Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CREŞTINISMUL ESOTERIC

GA 130


IMPULSUL LUI HRISTOS ÎN DEVENIREA ISTORICĂ

A doua conferinţă

Lugano, 19 septembrie 1911

Cu o satisfacţie venită din inimă, vă vorbesc astăzi – aici, în aceşti munţi paşnici şi în faţa unei privelişti pe care ne-o oferă acest minunat lac – despre acele lucruri care ne interesează în modul cel mai profund, ca fiind mesaje, fapte de viaţă spirituală. Şi dacă încep prin a pomeni faptul cel mai frapant care se înfăţişează, în special, celor care s-au reunit aici pentru a vizita pe prietenii noştri munteni, voi menţiona că el constă în aceea că un număr de prieteni de-ai noştri s-au retras poate nu în singurătatea acestor munţi, dar cel puţin în pacea şi farmecul pe care aceşti munti le oferă. Iar dacă cineva ar pune întrebarea: Ce a stat de fapt la bază ca imbold, ca dorinţă în inimile noastre pentru aceasta?, atunci ne putem îngădui să spunem că acest imbold, această dorinţă sunt poate înrudite cu năzuinţa actuală a omului îndeosebi pentru viaţa spirituală. Şi poate nu este nicidecum o iluzie dacă admitem că în lume există un impuls asemănător celui care ne-a atras pe mulţi spre singurătatea munţilor.

Fie că omul o ştie, fie că doar o presimte, în tot ce ne înconjoară în natură, păduri şi piscuri, furtuni şi intemperii, este activă o spiritualitate, care, după spusele unei personalităţi importante din Apus, este de o structură mai coerentă decât tot ce face, simte sau gândeşte omul. Trebuie cu adevărat să fim cuprinşi de acest presentiment că în tot ce ne înconjoară, păduri şi piscuri, munii şi lacuri, vorbeşte spiritul. Şi prin ştiinţa spirituală noi devenim tot mai conştienţi că din tot ce ne înconjoară în natură, din tot ce ne ţine ca pămănt solid, ceea ce ne vorbeşte este spiritul. Suntem trimişi înapoi către timpuri imemoriale şi ne spunem: Avem originea în trecutul spiritual, suntem copiii unor timpuri străvechi. Aşa cum producem operele noastre de artă şi cum ne instruim pentru a fi apţi să le folosim în interesul nostru, la fel strămoşii noştri îşi confecţionau uneltele. Iar fenomenele naturale care se petrec în jurul nostru nu sunt decât produsul activităţii strămoşilor zeilor în timpuri străvechi, de mult apuse. Când un asemenea sentiment pătrunde în noi, atunci natura întreagă devine, pentru noi, încetul cu încetul, ceea ce a fost dintotdeauna pentru orice ştiinţă spirituală. Ea ne apare, în mod cert, o maya*, dar o astfel de maya care este mare şi frumoasă, pentru că este opera lumii spirituale-divine. Şi astfel, când pătrundem în natură, penetrăm monumente ale activităţilor spirituale din timpuri preterestre. Atunci ne cuprinde acel sentiment mare şi puternic care este o adâncire a sentimentului naturii şi care ne poate umple de căldură.

* Maya, în sanscrită înseamnă „materie“ sau „iluzie“, pentm că materia era considerată ca fiind sursa iluziei. (Nota trad.)

Dacă sentimentul nostru pentru natură îşi găseşte satisfacţia în ştiinţa spirituală, trebuie să mai apară şi un alt gând: că într-un anumit sens este un privilegiu că ni se îngăduie să pătrundem în spiritul naturii. Şi este cu adevărat un privilegiu. Căci în felul acesta putem, ba chiar trebuie să ne amintim că există mulţi oameni cărora le lipseşte acest sentiment, în incarnarea lor actuală, că se află în apropierea creaţiilor spiritului naturii. Cât de multe suflete trăiesc în prezent, şi mai ales în marile oraşe, care nu mai pot simţi nimic din ceea ce este înălţător în natură şi din prezenţa spiritului divin în natură! Dacă observăm natura cu o privire educată de ştiinţa spirituală, ne dăm seama ce legătură intimă există între ceea ce noi numim viaţa morală, care, după viaţa spirituală, este realitatea cea mai înaltă la care putem aspira în această existenţă, şi ştim cât de strâns legat este ceea ce simţim în faţa naturii cu ceea ce numim morală.

Este, poate, paradoxal să o spunem, dar este totuşi adevărat că acei oameni care, trăind la oraş, ajung să ignore cum arată un bob de ovăz, un bob de secară sau unul de orz se află, din nenorocire, despărţiţi în inimile lor şi de izvoarele morale cele mai profunde ale existenţei noastre. Când ne gândim la aceste aspecte, realizăm că este, într-adevăr, un privilegiu că putem fi aproape de izvoarele spirituale ale naturii, căci atunci o asemenea impresie se leagă de la sine cu cealaltă, care, consolidată de ştiinţa spirituală, trebuie să-şi facă drum prin lume, anume adevărul reincarnării. Noi îl primim, mai întâi, ca pe un adevăr de credinţă, acest adevăr al vieţilor terestre succesive ale omului. Dar cum ar putea un suflet să se menţină în echilibru, în zilele noastre, când el vede în jurul său prin ce căi întortocheate îşi croiesc oamenii drum prin viaţă, când apar atât de evidente toate inegalităţile care trebuie să fie revărsate în mod necesar pe tot Pământul! Atunci, cel care a avut privilegiul de a se fi apropiat de izvoarele naturii simte cu putere că are nu numai toate motivele să fie mulţumit că îi este permis a cunoaşte adevărurile dezvăluite de ştiinţa spirituală, dar simte şi întreaga răspundere şi datorie să cunoască viaţa spirituală. Căci ce aport vor aduce acele suflete care au acum privilegiul de a se bucura de pacea naturii şi de sănătate, care va fi darul lor cel mai de preţ, când se vor afla la poarta morţii? Care este aportul lor cel mai important?

Când scrutăm ceea ce ne pot învăţa puterile spirituale, puteri care acum se află mai aproape de noi decât erau în secolul trecut, ce putem desprinde de aici? Putem învăţa în mod cu totul deosebit că în adâncul sufletului nostru, în sentimentele noastre cele mai profunde, dacă ne pătrundem de ştiinţa spirituală, putem lua cu noi în următoarele incarnări ceva cu totul diferit decât dacă stăm departe de această ştiinţă. Într-adevăr, astăzi nu suntem îndrumaţi să asimilăm ca pe o doctrină abstractă, ca pe o teorie, ceea ce ne poate da ştiinţa spirituală. Ceea ce sufletele noastre primesc şi se imprimă în ele trebuie în final să prindă viaţă. Şi ceea ce, în felul acesta, prinde viaţă, acţionează deja, în prezent, la mulţi oameni, chiar în actuala incarnare, sau dacă nu acum, va acţiona în incarnarea viitoare. Acest lucru devine nemijlocit viaţă reală, o viaţă despre care nu putem avea o reprezentare, decât dacă ne lăsăm călăuziţi de acea privire profetică ce spune: Încotro duce această evoluţie? Ea trece, cu toate roadele ei, în existenţa exterioară nemijlocită. Iar ceea ce astăzi nu putem decât să rostim şi să formulăm prin cuvinte de-ale noastre, va deveni evidenţă, privire, la cei tineri, ca şi la cei în vârstă, privire care provoacă fericire.

Toţi cei care încă nu s-au putut apropia de căldura şi lumina ştiinţei spirituale, pentru a culege ei înşişi roadele acestei ştiinţe a spiritului, vor resimţi mai târziu fericirea unei astfel de priviri! Căci tot ce poate fi personalitate exterioară va avea în sine, în viitor, acel foc care astăzi este alimentat doar cu teorii. Există un grup restrâns de oameni care vor să fie adevăraţi purtători a tot ceea ce în viitor se va revărsa către toţi oamenii care au nevoie de adevăratele, autenticele fructe ale iubirii umane, ale milei umane. Nu doar pentru propria noastră satisfacţie învăţăm din ştiinţa spirituală, nu pentru propria noastră mulţumire dorim aceasta, ci pentru a obţine mâini mângâietoare, binecuvântătoare, şi privirea blândă care acţionează chiar prin faptul că ochii radiază, pentru a răspândi acel ceva al ochiului care este izvorul a tot ceea ce noi numim că este vedere spirituală. Oamenii care printr-o asemenea atitudine interioară pot trăi aproape de natură ar trebui, deja, de pe acum să fie atenţi la faptul că în prezent totul se transformă, totul se schimbă! Lucrurile se schimbă, şi anume, se schimbă în Marele Cosmos.

Sintagma: „Natura nu face salturi“* nu este corectă. În natură există permanent salturi. De exemplu, de la frunză la floare, de la floare la fruct. Când puiul iese din ou, ce este acesta decât un salt? Nu există zicală mai neadevărată decât aceasta, că natura nu face salturi. Peste tot există salturi, pretutindeni sunt treceri brusce. Noi înşine trăim acum într-o perioadă de tranziţie. Am trecut chiar un an de mare importantă: anul 1899 [10]. Trecerea în secolul al XX-lea este importantă pentru întreaga evoluţie culturală, datorită curentului venind din Răsărit care pătrunde în viaţa culturală a Occidentului, amestecându-se cu aceasta pentru a implica ceea ce poate să fie extras din viaţa naturii ca fiind o forţă vitalizatoare pentru viaţa noastră sufletească cea mai profundă.

* Natura non facit saltus (Natura nu face salturi), aforism enuniat de Leibniz. (Nota trad.)

Acei dintre noi al căror spirit s-a trezit vor putea vedea în cadrul manifestărilor naturii entităţi noi. În timp ce un om care nu a ajuns încă la clarvedere va simţi, în ciuda oricărui sentiment de melancolie pe care î1 provoacă fenomenul ineluctabil al mortii, tot mai mult ceva purificator în natură, un altul, ale cărui forţe de clarvedere se trezesc, va vedea izvorând din fenomenele de veştejire a naturii entităţi elementare. Şi dacă în lumea fizică grosolană nu se va putea observa decât relativ puţin din marea cotitură pe care o reprezintă trecerea spre secolul al XX-lea, sufletul deschis spre spirit va resimţi că timpurile se schimbă, iar noi oamenii avem datoria să pregătim o cunoaştere prin spirit. Tot mai important va fi să observăm asemenea aspecte şi să fim conştienţi de ele. Căci stă în putinţa oamenilor să se dedice acestor lucruri, pentru salvarea umanităţii, sau să treacă pe lângă ele, nebăgându-le în seamă, şi fără să se oprească la ele, dar această atitudine ar fi o catastrofă.

Facem prin aceasta o aluzie: Cu ocazia acestei treceri la secolul al XX-lea se va naşte un regn, într-o măsură oarecum nouă, de fiinţe naturale, care va apărea ca un izvor spiritual în natură şi pe care oamenii îl vor putea vedea şi simţi ca pe ceva viu. Şi încă ceva: Sigur că sufletul unui om ar fi obtuz dacă nu ar recunoaste modul cum se deschid mugurii primăvara; dar mai este şi altceva de adăugat: Cei care vor fi în măsură să vieţuiască ca pe un fapt natural cele spuse mai sus vor păstra în memorie într-un mod cu totul diferit asemenea impresii decât pe cele care se formează prin memoria obişnuită. Ei vor purta cu sine – ca şi seminţele puse în pământ, din iarnă până în primăvară – noile spirite elementare care vin ca un şuvoi către ei. Ceea ce se vieţuia aici primăvara şi ceea ce se vieţuia toamna, în trecut erau lucruri independente: strălucirea naturii primăvara şi melancolia toamna. Tot ce Cosmosul ne dă din memoria sa face ca din ceea ce trăim sau simţim toamna să treacă ceva şi în primăvară. Dacă lăsăm să acţioneze în noi forţele elementare ale toamnei, vom resimţi atunci, într-un fel nou, ceea ce vom primi în viitor. În viitor, totul va suferi o înnoire şi este de datoria noastră să ne pregătim în vederea realizării unei înţelegeri a acesteia prin cunoaşterea spiritualului. Căci ştiinţa spirituală nu a apărut în lume datorită unui capriciu al oamenilor, ci pentru că se petrec în ceruri lucruri noi, care pot fi conştientizate numai dacă rezultatele cercetării spirituale sunt asimilate de oameni. Acesta este motivul pentru care a luat fiinţă mişcarea teosofică.

În viaţa morală lucrurile stau la fel ca în natură: viaţa sufletească suferă o remodelare. Vor apărea unele lucruri pe care oamenii, astăzi, nici măcar nu le bănuiesc. V-aş da un singur exemplu: vor exista din ce în ce mai mulţi oameni – şi aceasta se va manifesta mai ales la copii – care atunci când vor dori să facă, în viitor, un lucru sau să realizeze o acţiune vor auzi în sufletul lor o voce şi se vor simţi constrânşi să asculte ce li se spune din lumea spirituală. Un anumit fapt îi va apărea omului ca o viziune în faţa ochilor. El va fi mai întâi mişcat în mod deosebit de această viziune. Apoi – după ce se va fi apropiat mai mult de ştiinţa spirituală – îşi va da seama că prin aceasta i s-a înfăţişat imaginea karmică a acţiunilor pe care tocmai le-a săvârşit. În felul acesta, sufletul este făcut atent asupra unui lucru: Trebuie să acţionezi în aşa fel, încât să te integrezi cu toată forţa în evoluţia viitoare. Şi i se va arăta că nu se produce nici o faptă fără consecinţe. Aceasta va fi ca un impuls care pune ordine în viaţa noastră morală. Şi astfel vor fi introduse impulsurile morale în sufletul nostru putin câte puţin, ca o karmă, în momentul în care ne pregătim să deschidem ochii şi urechile spirituale la ceea ce ni se poate spune din lumile spirituale.

Noi ştim că va mai trece mult timp până ce oamenii vor învăţa să contemple în spirit. Începutul însă va fi chiar în secolul al XX-lea, şi apoi, în decurs de trei mii de ani, tot mai mulţi oameni vor ajunge la aceasta. Următoarele trei milenii vor fi consacrate de oameni acestor probleme. Dar pentru ca aceste lucruri să se realizeze cu adevărat – sub îndrumarea forţelor spirituale care conduc omenirea – marele curent al evoluţiei curge în aşa fel, încât oamenii să ajungă să înţeleagă din ce în ce mai bine viaţa ocultă, aşa cum am descris-o astăzi.

Există două curente principale. Primul este cunoscut prin existenţa unei aşa-numite filosofii occidentale, conceptele cele mai elementare despre lumea spirituală avându-şi originea chiar în fundamentele filosofiei. Şi este uimitor ceea ce rezultă când aruncăm o privire de ansamblu asupra a tot ce s-a acumulat treptat în ştiinţă în cadrul culturii occidentale. Vom vedea cum oamenii devin pur intelectuali, cum alţii, situaţi pe terenul vieţii religioase, sunt în acelaşi timp pătrunşi de ceea ce poate da numai viziunea lumii spirituale prezentă în spatele oricărui lucru. Vedem pretutindeni o viaţă spirituală care izvorăşte din filosofia occidentală. Îl voi numi doar pe Vladimir Soloviev [11], gânditor şi filosof rus, un adevărat clarvăzător, deşi nu a putut avea decât de trei ori în viaţa sa contemplări directe, în adevărata lume spirituală. Prima dată i s-a întâmplat când era copil, la vârsta de nouă ani, a doua oară la British Museum şi a treia oară când se găsea în deşert, în Egipt, şi avea deasupra lui cerul înstelat. Atunci i s-a dezvăluit brusc ceva ce nu devine vizibil decât pentru ochiul unui clarvăzător. În acel moment a înflorit în el acel ceva ce se exprimă ca viziunea viitorului evoluţiei omenirii. A ţâşnit ceea ce – printr-un efort al spiritului – au dobândit şi Schelling şi Hegel. Întrucât ei au fost nişte solitari pe aceste culmi ale gândirii, putem să-i considerăm, de pe acum, că stau pe un pisc de munte, unde în viitor se vor afla toţi oamenii cultivaţi. Toate acestea au fost exprimate în cursul ultimelor secole şi mai ales în ultimele patru secole. Dacă luăm în considerare, printr-o privire de ansamblu, aceste lucruri şi le prelucrăm cu metodele ocultismului practic – ceea ce s-a şi făcut în ultima vreme –, pentru a explora ceea ce minţile pur intelectuale ale lui Hegel şi Haeckel au elaborat cu ajutorul inteligenţei lor, vedem acţionând şi în aceasta un efect al acţiunii forţelor oculte. Şi apare atunci o concluzie cu totul uimitoare: că putem vorbi de pură inspiraţie chiar la oameni care ne apar ca fiind mai putin inspiraţi. Cine a inspirat toate aceste spirite care stau ferm pe un teren pur intelectual? Cine a trezit această viaţă spirituală care ne vorbeşte din fiecare carte ce ajunge până şi în cele mai modeste cămine? De unde provine tot ceea ce este, în Europa, viaţă spirituală abstractă şi reprezintă un rezultat remarcabil?

Noi ştim, cu siguranţă, toţi cum s-a produs marele eveniment care este relatat aici. La un moment dat, o mare individualitate din evoluţia umană, una din individualităţile pe care le desemnăm sub numele de Bodhisattva, s-a incarnat în palatul regat al familiei Suddhodana. Ştim, de asemenea, cu toţii că această individualitate era destinată să urce până la urrnătoarea demnitate care urmează celei de Bodhisattva. Fiecare om care urcă şi atinge demnitatea de Bodhisattva trebuie să devină Buddha în ultima sa incarnare. Ce înseamnă demnitatea de Buddha? Şi mai ales ce înseamnă pentru un Bodhisattva să ajungă la demnitatea de Buddha, de Gautama Buddha? Înseamnă că Buddha – şi este cazul pentru fiecare Buddha – nu mai este nevoit să se mai incarneze într-un corp fizic, pe Pământ. Şi astfel, fiecare Buddha, Gautama Buddha a fost ales pentru a acţiona ulterior din lumea spirituală asupra Pământului. El nu va mai trebui niciodată să umble pe Pământ într-un corp fizic, dar ceea ce a reuşit să obţină din incarnare în incarnare îl face capabil să continue să acţioneze în jos, în cultura noastră pământeană.

Primul act important pe care l-a avut de îndeplinit Buddha, în calitate de fiinţă pur spirituală, a fost, aşa cum am arătat în conferinţa ţinută la Basel [12] acela că a trimis în corpul astral al unuia din cei doi copii Iisus – şi anume al aceluia pe care îl descrie Evanghelia lui Luca – acele forţe care, în sensul cuvintelor pe care le pronunţăm, an de an, ca evocare a naşterii, se exprimă astfel: „Se manifestă fiinţele spirituale din înălţimi, şi pacea să domnească pe Pământ şi între oameni bună învoire“*.

* Luca, cap. II, v. 14, „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe Pământ pace, între oameni bunăvoire!“ (Nota trad.)

Când asemenea cuvinte pătrund în sufletul nostru, cuvinte în care se arată cum fiinţe îngereşti plutesc în aureola de deasupra copilului-înger, atunci trebuie să ştim că în acea aură a lui Iisus acţiona forţa Nirmanakayei lui Buddha [13]. Din acel moment, forţele spirituale ale lui Buddha au fost încorporate în individualităţile cele mai înalte legate de faptele despre care vorbeşte Misteriul de pe Golgota. Astfel, faptele sale continuă să acţioneze şi în acel curent al concepţiei despre lume care aparţine filosofilor din Occident. Din înaltul lumii spirituale, Buddha este însuşi impulsul de viaţă care a pătruns până la raţiune, după care s-a rătăcit.

Dacă citim astăzi pe Leibniz, pe Schelling sau pe Soloviev şi ne punem întrebarea: Cum au fost ei inspiraţi? putem răspunde că aceasta se datorează acelei fiinţe care se născuse în palatul Suddhodana, care s-a înălţat de la treapta de Bodhisattva la rangul de Buddha şi care a continuat apoi să acţioneze în mod dezinteresat. El a lucrat cu atâta abnegaţie încât astăzi ne putem întoarce la acele timpuri când, în Occident, numele de Buddha nu era nici măcar pronuntat. Nu veţi găsi numele de Bodhisattva devenit Buddha nici chiar la Goethe! Dar el trăieşte în tot şi în toate; aceasta o ştim cu toţii. El a găsit atâta înţelegere, încât trăieşte în literatura occidentală, fără a i se menţiona însă numele. Acest lucru se ştia şi în evul mediu, numai că nu se povestea în felul acesta. Se povestea altceva.

Ioan din Damasc [14] a trăit în secolul al VIII-lea; a scris o carte sub formă de roman. Despre ce? El povesteşte că odinioară trăia un mare învăţător, care a devenit îndrumătorul lui Iosafat căruia i-a dezvăluit ce este doctrina secretă, ce sunt marile adevăruri creştine. Dacă urmărim firul naraţiunii, găsim că întreaga povestire se referă la adevărurile respective. Se găsesc şi povestiri din literatura budistă. Mergând pe acest fir, ajungem la o legendă, acea legendă care povesteşte că Buddha a continuat să trăiască, fireşte nu sub o formă umană terestră, ci într-o formă de animal, într-o formă de iepure. Şi când, o dată, un brahman, mergând pe un drum, a găsit un iepure – care era de fapt masca lui Buddha –, s-a plâns acestuia de mizeria umană din lume. Atunci, Buddha a aprins un foc şi s-a aruncat singur în el, pentru ca, în felul acesta, să-i ajute pe oameni. Brahmanul l-a luat cu el şi l-a dus pe Lună. Dacă ne reamintim că Luna este simbolul înţelepciunii fără de sfârşit care trăieşte în pieptul oamenilor, vedem că în vechile legende a apărut şi s-a comentat conştienţa despre sacrificiul lui Buddha.

Care este misiunea lui Buddha în lumea spirituală? Ea constă în a aprinde necontenit în inimile noastre acele forţe din care să apară o înaltă înţelepciune: În acest sens trebuie să înţelegem unul din cele două curente spirituale care străbat lumea noastră: curentul lui Buddha. El mai este reprezentat şi sub o formă care există în secolul nostru, dar care a devenit abstractă. Trebuie însă să recunoaştem semnificaţia ocultă a oricărei forme spirituale. Acestui curent i se alătură un altul, acela care are începutul în Misteriul de pe Gogota şi care s-a contopit cu curentul lui Buddha, pentru a forma un tot necesar şi pe care trebuie să-l primim de asemenea şi în viaţa terestră. Acest curent care porneşte de pe Golgota şi la care trebuie să participe toţi oamenii nu numai că pătrunde în noi, în interiorul nostru, ci impregnează în totalitate existenţa noastră terestră.

În timp ce în curentul emanat de Buddha, ca în oricare altul, există ceva care ne priveşte ca oameni, în entitatea lui Hristos avem de-a face cu o interventie de natură cosmică. Toţi Bodhisattvii sunt individualităţi umane care trec prin vieţi pământeşti şi aparţin de acest Pământ. Individualitatea lui Hristos vine din Soare şi nu a coborât pe Pământ decât în momentul Botezului în apa Iordanului; această inividualitate nu a fost prezentă pe Pământ decât timp de trei ani, în corpul fizic al lui Iisus din Nazaret. Ceea ce caracterizează individualitatea lui Hristos este faptul că era destinată să acţioneze în lumea terestră numai trei ani. Este aceeaşi supremă entitate pe care Zarathustra o numea Ahura-Mazdao, aceeaşi care se află în spatele soarelui vizibil, aceeaşi cu cea pe care o anunţau sfinţii Rishi, şi despre care grecii vorbeau ca despre entitatea care stă la baza pleromei*. Este entitatea care, treptat, a devenit Spiritul Pământului, Aura Pământului din momentul când sângele său a curs pe Golgota. Primul om căruia i s-a îngăduit să vadă pe Hristos, fără mijlocirea unui eveniment fizic, a fost Pavel**.

* Pleroma, în limba geacă, termen întrebuintat de gnostici pentru a desemna ansamblul unificat al Universului; eonii nu sunt decât aspecte particulare ale pleromei. Echivalentul în sanscrită este şodghana. (Nota trad.)

** Faptele Apostolilor, cap. 9, v. 3-5, când Pavel era pe drumul Damascului. (Nota trad.)

Astfel, datorită evenimentului care a avut loc pe Golgota, s-a petrecut ceva ce a dat un curs cu totul nou evoluţiei terestre. Înainte de aceasta, totul era astfel orânduit, încât prin mijlocirea diferitelor religii se asimilau cele mai diferite concepte. Ceea ce a acţionat înspre Apus din religia lui Buddha, când entitatea lui Buddha a iradiat cu strălucirea sa aura astrală a lui Iisus, şi ceea ce am relatat, că sufletul va recunoaşte şi resimţi în natură ceva nou, aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că aşa cum individualitatea lui Hristos a coborât, prin Botez, într-un corp fizic, în care a rămas până la Evenimentul de pe Golgota, şi deci a fost prezent sub forma unui eveniment concret pe plan fizic, tot astfel, această individualitate va începe să exercite o nouă acţiune în lumea eterică. Putem, deci, să vorbim de o incarnare fizică, de la Botezul săvârşit de Ioan în apa Iordanului până la Golgota, iar acum despre o reapariţie în eteric.

În timp ce corpul etetic se desăvârşeşte, precum şi datorită impresiilor produse de toamnă, pe care omul le interiorizează, va putea fi conştientizat Hristos în planul eteric. Pentru ce a coborât Hristos în planul fizic? Pentru ca omul să poată evolua pe o treaptă superioară, pentru a deveni apoi apt să poată conştientiza tot mai mult pe Hristos în planul eteric.

Astfel putem spune: În această conferinţă am pornit de la acele spirite elementare care se manifestă cu precădere în natură, ne-am ridicat apoi de la acele viziuni ciudate care ne împing să ne oprim din acţiunea noastră şi să ne plecăm urechea numai la cuvântul lăuntric şi vedem în toate acestea, în aceste evenimente care se desfăşoară în faţa noastră, grupându-se în jurul unui centru, că oamenii găsesc lumea spirituală într-un mod corect – şi aici nu mă refer la clarvăzătorul spiritual antrenat, care întotdeauna a putut găsi pe Hristos, ci la acei oameni care se află la un stadiu normal al evoluţiei lor –, că aceşti oameni îl vor contempla pe Hristos ca apariţie în eteric: pe El care nu va mai interveni în dezvoltarea Universului decât numai din planul eteric. Vedem cum toate aceste evenimente se grupează în jurul viitoarei apariţii a lui Hristos. Şi dacă avem în vedere ansamblul devenirii spirituale în evoluţia sa progresivă, realizăm următorul fapt: Buddha, care se jertfeşte în flăcările iubirii, este inspiratorul ştiinţei noastre spirituale.

Persoanele care citesc cu atenţie lucrări cum este drama-mister Încercarea sufletului [15], pe care am putut să o reprezint la München, şi care au înţeles unde se află toate forţele misterioase care ne arată ce se află în jurul nostru, în natură, acele persoane, deci, care sunt atente la înţelepciunea viitorului, chiar dacă această înţelepciune este adesea nebunia prezentului, după cum înţelepciunea prezentului poate fi adesea nebunia viitorului, toţi aceşti oameni îşi vor da seama că va exista o chimie impregnată de impulsul dat de Hristos, o botanică impregnată de impulsul lui Hristos ş.a.m.d. La baza acestora nu se află molecule neînsufleţite. Tot ceea ce este răspândit în natură provine din spirit. Floarea este o entitate eterică, iar pe de altă parte prin această floare spiritul a pătruns din exterior în Pământ. În toate formele care lăstăresc astfel din Pământ ni se revelează sensul suprem al lumii. Omul va recunoaşte aceste lucruri nu numai prin credinţă, el va deveni ştiutor.

Am evocat, în felul acesta, în faţa sufletului dumneavoastră, al doilea curent, care trebuie să se lege cu primul. Următorii ani vor aduce pe Pământ multe lucruri surprinzătoare. În toate problemele care vor apărea, vom putea percepe principiul lui Hristos, în timp ce impulsul lui Buddha îl vom simţi mai mult lăuntric. Din această cauză, numai înţelegând acele măsuri sublime luate de conducerea spirituală a lumii ne putem clarifica asupra modului în care putem urmări impulsul lui Hristos, cum El este acela care în devenirea istoriei a transferat o individualitate în alta. Ce poate oferi nevoilor presante de cunoaştere ale omului, ca fiinţă care gândeşte, un fenomen ca acela care apare în Apus, unde întreaga gândire se exprimă, mai ales în maniera, să zicem, a lui Galilei, sau în Răsărit, unde se exprimă în maniera lui Vladimir Soloviev. Când observăm toate acestea, recunoaştem obiectivitatea cu care acţionează impulsul lui Hristos. La fel putem vedea pretudindeni, în tot ce se petrece în lume, impulsul lui Hristos.

Evenimente importante se vor petrece în următoarele epoci de cultură. Ceea ce, în cursul epocii a patra de cultură, nu a apărut decât ca un vis al marelui martir care a fost Socrate va putea deveni realitate. Ce a fost acel mare impuls dat de Socrate? El voia ca cel care recunoaşte o lege morală şi o înţelege să fie şi cucerit de ea şi, în mod corespunzător, să acţioneze ca un om moral. Să ne gândim numai cât de departe suntem încă de acest ideal, cât de mulţi pot spune: Este adevărat că aşa trebuie să acţionăm, dar cât de puţini au energia interioară, forţa morală necesare! Pentru ca doctrinele morale să fie înţelese în mod clar, iar sentimentele noastre morale să se dezvolte atât de ferm, încât absolut nimic să nu fie recunoscut de noi fără să avem şi impulsul de a-l îndeplini plini de ardoare, pentru ca acestea să se matureze cu adevărat în sufletele oamenilor şi nu să fie doar admise şi, fără, altă alternativă, impulsul moral să devină faptă, trebuie ca oamenii să se integreze celor două curente spirituale caracterizate mai sus. Atunci, sub influenţa acestor două curente, tot mai mulţi oameni vor deveni capabili să treacă de la sentimente, de la recunoaşterea morală, de la impulsul moral la faptă.

Cum se poate acţiona pentru ca aceste două curente să fuzioneze şi astfel să putem cuprinde pe Hristos prin Buddha? Putem reuşi acest lucru datorită faptului că funcţia de Bodhisattva nu a rămas niciodată vacantă. În momentul în care Bodhisattva a devenit Buddha, un altul a preluat demnitatea de Bodhisattva. Şi a venit acea individualitate despre care ştim că a trăit cu aproximativ o sută de ani înainte de Iisus din Nazaret ca esenian. O personalitate care, din nefericire, a fost calomniată, rău înţeleasă, de exemplu, de scriitorul Celsus [16], dar mai ales de Haeckel, în lucrarea sa Welträtsel (Enigmele lumii). Acea personalitate care a acţionat cu un secol înainte de Misteriul de pe Golgota, cunoscută sub numele de Jeshu ben Pandira, este una din incarnările acelui Bodhisattva care a devenit urmaşul lui Gautama, al acelui Bodhisattva devenit Buddha. El va mai acţiona ca Bodhisattva încă trei mii de ani de acum înainte şi apoi, când se vor fi împlinit cinci mii de ani de când sub pomul Bodhi Gautama a primit iluminarea şi a devenit însuşi Buddha, va deveni şi el, la rândul său, Buddha. Orice cercetător spiritual serios ştie că la cinci mii de ani după iluminarea lui Gautama Buddha sub pomul Bodhi această individualitate care continuă să trăiască în prezent ca Bodhisattva va deveni, la rândul său, Buddha, cunoscut ca Maitreya Buddha. Până atunci, el se va incarna pe Pământ în mai multe rânduri, şi apoi, după ce se vor fi împlinit cei cinci mii de ani, va apărea o nouă învăţătură, o doctrină a lui Maitreya Buddha, adică Buddha al Binelui, când cuvântul rostit va exercita imediat o acţiune morală. Cuvintele care să poată descrie o asemenea acţiune nu au încă, acum, forţa corespunzătoare. Aceasta nu se poate vedea, în prezent, decât în lumea spirituală şi pentru a avea o asemenea percepţie va fi nevoie ca fiinţa umană să ajungă mai întâi la maturitatea necesară. O caracteristică deosebită a lui Maitreya Buddha este faptul că el va trebui să imite, într-o oarecare măsură, Evenimentul de pe Golgota.

Ştim cum, individualitatea lui Buddha a pătruns în Iisus din Nazaret şi nu mai acţionează decât din afară asupra evoluţiei terestre. Toţi cei care trăiesc ca Bodhisattva şi devin, la un moment dat, Buddha au pe Pământ un destin ce poate fi perceput de orice ocultist serios: în tinereţe, într-un anumit sens, ei sunt oameni complet necunoscuţi. Cei care ştiu despre ei câte ceva văd, poate, în ei fiinţe cu oarecari însuşiri, dar nu mai mult, nu realizează că în acea persoană se află entitatea unui Bodhisattva. Aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi şi în secolul al XX-lea. Numai la vârsta cuprinsă în intervalul de la treizeci la treizeci şi trei de ani – acelaşi interval de timp care a trecut de la Botezul în Iordan până la Evenimentul de pe Golgota – un Bodhisattva va putea fi recunoscut. În acel moment, are loc în fiinţa sa umană o transformare, el îşi sacrifică până la un anumit punct individualitatea şi devine purtător al unei alte individualităţi, la fel cum individualitatea lui Iisus a lăsat pe Hristos să pătrundă în el.

Incarnările unui Bodhisattva, care sunt cele ale viitorului Maitreya Buddha, apar în oameni necunoscuţi. Aceştia acţionează izolat şi prin forţe proprii. Şi Maitreya Buddha va acţiona, de asemenea, prin forţa sa proprie şi în opoziţie cu părerile celor care dau tonul în societate. El rămâne necunoscut în tinereţe. Iar când la vârsta de treizeci de ani îşi jertfeşte individualitatea, se manifestă de asemenea manieră, încât vorbele sale exercită o acţiune morală. Cinci milenii după ce Gautama Buddha a primit iluminarea sub pomul Budhi, succesorul său va primi şi el demnitatea de Buddha şi va fi cel care va aduce în lume cuvântul cu efect moral. Astăzi spunem: „La început a fost Cuvântul“. Mai târziu vom putea rosti: În persoana lui Maitreya Buddha ni s-a trimis cel mai mare Învăţător care a venit pentru ca Evenimentul hristic să apară oamenilor clar, cu întreaga sa semnificaţie. Ceea ce va constitui o particularitate a sa va fi faptul că acest cel mai mare Învăţător va aduce cuvântul cel mai sublim, Cuvântul suprem.

Deoarece adesea ceea ce este măreţ şi ar trebui adus în lume în mod corespunzător este înţeles atât de greşit, trebuie să ne pregătim în vederea a ceea ce trebuie să vină. Şi dacă ţinem să ne apropiem de ceea ce este spirit, acolo unde spiritul naturii ne vorbeşte şi în mod moral, atunci suntem îndreptăţiţi să spunem: Într-o anumită privinţă, întreaga ştiinţă spirituală nu este decât o pregătire pentru ca să învăţăm să înţelegem un cuvânt ca acela care a fost pronunţat în legătură cu evenimentul trecut, când am vorbit despre transformarea timpurilor.

Timpuri noi se apropiau, atunci când Ioan îl vestea pe Hristos. Într-un anumit sens, putem vorbi şi astăzi despre acele timpuri noi faţă de care este necesar ca atitudinea noastră să se schimbe. Nealterată de marile mijloace ale civilizaţiei, care vor apărea în lumea exterioară, atitudinea omului trebuie să se modifice în aşa fel, încât sufletul său să-şi păstreze forţele pentru a-şi purta privirea şi în lumea spirituală, care se va face cunoscută într-un chip nou, chiar acum, în timpul în care trăim. Dacă aici, în această viaţă, sau dacă atunci când ne vom afla la poarta morţii sau la o nouă naştere ceva din această lume spirituală va deveni vizibil, nu vom vedea numai această nouă lume, ci chiar vom acţiona, pornind din această nouă lume. Şi partea cea mai bună care se găseşte adesea în noi va deveni activă prin aceea că de la porţile morţii, din cealaltă lume, aceste forţe ne sunt trimise de anumite entităţi. Şi nouă ne va fi îngăduit să trimitem aceste forţe, dacă păşim prin poarta morţii astfel încât să dobândim aici ceea ce recunoaştem ca fiind o transformare necesară pentru vremurile noastre şi despre care mi-am îngăduit să vă vorbesc astăzi câte ceva.