, noi, noi avem mai ales conștiența unei lumi care este cea a Tatălui cosmic. Tot ce acționează într-un mod creator în aer și în foc, în elementele de sub pământ sau de deasupra lui, nouă ne apare ca într-o noțiune generală, cuprinzătoare, care este totodată un sentiment general, noțiunea de Tatăl ceresc. Așa cum ne imaginăm noi lumea Devachanului fecundând pământul, așa ne întâmpină din est această lume cerească, această lume a Tatălui, și ea fecundează ceea ce este resimțit ca element matern, Spiritul pământului. Nu avem un mijloc mai bun să ne reprezentăm Spiritul pământului în totalitatea sa decât imaginea fecundării ființei pământești materne. Nu sunt divinități individuale care se opun, ci două lumi care stau față în față. Acestor două lumi li se adaugă o a treia, care este concepută drept copilul binecuvântat al celor doi. El nu este o ființă individuală, nu este un sentiment al sufletului, ci este ceva generat prin Tatăl ceresc și Mama-Pământ. Din punct de vedere spiritual poți concepe astfel legătura între Devachan și Pământ. Copilul care se naște aici ca o binecuvântare, primăvara, tot ce încolțește și crește în corpul material este considerat ca fiind de natură spirituală. Ceea ce încolțește și crește în suflet este de asemenea conceput drept copilul binecuvântat al Tatălui ceresc si al Mamei-Pământ. Oricât de universale sunt aceste reprezentări, le găsim mai ales la popoarele slave cele mai apropiate din vest. Un sentiment atât de general nu găsim în nicio mitologie occidentală. În acestea vedem divinități clar elaborate, dar nimic din ce înfățișăm în planurile noastre spirituale, în timp ce în est le regăsești sub aspectul Tatălui ceresc, al Mamei-Pământ și al Copilului binecuvântat. Copilul binecuvântat este o lume care pătrunde o alta; e lumea care este deja reprezentată individual, pentru că ea se leagă de Soarele fizic cu lumina sa. Ființa pe care am întâlnit-o atât de des în mitologia persană o cunosc și slavii, deși ei au pentru ea un sentiment, o reprezentare cu totul diferită. Ei cunosc ființa solară care își revarsă binecuvântările asupra celorlalte lumi, astfel încât destinul omului este inserat în creație, în Pământul existent, prin fecundarea Mamei-Pământ de către Tatăl ceresc și prin acțiunea Spiritului solar asupra acestor două lumi. Ceea ce îmbrățișează tot acest ansamblu constituie o a cincea lume. Populația Europei Orientale presimte lumea spirituală în toate forțele și creaturile naturii, însă trebuie să ne-o imaginăm într-o nuanță cu totul aparte, legată probabil mai mult cu ființele naturii și creațiile naturii.
Trebuie să ne reprezentăm că, în orice fenomen natural, sufletul oriental este gata să vadă ființe, nu numai sub un aspect fizic, ci în expresia lor astrală, spirituală. De aici repezentările unui număr enorm de entități ciudate care populează această lume spirituală și pe care ai putea să o compari cel mult cu cea a elfilor de lumină. Lumea pe care știința spiritului o consideră a cincea este aproximativ lumea ale cărei lumini mijesc astfel Sufletului popoarelor estului. Că o numești într-un fel sau altul, puțin contează; ceea ce contează sunt aceste nuanțe ale sentimentului, aceste reprezentări care se fac în estul Europei despre acest al cincilea plan sau a cincea lume a spiritului. Cu acest sentiment, această lume a estului a luat-o înaintea spiritului care urmează să aducă în oameni Sinea spirituală în acea epocă în care sufletul conștienței trebuie să se ridice la Sinea spirituală, epoca a șasea de cultură postatlanteană care va urma. Faptul se revelă într-un mod foarte frapant nu numai în creațiile Sufletelor popoarelor pe care tocmai le-am caracterizat ci și în multe alte expresii culturale ale Europei Orientale.
Este extrem de interesant de remarcat că europeanul din est își arată dispoziția de a fi receptiv în ce privește spiritul în ușurința cu care își asimilează cultura Occidentului. Indicăm astfel, într-un mod profetic, faptul că el îi va putea adăuga acestei culturi ceva și mai mare. De aici vine și slabul său interes pentru detaliile acestei civilizații occidentale. El ia în linii mari ceea ce îi este propus și neglijează detaliile, pentru că se pregătește să primească ceea ce trebuie să intre în omenire ca Sine spirituală. Este deosebit de interesant să vezi cum sub această influență s-a putut naște în est o concepție despre Christos mult mai avansată decât cea a Ocidentului ‒ în măsura în care această concepție nu s-a format. Dintre toți cei care nu au fost departe de știința spiritului, filosoful rus Soloviov [Nota 21] este cel care are ideea cea mai avansată despre Christos. Pot înțelege ideea sa numai cei care cunosc știința spiritului, căci el o dezvoltă tot mai mult și o prezintă într-o imensă perspectivă, arătând că ceea ce se cunoaște astăzi din impulsul christic nu este decât un început, fiindcă acest impuls nu i-a putut revela omenirii decât doar o parte din ceea ce el conține. Dar dacă ne referim la cum a fost concepută noțiunea Christos de către Hegel, de pildă, vom găsi următoarele: Hegel o concepea așa cum o poate concepe sufletul conștienței sub forma sa cea mai înaltă, cea mai sublimată. Cu totul alta este concepția despre Christos la Soloviov. Aici devine limpede dubla natură a lui Christos. Soloviov respinge tot ce reiese din nenumăratele discuții teologice și care, pe scurt, se bazează pe profunde neînțelegeri, căci noțiunile obișnuite nu sunt suficiente ca să înțelegi pe Christos în dubla sa natură, să faci să se distingă cu precizie natura sa umană și natura sa spirituală. Ca să îl poți concepe pe Christos trebuie să știi să vezi bine ce s-a petrecut când Spiritul lui Christos a intrat în omul Iisus din Nazaret, în care fuseseră dezvoltate toate calitățile necesare. Aici sunt prezente două naturi, deși, pe un plan mai înalt, aceste două naturi alcătuiesc din nou o unitate. Nu l-ai înțeles pe Christos în deplinătatea sa atât timp cât n-ai știut să vezi această dualitate. Dar acest lucru poate fi conceput numai de o filosofie care presimte că omul însuși va intra într-o cultură în care, la el, sufletul conștienței va fi în stare să primească Sinea spirituală încât, în această a șasea epocă, omul se va concepe el însuși ca o dualitate în care natura superioară va ține în căpăstru natura inferioară.
Această dualitate, Soloviov o introduce în modul în care îl concepe pe Christos; pentru el, o spune clar, ideea de Christos nu poate avea sens decât dacă admiți existența unei naturi divine și a unei naturi umane care cooperează în mod real și constituie o unitate, nu abstractă, ci organică. Soloviov recunoaște deja că în această Ființă trebuie să fie reprezentate două centre de voință. Dacă luați teoriile lui Soloviov despre adevărata importanță a entității Christos, teorii care au luat naștere prin influența indiană, nu doar intelectuală ci real-spirituală, îl aveți aici pe Christos în așa fel, încât în El sunt create, în cele trei corpuri, momentul simțirii, momentul gândirii și momentul voirii. Aveți aici o simțire, o gândire și o voință omenești în care pătrunde simțirea, gândirea și voința divine. Pe acestea, omenirea europeană nu le va prelucra pe deplin decât când va fi ajuns în a șasea epocă de cultură. Concepția lui Soloviov despre Christos este o manifestare profetică ce strălucește precum zorii unei epoci viitoare. De aceea această filosofie a Europei Orientale depășește cu mult hegelianismul și kantianismul, iar când pătrunzi în atmosfera ei simți brusc ceva ca un germene al unei evoluții viitoare. Și este așa tocmai pentru că această concepție despre Christos pe care o conține este cu adevărat o lumină profetică, zorii epocii a șasea postatlanteene. În centrul a toate, Soloviov pune ființa lui Christos și semnificația sa pentru filosofie, ceea ce face din ființa lui Christos cu totul altceva decât ce este în stare să dea concepția vest-europeană în această privință. Ideea Christos, care nu este elaborată pe baza științei spiritului și este concepută ca o substanță vie care trebuie să intervină ca o personalitate spirituală în întreaga viață statală și socială, care este resimțită ca o personalitate pe care trebuie să o slujească omul ca „om cu Sine spirituală”, pe acest Christos Soloviov îl schițează într-un mod plastic minunat în diferitele sale comentarii la Evanghelia după Ioan, îndeosebi în cuvintele introductive. Și aici, numai știința spiritului îți permite să vezi cu ce profunzime înțelege Soloviov aceste cuvinte: „La început a fost Cuvântul....” și cum Evanghelia după Ioan se limpezește la lumina unei filosofii despre care simți că este cu adevărat în stare de germinare și care ne îndreaptă spre viitor.
Dacă, pe de o parte, trebuie spus că Hegel reprezenta în domeniul filosofic un fruct matur, fructul cel mai desăvârșit al sufletului conștienței, pe de altă parte, această filosofie a lui Soloviov este germenele sufletului conștienței pentru filosofia Sinei spirituale care se va întrupa în a șasea epocă de cultură. Nu există contrast mai mare decât cel care opune concepția de stat creștin, care plutește ca un vis al viitorului, ca un înalt ideal la Soloviov ‒ : această noțiune de popor și stat creștin care ia tot ce este aici pentru a-l oferi Sinei spirituale ce coboară, pentru a-l oferi viitorului, spre a-l face să fie christificat de puterile viitorului ‒, așadar nu există contrast mai mare decât între această noțiune de comunitate creștină în sens soloviovian, în care ideea de Christos este una întru totul a viitorului, și noțiunea de stat divin a Sfântului Augustin [Nota 22], care acceptă de fapt ideea de Christos însă construiește statul după model roman, care îl primește pe Christos în reprezentarea despre stat, cea pe care i-a furnizat-o statul roman. Ceea ce contează este ce oferă cunoașterea privitor la creștinismul viitorului. În statul lui Soloviov, Christos este sângele care circulă în întreaga conviețuire socială. Esențialul este că statul e conceput cu întreaga concretețe a personalității, astfel încât el, de fapt, va lucra ca ființă spirituală dar își va îndeplini misiunea sa, cu toate particularitățile caracterologice ale personalității [Nota 23]. Atât de pătrunsă de ideea de Christos ‒ care ne luminează în știința spiritului de pe înalte culmi ‒ și rămasă totodată la stadiul de germene, nu este nicio altă filosofie. Astfel tot ceea ce noi vedem în est, de la mentalitatea poporului până la filosofie, apare ca purtând germenele unei evoluții viitoare și de aici și disciplina cu totul specială pe care trebuie să i-o dea un Spirit al timpului pe care îl cunoaștem deja după ce am spus că Spiritul timpului vechiului popor grec dă impulsul său creștinismului, fiindcă el a primit ca misiune să devină mai târziu Spiritul timpului pentru Europa viitoare. Acest Spirit al timpului are ca sarcină nu numai să educe mentalitatea populară în care se formează germenii epocii a șasea de civilizație, ci și să o ocrotească încă din prima treaptă a existenței sale. Formal, am spune, noțiunile de tată și mamă pierzându-și sensul lor aparte, ceea ce este firea poporului rus și care trebuie să devină treptat Sufletul poporului, nu numai că este educată ci este hrănită, alăptată de ceea ce am văzut că a fost plăsmuit de Spiritul timpului vechiului popor grec care a primit de atunci un alt rang în exterior.
Iată cum se repartizează diferitele misiuni între vestul, centrul și nordul Europei, și estul Europei. Am vrut să vă ofer doar o vedere generală despre aceasta. Bazându-ne pe aceste indicații, considerațiile următoare ne vor arăta cum va apărea viitorul Europei și cum trebuie să ne formăm idealurile din astfel de cunoștințe; vom arăta cum Spiritul popoarelor germano-nordice se va transforma treptat prin această influență într-un Spirit al timpului.
