Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CREŞTINISMUL ESOTERIC

GA 130


CREŞTINISMUL ROSACRUCIAN

Prima conferinţă

Neuchâtel, 27 septembrie 1911

Sunt cuprins de o profundă satisfactie aflându-mă aici pentru prima dată, la această ramură recent constituită şi care poartă numele lui Christian Rosenkreutz, prilej care-mi dă posibilitatea, pentru întâia oară, să vorbesc într-un mod mai concret despre Christian Rosenkreutz. În ce constă personalitatea lui Christian Rosenkreutz? [20] Într-o singură seară nu se poate spune totul despre această personalitate, astfel că astăzi vom vorbi numai despre persoana lui Christian Rosenkreutz, iar mâine seară despre opera lui.

A vorbi despre Christian Rosenkreutz presupune o mare încredere în Misteriile vieţii spirituale, o încredete nu numai în persoană ca atare, ci o încredere în marile taine ale vieţii spirituale. Constituirea unei noi ramuri presupune şi o credinţă în viaţa spirituală.

Christian Rosenkreutz este o individualitate care acţionează la fel de bine când este incarnată, ca şi atunci când nu este într-un corp fizic; el acţionează nu numai ca entitate fizică şi prin forţe fizice, ci, mai ales, în mod spiritual, cu ajutorul unor forţe superioare.

După cum ştim, omul trăieşe nu numai pentru sine, ci şi în legătură cu marea evoluţie a omenirii. Când omul obişnuit trece prin poarta morţii corpul său eteric se dizolvă în Univers. Dar din corpul eteric dizolvat rămâne întotdeauna un rest, o parte, şi în felul acesta noi suntem înconjuraţi de resturile corpurilor eterice ale celor decedaţi, fie în folosul nostru fie în detrimentul nostru. Ele acţionează asupra noastră în sens bun sau rău, după cum noi înşine suntem buni sau răi. În această privinţă, corpurile eterice ale marilor individualităţi au asupra noastră o influenţă considerabilă. Din corpul eteric al lui Christian Rosenkreutz izvorăşte o mare forţă care poate acţiona asupra sufletului şi asupra spiritului nostru. Este de datoria noastră să cunoaştem aceste forţe. La aceste forţe facem apel noi, ca rosacrucieni.

Strict vorbind, mişcarea rosacruciană îşi are începutul în secolul al XIII-lea. Atunci, aceste forţe acţionau foarte puternic şi din acea epocă există un curent legat de Christian Rosenkreutz, care îşi continuă şi acum influenţa în viaţa spirituală. Există o lege conform căreia acest curent de forţe spirituale trebuie să devină deosebit de activ la intervale de aproximativ o sută de ani. În prezent, el se manifestă în mişcarea teosofică. Christian Rosenkreutz însuşi a precizat aceasta, cu ocazia ultimelor sale expuneri exoterice.

În anul 1785, revelaţiile esoterice ale rosacrucienilor au apărut în lucrarea Figurile secrete ale rosacrucienilor [21], publicată de un anume Henricus Madathanus Theosophus [22]. În această publicaţie sunt prezentate, desigur, într-o manieră rezumativă, indicaţii cu privire la ce s-a petrecut în curentul rosacrucian în cursul celor câteva sute de ani precedenţi şi care abia acum erau expuse de acest Henricus Madathanus Theosophus. O sută de ani mai târziu, vedem din nou acţiunea curentului rosacrucian exprimându-se în scrierile publicate de H.P. Blavatsky [23], în special în lucrarea Isis dezvăluită. O bună parte din conţinutut primei lucrări este transmisă prin cuvinte. Se găseşte aici un summum de înţelepciune ocultă apuseană, care multă vreme încă nu va fi depăşită, chiar dacă modul de expunere este uneori încâlcit. Este interesant de comparat Figurile secrete ale rosacrucienilor de Henricus Madathanus Theosophus cu lucrarea doamnei H. P. Blavatsky. Trebuie să luăm în considerare, mai ales, prima jumătate a lucrării sale, singura care a fost scrisă în sensul lucrării lui Henricus Madathanus Theosophus. În partea a doua, doamna Blavatsky se abate oarecum de la linia curentului rosacrucian. În lucrările sale de mai târziu, H. P. Blavatsky s-a îndepărtat de curentul spiritual rosacrucian, şi trebuie să facem o deosebire între primele sale publicaţii şi cele ulterioare, chiar dacă şi în primele se constată lipsa spiritului critic. Spun aceasta pentru că este în concordanţă cu însăşi dorinţa doamnei H. P. Blavatsky, care în prezent nu mai este incarnată.

Dacă avem în vedere caracterul specific, particular pe care îl avea conştienţa omului din secolul al XIII-lea, înţelegem că practic clarvederea primitivă dispăruse încetul cu încetul. Noi ştim că toţi oamenii au avut în trecut o facultate elementară de clarvedere. La mijlocul secolului al XIII-lea s-a ajuns, în această privinţă, la un punct minim. Deodată, acea clarvedere a dispărut, nu a mai existat. Pur şi simplu a fost pentru toţi oamenii o întunecare spirituală. Chiar şi spirite dintre cele mai luminate, personalităţile cele mai evolute, înşişi iniţiaţii nu au mai avut acces la lumile spirituale şi a fost necesar ca toţi să se limiteze la ceea ce regăseau din amintire atunci când se exprimau asupra lumilor spirituale. Se ştia despre aceste lumi numai ceea ce se păstrase prin tradiţie sau prin iniţiatii care evocau amintirea celor trăite cu mult înainte. Dar chiar şi aceste spirite nu au mai avut acces, pentru o scurtă perioadă, la lumea spirituală.

Acest scurt interval de obscuritate a fost necesar în momentul acela pentru a fi pregătit elementul carateristic pe care urma să-l aibă epoca noastră: actuala epocă de cultură intelectuală, raţională. Aceasta este caracteristica pe care omenirea o are acum, în a cincea epocă postatlanteană. În epoca culturală anterioară, greco-latină, nu exista o cultură raţională aşa cum o avem în prezent. În locul gândirii raţionale era dominantă o percepţie nemijlocită. Omul credea, ca să spunem aşa, în relaţie directă cu ceea ce vedea şi auzea; ceva mai mult, el se dezvolta în legătură chiar şi cu ceea ce gândea. În acea epocă, nu se făcea atât de multă analiză, aşa cum se întâmplă în prezent şi cum, de altfel, trebuie să se întâmple deoarece aceasta este sarcina celei de a cincea epoci culturale postatlanteene. După această epocă, clarvederea va începe să se manifeste din nou, la început temperat, devenind apoi clarvederea viitorului.

Curentul rosacrucian îşi are originea în secolul al XIII-lea. În secolul acesta trebuiau să fie selectate, în vederea iniţierii, personalităţi deosebit de înzestrate. Iniţierea însăşi nu s-a putut efectua decât după încetarea acelei scurte perioade de obscuritate spirituală.

Într-un anumit loc din Europa, despre care astăzi nu ne este îngăduit să vorbim, dar aceasta se va putea face într-un timp nu prea îndepărtat, s-a întemeiat o lojă de mare spiritualitate, un colegiu compus din doisprezece bărbaţi care îşi însuşiseră întregul tezaur de înţelepciune din vechile timpuri, dar şi înţelepciunea prezentului. Este vorba, deci, de doisprezece oameni care trăiseră anterior în acea perioadă de obscuritate, douăsprezece spirite eminente care s-au reunit pentru a promova progresul omenirii. Ei nu aveau capacitatea de a contempla direct lumea spirituală, dar puteau să reînvie în ei amintirea a ceea ce trăiseră într-o iniţiere anterioară. Prin însăşi karma umanităţii se stabilise ca în şapte din cei doisprezece bărbaţi să se încorporeze tot ceea ce se conservase din vechea perioadă antlanteană. În lucrarea mea Ştiinţa ocultă în rezumat am arătat deja că moştenirea perioadei atlanteene se transmisese celor şapte sfinţi Rishi, învăţătorii primei epoci culturale postatlanteene, străvechea epocă protoindiană. Cei şapte bărbaţi reincarnaţi în secolul al XIII-lea, şi care formau o parte din colegiul celor doisprezece, aveau puterea să aibă o privire retrospectivă asupra celor şapte curente ale perioadei de evoluţie umană antlanteană precum şi a ceea ce supravieţuia din acele şapte curente*. Nici una din cele şapte personalităţi nu putea să valorifice pentru timpul lor şi cel actual decât câte un singur curent. Celor şapte li s-au alăturat alte patru individualităţi, care nu puteau contempla retrospectiv în perioade atât de îndepătrtate ca ceilalţi şapte bărbaţi menţionaţi, ci numai asupra a ceea ce omenirea dobândise din înţelepciunea ocultă în cursul primelor patru epoci de cultură postatlanteană. Primul dintre aceşti patru putea să contemple retrospectiv epoca protohindusă, al doilea epoca culturală protopersană, al treilea epoca de cultură egipto-caldeo-asiro-babiloniană, iar al patrulea, epoca greco-romană. Aceştia patru s-au reunit cu ceilalţi şapte în acel colegiu de bărbaţi înţelepţi din secolul al XIII-lea. În sfârşit, un al doisprezecelea avea, într-o oarecare măsură, mai puţină capacitate de amintire, în schimb, era cel mai intelectual dintre ei şi avea ca sarcină să se ocupe în special de ştiinţele vizând lumea exterioară. Aceste douăsprezece individualităţi nu au trăit numai experienţele ocultismului occidental, cele douăsprezece curente diferite de înţelepciune au conlucrat ca o unitate, ca un întreg. Evocarea acestor fapte o găsim expusă într-o manieră deosebită în poemul lui Goethe Misterele.

* O cunoaştere mai bună a perioadei atlanteene se poate obţine prin lectura ciclului de articole grupate in lucrarea Din Cronica Akasha, apărută şi în limba română. (Nota trad.)

Aşadar, avem de vorbit despre douăsprezece individualităţi eminente. Punctul de pornire al unei noi epoci culturale va trebui să-l căutăm spre mijlocul secolului al XIII-lea. În acea epocă, se ajunsese la nivelul cel mai de jos al vieţii spirituale. Accesul spre lumile spirituale era atunci închis chiar şi pentru cei mai evoluaţi. În acel moment, s-a reunit colegiul de înaltă spiritualitate într-un anumit loc din Europa, despre care – aşa cum am spus – nu avem permisiunea să vorbim acum, s-au reunit acei doisprezece bărbaţi care reprezentau chintesenţa întregii ştiinţe spirituale a timpului lor, precum şi cele douăsprezece direcţii de spiritualitate.

În cadrul acestui colegiu de doisprezece nu exista decât un fel de clarvedere bazată pe amintiri şi o înţelepciune intelectuală. Cei şapte urmaşi ai celor şapte Rishi îşi reaminteau vechea lor înţelepciune atlanteană, ceilalţi cinci reprezentau înţelepciunea acumulată în cele cinci epoci culturale postatlanteene. În felul acesta, cei doisprezece formau împreună întreaga înţelepciune atlanteană şi postatlanteană. Al doisprezecelea era o persoană care avea, în cea mai mare măsură, o înţelepciune intelectuală proprie timpului său. El deţinea în mod raţional întreaga înţelepciune a prezentului, în timp ce ceilalţi, a căror viziune directă în spiritual era stinsă, îşi primeau ştiinţa cufundându-se în amintirea incarnărilor anterioare.

Punctul de plecare al unei culturi noi a fost însă posibil numai prin apariţia unui al treisprezecelea în mijlocul celor doisprezece. Acest al treisprezecelea nu era nicidecum un savant în sensul acceptat la acea vreme. Era o individualitate care fusese incarnată exact pe vremea Misteriului de pe Golgota. El se pregătise pentru misiunea sa prin incarnări succesive, printr-o stare de spirit de smerenie, printr-o viaţă ferventă închinată lui Dumnezeu. Era un suflet mare, un om profund mistic, având aceste calităţi înnăscute, nu dobândite. Dacă vă puteţi imagina un tânăr foarte evlavios rugându-se continuu, plin de ardoare lui Dumnezeu, atunci aveţi în faţă imaginea acestei individualităţi, acestui al treisprezecelea. El se află întru totul în grija şi educaţia celor doisprezece şi primeşte de la fiecare înţelepciunea pe care i-o puteau da. El a fost crescut cu cea mai mare grijă şi au fost luate precauţii pentru ca nimeni din afara colegiului celor doisprezece să nu poată exercita nici o influenţă asupra sa. A fost complet izolat de restul lumii. În acea incarnare din secolul al XIII-lea, el a fost un copil foarte plăpând, din care cauză educaţia ce i se făcea de către cei doisprezece acţiona până în corpul său fizic. Fiecare din cei doisprezece era pătruns de misiunea sa spirituală şi toţi şi-au dat seama, la vremea aceea, că Biserica practica un creştinism care nu era decât o caricatură a adevăratului creştinism. Ei erau plini de măreţia creştinismului, dar păreau, în exterior, că se comportă ca adversari ai acestuia. Fiecare, în parte, acţiona numai într-un singur domeniu al creştinismului. Efortul lor era ca diversele religii existente să se reunească într-o singură mare unitate. Erau convinşi că în cele douăsprezece curente ale lor era cuprinsă întreaga viaţă spirituală şi fiecare acţiona asupra elevului după forţele proprii. Ei aveau ca scop să realizeze o sinteză a tuturor religiilor, dar erau conştienţi că acest scop nu putea fi atins printr-o teorie oarecare, ci prin eforturile şi rezultatele vieţii spirituale. În acest sens, era necesar ca cel de al treisprezecelea să primească o educaţie specială.

În timp ce forţele spirituale ale celui de al treisprezecelea creşteau la infinit, forţele sale fizice deveneau tot mai slabe. Această diminuare a forţelor fizice a mers atât de departe, încât s-a ajuns la un punct când aproape orice legătură cu viaţa exterioară s-a oprit şi orice interes pentru lumea fizică a dispărut. El trăia numai pentru dezvoltarea spirituală spre care îl îndrumau cei doisprezece. În el exista imaginea reflectată a înţelepciunii acestora. Lucrurile au mers până acolo, încât a început să refuze orice fel de mâncare şi se stingea încetul cu încetul. Atunci a avut loc un eveniment care nu se putea petrece decât o singură dată în istorie. A fost unul din acele evenimente care pot avea loc numai atunci când forţele macrocosmice conlucrează pentru a-l produce, datorită efectelor pe care un asemenea eveniment le poate avea. După câteva zile, corpul acestui al treisprezecelea a devenit complet translucid şi multe zile el a fost ca şi mort. La anumite intervale de timp, ceilalţi doisprezece se adunau în jurul lui. În acele momente, ei rosteau cu glas tare întreaga ştiinţă şi înţelepciune. Rosteau totul în formule scurte, ca un fel de rugăciuni-meditaţii, le îndreptau către cel de al treisprezecelea, insuflându-i întreaga lor înţelepciune, în timp ce acesta zăcea ca un mort. Ni-i putem reprezenta pe cei doisprezece reuniţi în cerc în jurul celui de al treisprezecelea. Această stare a luat sfârşit la trezirea sufletului celui de al treisprezecelea, care a apărut ca un suflet nou. El trăise o mare transformare a sufletului său. În el era prezent ceva ca o naştere cu totul nouă a înţelepciunii celor douăsprezece înţelepciuni, astfel încât şi cei doisprezece înţelepţi au putut să înveţe ceva cu totul nou de la tânăr. Totodată, şi corpul acestuia a fost însufleţit în aşa fel, încât această însufleţire a corpului devenit complet transparent nu poate fi comparată cu nimic. Tânărul putea vorbi acum de experienţe şi trăiri complet noi. Cei doisprezece şi-au putut da seama atunci că tânărul trăise exact experienţa Damascului: era o repetare a viziunii pe care apostolul Pavel o avusese pe drumul Damascului. În continuare, timp de mai multe săptămâni, acest al treisprezecelea a redat, sub o formă nouă, întreaga înţelepciune pe care o primise de la cei doisprezece. Această formă nouă de exprimare părea că este dată de însuşi Hristos. Ceea ce el le revela, în felul acesta, cei doisprezece considerau că exprimă adevăratul creştinism, sinteza tuturor religiilor, şi ei făceau o netă diferenţă între adevăratul creştinism şi creştinismul care se practica în acea epocă în care trăiau. Cel de al treisprezecelea a murit relativ tânăr, iar cei doisprezece s-au consacrat atunci sarcinii de a descrie în „imaginaţiuni“ – căci numai aşa puteau să o facă – tot ceea ce le revelase cel de al treisprezecelea. Astfel s-au creat acele „Figuri“ şi tablourile simbolice care, mai târziu, au apărut în culegerea lui Henricus Madathanus Theosophus, precum şi în comunicările făcute de doamna H. P. Blavatsky în opera sa Isis dezvăluită. Procesul ocult trebuie să ni-l reprezentăm în sensul că rodul iniţierii celui de al treisprezecelea s-a menţinut ca rest al corpului eteric al acestuia, în atmosfera spirituală a Pământului. Acest „rest“ a acţionat ca inspiraţie asupra celor doisprezece şi a discipolilor lor ulteriori în aşa fel, încât din sânul lor a izvorât curentul ocult al rosacrucienilor. Dar acel corp eteric a continuat să acţioneze şi să se contopească cu corpul eteric al celui de al treisprezecelea, atunci când acesta s-a reincarnat.

Deja în secolul al XIV-lea, individualitatea celui de al treisprezecelea a avut o nouă reincarnare, aproximativ la jumătatea secolului. În această incarnare el a trăit mai mult de o sută de ani. A fost crescut într-un mod similar, într-un cerc de discipoli şi urmaşi ai celor doisprezece, dar de data aceasta nu atât de izolat de lume ca în incarnarea anterioară. Când a atins vârsta de douăzeci şi opt de ani şi-a propus un uimitor proiect, un ideal, şi anume să întreprindă o călătorie şi să părăsească Europa. Mai întâi s-a îndreptat spre Damasc şi a retrăit acolo, încă o dată, evenimentul pe care Pavel îl trăise cândva pe drumul Damascului. Acest eveniment trebuie privit ca fruct al unui germen ce provenea din incarnarea precedentă. Toate forţele miraculosului corp eteric al acestei individualităţi a secolului al XIII-lea rămăsese absolut intact şi nimic nu se pierduse în eterul cosmic, universal. Era un corp persistent, care a rămas de atunci intact în sferele eterice. Acelaşi corp eteric fin spiritualizat a străluminat şi iradiat din lumile spirituale noua individualitate care se reincarnase în secolul al XIV-lea. De aceea, a fost îndrumat să trăiască din nou evenimentul de pe drumul Damascului. Aceasta este individualitatea lui Christian Rosenkreutz. El a fost cel de al treisprezecelea în cercul celor doisprezece. El a fost numit aşa cu începere de la această incarnare. Din punct de vedere esoteric, în sens ocult, el era deja Christian Rosenkreutz din incarnarea pe care o avusese în secolul al XIII-lea, însă exoteric el a primit acest nume abia în secolul al XIV-lea. Discipolii acestui al treisprezecelea sunt urmaşii celorlalţi doisprezece din secolul al XIII-lea. Ei sunt rosacrucienii.

Christian Rosenkreutz a călătorit prin toată lumea cunoscută la acea vreme. După ce primise înţelepciunea celor doisprezece, fecundată de dumnezeiasca entitate a lui Hristos, i-a fost uşor să preia în sine în decurs de şapte ani toată ştiinţa timpului său. Când apoi, după şapte ani, s-a înapoiat în Europa, şi-a luat ca discipoli pe cei mai avansaţi ucenici şi urmaşi ai celor doisprezece şi a început adevărata lucrare a rosacrucianismului.

O cercetare cu totul nouă a lumii s-a putut porni atunci datorită extraordinarei străluciri a corpului eteric atât de deosebit al lui Christian Rosenkreutz. Ceea ce a fost realizat până în zilele noastre de către rosacrucieni este o lucrare exterioară şi interioară. Lucrarea exterioară avea ca scop să fundamenteze ceea ce se află în spatele a ceea ce numim maya (iluzia) materiei. Se dorea să se studieze cu toată atenţia maya materiei. La baza întregului macrocosmos se află un macrocosmos eteric, un corp eteric, aşa cum are şi omul un corp eteric. Există o anumită tranziţie de graniţă între o substanţă fizică şi o substanţă eterică. Să ne îndreptăm atenţia asupra acestei graniţe dintre substanţa fizică şi cea eterică. Ceea ce se află între ele, între substanţa fizică şi cea eterică, nu poate fi comparat sau asemuit cu nimic din ceea ce există în natură, în lume. Nu este nici aur, nici argint, nici plumb, nici aramă. Găsim aici ceva ce nu s-ar putea asemui cu nici o altă substanţă fizică, ci este esenţa tuturor lucrurilor. Există o substanţă care se află în toate substanţele fizice, încât toate aceste substanţe pot fi considerate ca o transmutare a acelei substanţe unice. Scopul şi strădania rosacrucienilor era să poată contempla prin clarvedere această substanţă. Ei vedeau pregătirea şi realizarea unei asemenea contemplări în activitatea superioară a forţelor morale ale sufletului, care putea face vizibilă substanţa aceea. În forţele morale ale sufletului vedeau ei forţa care ducea spre această contemplare. Această substanţă a fost descoperită şi contemplată efectiv de rosacrucieni. Ei au constatat că substanţa aceasta există într-o anumită formă în lume, în macrocosmos, dar şi în fiinţele umane. În lumea exterioară, în afara omului, ei o venerau ca fiind marea haină, marea îmbrăcăminte a macrocosmosului. În om, o vedeau apărând când avea loc o interacţiune armonioasă între gândire şi voinţă. Rosacrucienii percepeau forţele voinţei nu numai în om, ci şi în macrocosmos, de pildă, în tunet şi în fulger. Ei vedeau astfel şi forţele gândirii, pe de o parte în om, pe de altă parte în afară, în lume, în curcubeu sau în culorile aurorei. Forţa de a realiza în sufletul propriu o astfel de armonie, între voinţă şi gândire, rosacrucienii o căutau în iradierea acelui corp eteric al celui de al treisprezecelea, al lui Christian Rosenkreutz.

S-a hotărât atunci că toate descoperirile pe care le făceau trebuia să rămână timp de o sută de ani secrete ale rosacrucienilor şi abia atunci, după o sută de ani, aceste revelaţii rosacruciene să fie transmise lumii. Abia după ce s-ar fi lucrat asupra lor timp de o sută de ani s-ar fi putut vorbi despre ele într-un mod corespunzător. Astfel, din secolul al XVII-lea până în secolul al XVIII-lea s-a pregătit ceea ce s-a tipărit în anul 1785 sub titlul Figurile secrete ale rosacrucienilor.

Este de asemenea foarte important să ştim că în fiecare secol inspiraţia rosacruciană este dată în aşa fel, încât niciodată purtătorul acestei inspiraţii nu este exoteric denumit. Numai cei mai înalţi iniţiaţi îl cunoşteau. Astăzi, de exemplu, nu se poate vorbi în mod exoteric decât despre întâmplări care au avut loc cu o sută de ani în urmă, căci acesta este intervalul care trebuie să treacă înainte de a se putea vorbi în public. Tentaţia este prea mare pentru oameni de a-şi manifesta o devoţiune fanatică faţă de o asemenea autoritate legată de o persoană – lucrul cel mai rău posibil. Acest risc este prea mare. Discreţia impusă este nu numai o necesitate faţă de ispitele ambiţiei şi ale orgoliului, de care poate ne-am mai putea apăra, ci înainte de toate o armă împotriva atacurilor oculte pe plan astral, care nu ar înceta să fie îndreptate împotriva unei asemenea individualităţi. De aceea se impune această condiţie de a avea voie să se vorbească abia după o sută de ani despre un asemenea fapt.

Ca o consecinţă a activităţii rosacrucienilor, corpul eteric al lui Christian Rosenkreutz a devenit din ce în ce mai puternic de la un secol la altul. Acest corp eteric a acţionat nu numai prin Christian Rosenkreutz, ci şi prin toţi cei care au devenit discipolii săi. Începând din secolul al XIV-lea Christian Rosenkreutz s-a reincarnat fără încetare. Tot ceea ce în prezent este propovăduit ca teosofie, este întărit prin corpul eteric al lui Christian Rosenkreutz, iar toţi aceia care propovăduiesc teosofia sunt puşi în umbră de acest corp eteric, care poate acţiona asupra lor atât când Christian Rosenkreutz este incarnat pe plan fizic, cât şi atunci când nu este incarnat.

Contele de Saint-Germain a fost incarnarea esoterică a lui Christian Rosenkreutz în secolul al XVIII-lea, dar numele acesta a fost atribuit şi altor persoane, astfel că nu tot ce s-a spus în lumea exterioară despre contele de Saint-Germain se referă şi la adevăratul Christian Rosenkreutz. Astăzi, Christian Rosenkreutz este din nou incarnat. Din radiaţiile corpului său eteric porneşte inspiraţia pentru lucrarea doamnei H. P. Blavatsky Isis dezvăluită. De asemenea, influenţei lui Christian Rosenkreutz i se datorează şi acţiunea invizibilă asupra lui Lessing, care i-a inspirat acestuia lucrarea Educaţia neamului omenesc (1780). Ca urmare a fluxului crescând al materialismului, inspiraţia în sensul rosacrucienilor a devenit din ce în ce mai dificilă. În secolul al XIX-lea, a avut loc acapararea gândirii de către materialism, ceea ce a făcut ca multe lucruri să nu mai poată fi redate decât foarte trunchiat. În anul 1851, Widenmann [24] a rezolvat problema nemuririi sufletului bazat pe ideea reincarnării. Lucrarea sa a fost premiată. Deja înainte de 1850, şi Drossbach scrie despre reincarnare din punctul de vedere psihologic.

Astfel, şi în secolul al XIX-lea radiatiile corpului eteric al lui Christian Rosenkreutz au acţionat în continuare. O revigorare a vieţii teosofice a putut să survină datorită faptului că epoca pe care o numim mica Kali-Yuga a luat sfârsit în 1899*. Datorită acestui fapt şi accesul la lumea spirituală este, în prezent, mai uşor şi o activitate spirituală este posibilă într-o măsură mult mai mare. Devotamentul faţă de corpul eteric devenit atât de puternic al lui Christian Rosenkreutz va putea facilita din nou accesul oamenilor la clarvedere, trezind totodată forţe spirituale superioare. Dar aceasta nu va fi cu putinţă decât pentru acei oameni care vor urma în mod corect direcţia dată de Christian Rosenkreutz. Până acum, pentru aceasta pregătirea rosacruciană esoterică era necesară, dar secolul al XX-lea are misiunea să facă să crească atât de mult acest corp eteric încât să poată acţiona şi în plan exoteric. Cei care vor fi cuprinşi de acesta vor deveni capabili să trăiască evenimentul pe care Pavel l-a trăit pe drumul Damascului. Până acum corpul eteric a acţionat numai în cadrul şcolilor rosacruciene; începând din secolul al XX-lea vor exista tot mai mulţi oameni cărora le va fi cu putinţă să trăiască apariţia lui Hristos în corpul eteric. Activitatea rosacrucienilor este cea care face posibilă apariţia eterică a lui Hristos. Numărul acelora care vor fi apţi să vadă aceasta va deveni tot mai mare. Această apariţie trebuie să o atribuim marelui eveniment al lucrării efectuate de cei doisprezece împreună cu al treisprezecelea în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea.

* Yuga, în sanscrită „vârstă“ sau „perioadă“, reprezintă cicluri alternative ale evoluţiei. În traditia hindusă, omenirea trece prin patru „vârste“: 1) Krita-Yuga (vârsta de aur), Treta-Yuga (vârsta de argint), Dvapara-Yuga (vârsta de aramă) şi Kali-Yuga (vârsta de fier sau neagră). Aceasta din urmă ar dura 432 000 de ani, din care primii 5 000 s-au terminat în 1899. (Nota trad.)

Dacă puteţi deveni o unealtă a lui Christian Rosenkreutz, să fiţi convinşi că cea mai mică acţiune sufletească a voastră se va înscrie în eternitate.

Mâine vom vorbi despre opera lui Christian Rosenkreutz. O dorinţă nedefinită către ştiinţa spirituală străbate astăzi omenirea. Şi putem fi siguri că pretutindeni unde discipolii rosacrucieni desfăşoară o muncă sârguincioasă, serioasă şi conştiincioasă, se creează valori pentru eternitate. Orice acţiune spirituală, fie ea cât de mică, ne înalţă. Este necesar să avem deplină înţelegere şi veneraţie pentru lucrurile sfinte.