Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MATEI

GA 123


CONFERINŢA a XII-a

Berna, 12 septembrie 1910

Dacă privim evoluţia omenirii în sensul ştiinţei spiritului, felul în care avansează ea din treaptă în treaptă, cel mai important lucru în cadrul acestei evoluţii omeneşti ar trebui să ne apară faptul că omul, încorporându-se mereu şi mereu de-a lungul diferitelor epoci, urcă, atinge grade de perfecţiune superioare, pentru ca în cele din urmă, încet, încet, să facă astfel încât ţelurile adecvate fiecărei trepte de dezvoltare planetară să devină forţe active în interiorul cel mai profund al său. Vedem astfel pe de-o parte omul în ascensiune, care în această evoluţie ascendentă are în vedere ţelul său divin. Omul însă nu ar putea niciodată ajunge la astfel de înălţimi dacă nu i-ar veni întru câtva în ajutor anumite entităţi, care în cadrul Totului universal au străbătut alte căi decât el. Din timp în timp, în evoluţia noastră pământească coboară fiinţe din alte sfere – aşa am putea exprima aproximativ acest lucru – şi se unesc cu evoluţia pământească, pentru a-l ridica pe om la înălţimea la care se află ele însele. Acest lucru îl putem exprima groso-modo, chiar şi pentru stările planetare anterioare ale existenţei noastre pământeşti, în felul următor: Încă pe treapta vechiului Saturn entităţi sublime, Tronurile, şi-au jertfit substanţa lor de voinţă pentru ca din aceasta să poată fi format primul germene al corpului fizic omenesc. Acesta este doar un exemplu în mare. Însă tot timpul există fiinţe care o iau înaintea omului în evoluţie, care se coboară până la nivelul său – expresia poate fi foarte bine folosită în acest caz –, se unesc cu evoluţia omenească prin faptul că din timp în timp locuiesc într-un suflet omenesc, într-o entitate omenească, cum se spune, primesc înfaţişare omenească sau, exprimat mai trivial, se manifestă ca o forţă în sufletul omenesc, pătrunzând acest suflet, inspirându-l; o astfel de fiinţă însufleţită de un zeu poate acţiona mai eficient în cadrul evoluţiei umane decât o face de obicei un om.

Epoca noastră, ce caută să niveleze totul, să pătrundă totul cu reprezentări materialiste, nu priveşte cu plăcere astfel de lucruri. Vreau să spun că epoca noastră nu mai păstrează decât un ultim rudiment din această concepţie. Faptul că un om oarecare ar fi pătruns într-un anume fel de către o entitate coborâtă din lumile superioare, care îi vorbeşte lui, omului, înseamnă pentru omul modern, dacă vreodată cineva este dispus să creadă aşa ceva, o superstiţie îngrozitoare. Totuşi omul a păstrat un rudiment din această credinţă chiar şi în epoca noastră materialistă, deşi el îmbracă acest rudiment într-o credinţă în minuni ce-i rămâne inconştientă; adică şi-a păstrat o disponibilitate de a crede în genii, în personalităţi geniale ce apar când şi când. Din masa mare de oameni răzbat la suprafaţă şi pentru conştienţa modernă obişnuită genii despre care se spune: În sufletul lor germinează alte facultăţi decât întâlnim de obicei în natura omenească. În timpul nostru cel puţin se mai crede în astfel de genii. Sunt însă şi cercuri în care nu se mai crede în genii şi se vrea scoaterea lor din discuţie, căci în cadrul modului de gândire materialist nu mai există un simţ real pentru viaţa spirituală. Totuşi, în cercuri largi există această credinţă în genii. Și dacă nu vrem să ne oprim la o credinţă goală trebuie să spunem că printr-un geniu care vrea să ducă mai departe evoluţia omenirii vorbeşte o altă forţă din natura umană decât forţele omeneşti obişnuite. Desigur, dacă avem în vedere învăţătorii ce cunosc cu adevărat această stare de geniu, înţelegem că într-un astfel de caz în care apare un om de o asemenea factură, care devine dintr-odată posedat de ceva bun, măreţ şi puternic, o forţă spirituală a coborât şi a luat oarecum în stăpânire locul în care trebuie să acţioneze asemenea entităţi, şi anume interiorul omului însuşi.

Gânditorului antroposof ar trebui de-aici înainte să-i fie limpede existenţa acestor două posibilităţi: o înălţare a omului către înălţimile divine şi o coborâre a entităţilor divin-spirituale în corpuri omeneşti sau suflete omeneşti. În Misteriul rosicrucian, într-un anumit pasaj, s-a atras atenţia că dacă în evoluţia omenirii urmează să se întâmple ceva important trebuie, să zicem aşa, ca o fiinţă divină să se unească cu un suflet omenesc şi să-l pătrundă. Aceasta este o cerinţă a evoluţiei omenirii.

Pentru a înţelege relaţia dintre acest fapt şi evoluţia noastră spirituală terestră, să ne amintim că la începuturile sale Pământul era încă unit cu Soarele, care astăzi există separat în Cosmos. Ulterior, într-un trecut stră-străvechi, Soarele şi Pământul s-au despărţit. Fireşte, antroposoful ştie că în cazul unor asemenea fenomene nu este vorba doar de o separare materială a materiilor pământească şi solară, ci de o plecare a entităţilor divin-spirituale unite cu Soarele sau cu alte planete materiale. După separarea Pământului de Soare anumite fiinţe spirituale au rămas unite cu Pământul, în timp ce alte fiinţe spirituale au rămas unite cu Soarele, deoarece ele, aflându-se pe o treaptă de dezvoltare superioară condiţiilor terestre, nu-şi puteau continua evoluţia cosmică pe Pământ. Avem astfel situaţia în care un tip de entităţi spirituale a rămas mai mult unit cu Pământul, în timp ce alte entităţi îşi exercitau de pe Soare acţiunile lor asupra existenţei terestre. După separarea Soarelui avem, să zicem aşa, două scene de desfăşurare a evenimentelor: scena terestră cu entităţile sale şi scena solară cu entităţile sale. Acum, acele entităţi spirituale ce pot sluji omului dintr-o sferă superioară sunt tocmai acele entităţi ce şi-au mutat, împreună cu Soarele, scena lor de activitate în afara Pământului. Dintre entităţile ce aparţin scenei solare fac parte entităţile care din timp în timp se unesc cu oamenii de pe Pământ, pentru a conduce mai departe evoluţia şi dezvoltarea pământească a umanităţii.

În miturile popoarelor găsim mereu şi mereu astfel de „Eroi solari”, astfel de entităţi ce vin din sferele spirituale şi acţionează în cadrul evoluţiei omenirii. Un om străbătut, pătruns de o astfel de entitate solară este, în ce priveşte aspectul exterior sub care ni se înfăţişează în primă instanţă, o entitate care, de fapt, este mult mai mult decât ne arată ea nouă. Exteriorul este o iluzie, este maya, şi îndărătul mayei se află fiinţa propriu-zisă, pe care nu o poate depista decât cel ce scrutează adâncurile cele mai profunde ale unei astfel de naturi.

În Misterii se ştia şi se ştie încă de acest aspect dual al mersului evoluţiei omenirii. Se deosebeau şi se deosebesc, să zicem aşa, spirite divine ce coboară din sferele spirituale pe Pământ şi oameni ce se străduie să se ridice de pe Pământ, oameni care caută iniţierea în tainele spirituale. – Cu ce fel de entitate avem de-a face însă în cazul lui Christos?

Am văzut ieri că în ceea ce am numit „Christos, Fiul Dumnezeului cel viu” avem de-a face cu o entitate care coboară. Dacă ar fi să o desemnăm cu un cuvânt din fllosofia orientală, am putea-o numi o entitate „avatarică”, un zeu care coboară. Avem de-a face însă cu o astfel de entitate coborâtoare doar de la un anumit punct încolo. Ce anume ne face să ne apară astfel ne-o arată toţi cei patru evanghelişti, Matei, Marcu, Luca şi Ioan. În momentul Botezului în Iordan această entitate coboară, să zicem aşa, din domeniul existenţei solare pe Pământul nostru şi se uneşte cuo entitate omenească. Trebuie să ne fie însă clar că această entitate solară este, în sensul celor patru evanghelişti, mai mare decât toate celelalte entităţi avatarice, decât toate celelalte fiinţe solare care au coborât vreodată. De aceea ea pretinde, să zicem aşa, ca dinspre om să vină în întâmpinare o entitate omenească special pregătită.

Aşadar, despre fiinţa solară, despre „Fiul Dumnezeului cel viu” care vine în întâmpinarea omului în scopul evoluţiei sale ne vorbesc toţi cei patru evanghelişti. Despre omul care creşte din celălalt sens pentru a putea primi această fiinţă solară nu ne vorbesc însă decât autorii Evangheliilor după Matei şi Luca. Ei ne relatează modul în care omul de treizeci de ani năzuieşte spre clipa cea mare, în care el însuşi poate să primească în sine Fiinţa solară. Şi pentru că entitatea pe care noi o desemnăm drept entitatea christică este una atât de universală, atât de atotcuprinzătoare, nu este suficient ca învelişurile corporale şi trupeşti ce pot primi această Fiinţă solară să fie pregătite în mod simplu. Pentru aceasta este necesar ca Fiinţei solare ce coboară să-i vină în întâmpinare un înveliş fizic şi un înveliş eteric pregătite în mod cu totul special. De unde au venit ele, acest lucru l-am văzut când am analizat Evanghelia după Matei. Însă din acea entitate din care au fost formate, în sensul Evangheliei după Matei, învelişurile fizic şi eteric pentru acea Fiinţă solară, din sângele a patruzeci şi două de generaţii ale poporului ebraic, din aceleaşi învelişuri nu puteau fi pregătite în acelaşi timp şi învelişul astral şi nici purtătorul Eului propriu-zis. Pentru aceasta era necesară o organizare specială, ce a fost obţinută printr-o altă entitate omenească, despre care vorbeşte Evanghelia după Luca atunci când ne descrie anii de tinereţe ai aşa-numitului Iisus nathanic. Am văzut apoi că cei doi, Iisusul Evangheliei după Matei şi cel al Evangheliei după Luca, devin una în momentul în care entitatea despre care vorbeşte Evanghelia după Matei, şi anume individualitatea lui Zarathustra, care a luat mai întâi în posesie învelişurile trupeşti ca entitate-Eu, îl părăseşte pe Iisusul de doisprezece ani al lui Matei şi pătrunde în Iisusul nathanic al Evangheliei după Luca pentru a trăi mai departe acolo şi pentru a dezvolta corpul astral şi purtătorul de Eu cu ajutorul însuşirilor pe care şi le-a cucerit în trupul fizic şi trupul eteric special pregătite ale Iisusului lui Matei, pentru ca apoi să se poată maturiza mădularele superioare şi în al treizecilea an în ele să poată coborî din sferele superioare Entitatea lui Christos.

Dacă am vrea să descriem întregul mers al evenimentelor în sensul Evangheliei după Matei ar trebui să spunem că autorul Evangheliei a avut în vedere în primul rând întrebarea: Ce corp fizic şi corp eteric sunt necesare pentru a permite Entităţii christice să se preumble cândva pe Pământ? Şi din tot ceea ce aflase în această privinţă el răspunde în felul care urmează. Pentru ca să poată fi pregătite aceste corpuri a fost necesar ca în poporul ebraic, timp de patruzeci şi două de generaţii, să se dezvolte plenar toate predispoziţiile sădite odinioară în Avraam, astfel ca prin această ereditate să se poată naşte acel corp fizic şi acel corp eteric necesare. Şi el răspunde mai departe la această întrebare spunând: Un astfel de corp fizic şi un astfel de corp eteric ar putea oferi aceste instrumente numai dacă ele sunt folosite mai întâi de individualitatea lui Zarathustra, individualitatea cea mai mare pe care a pregătit-o omenirea în vederea primirii şi înţelegerii lui Christos. Ea le poate folosi doar cât timp ele oferă posibilitatea unei evoluţii, adică până la doisprezece ani; după aceea ea trebuie să părăsească corpul Iisusului lui Matei şi să treacă în corpul Iisusului lui Luca. Acum, autorul Evangheliei după Matei îşi întoarce privirea din direcţia spre care fusese orientată până atunci spre Iisusul lui Luca, urmărind în continuare viaţa lui Zarathustra până la treizeci de ani. Acesta este momentul în care Zarathustra a reuşit să aducă şi corpul astral şi purtătorul de Eu la un nivel suficient de înalt încât să poată jertfi acum totul, pentru ca de sus Spiritul solar, esenţa sferelor spirituale, să le poată lua în posesie. Acest lucru ne este indicat în episodul Botezului în Iordan.

Dacă ne mai aducem încă o dată aminte de acea despărţire a Soarelui de Pământ şi de faptul că odată cu aceasta s-au separat de Pământ şi acele entităţi al căror conducător suprem este Christos, vom spune: Există entităţi care îşi extind acţiunea asupra Pământului doar treptat, după cum şi Christos şi-a putut impune influenţa Sa asupra Pământului abia în decursul timpului. De separarea Soarelui mai este legat un episod. Aici trebuie să ne amintim ceva care, de asemenea, a fost menţionat în repetate rânduri: faptul că vechea existenţă saturniană era una relativ simplă în ce priveşte substanţialitatea. Era o existenţă de foc sau căldură. Pe vechiul Saturn nu existau încă aer şi apă, dar nici eterul luminii. Acesta apărut abia în timpul existenţei solare. Apoi, în timpul existenţei lunare s-a adăugat, ca o stare ulterioară de condensare, elementul apă şi, ca o nouă stare de rafinare, eterul sunetului. Şi, în cursul existenţei pământeşti, s-a adăugat ca stare de condensare solidul, starea pământească, iar ca stare de diluare, de rarefiere, ceea ce noi numim eterul vieţii. Avem, aşadar, pe Pământ căldura, aerul sau forma gazoasă, starea apoasă sau fluidă şi starea solidă sau pământească, iar ca stări de rarefiere eterul luminii, eterul sunetului şi eterul vieţii, starea cea mai fină de eter pe care o cunoaştem.

Pe de altă parte, odată cu separarea Soarelui a avut loc nu numai o dislocare din Pământ a materiei solare, ci şi o plecare a spiritualului. El a revenit pe Pământ, însă abia treptat şi niciodată complet. Acest lucru l-am expus deja la München cu ocazia analizei referitoare la „Cele şase zile ale Creaţiunii”, motiv pentru care nu voi face aici decât o scurtă trecere în revistă. Dintre stările mai înalte, oarecum eterice, omul percepe pe Pământ căldura, eterul căldurii şi, de asemenea, lumina. Ceea ce percepe el ca sunet este doar un reflex al sunetului propriu-zis, care există în lumea eterică; este o materializare. Când vorbim de eterul sunetului avem în vedere suportul acestuia, ceea ce este cunoscut drept „armonie a sferelor”, care poate fi auzită doar prin claraudiţie. Soarele, în starea fizică de acum, trimite, desigur, pe Pământ lumina sa, dar în Soare trăieşte şi această stare superioară.

S-a spus deja de mai multe ori: Când oamenii ajung să ştie acest lucru vorbesc precum Goethe; ceea ce spune el nu este o vorbă goală:

„Prin zvon de sfere înfrăţite
Planete, Soare, sună-ntruna,
S-aude ca un mers de tunet
Cutreierul dintotdeauna”.

Aici se face aluzie la armonia sferelor, la ceea ce trăieşte în eterul sunetului. Acest lucru însă omul nu-l poate vieţui decât dacă el însuşi se înalţă prin iniţiere, sau dacă o Fiinţă solară se coboară pentru a împărtăşi aceasta unui om ales să devină un instrument al evoluţiei pentru ceilalţi oameni. Pentru un astfel de om Soarele răsună, armoniile sferelor încep să devină parceptibile. – Deasupra eterului sunetului se mai află eterul vieţii. Şi după cum la baza sunetului obişnuit stă ca un conţinut superior, ca ceva interior, sufletesc, cuvântul, rezonanţa sau sensul, tot aşa, de eterul vieţii este legat sensul, cuvântul, acelaşi care în persana mai târzie era numit „Honover” şi pe care evanghelistul Ioan îl numeşte „Logos”, un sunet plin de sens, care îi este propriu Fiinţei solare.

Printre oamenii dăruiţi cu har, care în cursul timpului au stat înaintea acestui Soare răsunător, a acestui Soare vorbitor, cu toate entităţile lui, nu ca nişte surzi, să zicem aşa, s-a aflat încă de la începuturile evoluţiei noastre postatlanteneene Zarathustra. Şi nu este deloc un simplu mit, ci purul adevăr că Zarathustra a fost instruit şi el de către Cuvântul solar. El devenise capabil să primească, să recepteze acest Cuvânt solar. Ce erau, în fond, toate acele învăţături impresionante, maiestuoase pe care vechiul Zarathustra le oferea discipolilor săi? Ele pot fi caracterizate spunând: Zarathustra era un instrument şi prin el răsuna sunetul, sensul cuvântului solar însuşi. De aceea, legenda persană vorbeşte despre Cuvântul solar ce se vesteşte prin gura lui Zarathustra, vorbeşte despre Cuvântul tainic aflat îndărătul existenţei solare. Astfel, atunci când vorbeşte de corpul astral al Soarelui ea vorbeşte de Ahura Mazdao; ea vorbeşte însă şi de Cuvântul solar, care ulterior a fost numit Logos, în traducere grecească.

Dacă ne uităm la vechiul Zarathustra vedem că el, chiar dacă era o personalitate atât de înaltă, nu era pe atunci atât de iniţiat pentru a primi în mod conştient ceea ce trebuia să fie spus omului, vedem că o astfel de personalitate era însufleţită oarecum de un Preaînalt, până la care ea nu reuşise să se înalţe. Zarathustra putea transmite învăţături de la Ahura Mazdao pentru că lui i s-a dezvăluit Ahura solară, pentru că în el răsuna entitatea spirituală Ahura Mazdao, pentru că prin el vorbea Cuvântul solar, Marea aură, Lumina lumii. Exterior-corporalul Dumnezeului solar, care triinitea anticipat oamenilor efectele sale, exista într-un fel încă de când oamenii înşişi nu aveau un corporal pe Pământ. Cuvântul solar era atunci mai mult interiorul. – Am putea spune astfel, oarecum în sensul lui Zarathustra, că el îi învăţa pe ucenicii săi în felul următor: Vouă trebuie să vă fie limpede că îndărătul luminii solare fizice se află o lumină spirituală. După cum în spatele omului fizic există astralul său, aura sa, tot aşa, în spatele Soarelui se află Marea aură. Acest Soare fizic trebuie privit însă, într-un fel, drept corpul de lumină al unei entităţi ce cândva va cobori pe Pământ; el este întru câtva exterior-trupescul unei fiinţe pe care o putem cunoaşte prin contemplare spirituală, şi în acest trupesc mai există un interior, un sufletesc. Aşa cum prin sunet se exprimă un sufletesc, tot astfel prin intermediul Aurei solare pătrunde Cuvântul solar, Logosul solar. Zarathustra i-a putut promite omenirii că o dată va coborî din sferele divin-spirituale Marea aură, Fiinţa de lumină şi că sufletul Fiinţei de lumină va fi Cuvântul solar. Iată care este primul lucru – izvorul prim – ce trebuie căutat la vechiul Zarathustra. La Zarathustra noi trebuie să căutăm un fel de înţelepciune profetică despre venirea Aurei solare şi a Cuvântului solar.

În continuare, din epocă în epocă, s-a transmis prin Misterii faptul că omenirii i-a fost profeţită venirea Logosului solar, a Cuvântului solar. Şi, neîntrerupt, aceasta a fost marea consolare şi speranţă a celor ce în cursul evoluţiei omenirii tânjeau după un Înalt. Iar spiritele solare mai mici ce s-au unit cu Pământul, care în principiu erau mesageri ai Cuvântului solar, ai spiritului Luminii solare, ai Aurei solare, puteau da învăţături tot mai exacte.

Aceasta era una dintre laturile tradiţiei misteriale, aşa cum s-a transmis ea de-a lungul epocilor. Cealaltă latură era aceea că oa- menii trebuie să înveţe, şi chiar să exerseze practic, că se poate urca treptat în întâmpinarea a ceea ce coboară aici pe Pământ. În perioada precreştină nimeni nu-şi putea imagina însă că un om slab, un om oarecare ar putea să se ridice fără probleme la înălţimea marii Fiinţe solare, a Conducătorului spiritelor solare, a lui Christos. Era imposibil ca un individ să poată atinge printr-o iniţiere oarecare aşa ceva. De aceea, Evanghelia după Matei spune că pentru a da naştere unui asemenea om au fost necesare toate sevele poporului ebraic. Pe de altă parte, în Evanghelia după Luca se arată că în şaptezeci şi şapte de trepte succesive a fost filtrat cel mai bun exemplar de om din câte ar fi putut exista pentru a se asigura trupul corespunzător pentru Fiinţa cea mai aleasă ce avea să coboare pe Pământ.

Acum, desigur, cei care trebuiau instruiţi în Misterii, asupra cărora trebuia acţionat, nu erau întotdeauna oameni care îşi puteau însuşi totalitatea sarcinilor aflate înaintea omenirii sau care trebuiau fi atinse de către un om în toată evoluţia sa, ci mai degrabă se avea de-a face cu oameni slabi. De aceea, în Misteriile vechi cei care urmau să fie iniţiaţi în tainele misteriale se împărţeau în anumite clase, ce trebuiau să se apropie de taine în modul cel mai diferit. Existau unii care erau îndrumaţi în special spre cum ar putea trăi exterior un om, spre ce ar trebui să săvârşească omul exterior ca să poată fi un instrument potrivit, un templu al Fiinţei solare care cobora. Existau însă şi altfel de discipoli ai Misteriilor, cei ce trebuiau atenţionaţi mai mult asupra a ceea ce ar trebui să dezvolte sufletul în sine în totală linişte, dacă el ar vrea să ajungă la înţelegerea, la simţirea şi vieţuirea unui Spirit solar. Puteţi oare să vă imaginaţi că în Misterii era ceva natural să existe discipoli care aveau, să zicem aşa, sarcina de a-şi organiza viaţa exterioară într-un anume mod şi care din fragedă pruncie erau în mod corespunzător supravegheaţi pentru ca trupul lor să cunoască o astfel de evoluţie încât ei să poată deveni purtători, temple ale Fiinţei solare ce cobora? Aşa se întâmpla în timpurile de odinioară şi aşa a rămas în principiu şi în timpurile mai noi, numai că acest lucru nu este remarcat de către concepţiile materialiste exterioare.

Să presupunem că vine vremea în care din sferele spirituale urmează să coboare o fiinţă superioară pentru a da din nou un impuls omenirii. Cei ce slujesc în Misterii trebuie să aştepte momentul în care are să se producă un astfel de eveniment; ei au sarcina să tălmăcească semnele timpului. În totală linişte şi renunţare şi fără să facă mare caz de aceasta ei aşteaptă momentul în care Dumnezeu va cobori din înălţimile cereşti pentru a-i da omenirii un imbold spre înainte. Sarcina lor este însă şi aceea de a observa dacă printre oamenii din exterior nu există o personalitate care să poată fi dirijată şi îndrumată, astfel încât ea să fie în stare să primească o astfel de entitate. Dacă fiinţa ce urmează să coboare este una deosebit de înaltă trebuie, în principiu, ca omul respectiv să fie îndrumat din cea mai fragedă pruncie pentru a deveni templu al unei astfel de fiinţe. Aceasta se şi întâmplă, numai că faptul rămâne neobservat. Abia ulterior, când se descrie viaţa acestor oameni, se descoperă în ea anumite repetabilităţi. Chiar dacă din punct de vedere exterior condiţiile de viaţă sunt diferite, vieţile lor prezintă totuşi o anumită similitudine. De aceea se poate indica acest lucru: Dacă ne îndreptăm privirea în urmă în cursul evoluţiei omenirii, descoperim ici şi colo entităţi ce prezintă o anumită asemănare chiar şi în ce priveşte biografia exterioară. Acest lucru nu poate fi contestat. Faptul a atras atenţia chiar şi cercetătorilor moderni. Iar în operele erudite de uz curent, nu însă foarte profunde, dumneavoastră puteţi găsi tabele cu asemănările care apar în biografiile unor astfel de personalităţi. Aşa, de exemplu, la profesorul Jensen [ Nota 19 ] din Marburg puteţi găsi sintetizate asemănările dintre biografiile lui Ghilgameş din vechiul Babilon, a lui Moise, a lui Iisus, a lui Pavel. Acolo el expune nişte tabele foarte nostime. El extrage anumite trăsături din viaţa tuturor acestor personalităţi – aceste trăsături individuale se pot compara foarte bine –, de unde rezultă nişte asemănări paradoxale, care te uimesc, asemănări în faţa cărora spiritul nostru materialist rămâne consternat. Desigur, concluzia care se trage de aici este că un mit a fost copiat după un altul, că autorul care a descris viaţa lui Iisus a copiat biografia babilonianului Ghilgameş, că biografia lui Moise nu este decât o pastişă a unui epos antic. Şi ultima concluzie care se trage este aceea că niciunul dintre aceştia, nici Moise, nici Iisus, nici Pavel, nu ar fi existat ca persoană fizică! De obicei oamenii nici nu bănuiesc cât de departe a ajuns astăzi aşa-numita cercetare în ceea ce priveşte această interpretare materialistă a problemei.

Această similitudine a biografiilor provine din faptul că aceste personalităţi, pregătite să primească o fiinţă dumnezeiască, trebuie efectiv să fie conduse, dirijate, chiar din copilărie. Şi nu trebuie să ne mirăm câtuşi de puţin de acest lucru când pătrundem sensul mai profund al mersului evoluţiei Cosmosului şi al omenirii. De aceea mitologia comparată, şi în principiu orice încercare de a stoarce cu orice preţ similitudini din mituri, nu reprezintă decât un joc mai elevat. De aici nu rezultă nimic important. Căci la ce ajută să constaţi că viaţa eroului neamţ Siegfried prezintă trăsături asemănătoare cu viaţa unui erou grec sau a oricărui alt erou? Este de la sine înţeles să existe aşa ceva. Nu este absolut deloc important cum arată veşmintele cuiva ci persoana care le îmbracă! Nu este important că viaţa lui Siegfried decurge într-un anumit fel, ci individualitatea care se găseşte înăuntru. Dar aceste lucruri nu pot fi constatate decât prin cercetare ocultă.

Aşadar, ceea ce trebuie să analizăm noi acum este că astfel de oameni, pregătiţi să devină temple pentru o fiinţă ce trebuie să ducă omenirea pe o treaptă superioară, trebuie să fie conduşi în viaţă într-un anume mod şi că de aceea, în linii mari, viaţa lor este necesar să cunoască un mers asemănător, paralel. De aceea, din timpuri străvechi în templele misteriale au existat întotdeauna prescripţii referitoare la ce trebuie să se întâmple cu astfel de oameni: Printre astfel de prescripţii existau şi în cadrul comunităţilor de esenieni unele ce se referau la Christos Iisus. Ele arătau cum ar trebui să fie fiinţele umane care mai târziu s-au dezvoltat ca Iisus solomonic şi Iisus nathanic pentru a putea veni în întâmpinarea inaltei Fiinţe solare, Christos.

Nu toţi însă erau iniţiaţi în toate. Existau diferite clase, tipuri de iniţiaţi. Existau unii cărora le era clar în special ce anume trebuia să îndeplinească o fiinţă omenească ce se pregătea în vederea coborârii lui Dumnezeu, pentru a putea fi demnă să-L primească pe Dumnezeu. Şi existau alţii care, trivial vorbind, cunoşteau cum se comportă Dumnezeu atunci când se arată într-un om, când se arată sub forma unui geniu, să zicem aşa. Căci nici acest lucru nu reuşesc să pătrundă oamenii în ziua de azi, faptul că şi geniile au elemente asemănătoare când iau în posesie un om. Dar astăzi nu se scriu biografii din punctul de vedere al spiritului. Dacă, de exemplu, ai vrea să descrii geniul lui Goethe pornind din spirit, ai descoperi similitudini paradoxale, de exemplu, cu geniul lui Dante, Homer, Eschil. Astăzi însă nu se scriu biografii care să pornească de la spirit, ci se întocmesc fişiere ce indică toate nimicurile din viaţa unor astfel de oameni. Acestea îi interesează mult mai mult pe oameni. Şi avem astfel o culegere copioasă de fişe referitoare la viaţa lui Goethe, dar încă nicio descriere adevărată a ceea ce a fost Goethe de fapt. Da, într-o anumită privinţă omenirea se declară astăzi, şi asta cu o uriaşă superioritate, incapabilă să urmărească evoluţia geniului din personalitatea omenească. Există foarte mult tendinţa de a evidenţia la marii noştri poeţi cele mai timpurii forme ale unei creaţii poetice şi de a preamări în aceste forme adolescentine prospeţimea şi spontaneitatea, care trăiesc ca ceva elementar, în timp ce în anii de mai târziu ei le-ar fi pierdut şi ar fi îmbătrânit. Realitatea care se ascunde însă aici este aceea că oamenii, în aroganţa lor, nu vor să-i înţeleagă decât pe poeţii adolescentini şi nu să cunoască cum au evoluat ei de-a lungul vieţii. Oamenii îşi fac o virtute din a susţine că ei se opresc la tinereţe; ei îl dispreţuiesc pe bătrân şi nu bănuiesc câtuşi de puţin că nu bătrânul a devenit „bătrân”, ci ei înşişi au rămas nişte copii! Acesta este un flagel foarte răspândit. Dar, fiind atât de adânc înrădăcinat, nici nu trebuie să ne mirăm că există atât de puţină înţelegere pentru faptul că o fiinţă dumnezeiască poate să ia în posesie o personalitate omenească şi că exprimarea acestor divinităţi în diferite fiinţe umane în epoci diferite este, în fond, asemănătoare.

Tocmai pentru că este greu să cunoşti aceste corelaţii profunde, s-au împărţit aceste domenii pe clase. De aceea nu trebuie să ne mirăm că în anumite grupe ale Misteriilor se învăţa cum trebuie să se pregătească omul pentru a accede la Fiinţa divină, în timp ce în alte clase se învăţa modul în care interiorul Fiinţei de lumină, Logosul, Cuvântul solar, conţinut în aura Fiinţei solare, coboară spre Pământ.

În Christos avem, aşadar, cel mai complicat proces de coborâre din câte există. Şi n-ar trebui să ne mirăm câtuşi de puţin dacă, pentru a înţelege această faptă uriaşă, puternică, ar fi fost necesari chiar mai mult de patru oameni. Patru însă au încercat aceasta. Doi dintre ei, autorul Evangheliei după Matei şi cel al Evangheliei după Luca, s-au străduit să prezinte personalităţile ce urcau în întâmpinarea Fiinţei solare ce cobora; Matei în ce priveşte corpurile fizic şi eteric, iar Luca în ce priveşte corpul astral şi suportul Eului. Marcu, în schimb, nu se preocupă de ceea ce urcă în întâmpinarea Fiinţei solare. El descrie Aura solară, Marea aură, Corpul de lumină, Lumina spirituală ce acţionează prin spaţiile cosmice şi înăuntrul făpturii lui Christos Iisus. De aceea el începe direct cu Botezul în Iordan, unde se pogoară Lumina lumii. Iar în Evanghelia după Ioan ni se înfăţişează sufletul acestui Spirit solar, Logosul, Cuvântul solar, Interiorul. Tocmai de aceea Evanghelia după Ioan este cea mai esoterică dintre Evanghelii.

Aveţi astfel faptele distribuite şi entitatea complicată a lui Christos Iisus zugrăvită dinspre patru laturi. De aceea toţi cei patru evanghelişti ni-L descriu pe Christos în Iisus din Nazaret. Însă fiecare dintre cei patru autori ai Evangheliilor este silit într-o oarecare măsură să rămână la punctul de vedere de la care a plecat; căci de acolo şi-a câştigat privirea clarvăzătoare pentru a putea descrie mai bine această Fiinţă complicată. – Să aducem încă o dată în faţa ochilor acest lucru, pentru ca el să ne pătrundă cu adevărat în suflet.

Matei este silit să-şi îndrepte privirea spre naşterea Iisusului solomonic şi să urmărească modul în care sunt pregătite forţele corpurilor fizic şi eteric, cum aceste învelişuri sunt lepădate de Zarathustra şi cum apoi el transferă în Iisusul Evangheliei după Luca ceea ce a dobândit în corpurile fizic şi eteric ale Iisusului solomonic. Aici autorul Evangheliei după Matei trebuie să urmărească ceva ce nu a prezentat la început. El are în vedere în principal elementul de la care a pornit: destinele celor ce au fost dobândite şi cucerite de Iisusul solomonic şi transferate în Iisusul nathanic. El urmăreşte mai puţin elementarul din corpul astral şi suportul de Eu al Iisusului Evangheliei după Luca şi mai mult ceea ce s-a transmis mai departe din Iisusul său. Iar când zugrăveşte Fiinţa solară care a coborât, el are în vedere în special facultăţile pe care Iisus le-a putut dobândi prin faptul că şi-a dezvoltat corpul fizic şi corpul eteric în Iisusul solomonic. Acestea mai erau încă vizibile la Christos; căci aceste însuşiri existau în El, iar Matei urmăreşte cu o atenţie deosebită această latură a lui Christos Iisus pe care a avut-o în vedere la îneput, deoarece era importantă pentru el.

Autorul Evangheliei după Marcu îşi îndreaptă de la bun început atenţia asupra Spiritului solar care s-a coborât din cer. El nu urmăreşte o fiinţă pământească; ceea ce se preumbla acolo în corp fizic nu reprezintă pentru el decât un mijloc pentru a înfăţişa ceea ce a acţionat în ea ca Spirit solar. El atrage de aceea atenţia asupra a ceea ce poate să urmărească, şi anume asupra modului în care acţionează forţele Spiritului solar. Iată de ce atât de multe lucruri par să fie identice la Matei şi la Marcu; ei au însă puncte de vedere diferite. Matei zugrăveşte mai mult caracterul de înveliş şi atrage atenţia în special asupra felului în care se prezintă în anii din urmă însuşirile căpătate în primii ani; şi face această descriere urmărind, de asemenea, modul deosebit în care acţionează aceste însuşiri. Autorul Evangheliei după Marcu, în schimb, se foloseşte doar formal de Iisusul fizic ce îşi poartă paşii pe Pământ, pentru a arăta ce poate săvârşi Spiritul solar pe Pământ. În această privinţă se merge până la detaliu. Dacă vreţi să înţelegeţi cu adevărat Evangheliile până în ultimele detalii ale lor trebuie să ţineţi seama de faptul că evangheliştii aveau permanent în atenţie obiectivul pe care şi l-au fixat la început.

Autorul Evangheliei după Luca va avea de aceea în mod deosebit în atenţie latura mai importantă pentru el: corpul astral şi suportul de Eu, deci nu ceea ce această entitate vieţuieşte ca personalitate fizică exterioară, ci ceea ce ea vieţuieşte drept corp astral, care este purtătorul sentimentelor şi senzaţiilor. Corpul astral mai este şi purtătorul însuşirilor creatoare. Din corpul astral se revarsă tot ceea ce înseamnă compasiune şi milostenie, iar Christos Iisus a putut fi acea fiinţă milostivă tocmai pentru că El avea corpul astral al Iisusului nathanic. De aceea Luca îşi îndreaptă privirea de la bun început spre tot ceea ce înseamnă milă, spre tot ceea ce poate săvârşi Christos Iisus ca urmare a faptului că poartă în sine acest corp astral.

Iar autorul Evangheliei după Ioan are în vedere faptul că lucrul cel mai înalt ce poate acţiona pe Pământ, interiorul Spiritului solar, este adus prin intermediul lui Iisus. Pe el nu-l interesează în primul rând viaţa fizică a lui Christos. Privirea lui se îndreaptă de la îneput spre tot ce poate fi mai sublim, spre Logosul solar, iar Iisusul fizic nu reprezintă pentru el decât un mijloc de a urmări modul în care se comportă Logosul solar în omenire. Şi acest aspect spre care şi-a aţintit privirea la îneput rămâne mereu în atenţia sa.

Noi privim învelişurile noastre exterioare, corpul fizic şi corpul eteric, ca nişte oameni care dorm. În aceste două elemente trăiesc toate forţele ce provin de la entităţile divin-spirituale care au lucrat timp de milioane şi milioane de ani pentru a edifica acest templu al corpului fizic. În acest templu noi trăim din era lemuriană şi de atunci nu am încetat să-l şubrezim. Dar el a ajuns iniţial la noi după ce a trecut prin etapele Saturn, Soare şi Lună. Pe atunci în el trăiau şi ţeseau naturi divine. Şi dacă ne uităm la corpul nostru fizic, putem spune: El este un templu pe care ni l-au pregătit zeii din materie solidă. – Iar în corpul nostru eteric avem ceva ce conţine, desigur, substanţialităţile mai fine ale entităţii omeneşti, numai că omul nu le poate vedea deoarece a devenit incapabil să le perceapă datorită influenţelor luciferice şi ahrimanice. În acest corp eteric trăieşte şi ceea ce aparţine Soarelui. În el răsună ceea ce acţiona ca armonie a sferelor, ceea ce este perceptibil în spatele elementului pur fizic de la zei. De aceea noi putem spune despre el: În corpul eteric trăiesc divinităţi înalte, în special cele înrudite divinităţilor solare. – Privim astfel spre corpul fizic şi spre corpul eteric ca spre cele mai desăvârşite mădulare ale entităţii noastre. Dacă le-am abandonat în timpul somnului sau dacă ele s-au desprins de noi, ele rămân aşa cum sunt plămădite şi ţesute în noi de entităţile divine.

Autorul Evangheliei după Matei a trebuit să-şi îndrepte cu prioritate atenţia şi în continuare asupra corpului fizic al lui Christos Iisus, asupra căruia privise la îneput. Dar corpul fizic, material, nu mai exista, căci el fusese părăsit încă de la doisprezece ani. Divinul însă, forţele, ele s-au transferat odată cu el în celălalt corp fizic, cel al Iisusului nathanic. Acest corp fizic al lui Iisus din Nazaret era atât de desăvârşit deoarece El şi-a îmbibat corpul cu forţele pe care le-a adus cu sine din corpul Iisusului solomonic. Să ne reprezentăm acum felul în care autorul Evangheliei după Matei îşi îndreaptă privirea spre Iisus care moare pe cruce. Tot timpul el avusese privirea aţintită spre obiectivul pe care îl urmărea cu prioritate, spre acel punct pe care şi-l fixase de la bun început. Spiritualul părăseşte acum corpul fizic şi odată cu el iese şi ceea ce fusese preluat ca element divin. Autorul Evangheliei după Matei şi-a îndreptat atenţia spre momentul separării interiorului lui Christos Iisus de acest divin din natura lui fizică. Iar vechile cuvinte misteriale, ce întotdeauna răsunau atunci când natura spirituală a omului ieşea din corpul fizic pentru a putea privi în lumea spirituală: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, Tu m-ai preamărit, m-ai glorificat! – el le preschimbă, privind spre corpul fizic, spunând: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Şi autorul Evangheliei după Matei şi-a îndreptat toată atenţia spre acest moment, spre acest cuvânt „părăsit”.

Autorul Evangheliei după Marcu ne descrie însă felul în care se apropie forţele exterioare ale Aurei solare, modul în care Aura solară, corpul Fiinţei solare, se uneşte cu corpul eteric. Corpul eteric se află în aceeaşi situaţie în care se află corpul nostru eteric în timpul somnului. Aşa cum în timpul somnului forţele exterioare ies odată cu noi în afară, tot aşa ele au ieşit împreună cu Iisus la moartea fizică a acestuia. De aceea şi în Evanghelia după Marcu găsim aceleaşi cuvinte (Marcu 15, 34).

Autorul Evangheliei după Luca îşi îndreaptă, de asemenea, privirea, la moartea lui Christos Iisus, spre ceea ce avusese de la bun început în atenţie: spre corpul astral şi purtătorul de Eu. De aceea el nu ne spune aceleaşi vorbe. El îşi îndreaptă toată atenţia spre celelalte însuşiri legate de corpul astral, ce în acel moment cunoaşte maxima sa dezvoltare, milostenia şi iubirea. Şi de aceea el consemnează cuvintele: „Tată, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34). Acesta este un cuvânt de iubire ce nu poate veni decât din corpul astral, asupra căruia autorul Evangheliei după Luca şi-a îndreptat atenţia de la bun îneput. Iar ceea ce poate exista mai înalt ca smerenie şi devotament izvorăşte din acest corp astral, asupra căruia Luca îşi menţine aţintită privirea până la sfârşit. De aici şi cuvintele sale de încheiere: „Tată, în mâinile tale încredinţez duhul meu!” (Luca 23, 46).

Ioan însă descrie ceva ce de fapt este împrumutat de la pământ, dar care urmează să fie intregrat de om în ordinea pământească: sensul ordinii pământeşti, ce sălăşluieşte în Cuvântul solar. De aceea el şi-a îndreptat atenţia în principal spre ceea ce se împlineşte pe Golgota dinspre cruce în jos ca element ordonator. El ne descrie faptul că în acel moment Christos instaurează o frăţie superioară celei ce se bazează pe rudenia de sânge. Frăţiile anterioare au dăinuit prin legăturile de sânge. Maria este mama ce a avut copilul, ca mamă după sânge. Prin Christos Iisus se statuează ceva care vrea să unească în iubire un suflet cu altul. Discipolului pe care El îl iubea nu i-o dă pe mama după sânge, ci îi dă în spirit pe propria mamă. Înnoind astfel legăturile vechi, pe care omenirea le-a pierdut de la origini, de pe cruce răsună în jos: „Acesta este fiul tău!” şi „Aceasta este mama ta!” (Ioan 19, 26-27). Astfel, ceea ce ca sens ordonator fonda comunităţi noi, iată ceea ce se revarsă în pământ prin fapta lui Christos ca sens al eterului vieţii, care ordonează viaţa.

Îndărătul a tot ceea ce zugrăvesc evangheliştii avem aşadar o faptă, fapta lui Christos. Fiecare însă face o descriere din punctul de vedere adoptat de el de la bun îneput, deoarece modul în care era solicitată mintea fiecărui evanghelist era de aşa manieră, încât acesta trebuia să-şi îndrepte privirea clarvăzătoare spre ceea ce fusese pregătit; şi atunci el nu mai dădea atenţie la altceva. De aceea noi trebuie să spunem: Acest eveniment de largă cuprindere nu ne apare contradictoriu prin faptul că este zugrăvit din patru unghiuri diferite ci, din contră, abia atunci când reuşim să îl cuprindem din toate cele patru unghiuri îl înţelegem mai bine. Şi tot acum găsim cât se poate de natural ca mărturisirea lui Petru, asupra căreia am atras atenţia ieri, să se găsească doar în Evanghelia după Matei, nu şi în alte Evanghelii. Marcu ni-l zugrăveşte pe Christos ca forţă solară, ca forţa cosmică universală ce a acţionat aici, în Pământ, numai că într-un mod nou. Aşadar Marcu ne descrie forţa maiestuoasă a Aurei solare în efectele ei elementare. Iar Evanghelia după Luca, atunci când ne descrie interiorul lui Christos Iisus, ne zugrăveşte în special corpul astral, individualitatea omenească separată, felul cum trăieşte omul pentru sine. Căci în corpul astral omul trăieşte pentru sine. Aici se găseşte aspectul individual cel mai profund, aici el creşte în sine însuşi. În ceea ce priveşte corpul astral, omul nu este iniţial sociabil; forţa de socializare, prin care omul intră în relaţie cu alţi oameni, se află în corpul eteric. De aceea, Luca nu are niciun fel de afinitate, niciun fel de disponibilitate pentru a vorbi de vreo comunitate ce ar trebui întemeiată. Iar cel care descrie entitatea-Eu, autorul Evangheliei după Ioan, nici măcar atât.

În schimb, autorul Evangheliei după Matei, care ni-l descrie pe Christos Iisus ca om, are o înclinaţie cu totul deosebită de a ne înţişa chiar şi acele întâmplări omeneşti ce rezultă prin faptul că un Dumnezeu s-a perindat cândva pe Pământ în formă omenească. Evanghelistul care ni-l zugrăveşte pe Christos Iisus în entitatea Sa cea mai omenească trebuia să descrie tot ceea ce a putut fonda aici Dumnezeu ca om printre oameni, ca raporturi între oameni ce pot fi desemnate prin cuvântul comunitate sau grup de apartenenţă, deoarece el de la bun început şi-a îndreptat privirea spre cum acţionează Christos ca om prin ceea ce ia din corpul fizic şi din corpul eteric. De aceea, dacă avem o înţelegere interioară pentru aceste lucruri, vom găsi cât se poate de natural ca doar în Evanghelia după Matei să apară aceste cuvinte foarte controversate: „Tu eşti Petru, şi pe această stâncă vreau să clădesc comunitatea mea” (Matei 16, 18). Dacă ne uităm la toate discuţiile referitoare la aceste cuvinte din Evanghelia după Matei purtate de teologi de cele mai diverse coloraturi din ziua de astăzi, vom găsi întotdeauna doar nişte motive cu totul particulare, cu totul aparte de a accepta sau a respinge aceste cuvinte, însă în niciun caz o înţelegere a sensului lor profund. Cei care le contestă fac acest lucru pentru că ele sunt reprezentate de comunitatea exterioară a Bisericii catolice, pentru că organizarea Bisericii catolice s-a întemeiat pe ea. Prin aceasta ele pot fi, eventual, folosite în mod abuziv; dar asta nu este o dovadă că trebuie interpretate întâi în favoarea Bisericii catolice. Cei care le combat nu ştiu nici ei să aducă vreun argument împotrivă, pentru că nu văd răstălmăcirile. Aceşti domni sunt într-o postură foarte ciudată. Astfel, unul arată că Evanghelia după Marcu ar fi cea care s-ar afla la originea tuturor celor patru Evanghelii; apoi ar fi Evangheliile după Matei şi Luca, care ar fi într-un anumit fel copiate şi completate după Evanghelia după Marcu; şi ar fi explicabil ca autorul Evangheliei după Matei, ca şi autorul Evangheliei după Luca, să fi adăugat ceva diferit la cele transcrise. Autorului Evangheliei după Matei i-a venit, de exemplu, ideea, întrucât voia în mod special să sprijine comunitatea, să introducă acele cuvinte: „Tu eşti Petru, şi pe această stâncă vreau să clădesc comunitatea mea.”

Desigur, pentru unele cuvinte textul ajuns până la noi nu ne este de folos, deoarece nu se poate dovedi că în anumite texte vechi ar exista aceste cuvinte sau acele cuvinte. În ce priveşte însă aceste cuvinte ale Evangheliei după Matei, ele fac parte din bunul cel mai sigur al Evangheliilor; căci nu există nici cea mai mică posibilitate de a le contesta sub raport filologic. Multe cuvinte, prin modul foarte complicat de transmitere a lor, se pot într-adevăr pune sub semnul întrebării; dar în ce priveşte cuvintele mărturisirii lui Petru: „Tu eşti Christos, Fiul Dumnezeului cel viu” şi celelalte cuvinte: „Tu eşti Petru şi pe această stâncă vreau să clădesc comunitatea mea, iar porţile iadului nu o vor birui” împotriva lor nu se poate obiecta din punct de vedere filologic nimic. Şi nici nu se obiectează. Nu există nicăieri un text vechi pe baza căruia să se poată obiecta ceva împotriva acestor cuvinte. S-ar putea eventual spera ca din textele găsite în ultima vreme să rezulte nişte obiecţii; dar tocmai în aceste texte nu putem citi paragraful respectiv, întrucât acel pasaj este foarte deteriorat. Aşa spune cel puţin expertiza filologică. Fireşte, dumneavoastră trebuie să vă bazaţi pe cele relatate de cei ce au văzut aceste manuscrise.

Astfel, despre acest paragraf noi nu putem afirma că ar fi o reproducere după altceva. Aceste cuvinte, chiar conform filologiei exterioare, fac parte din fondul cel mai sigur, lucru pe care noi îl înţelegem cât se poate de bine din însăşi natura Evangheliei după Matei. Aici vedem cât de bine este descris Christos Iisus ca om. Şi dacă am câştigat această cheie, putem încerca la orice uşă: atunci Evanghelia după Matei nu va mai avea secrete pentru noi. Vom înţelege chiar şi parabolele pe care le spune Christos către discipolii Săi şi, de asemenea, către cei mai din afară.

Ieri am arătat că omul se dezvoltă de jos în sus, că el urcă treptat până la sufletul conştienţei, care reprezintă floarea la care se poate înălţa sufletul omenesc, că el se înalţă în aşa fel încât îi vine în întâmpinare impulsul lui Christos. Cele cinci componente fiinţiale ale sufletului omenesc, corpul eteric, corpul astral, sufletul senzaţiei, sufletul înţelegerii sau afectivităţii, sufletul conştienţei, primite în cursul a cinci epoci de cultură, cresc de jos în sus. Omul le poate folosi pentru a le forma, a le dezvolta, a le utiliza, astfel încât ele să capete în el acel conţinut care să permită ca, la momentul potrivit, să poată fi pătrunse de impulsul christic. Omenirea se poate dezvolta în aşa fel încât în viitor toţi oamenii să fie de partea lui Christos. Ei trebuie însă să dezvolte de jos în sus aceste cinci componente în mod corespunzător. Dacă nu fac aceasta, nu vor putea deveni maturi pentru a-L primi pe Christos. Dacă în decursul diferitelor lor încarnări ei nu se vor ocupa de aceste mădulare, dacă nu le vor forma în mod corespunzător pentru a-L primi pe Christos, atunci Christos poate să vină, însă ei nu se pot uni cu El – ei „nu şi-au turnat ulei în lămpile lor”! Aceste cinci mădulare pot fi lăsate, de asemenea, fără ulei. Toţi aceia care nu au luat ulei în lămpile lor sunt simbolizaţi printr-o frumoasă şi minunată parabolă, cea a celor „cini fecioare fără minte”, care, pentru că nu au avut grijă la timpul potrivit să-şi aprovizioneze lămpile cu ulei, nu se pot uni cu Christos; însă cele cinci care au uleiul se pot uni la ceasul potrivit cu Christos (Matei 25, 1-13). Toate aceste parabole ce se bazează pe cifre au un tâlc adânc, luminând înăuntrul acelui impuls pe care Christos l-a putut aduce omenirii.

Şi mai departe. Pe cei ce asistau din exterior la învăţătura Sa, El i-a făcut, de asemenea, să înţeleagă că şi ei privesc unele lucruri exterioare nu chiar pur material, după aspectul lor nemijlocit, ci ca un semn pentru altceva. El voia să le atragă atenţia asupra propriei lor gândiri, asupra propriului lor mod de a gândi. El cere să i se dea o monedă, le arată imaginea împăratului încrustată pe ea, pentru a-i face atenţi că prin monedă se mai exprimă ceva deosebit, ceva ce nu există intrinsec în metalul gol, respectiv apartenenţa la o stăpânire deosebită, apartenenţa la o anumită stăpânire. „Ceea ce este al Cezarului, daţi Cezarului; este al Cezarului”, iar acest lucru este arătat prin imagine, nu prin metalul gol. Dar învăţaţi, voia el să spună, să-l priviţi pe om şi în felul acesta, să consideraţi cele din el ca suportul şi templul Dumnezeului cel viu. Priviţi-l pe om la fel cum aţi privi o monedă; învăţaţi să vedeţi în el imaginea lui Dumnezeu; atunci veţi recunoaşte că omul aparține lui Dumnezeu (Matei 22, 15-22).

Toate aceste parabole au şi o latură mai profundă decât cea comună, banală, care li se atribuie de obicei. Această latură mai profundă o descoperim dacă ştim că Christos nu s-a slujit de ele aşa cum se obişnuieşte adesea astăzi, în epoca hârtiei de ziar. Christos scoate aceste parabole din însăşi natura omenească, El le foloseşte astfel încât, dacă omul merge mai departe cu gândirea, dacă o extinde la întreaga sa natură, să fie silit să facă peste tot ceea ce este obişnuit să realizeze într-un anumit domeniu. Dacă am vrea să-i arătăm omului modul iraţional în care se poate prezenta un lucru, ar trebui să-i spunem că e nevoie ca el să treacă cu gândirea sa de la un anumit domeniu la altul.

Când, de exemplu, au apărut pentru prima dată persoane care au născocit tot felul de „mituri solare” despre Buddha, Christos şi aşa mai departe, oamenii au început să se sature. Astăzi se întâmplă din nou ca toate aceste figuri să fie prezentate ca „mituri solare”. Atunci respectivii şi-au spus [ Nota 20 ]: Prin această metodă, prin care unui anumit eveniment mai important i se alipeşte în mod exterior o imagine mitică, un semn stelar, putem face orice. Dacă cineva vine şi demonstrează că în spatele vieţii lui Christos se ascunde un mit solar, pentru a demonstra că Christos Iisus nu ar fi trăit, prin aceeaşi metodă putem dovedi că Napoleon n-ar fi existat niciodată. Şi acest lucru se poate face cel mai uşor spunând: Napoleon are numele zeului solar Apollon. Litera „N” dinaintea numelui nu înseamnă în greceşte o negaţie, ci o întărire; de aceea, Napoleon – N'Apollon – ar fi chiar un fel de Supra-Apollon. Se poate merge după aceea mai departe şi face o analogie curioasă. Gândiţi-vă la descoperirea făcută de profesorul german de filosofie Drews [ Nota 21 ], care pornind de la asemănarea unor nume precum Iisus, Iosua, Iason şi aşa mai departe a descoperit că Iisus n-a existat. Tot aşa putem găsi nişte rezonanţe curioase la numele mamei lui Napoleon, Letiţia, care se aseamănă cu Leto, mama lui Apollon. Se poate merge şi mai departe şi spune: Apollon, Soarele, are în jurul său douăsprezece constelaţii – Napoleon a avut în jurul său doisprezece mareşali, care nu vor să fie altceva decât expresii simbolice ale constelaţiilor zodiacale distribuite în jurul Soarelui. Şi nu degeaba eroul mitologic Napoleon a avut exact şase fraţi şi surori, pentru că împreună cu ei rezulta cifra şapte, exact numărul şapte câte planete sunt. Aşadar, Napoleon nu a trăit în realitate!

A fost o satiră spirituală la adresa interpretărilor simbolice, ce joacă un rol atât de mare astăzi. Oamenii nu învaţă, în fond, niciodată ceva; altfel ei ar fi trebuit să ştie că aceeaşi metodă care se foloseşte astăzi pentru a demonstra că Napoleon n-a existat a apărut cu mult timp în urmă. Dar omenirea nu învaţă nimic; căci după aceeaşi metodă se demonstrează astăzi că Iisus n-ar fi trăit niciodată.

Aceste lucruri ne arată, prin urmare, că faţă de ceea ce ne relatează Evangheliile referitor la cel mai mare eveniment al lumii este necesar, desigur, să ne apropiem cu o anumită pregătire, chiar o pregătire interioară. Totodată trebuie să ne fie clar că în această problemă înşişi antroposofii pot păcătui foarte uşor. Mişcarea antroposofică nu este câtuşi de puţin scutită de acel joc cu tot felul de simboluri împrumutate din lumile stelare. Tocmai de aceea am vrut în acest ciclu de conferinţe, unde de asemenea am vorbit despre marile evenimente din evoluţia omenirii făcând referire la limbajul stelar, să arăt modul cu adevărat just în care a fost folosit acest limbaj, în care corelaţiile au fost înţelese cu adevărat.

Apropiaţi-vă cu această pregătire de punctele de culminaţie ale Evangheliilor. Am atras deja atenţia asupra Botezului şi asupra episodului vieţii şi morţii, ca fiind două etape ale iniţierii. Aş mai avea de adăugat că Christos Iisus, după ce i-a condus pe ucenicii Săi la punctul în care aceştia au putut privi ieşirea în Macrocosmos a fiinţei celei mai intime a omului, în care ei au putut contempla dincolo de moarte, nici aici nu înfăţişează o înviere în sensul comun, aşa cum este înţeleasă ea de multe ori. Este cu totul în sensul Evangheliei după Matei ceea ce spune Pavel – luaţi cuvintele şi înţelegeţi-le cu adevărat, exact ca în Evanghelia după Ioan, unde de asemenea se arată foarte clar acest lucru. Pavel l-a văzut pe Christos ca Înviat prin evenimentul Damascului, şi el accentuează în plus că a avut aceeaşi trăire de care au avut parte şi ceilalţi fraţi, cei doisprezece şi cei cinci sute, în acelaşi timp (1 Corinteni 15, 3-8). Aşa cum L-a văzut pe Christos tot aşa L-au văzut şi ceilalţi după Înviere.

Acest lucru ne este indicat suficient de clar în Evanghelie, acolo unde ni se spune că Maria din Magdala, care Îl văzuse pe Christos doar cu câteva zile în urmă, după Îniere Îl ia drept grădinarul, deoarece nu observă nicio asemănare cu El (Ioan 20, 11-18). Dacă El i s-ar fi înfăţişat aşa cum arăta cu câteva zile în urmă, confuzia ar fi fost exclusă; ar fi fost imposibil să se întâmple. Nici dumneavoastră nu puteţi crede că poate exista cineva care îl vede pe un altul şi după câteva zile nu îl mai recunoaşte sub aceeaşi figură. De aceea nouă trebuie să ne fie clar că de fapt s-a produs o transformare. Şi dacă urmărim Evangheliile cu exactitate ne apare drept o consecinţă necesară să recunoaştem că prin tot ceea ce s-a petrecut în Palestina, prin Misteriul de pe Golgota, ochii ucenicilor s-au deschis şi L-au putut recunoaşte pe Christos aşa cum era El, Spiritul ce ţese şi este activ fără întrerupere în lume, cum era El după ce şi-a predat corpul fizic pământului, dar rămânând la fel de activ cum fusese şi în corpul fizic, acum însă pentru pământ.

Evanghelia după Matei ne spune şi ea suficient de clar, cuvintele sale fiind poate printre cele mai semnificative ce pot fi întâlnite într-un document vechi, că ceea ce ar trebui remarcat în special este faptul că Christos a trăit o dată aici într-un corp fizic omenesc; că acesta nu este însă un simplu eveniment, el este o cauză, un impuls. De aici decurge un efect. Cuvântul solar, Aura solară, despre care vorbea cândva Zarathustra ca despre ceva existent în afara Pământului, a devenit prin Christos Iisus ceva ce s-a cununat, s-a unit cu Pământul şi aşa va rămâne. Ceea ce s-a unit atunci cu Pământul nu fusese unit cu el şi înainte.

Nouă, antroposofilor, ne revine sarcina să înţelegem acest lucruri. Ca urmare, noi conştientizăm că Christosul înviat S-a făcut înţeles ca spirit ochilor deveniţi clarvăzători ai ucenicilor, a putut arăta că El străbate acum ca spirit întreaga existenţă pământească şi a putut spune: „Mergeţi acum şi luaţi-vă drept ucenici toate neamurile şi botezaţi-le pe ele în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh şi învăţaţi-le să păzească toate câte v-am poruncit eu vouă! Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul Pământului” (Matei 28, 19-20). Ştiinţa spiritului vrea să ne aducă la cunoştinţă ce anume a început să se producă atunci, faptul că Aura solară s-a unit cu Aura pământească, că ea poate fi văzută de cel al cărui ochi spiritual s-a deschis şi că această Aură solară din Aura pământească, devenită vizibilă pentru Pavel, poate fi auzită, dacă auzul nostru interior se deschide pentru a înțelege Cuvântul solar, aşa cum a fost posibil pentru Lazăr, cel iniţiat de Christos Iisus însuşi. Ştiinţa spiritului are scopul de a ne pregăti şi a ne arăta că acest lucru este un fapt. Ştiinţa spiritului este o interpretă a ceea ce s-a întâmplat sub raportul evoluţiei spirituale a lumii. Şi fiind aşa ceva, ea va fonda în realitate ceea ce şi Christos Iisus a vrut să fondeze, în sensul în care reiese şi din Evanghelia după Matei.

O frază din Evanghelia după Matei este tradusă de obicei cu totul fals. Este vorba de frumoasa, minunata frază: „Eu nu am venit pe acest Pământ pentru a alunga pacea, ci pentru a alunga sabia!” (Matei 10, 34). Cel mai frumos, cel mai minunat cuvânt de pace a fost, din păcate, preschimbat în cursul timpului în contrarul său. Entitatea christică s-a impregnat în existenţa spirituală terestră pentru a izbăvi treptat Pământul de tot ceea ce introduce discordie şi dizarmonie în omenire. Iar ştiinţa spiritului va fonda pacea dacă va putea fi cu adevărat creştină, să zicem aşa, adică să unească religiile. Şi dacă înţelege fapta celui mai mare fondator de pace, ea va putea uni nu numai ce există în regiunile din imediata noastră apropiere, ea va putea aduce pace realmente pe întreaga întindere a Pământului. Fără îndoială, nu este în spiritul celui mai mare fondator de pace ca tot felul de fanatici să meargă de la un colţ la altul al Pământului şi să impună cu de-a sila o învățătură creştină îngustă unui popor cu totul diferit, care nu deţine niciuna dintre premisele de a primi o doctrină creştină în forma în care s-a conturat ea la un alt popor. S-ar face o mare greşeală dacă în epoca noastră s-ar încerca să se transmită în Orient doctrina creştină aşa cum s-a cristalizat ea într-un loc sau altul. Noi, ca antroposofi, am atras atenţia de multe ori că Christos nu aparţine numai „creştinilor”, că El este, în fond, aceeaşi fiinţă spre care arăta Zarathustra ca fiind Ahura Mazdao şi spre care arătau cei şapte Rishi indieni ca fiind Vishva Karman. Noi ne aflăm în Vest şi ştim când se vorbeşte de Christos, atunci când în Est se întrebuinţează alte cuvinte.

Noi vrem să-L înţelegem pe Christos astfel încât această înţelegere să fie în concordanţă cu evoluţia omenirii, cu progresul oamenilor. Şi ne este limpede că despre Christos nu ne pot lămuri documente şi cunoştinţe care Îl resping pe Christos, ci doar aceia care pot purta conştient în ei înrâurirea vie a lui Christos însuşi. Şi mai ştim că dacă vorbim într-un mod adecvat unor popoare care Îl resping pe Christos, dacă vorbim în spiritul nostru creştin despre Vishva Karman, despre Ahura Mazdao, ei ne înţeleg, chiar dacă nu încercăm să le impunem vreun nume, şi că vor ajunge de la sine la înţelegerea lui Christos. Noi nu vrem să le impunem pe Christos ca nume. Dacă nu suntem doar antroposofi, ci ocultişti, ne este clar că numele sunt absolut indiferente şi că importantă este fiinţa ce se află îndărătul numelui. Dacă în acest moment ne-am putea convinge că putem desemna fiinţa aflată în Christos cu un alt nume am face-o. Căci ne interesează adevărul şi nu o anume preferinţă a noastră, pentru că locuim într-un anume colţ al Pământului sau aparţinem unui anumit popor. De asemenea, nu trebuie nici să nu ni se spună că Îl putem înţelege pe Christos cu mijloace inadecvate, cu mijloace ce s-au sustras influenţei lui Christos; acest lucru nu-l poate face nimeni. Christos poate fi găsit şi la alte naţiuni, dar El trebuie studiat cu mijloacele ce decurg de la Christos însuşi.

Nimeni nu trebuie să le reproşeze antroposofilor că Ei nu vor să studieze creştinismul cu ajutorul unor forme ce nu provin din creştinismul însuşi. Christos nu poate fi înţeles cu nume orientale; nu-L vedem deloc pe Christos în acest caz, ci trecem pe alături, crezând că probabil L-am văzut. Ce ar fi dacă ni s-ar pune în seamă că vrem să-L înţelegem pe Christos pe tărâm teosofic din punctul de vedere al concepţiei orientale? Ar trebui să ne împotrivim ideii că Christos ar fi adus din Orient. Aşa ceva nu vrem; am fi siliţi însă prin aceasta să aducem Occidentul după Orient şi să creăm noţiunea de Christos după tipicul acestuia. Aşa ceva nu poate şi nu trebuie să se întâmple, nu dintr-o aversiune faţă de Orient, ci pentru că noţiunile orientale, ce îşi au o origine mai veche, nu sunt suficiente pentru a-L înţelege pe Christos. Christos nu poate fi înţeles decât pornind de la acea linie evolutivă care începe cu Avraam şi în care intră apoi Moise. Dar în Moise a pătruns entitatea lui Zarathustra. Şi atunci noi trebuie să-l căutăm mai departe pe Zarathustra, să vedem modul în care el îşi extinde influenţa asupra lui Moise. Iar mai departe nu trebuie să-l căutăm pe Zarathustra în scrierile vechi ale zarathustrismului, ci trebuie să vedem cum el se reîncorporează ca persoană în Iisus din Nazaret. Noi trebuie să avem în vedere mereu evoluţia! Tot aşa, nici pe Buddha nu trebuie să-l căutăm în locul în care era cu şase sute de ani înaintea erei noastre, ci acolo unde ni-l zugrăveşte Evanghelia după Luca, când el străluceşte din înălţimi după ce din Bodhisatva a devenit Buddha, şi străluceşte în corpul astral al Iisusului Evangheliei după Luca. Acolo îl avem pe Buddha şi cunoaştem felul în care a avansat.

Vedem, de aici, efectiv cum se armonizează şi conlucrează religiile pentru a determina progresul adevărat al omenirii. Nu se pune problema să predicăm doar nişte principii antroposofice, ci să le convertim în sentiment viu, sau să vorbim de toleranţă şi să fim intoleranţi pentru că avem o preferinţă pentru un anume sistem religios de pe Pământ. Devenim toleranţi atunci când îl măsurăm pe fiecare cu propria lui măsură şi orice lucru îl înţelegem din el însuşi. – Cu siguranţă nu este vina noastră şi nicio preferinţă specială a noastră că diferitele sisteme religioase au conlucrat în mod evident pentru a da naştere creştinismului. În mod cert, în înălţimile spirituale, unde au acţionat marile entităţi spirituale, lucrurile se petrec cu totul altfel decât aici pe Pământ, unde au lucrat adepţii lor. Aceşti adepţi de pe Pământ au convocat, de exemplu, în perioada în care adevăratul Buddha coborâse pentru a inspira corpul astral al Iisusului Evangheliei după Luca, un conciliu în Tibet pentru a alipi de numele lui Buddha o doctrină ortodoxă. Aşa se întâmplă de fiecare dată: adepţii de pe Pământ cred în ceva ce îşi face efectul cu întârziere; fiinţele spirituale acţionează însă între timp în continuare pentru ca omenirea să poată avansa. Omenirea avansează însă cel mai bine atunci când oamenii încearcă să-şi înțeleagă divinităţile, când încearcă să parcurgă un progres asemănător cu cel al zeilor, pe când aceştia privesc în jos, spre oameni. Aceasta trebuie să ne producă un sentiment viu, o înțelegere vie pentru ceea ce am văzut că stă scris în diferitele Evanghelii.

Aţi văzut că, legat de cele trei Evanghelii, în fiecare din ele noi am putut vedea ceva diferit. Odată, când vom studia şi Evanghelia după Marcu, vom avea ocazia să descoperim o cosmologie deosebit de intimă, întrucât Ahura Mazdao, ce acţionează în tot spaţiul cosmic, poate fi zugrăvit de fapt printr-o corelaţie justă cu Evanghelia după Marcu, după cum secretele sângelui omenesc, legăturile de ereditate ale individului cu filonul popular din care se trage ne-au apărut în faţa sufletului în descrierile Evangheliei după Matei.

Consideraţi cele descrise de mine în aceste zile ca fiind o latură a marelui eveniment christic şi fiţi convinşi că nici pe departe nu a fost spus încă totul. Probabil nu a sosit încă timpul de a se spune – poate doar în cercurile cele mai restrânse să fie posibil – tot ceea ce poate fi dezvăluit despre aceste mari Misterii. Însă lucrul cel mai bun ce poate decurge din toată această înşiruire de fapte este că noi le primim nu numai cu raţiunea şi intelectul nostru, ci le unim cu fibrele cele mai intime ale vieţii noastre sufleteşti, cu întreaga noastră afectivitate şi cu întreaga noastră inimă şi le lăsăm să trăiască mai departe. Cuvintele Evangheliilor, dacă le imprimăm în inimă, devin forţe care ne străbat cu totul şi care, dacă le înțelegem cu adevărat, dezvoltă o forţă de viaţă extraordinară. Şi vom vedea că această forţă o ducem cu noi afară, în viață. Iar astăzi, când sunt nevoit, în cadrul acestui ciclu, să spun ultimele cuvinte, cum am făcut adesea la sfârşitul ciclurilor noastre de vară, aş dori să fac aceasta referindu-mă la cel mai frumos, din punct de vedere uman, dintre documentele creştine, la Evanghelia după Matei.

Ce ne spune în mod deosebit Evanghelia după Matei, în care de la bun început ne apare vizat însuşi omenescul lui Christos Iisus? Chiar dacă considerăm că distanţa dintre un om oarecare de pe Pământ şi acel om ce l-a putut primi pe Christos este încă enorm de mare, în Evanghelia după Matei ni se dezvăluie – dacă o privim cu smerenie – valoarea omului şi de ce este el demn. Căci chiar dacă propria noastră natură este încă foarte, foarte departe de natura lui Iisus din Nazaret, noi putem totuşi să ne spunem: Purtăm în noi natura umană, iar aceasta se arată prin aceea că ea poate primi în sine pe Fiul lui Dumnezeu, pe Fiul Dumnezeului cel viu; din această primire poate izvorî făgăduința că Fiul lui Dumnezeu poate de aici înainte rămâne unit cu existenţa spirituală a Pământului şi că, atunci când Pământul va ajunge la final, toţi oamenii vor fi pătrunşi de substanţa şi entitatea christică, în măsura în care ei înşişi o vor în ființa lor cea mai profundă. Avem nevoie de smerenie, îndeosebi atunci când cultivăm un asemenea ideal. Căci dacă nu-l cultivăm în smerenie putem deveni orgolioşi şi aroganţi, putem să ne gândim doar la ceea ce am putea deveni noi ca oameni şi să nu ne amintim cât de puţin suntem încă în stare să facem pentru a ajunge acolo. Smerenie şi modestie, de asta este nevoie în vieţuirea acestui ideal. Dacă îl înțelegem în felul acesta, el ne apare atât de măreţ şi copleşitor, atât de maiestuos şi puternic în strălucirea sa, încât ne invită, cu toată gravitatea, la smerenie. Smerenia ce ne cuprinde pentru că am întrevăzut adevărul acestui ideal nu ne poate însă copleşi cu totul. Dacă am întrevăzut adevărul, oricât ar fi de mică forţa în noi, ea ne va purta mereu mai sus şi mai sus, spre ţelul nostru divin.

În Misteriul rosicrucian sunt atinse toate tonalităţile de care avem nevoie pentru aceasta: o dată, în scena a doua, în care Johannes Thomasius, aflat sub impresia cuvântului „O, omule, cunoaşte-te pe tine!”, rămâne ca şi zdrobit, şi altă dată când sub imperiul cuvântului „O, omule, vieţuieşte-te pe tine!”, jubilând de bucurie, este înălţat în depărtările Cosmosului. Dacă păstrăm aceasta în faţa ochilor ni se va dezvălui totodată şi maiestatea şi măreţia ce ne întâmpină în Iisusul Evangheliei după Matei, care ne obligă la smerenie şi ne arată micimea noastră, dar care ne indică şi adevărul interior şi realitatea interioară care ne smulg acelor neputinţe ce ne apar ca un abis al micimii noastre, în comparaţie cu ceea ce ar trebui să fim şi putem deveni. Şi dacă prin cunoaştere, vreodată, vom vrea să ne simţim copleşiţi faţă de ceea ce poate să însemne măreţia divin-umană în om, va trebui totuşi, dacă avem bunăvoinţa necesară, să vieţuim ceva din impulsul divin, din „Fiul Dumnezeului cel viu”, să ne amintim de Christos Iisus, care, în momentele în care noi ne putem vieţui acest Eu, al cărui suprem reprezentant este El, ne-a adresat în cuvinte lapidare pentru toate timpurile ce vin îndemnul: „O, omule, vieţuieşte-te!”

Dacă înţelegem astfel omenescul din Evanghelia după Matei – de aceea ne şi este ea cea mai apropiată dintre Evanghelii –, din ea vom primi curaj pentru a trăi, forţă şi speranţă pentru a sta drept în munca noastră de zi cu zi. Vom înţelege atunci cel mai bine ce au vrut să fie aceste cuvinte.

Luaţi cu dumneavoastră aceste cuvinte şi încercaţi să cugetaţi la ele. Niciodată nu poate fi spus foarte mult. Veţi fi însă mereu îmboldiţi în inima şi sufletul dumneavoastră să extrageţi din ele ceea ce urmează. Şi puteţi fi convinşi: când aţi găsit sensul just legat de evenimentul christic, ele sunt două cuvinte vii. Şi dacă lăsaţi să răsune în inimile dumneavoastră ecoul acestor cuvinte, veţi găsi în ele mai mult decât atunci când vă adresaţi doar memoriei exterioare. Cele ce s-au spus trebuie să fie un impuls. Căutaţi însă rezultatele, efectele acestui impuls în propria dumneavoastră inimă. Este posibil să mai găsiţi în ele şi altceva, cu totul diferit faţă de ce a fost spus şi aţi putut afla aici în acest timp foarte scurt.