|
Pentru a ajunge la o înţelegere deplină a existenţei, am
urmărit
evoluţia dintr-un anumit punct de vedere şi am putut constata, în
mai
multe rânduri, că tot ce ne înconjoară, tot ce percepem
este în
evoluţie. Este foarte util, foarte necesar să ne facem o idee cu
adevărat grandioasă despre această evoluţie şi să o urmărim până
în
domeniile unde, în zilele noastre, nu se mai vede nimic, în
sensul că
ea a dispărut din conştienţa noastră modernă; să luăm ca exemplu
domeniul vieţii lăuntrice, al vieţii sufleteşti a omului. Ne facem, de
obicei, o idee foarte superficială despre evoluţia care se manifestă
evident în viaţa fiecăruia dintre noi, de la naştere şi
până la moarte.
Dar când această privire superficială o aplicâm
întregii omeniri,
gândul ne duce la o evoluţie care ar porni de la stadii
inferioare ale
vieţii animale şi se ajunge, chiar ţinând seamă de fapte
cunoscute, la
o pură ipoteză fantezistă, după care cel mai de sus a pornit de la cel
mai de jos, şi deci omul din animal. Îmi este desigur imposibil
să
trasez în câteva conferinţe, cu toate detaliile pe care
altădată le-am
expus, ce evoluţie grandioasă a străbătut conştienţa umană. Actuala
noastră conştienţă, întrega noastră viaţă interioară, a fost
precedată
de o altă formă de conştienţă, pe care adeseori am denumit-o ca fiind o
clarvedere de natură inferioară. Conştienţa modernă îngăduie
omului
să-şi reprezinte obiectele care îl înconjoară cu ajutorul
percepţiilor
sensibile. Conştienţa de clarvedere inferioară care a precedat actuala
conştienţă o putem examina numai întorcându-ne în
evoluţie până la
stadiul planetar al vechii Luni.
Diferenţa cea mai izbitoare, cea mai caracteristică între
stadiul
lunar şi cel actual, terestru, constă în faptul că vechea
conştienţă
lunară a evoluat de la un fel de conştienţă imaginativă la conştienţa
obiectivă, la percepţia obiectivă pe care o avem în prezent. Sunt
deja
mulţi ani de când eu insist asupra acestui punct; îl
găsiţi, de altfel,
expus în primele articole publicate în revista
„Lucifer-Gnosis“
referitoare la „Cronica Akasha“*.
Aceste articole insistau asupra faptului că vechea percepţie
imaginativă de vis pe care omul o avea în acele timpuri
îndepărtate s-a
transformat şi a devenit conştienţă actuală, terestră, pe care ne-o dă
în prezent percepţia obiectivă a lumii exterioare, adică ceea ce
noi
considerăm ca fiind obiecte în spaţiu în opoziţie cu viaţa
noastră
interioară, cu fiinţa noastră intimă. Această distincţie pe care o
facem între obiectele exterioare şi propria noastră viaţă
lăuntrică,
forul nostru interior reprezintă caracteristica actualei noastre stări
de conştienţă. Când percepem un obiect, de exemplu, un trandafir,
noi
spunem: Trandafirul este acolo, în spaţiu, separat de noi, noi ne
aflăm
în alt loc decât el. Percepem trandafirul şi ne facem o
reprezentare a
lui. Această reprezentare este însă în noi, trandafirul
este în afară,
dar reprezentarea lui este în noi. A face o netă deosebire
între ceea
ce este înăuntru şi ceea ce este în afara noastră, iată ce
caracterizează conştienţa terestră. Conştienţa pe care omul o avea pe
vechea Lună nu era aşa. Fiinţele care posedau acea conştienţă lunară
imaginativă nu puteau face această deosebire. Imaginaţi-vă că în
timp
ce contemplaţi trandafirul nu aţi avea conştienţa că el este în
afara
voastră, în raport cu trăirea voastră interioară, ci aţi simţi că
esenţa acestui trandafir nu se află numai în spaţiul care-i dă
formă,
ci s-ar găsi răspândit în tot spaţiul şi că totodată ar fi
şi înăuntrul
vostru. Să mergem chiar mai departe. Imaginaţi-vă că vă
întoarceţi
privirea spre Soare şi că nu simţiţi că el este deasupra iar voi
dedesubt, ci aţi avea conştienţa că în timp ce aveţi Soarelui,
acesta
este în voi; conştienţa voastră s-ar sesiza mai mult sau mai
puţin de
aceastâ impresie. Deosebirea între ce este în afara
voastră şi ceea ce
este înăuntrul vostru nu ar exista. Dacă reuşiţi să vă faceti o
idee
precisă despre acest aspect, veţi înţelege care este prima
trăsătură
esenţială a conştienţei care există pe vechea Lună.
* Între anii 1903–1908
Rudolf
Steiner a editat revista „Lucifer Gnosis“, în care a publicat o
serie
de articole. Cele la care se referă aici, au apărut şi în volumul
Din Cronica Akasha,
GA 11. (N.Tr.)
O altă caracteristică a acestei conştienţe constă în aceea că
lucrurile nu-i apar ca lucruri, ci ca imagini sau simboluri, aşa cum se
întâmplă în vis chiar şi azi. Visul, de exemplu,
transformă un foc,
care este o realitate în afară, şi-l redă sub forma simbolică a
unei
fiinţe strălucitoare; cam în felul acesta percepea vechea
conştienţă
umană obiectele exterioare, sub formă de imagini. Mai există şi o a
treia diferenţă esenţială faţă de conştienţa noastră actuală. Ceea ce
numim astăzi mediu înconjurător, plantele, mineralele, ceilalţi
oameni,
toate celelalte obiecte sensibile, nimic din acesta nu exista pentru
conştienţa din stadiul lunar. Ceea ce exista, era o stare de vis
inferioară chiar celei care se produce astăzi când, la om, se
trezeşte
clarvederea, forţa de clarviziune conştientă. Prima trezire a acestei
conştienţe de clarvedere nu ne pune neapărat în legătură, la
început,
cu fiinţe exterioare nouă, ceea ce constituie chiar o sursă de
numeroase iluzii pentru cei care, prin dezvoltarea lor interioară,
clădesc în ei forţele clarvederii.
Pregătirea pentru trezirea forţelor de clarvedere se face în
mod
treptat; există mai întâi o primă treaptă, în cursul
căreia se
manifestă lucrurile cele mai diverse. Ar fi o greşeală să crezi că tot
ce percepi atunci ar fi o realitate în lumea spirituală. În
misterul
rosacrucian Poarta
Iniţierii, Johannes Thomasius trece prin această etapă a
clarvederii astrale. Vă reamintesc acele scene când Johannes,
cufundat
în meditaţie, se află în faţa scenei şi simte cum, în
fundul
sufletului, se deschide lumea spirituală şi apar fel de fel de imagini,
din care prima este aceea a Spiritului elementelor, sub forma unor
oameni pe care îi întâlnise în viaţă. Johannes
Thomasius cunoscuse pe
profesorul Capesius şi pe doctorul Strader, pentru că îi
întâlnise pe
plan fizic şi-şi făcuse cu această ocazie o anumită imagine despre ei,
o anumită reprezentare. Când apoi, sub greutatea unei mari
dureri, i
s-a deschis, ca să spunem aşa, facultatea de clarvedere, Johannes
întâlneşte din nou pe Capesius şi pe Strader; dar sub o
formă
extraordinară. Îl vede pe Capesius întinerit, aşa cum arăta
la vârsta
de douăzeci şi cinci de ani şi nu aşa cum era acesta când
Johannes se
afla în starea de meditaţie. Şi nici pe Strader nu-l vede aşa cum
este
acum, ci aşa cum va fi când, în această încarnare, va
îmbătrâni. Nu se
poate exprima ce apare în sufletul lui Johannes Thomasius
decât făcând
să se deruleze pe scenă imaginile care trec în mod real în
sufletul lui
Johannes datorită stării sale de meditaţie. Johannes s-ar înşela
profund dacă ar lua aceste imagini drept iluzii. Singura atitudine
posibilă faţă de ceea ce vede este să-şi spună că el nu poate
încă să
ştie dacă este o iluzie sau realitate; dacă este o realitate spirituală
în afara lui (cum ar fi, de exemplu, lectura a ceea ce este
înscris în Cronica Akasha),
sau dacă este un
produs al Eului său. S-ar putea să fie, de altfel, ambele situaţii
deodată şi trebuie să lase deschise cele două posibilităţi. Ceea ce
îi
lipseşte acum este facultatea de a discerne între realitatea
spirituală
şi conştienţa imaginativă. El trebuie să recunoască acest lucru. Abia
în momentul când se dezvoltă conştienţa devachanică şi
când el percepe
în Devachan realitatea spirituală a unei fiinţe pe care o
cunoscuse pe
planul fizic – Maria – poate Johannes să discearnă partea reală şi
partea imaginativă a viziunilor sale anterioare. În cursul
evoluţiei
sale esoterice, omul trece printr-un stadiu când este
înconjurat de
imagini, iar el este încă incapabil să facă deosebirea
între realitate
şi imagine. În tabloul din misterul rosacrucian, de care am
amintit,
apar natural realităţi spirituale veritabile. De exemplu, în
scena de
mai sus, Capesius este într-adevăr imaginea sa reală din tinereţe
şi
care a rămas încrisă în Cronica
Akasha, iar Strader este, tot aşa, imaginea reală a
bătrâneţii,
înscrisă de asemenea în Cronica
Akasha. Aceste imagini sunt reale, dar Johannes nu este sigur de
aceasta.
Acest stadiu, când deosebirea între imagini nu se poate
stabili şi
când omul nu posedă încă decât o conştienţă de vis, a
fost parcurs pe
vechea Lună. Facultatea de discernământ a apărut abia mai
târziu. Să
reţinem şi faptul că un clarvăzător se cufundă, mai întâi,
într-un fel
de conştienţă imaginativă. Totuşi, pe vechea Lună, imaginile care
apăreau erau cu totul diferite faţă de obiectele pe care le percepem
acum prin conştienţa noastră obiectivă, terestră; acest caracter se
păstrează şi la începutul pregătirii de clarvedere, când nu
se văd
fiinţe spirituale exterioare, ci doar imagini. Ce sunt aceste imagini
care apar astfel? Ceea ce se manifestă în acest prim stadiu nu
este
expresia unor fiinţe spirituale reale, ci, dacă pot spune aşa, apare
mai întâi un fel de conştienţă a organelor de percepere, o
reprezentare
în imagini, o proiecţie în spaţiu a ceea ce se petrece
înăuntrul
nostru. După acest prim stadiu, când clarvăzătorul începe
să dezvolte
în el forţe interioare, el poate, ca să luăm un exemplu concret,
să
simtă ca şi cum două globuri strălucitoare s-ar proiecta în
spaţiu şi
să aibă imaginea colorată a celor două globuri. Dacă şi-ar
închipui că
acestea sunt două realităţi, ar fi probabil o eroare. În orice
caz, în
acel moment sunt forţele de clarvedere ce acţionează în el şi
care,
proiectate în spaţiu, apar ca două globuri corespunzând cu
ceea ce se
petrece în corpul astral al clarvăzătorului şi cu ceea ce aprinde
forţa
de viziune în cei doi ochi ai săi. Această forţă de viziune se
proiectează sub forma celor două globuri. Forţele interioare ale
clarvăzătorului apar ca fenomene în spaţiul astral, şi el ar
cădea
într-o gravă eroare dacă ar lua aceasta drept o manifestare a
unor
fiinţe spirituale exterioare lui.
O eroare şi mai mare încă poate să apară când, la
început, se
ajunge, printr-o metodă oarecare, să se audă voci şi să fie luate, de
asemenea, ca fiind realităţi exterioare. Este eroarea cea mai mare
în
care se poate cădea, deoarece nu poate fi vorba decât de un ecou
al
fenomenelor interioare. Viziunile colorate, imaginile, reprezintă,
în
general, viaţa lăuntrică sub o formă destul de pură; vocile, în
schimb,
nu exprimă de obicei decât viduri care se produc în suflet.
Pentru cel
care ajunge să audă aceste voci, cel mai bine ar fi să nu le ia
în
seamă. În orice caz, la început, această conştienţă
imaginativă nu
trebuie privită decât cu multă circumspecţie. Ea nu este
decât un fel
de conştienţă a organelor de percepere, o proiecţie a Eului în
spaţiu.
Pe vechea Lună lucrurile erau la fel, dar de o manieră perfect normală.
Omul nu percepea nimic altceva decât ce se petrecea în
sinea lui.
M-am referit în multe ocazii la aceste cuvinte importante ale
lui
Goethe: Ochiul este făcut de lumină, pentru lumină. Trebuie să ghicim
în aceste cuvinte un sens foarte adânc. Toate organele
omului au fost
create sub acţiunea mediului înconjurător. Numai o concepţie
superficială, care nu vede decât un singur aspect al adevărului,
poate
crede şi afirma că fără ochi omul nu ar putea percepe lumina. Dar
celălalt aspect al adevărului este că fără lumină nu s-ar fi putut
niciodată forma ochiul, după cum fără sunet nu ar fi existat urechea
ş.a.m.d. Dintr-un punct de vedere mai profund, întreaga concepţie
kantiană rămâne la suprafaţa lucrurilor, pentru că nu vrea să
vadă
decât o latură a adevărului. Lumina care parcurge spaţiul cu
undele
sale este cauza directă a organului vederii. Pe vechea Lună, sarcina
esenţială a entităţilor care au luat parte la evoluţia lumii noastre a
fost aceea de a făuri organele sensibile. A fost necesar ca mai
întâi
aceste organe să fie create înainte de a acţiona. Dacă acum
dispunem de
o conştienţă obiectivă, aceast lucru a fost posibil pentru că în
prealabil au fost create organele necesare. Organele simţurilor au fost
formate chiar pe vechiul Saturn în structura lor pur fizică, de
exemplu, ochiul ca o cameră neagră, asemănătoare cu aceea a aparatului
de fotografiat. Numai că aparatele pur fizice nu pot percepe nimic. Ele
sunt ajustate conform legilor fizice. În epoca lunară, aceste
organe au
fost interiorizate. În timp ce pe vechiul Saturn ochiul era ca şi
un
aparat fizic, pe vechea Lună, datorită acţiunii luminii venind din
afară, a fost transformat într-un organ de percepere, de
conştienţă.
Trăsătura esenţială a activităţii lunare este aceea că organele
sensibile au fost, ca să spunem aşa, trase din entităţile înseşi.
Pe
Pământ, de exemplu, lumina acţionează asupra plantelor şi
întreţine în
ele viaţa şi flora întreagă este rezultatul acestei acţiuni. Pe
vechea
Lună, lumina nu acţiona însă aşa; pe atunci lumina dădea naştere
organelor sensibile, iar ceea ce omul percepea, era tocmai această
acţiune asupra propriilor sale organe. El percepea, deci, imagini şi
acestea i se păreau că umpu întreg spaţiul cosmic. De fapt, ele
nu erau
decât expresia acestei activităţi a elementelor în organele
de simţ. Şi
astfel, omul asista la propria sa transformare, la modul în care
ochii
se formau sub acţiunea Entităţilor spirituale, la acţiunea acestora
asupra lui însuşi. Lumea exterioară era percepută ca ceva
interior,
căci Universul întreg lucra la orânduirea sa interioară. El
nu putea
face deosebire între afară şi înăuntru. El nu percepea
Soarele în afara
lui, nu putea face o separare între el şi Soare; în schimb,
simţea cum
i se deschid ochii, iar aceştia luau forma unei imense percepţii
vizuale care umplea tot spaţiul. Perceperea Soarelui era deci un fapt
de natură interioară.
Aşadar, conştienţa lunară are caracterul unei percepţii de imagini,
dar aceste imagini reprezentau devenirea, formarea interioară a vieţii
sale psihice. Omul lunar era închis în astral şi simţea
viaţa
sufletului ca fiind în afara lui. Dacă în prezent am
percepe viaţa
sufletească sub această formă, fără a putea simţi o diferenţă
între
obiectele exterioare şi reflexul vieţii interioare, ar fi ceva
patologic, în timp ce pentru conştienţa lunară era ceva normal.
Omul
asista în forul său interior la munca entităţilor care au devenit
mai
târziu Elohimi, ca şi cum, de exemplu, aţi simţi, în
prezent, cum vă
curge sângele prin vene.
Pentru a încheia aceste consideraţii, trebuie să spunem că
această
conştienţă a fost, în fond, singura posibilă pe vechea Lună, căci
ceea
ce se petrece acum pe Pământ trebuie să fie în armonie cu
ansamblul
Cosmosului. O conştienţă ca aceea pe care o avem în prezent, cu
posibilitatea de a distinge ce este în afara noastră de ceea ce
este
înăuntrul nostru, cu perceperea obiectelor exterioare net
distinctă de
lumea interioară sufletească nu a fost posibilă decât prin faptul
că
evoluţia a depăşit stadiul lunar şi a trecut la stadiul terestru şi,
totodată, o altă formaţie a apărut în sistemul cosmic,
îndeosebi
separarea elementului lunar de cel terestru şi separarea elementelor
între ele, ceea ce nu fusese cazul pe vechea Lună. Ne-am putea
face o
idee despre vechea Lună imaginându-ne lumea actuală încă
unită cu
Pământul, iar celelalte planete, inclusiv Soarele, cu totul
altfel
constituite. În aceste condiţii, nu putea exista decât o
conştienţă
imaginativă. A fost necesară o schimbare, Cosmosul nostru să ia forma
actuală, exterioară Pământului, pentru a se putea dezvolta
în acest
sens conştienţa obiectivă, pe care o avem astăzi.
Conştienţa obiectivă a fost rezervată omului pentru această fază a
evoluţiei în care se găseşte astăzi. Mai înainte, şi aceast
aspect
trebuie subliniat, nu numai omul nu o avea, ci şi Ierarhiile
spirituale. O judecată superficială ar putea să-şi închipuie că
Ingerii, de exemplu, pentru că se află pe o treaptă superioară şi erau
la stadiul de oameni pe vechea Lună, ar fi avut atunci o conştienţă
asemănătoare cu cea pe care o are omul în prezent. Ar fi o idee
greşită, căci nu acesta era cazul, iar ceea ce îi deosebeşte de
om este
tocmai faptul că au străbătut treapta de om cu o altă conştienţă. Nimic
nu se repetă de două ori la fel. Fiecare moment al evoluţiei nu se
produce decât o dată şi nu repetă identic un moment anterior.
Astfel
că, pentru ca să poată apărea conştienţa omului terestru, conştienţa
obiectivă, au trebuit să se producă toate evenimentele care au condus
şi au culminat cu formarea Pământului; a fost nevoie ca omul să
devină
ceea ce este. Conştienţa obiectivă ar fi fost cu neputinţă în
stadiul
precedent al evoluţiei. Când în faţa noastră apare un
obiect, el ne
apare ca fiind în afara noastră. Dar conştienţa anterioară a
Entităţilor spirituale nu putea face deosebirea între afară şi
înăuntru, iar cuvinte ca acestea: „ceva vine spre noi“ nu ar fi
avut
nici un sens. Nici Elohimii, şi mai ales ei, nu ar fi putut vorbi
astfel; ei puteau, de exemplu, spune doar aşa: Noi trăim şi acţionăm
în
Univers; noi creăm şi percepem în Creaţie creaţia noastră. Nici
un
obiect nu stă în faţa noastră, nimic nu ne apare în faţă.
Faptul de a
spune: „În faţa noastră apare un obiect, anumite realităţi se
exprimă
în spaţiul exterior, în afara noastră, sunt deosebite de
noi“, ei bine,
acesta nu exista nici chiar pentru Elohimi, decât atunci
când evoluţia
a atins stadiul terestru. Pe vechea Lună, Elohimii se simţeau ca
acţionând în lumină, care strălucea din Soarele de atunci.
Ei nu puteau
spune decât aşa: Noi ne simţim în această lumină, simţim
cum ne
cufundăm o dată cu ea în acele fiinţe care sunt oamenii acelei
epoci;
noi străbatem spaţiul în această lumină. Ei nu puteau spune: Noi
vedem
lumina în afara noastră. Acest fapt cu totul nou aparţine numai
Pământului.
Şi când găsim în Geneză aceste cuvinte esenţiale şi care
corespund
unui anumit grad de evoluţie: „Şi Elohimii au spus: Să fie lumină!“
înseamnă că un factor nou a intervenit în evoluţie, pentru
ca ei să nu
se mai simtă incluşi în lumină, ci aceasta să le apară reflectată
de
obiecte, iar lucrurile să le apară ca fiind din afara lor. Cel care a
scris Geneza exprimă această nouă realitate, adăugând: „Şi
Elohimii au
văzut lumina“. Nimic nu este de prisos în acest străvechi
document,
nici un cuvânt nu este în plus. Şi ar fi foarte bine dacă
oamenii ar
învăţa de aici, între altele, să nu scrie nimic care să nu
aibă un
conţinut substanţial, să nu spună vorbe goale. Autorul Genezei nu
foloseşte nici un cuvânt inutil, nici o înfloritură de stil
pentru a
descrie crearea Luminii. El nu lasă pe Elohimi să spună, văzând
lumina,
că sunt mulţumiţi de ce au făcut. Ceea ce era esenţial, elementul nou
care apăruse în mersul evoluţiei, îl concentrează în
aceste cuvinte:
„Elohimii au văzut lumina“, la care mai adaugă ceva: „Ei au văzut că
lumina era bună (frumoasă)“.
În limba ebraică nu este o prea mare diferenţă între
„frumos“ şi
„bun“, acelaşi cuvânt are ambele semnificaţii. Ce înseamnă,
în general,
dacă despre un lucru se spune că este frumos sau bun? În
sanscrită şi
chiar în germană sensul apare în spatele cuvântului.
Cuvântul „frumos“
cuprinde toate celelalte cuvinte care, în toate limbile,
înseamnă ceva
de natură spirituală care ia o expresie exterioară. A fi frumos
înseamnă că spiritul interior apare în afară. Şi astăzi
încă există cea
mai bună părere despre cuvântul „frumuseţe“,
înţelegându-se prin
aceasta că o fiinţă spirituală pare a se manifesta la suprafaţa unei
forme fizice. Când spunem despre o statuie de marmură că este
frumoasă?
Când ea trezeşte prin forma sa exterioară iluzia că este vie, că
spiritul trăieşte în ea. Spiritul care ia o formă sensibilă, iată
ce
este „frumosul“.
Cuvintele Genezei: „Elohimii au văzut lumina“ conţin acel fapt
specific al evoluţiei terestre şi înseamnă totodată că ceea ce nu
putea
fi simţit decât subiectiv apare acum din afară, că spiritualul se
manifestă exteriorizat. Textul obişnuit: „Elohimii au văzut lumina şi
au văzut că este frumoasă“ s-ar putea prezenta în felul următor:
„Şi
Elohimii au devenit conştienţi că elementul în care până
atunci se
aflau cufundaţi se prezenta acum ca fiind în afara lor“; şi
în acest
fenomen ei simţeau că spiritualul era în spatele a ceea ce se
exprima
acum în forme exterioare, şi acest spritual era cuprins în
cuvântul
„frumos“. Vom înţelege temeinic Geneza dacă nu ne vom mărgini să
vedem
doar fraze ticluite, ci ne vom strădui să aflăm ce secrete se ascund
în
realitate în aceste cuvinte. Această strădanie ne va conduce mult
mai
departe decât majoritatea comentariilor care ne dau numai
explicaţii
şterse, plate.
Să păşim acum mai departe. Am văzut că stadiul lunar nu a putut să
se constituie decât separându-se de ceea ce era de natură
solară; în
timpul evoluţiei terestre a fost necesar ca, din nou, elementul solar
să se separe de elementul terestru; numai prin această dualitate se
poate realiza o viaţă conştientă. Dar această separare a elementului
terestru mai este legată şi de faptul ca elementul lunar şi cel solar
să-şi modifice starea, să-şi transforme natura proprie. Observaţi
Soarele actual din punct de vedere strict fizic; nu veţi vedea în
el
stările pe care, pe Pământ, le numim stare lichidă şi solidă. Cel
mult
se poate spune că Soarele atinge doar starea gazoasă. Aceasta este
concepţia despre Soare a fizicii. Ceea ce forma, altădată, o unitate
s-a separat.
Prin atingerea stadiului de evoluţie terestru, s-a produs un fel de
condensare, de coborâre, de la elementul de căldură până la
elementul
terestru, solid. În ceea ce priveşte stările elementare mai
subtile,
eterul de lumină, de sunet şi de viaţă, acestea au impregnat
Pământul
venind din afară. Dar în ce priveşte elementul solar, care s-a
separat
de cel terestru, nu putem presupune un proces asemănător. Mai
curând
putem spune: există mai întâi prima şi cea mai subtilă
stare
elementară, cea care conţine şi dă viaţă, apoi ceea ce numim eterul de
număr sau de sunet, după care eterul de lumină şi eterul de căldură;
în
sfârşit, aerul sau gazul, apa şi pământul sau solidul.
Acestea sunt
cele şapte stări elementare. În sfera elementului terestru nu ne
putem
ridica decât până la elementul de căldură, în
general. Căldura
penetrează Pământul, întregul element terestru, în
timp ce, în schimb,
despre elementul lumină se poate spune că Pământul participă la
acesta
numai în măsura în care şi alte entităţi care se află
în jurul
Pământului participă la viaţa acestuia. Lumina radiază din Soare
către
Pământ. Dacă am dori să localizăm cele trei elemente superioare:
eterul
de lumină, eterul de sunet şi eterul de viaţă ar trebui să le asociem
mai curând cu elementul solar, iar cele trei elemente inferioare,
pământ, apă, aer, cu elementul terestru. Cât despre
căldură, aceasta
este legată atât de elementul solar, cât şi de cel
terestru. Ceea ce
produce viaţă este legat deci de elementul solar.
Natura solară s-a separat de ansamblu, pentru prima dată, în
timpul
evoluţiei lunare. Atunci lumina a fost primul element care a acţionat,
dar nu ca lumină vizibilă. Şi am văzut că textul din Geneză: „Şi
Elohimii au văzut lumina“ nu s-ar fi putut referi la perioada evoluţiei
lunare. Atunci nu s-ar fi putut spune decât aşa: „Şi Elohimii
străbăteau spaţul în lumină, trăiau în lumină, dar nu o
vedeau“. La fel
ca şi astăzi, când cineva care înoată nu vede apa, dar se
mişcă în
acest element, tot astfel, lumina nu era vizibilă, dar ea constituia
mediul în care se desfăşura activitatea prin spaţiul cosmic.
Lumina a
fost reflectată de obiecte abia în stadiul de evoluţie al Terrei.
Trebuie deci să ne aşteptăm, natural, ca ceea ce se petrecuse pentru
lumină în timpul vechii evoluţii lunare să se
întâmple la fel, în
timpul evoluţiei terestre, pentru eterul de sunet; cu alte cuvinte,
în
timpul evoluţiei terestre s-a petrecut acelaşi lucru cu eterul de sunet
care se petrecuse cu eterul de lumină, pe vechea Lună. În
consecinţă,
ceea ce numim sunet spiritual să nu fie perceptibil Elohimilor, aşa cum
este acum lumina. Dacă Geneza voia, deci, să ne facă să înţelegem
că
evoluţia progresează de la activitatea eterului de lumină spre cel de
sunet, trebuia să spună: „Şi Elohimii au văzut apărând în
procesul de
devenire a Pământului lumina şi au văzut că aceasta era frumoasă“
şi să
nu spună, în continuare: „Şi Elohimii au perceput în
această perioadă
eterul de sunet“, ci mai curând „E trăiau şi acţionau în
acest eter“.
Geneza nu putea să descrie ziua a doua a Creaţiei ca şi cum Elohimii
percepeau activitatea care făcea să se separe substanţele de sus de
cele de jos. Ea nu putea spune, de exemplu, despre această activitate a
Elohimilor că „ei o percepeau“. Geneza a trebuit să renunţe la expresii
ca: „a percepe“, „a fi frumos“ . Toate acestea corespund cu ceea ce am
putut constata prin cercetările în domeiul Ştiintei spirituale.
Clarvăzătorul care a scris Geneza a trebuit deci să renunţe, când
a
scris despre ziua a doua a Creaţiei, la expresii ca aceasta: „Şi
Elohimii au văzut…“
Citiţi textul Genezei. În prima zi, se spune că Elohimii au
văzut
lumina şi au văzut că ea era frumoasă. În ziua a doua a Creaţiei,
în
cele mai multe traduceri, după ce prima zi se terminase, Dumnezeu
spune: „Să fie o tărie, o întindere în mijlocul apelor şi
să se
despartă ape de ape… Şi a fost aşa. Şi Dumnezeu a numit
întinderea Cer.
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua a doua“. Expresia utilizată
în ziua întâi a Creaţiei nu mai este utilizată
în ziua a doua.
Povestirea Genezei este exact asa, cum ne puteam aştepta, pe baza
constatărilor stabilite prin Ştiinţa spirituală.
O dată în plus, exegeţii nu au ştiut cum să rezolve această
enigmă.
Unii au crezut că dacă expresia nu revine pentru ziua a doua este o
omisiune a celui ce a scris Cartea. Dar trebuie să fie bine stabilit un
lucru, şi anume că Geneza nu are nici un cuvânt în plus,
nici un cuvânt
în minus. Autorul Genezei nu a uitat nimic. Există un motiv
profund
pentru ca în ziua a doua a Creaţiei această expresie să nu mai
fie
utilizată. Este încă unul din acele fapte, cum am mai arătat
deja, care
trebuie să ne umple de o imensă veneraţie pentru acest străvechi
document care este Geneza. Avem multe de învătat de la aceşti
antici
scriitori care nu aveau nevoie să presteze nici un jurământ
pentru a
urma cu stricteţe următoarele principii: „Nu adăugaţi nimic, nu omiteţi
nimic din ceea ce aţi învăţat că este adevărul“. Ei erau profund
convinşi că fiecare cuvânt este sacru şi că nici unul nu este
inutil.
Am reuşit, în felul acesta, să pătrundem în profunzimea
sa cuprinsul
primei şi celei de a doua zile a Creaţiei. Acela care află prin
cercetare spirituală sensul ascuns al lucrurilor şi care studiază apoi
Biblia îşi spune, pe drept cuvânt, că este o adevărată
minune să
descopere că cele mai mici amănunte pe care le-a revelat prin
cercetarea sa spirituală pot fi regăsite la anticul clarvăzător care a
participat la redactarea Genezei. Şi dacă această minune se confirmă,
un adevărat sentiment de admiraţie pune stăpânire pe el,
sentiment ce
trebuie să pătrundă toate inimile, pentru ca să resimtă caracterul
sacru al acestui străvechi şi venerabil document care este Geneza.
