Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DE LA IISUS LA CHRISTOS

GA 131

CONFERINŢA a III-a

Ceea ce urmează să ne preocupe acum este raportul care există între conştienţa religioasă şi acea ştiinţă, acea cunoaştere pe care omul o poate dobândi din lumile superioare, în general, şi – lucru care are legătură cu tema noastră – în special cu acea cunoaştere despre relaţia lui Christos Iisus cu aceste lumi superioare, care se poate obţine cu ajutorul forţelor clarvăzătoare superioare. Căci dumneavoastră vă este clar, desigur, că până acum evoluţia creştinismului a fost de aşa natură încât pentru cei mai mulţi oameni n-a fost posibil ca ei să ajungă la tainele faptului christic prin propria lor cunoaştere clavăzătoare. Cu alte cuvinte, trebuie să recunoaştem: creştinismul a pătruns în foarte multe inimi, el a fost înțeles într-o anumită măsură de nenumărate suflete, fără ca aceste inimi şi suflete să fi fost în stare să-şi înalţe privirea către lumile superioare, pentru ca din cunoaşterea acestor lumi să ajungă la contemplarea clarvăzătoare a ceea ce s-a petrecut pentru evoluţia omenirii prin Misteriul de pe Golgota şi tot ceea ce se leagă de el. Trebuie de aceea să facem o deosebire foarte clară între aplecarea religiilor către Christos şi aplecarea spre cunoaşterea lui Christos a cuiva care încă nu ştie nimic despre cercetarea suprasensibilă şi care poate fi ştiut fie direct prin conştienţa clarvăzătoare, fie dacă, dintr-un motiv oarecare, tainele creştinismului îi sunt împărtăşite de către nişte cerecetători clarvăzători.

Acum, desigur, cu toţii veţi fi de acord că în cursul secolelor care au trecut după Misteriul de pe Golgota au existat totdeauna oameni, la toate nivelurile de cultură spirituală, care şi-au mărturisit în adâncul vieţii lor lăuntrice adeziunea faţă de misterele creştine. Acest fapt trebuie să vi se pară, în fond, cu totul firesc, dacă aţi reţinut cele ce s-au spus chiar de curând în unele conferințe ale mele [Nota 29]; căci într-adevăr, abia în secolul al XX-lea – acest lucru a fost spus de foarte multe ori – va avea loc, într-un anumit fel, o repetare a Evenimentului christic, din acest moment facultăţile generale de cunoaştere ale oamenilor începând să ia un curs ascendent, permițând tot mai multor oameni să ajungă, în viitoarele trei milenii, la contemplarea directă a lui Christos Iisus, chiar fără o pregătire deosebită pentru clarvedere. Ceea ce nu era cazul până în prezent. Până acum nu au existat, să zicem aşa, decât două sau – poate vom reuşi să arătăm chiar astăzi – trei surse de cunoaştere a misterelor creştine pentru acei oameni ce nu au ajuns pe cale naturală la viziuni suprasensibile.

Prima sursă au fost Evangheliile şi tot ceea ce ne spun Evangheliile sau tradiţia legată de acestea. Cealaltă sursă decurgea din faptul că întotdeauna au existat oameni clarvăzători care şi-au putut adânci privirea în lumile superioare şi care, din propria cunoaştere, au putut transpune în cuvinte faptele Evenimentului christic, şi acestora li s-au alăturat oameni, la o Evanghelie eternă ce, să zicem aşa, putea fi comunicată necontenit lumii prin oamenii clarvăzători. Acestea par să fie, iniţial, singurele două surse de cunoaştere existente în cadrul evoluţiei omenirii creştine de până acum.

Dar începând din secolul al XX-lea se mai adaugă una. Ea apare prin aceea că la tot mai mulţi oameni are loc o extindere, o intensificare a forţelor de cunoaştere, şi asta fără ajutorul meditaţiilor, a concentrărilor sau a altor exerciţii. Un număr din ce în ce mai mare de oameni ajung să poată reface – aşa cum am mai spus în repetate rânduri – prin ei înşişi experienţa lui Pavel pe drumul Damascului. Şi prin aceasta va începe o nouă epocă, despre care putem spune: Ea aduce un mod de contemplare directă a însemnătății şi a entităţii lui Christos Iisus.

Vă veţi întreba acum, desigur: Care este de fapt diferenţa dintre contemplarea lui Christos Iisus, aşa cum a fost ea totdeauna posibilă pentru conştienţa clarvăzătoare ca urmare a unei evoluţii esoterice, şi cea pe care, fără a urma această evoluţie esoterică, o vor avea oamenii în cursul următoarelor trei milenii, începând cu secolul al XX-lea?

Există aici, fără îndoială, o diferenţă considerabilă. Şi ar fi fals să crezi că ceea ce vede azi clarvăzătorul în lumile superioare despre Evenimentul christic datorită dezvoltării sale clavăzătoare şi ceea ce au văzut clarvăzătorii după Misteriul de pe Golgota privitor la acest eveniment ar fi exact acelaşi lucru cu ceea ce va deveni vizibil pentru un număr tot mai mare de oameni. Sunt două lucruri cu totul diferite. Şi pentru a înțelege în ce constă diferenţa între acestea trebuie să interogăm mai întâi cercetarea clarvăzătoare în legătură cu motivul care face ca, începând din secolul al XX-lea, Christos Iisus să pătrundă tot mai mult în conştienţa obişnuită a oamenilor. – Motivul apare în cele ce urmează.

După cum la începutul erei noastre, pe plan fizic, în Palestina a avut loc un eveniment în care Christos a jucat rolul esenţial, un eveniment care are importanţă pentru întreaga omenire, tot astfel în cursul secolului al XX-lea, către sfârşitul secolului, va avea loc un eveniment important; desigur, acesta nu se va desfăşura în lumea fizică, ci în lumile superioare, şi anume în acea lume pe care noi o numim pentru început lumea etericului. Şi acest eveniment va avea aceeaşi importanţă fundamentală pentru evoluţia omenirii ca şi Evenimentul din Palestina de la îneputul erei noastre. Aşa cum noi trebuie să spunem că pentru Christos însuşi drama Golgotei a însemnat moartea unui Dumnezeu şi victoria unui Dumnezeu asupra morţii – în ce mod trebuie înțeleasă aceasta urmează să mai discutăm; faptul nu s-a mai întâmplat niciodată până atunci şi nici nu se va mai întâmpla după aceea –, tot astfel în viitor va avea loc un eveniment de o profundă importanţă, numai că el nu se va împlini pe planul fizic, ci în lumea eterică. Şi prin faptul că se împlineşte acest eveniment, că Christos însuşi va lua parte la acest eveniment, se creează posibilitatea ca oamenii să învețe să-l vadă, să-L contemple pe Christos.

Dar despre ce eveniment este vorba?

Este vorba de faptul că în secolul al XX-lea o anumită funcție din Univers ce priveşte evoluția umană este preluată de Christos – şi aceasta într-un mod mult mai radical decât a fost cazul până în prezent. Cercetarea ocultă, cercetarea clavăzătoare ne învață că, într-adevăr, în zilele noastre se petrece un lucru important, şi anume acela că Christos devine Stăpânul karmei pentru evoluția omenirii. Şi acesta este începutul a ceea ce găsim exprimat şi în Evanghelii: El va reveni pentru a separa, sau pentru a provoca starea de criză pentru cei vii şi pentru cei morți. – Numai că, în sensul cercetării oculte, acest eveniment nu trebuie înțeles ca şi când ar fi un eveniment unic, ce trebuie să aibă loc pe planul fizic, ci că el se leagă de întreaga evoluție viitoare a omenirii. Şi în timp ce creştinismul şi evolulia creştină de până în prezent au însemnat un fel de pregătire, acum intervine un fapt nou şi important: Christos devine Stăpânul karmei; Lui îi revine în viitor sarcina de a stabili bilanțul nostru karmic, de a hotărî raportul dintre activul şi pasivul vieții noastre.

Tot ceea ce se spune acum este în general cunoscut de ocultismul occidental de multe secole şi niciun ocultist care ştie despre ce este vorba nu va nega aceste lucruri. Dar, în special în ultima vreme, acestea au fost atent revizuite prin toate metodele cercetării oculte. Să încercăm să ne facem o idee mai precisă despre cele spuse acum.

Dacă vă adresați celor care cunosc ceva lucruri adevărate despre aceste probleme, cu toții vă vor confirma un fapt, care însă pentru a fi rostit, să spunem aşa, cerea mai întâi momentul actual al dezvoltării antroposofice; căci tot ceea ce poate face sufletul nostru apt să primească un atare fapt trebuie mai întâi să fie adunat la un loc. Cu toate acestea, dacă vreți să cercetați, puteți găsi şi în literatura ocultă expresii referitoare la aceasta. Dar eu nu voi face niciun fel de referire la literatură ci voi analiza numai faptele corespunzătoare.

În expunerea anumitor probleme, chiar şi a celor ridicate de mine, a trebuit să se descrie lumea de fapte ce intră în discuție atunci când omul trece prin poarta morții. Există un număr mare de oameni, în special cei care au trecut prin etapele de dezvoltare ale civilizației occidentale, care, în momentul următor desprinderii corpului eteric, la moarte, viețuiesc un fapt foarte precis – aceste lucruri nu sunt însă identice pentru toți. Noi ştim că trecerea omului prin poarta morții coincide cu părăsirea de către el a corpului fizic. Atunci omul mai rămâne un scurt timp legat de corpul său eteric; apoi, puțin câte puțin, corpul său astral şi Eul se desprind la rândul lor de corpul eteric. Noi ştim că el ia cu sine un extract din corpul eteric; mai ştim şi că corpul eteric urmează în principal alte căi, în general el fiind încredintat ansamblului Cosmosului. Fie că el se dizolvă complet, ceea ce însă nu se întâmplă decât în anumite situații de imperfecțiune, fie că el continuă să subziste sub o formă închegată de forțe active. – După ce şi-a lepădat acest corp eteric, omul intră în regiunea Kamaloka, în perioada de purificare din lumea sufletească. Dar înainte de a intra în această perioadă de purificare din lumea sufletească se face o experiență cu totul specială, despre care, aşa cum s-a spus, nu s-a vorbit până acum, fiindcă faptul trebuia întâi să se coacă. Dar acum aceste lucruri pot fi pe deplin receptate de către cei care pot judeca în mod real ceea ce vrem noi să analizărn aici. Omul viețuieşte aici întâlnirea cu o entitate bine definită, care îi prezintă bilanțul său karmic. Această individualitate, situată acolo ca un fel de contabil al forțelor karmice, era pentru un mare număr de oameni figura lui Moise. De unde şi formula utilizată în Evul Mediu, care provine de la rosi¬crucieni: În momentul mortii Moise îi prezintă omului registrul păcatelor sale [Nota 30] – nu este o exprimare foarte exactă, dar asta nu are acum importanță – şi îi arată totodată Legea aspră, pentru ca el să recunoască în ce măsură s-a îndepărtat de la această Lege strictă după care ar fi trebuit să se conducă.

În epoca noastră această funcție trece – faptul are o importanță deosebită – de la Moise la Christos Iisus, în viitor omul având a-L întâlni din ce în ce mai mult pe Christos Iisus ca judecător la său, ca judecătorul său karmic. Iată evenimentul suprasensibil. Aşa cum pe plan fizic, la începutul erei noastre, s-a petrecut Evenimentul din Palestina, în epoca noastră, în lumea imediat superioară nouă, are loc această preluare a funcției de judecător karmic de către Christos Iisus. Acest lucru are drept consecință în lumea fizică faptul că omul va dezvolta tot mai mult în viitor sentimentul că, prin tot ceea ce face, el inițiază ceva pentru care trebuie să dea socoteală lui Christos. Şi acest sentiment, care apare de aici înainte cu totul natural în cursul evoluției omenirii, se va metamorfoza, astfel încât sufletul se umple cu o lumină, care treptat începe să iradieze din omul însuşi, iar aceasta va ilumina entitatea lui Christos în lumea eterică. Cu cât acest sentiment, care va avea o importanță mult mai mare decât conştiința abstractă, se va dezvolta mai mult, cu atât făptura eterică a lui Christos va deveni mai vizibilă în secolele viitoare. Vom trata acest subiect într-un mod şi mai precis în zilele care urmează şi vom vedea atunci că aici avem un eveniment cu totul nou, care se va răsfrânge asupra evoluției christice a omenirii.

Să vedem însă mai întâi cum a decurs evoluția christică pe planul fizic pentru conştiența neclarvăzătoare şi să ne întrebăm: Nu există oare şi o a treia cale, în afara celor două caracterizate deja?

Într-adevăr, de-a lungul evoluției creştine a existat întotdeauna această a treia cale şi ea trebuia să existe. Căci evoluția omenirii nu s-a ghidat niciodată după părerile oamenilor, ci după faptele obiective. De-a lungul secolelor au existat o mulțime de păreri cu privire la Christos, fără de care conciliile, adunările ecleziastice şi teologii nu ar mai fi avut de ce să poarte atâtea discuții în contradictoriu, iar în epoca noastră, putem spune, există tot atâtea concepții despre Christos câti oameni sunt. Dar realitățile nu țin seama de concepțiile oamenilor, ci de forțele reale existente în cursul evoluției omenirii. Aceste realități ar putea fi recunoscute de un număr mult mai mare de oameni, de pildă, chiar prin simpla analiză a conținuturilor Evangheliilor, dacă ar avea răbdare, dacă nu ar fi atât de pripiți şi părtinitori în analizarea obiectivă a faptelor. Cei mai mulți oameni au fost înclinați să-şi facă o imagine despre Christos nu după realitate, ci după preferințele lor, după felul în care ei şi-L reprezintă ca ideal. Şi într-o anumită măsură trebuie să recunoaştem că acelaşi lucru îl fac astăzi şi teosofii de toate nuanțele. Dacă, de exemplu, în cadrul literaturii teosofice a devenit foarte popular obieceiul de a se vorbi de individualități omeneşti superior evoluate [Nota 31], care au câştigat un anumit avans în evoluție, acesta este un adevăr pe care niciun om care gândeşte concret nu-l poate contesta. Noțiunea de Maestru, de individualitate superioară, noliunea de Inițiat chiar, trebuie să fie admise de o gândire concretă. Ca să le respingi ar trebui să nu admiți noțiunea de evoluție. Dacă însă privim acum noțiunea de Maestru sau de Inițiat trebuie să spunem: Această individualitate este una care a trecut prin numerose încarnări, căre prin exerciţii, printr-o viață plină de cucernicie, a dobândit ceva diferit față de ceilalți oameni, ea devansând restul omenirii şi însuşindu-şi forțele pe care ceilalți oameni nu şi le vor însuşi decât în viitor. Este acum cu totul firesc ca cel care şi-a dobândit această concepție despre astfel de individualități din cunoaşterea teosofică să încerce un sentiment de profundă venerație față de individualitățile Maeştrilor, ale Inițiaților etc. Şi dacă de la această noțiune urcăm şi mai sus, către o viață atât de sublimă, cum ni se pare a fi cea a lui Buddha, încât, în spiritul cunoaşterii teosofice, mărturisim: Buddha [Nota 32] trebuie privit ca unul dintre cei mai mari Inițiați – atunci în cugetul, în rațiunea şi sentimentele noastre putem dobândi o relație sufletească, un raport față de această individualitate.

Când însă acum, pe solul unei astfel de cunoaşteri şi simțiri teosofice, teosoful se apropie de chipul lui Christos Iisus, în el se naşte ca de la sine înțeles nevoia – nu putem tăgădui că într-un anumit sens este chiar normal ca această nevoie să se nască – de a lega pe Christos Iisus al său de aceeaşi noțiune ideală pe care şi-a făcut-o despre un Maestru, despre un Inițiat, poate chiar despre Buddha. Şi poate el va fi tentat să afirme: Şi Iisus din Nazaret trebuie privit în acelaşi fel ca un mare Inițiat! Această părere preconcepută ar răsturna cunoaşterea adevăraţei entități christice cu capul în jos. Ea n-ar fi decât o idee preconcepută, chiar dacă una perfect plauzibilă. Căci cum ar putea cineva, care şi-a dobândit raportul cel mai profund, cel mai intim cu Christos, să nu-l aşeze pe purtătorul Ființei christice pe aceeaşi linie cu un Maestru, cu un Inițiat, cu Buddha, de pildă? Cum să nu facă aşa ceva? Acest lucru ni se pare cu totul firesc. Unui astfel de om a nu face aceasta i s-ar părea poate o desconsiderare a lui Iisus din Nazaret. – Prin aceasta suntem şi tentați să nu ne ghidăm după realități cel puțin aşa cum transpar ele din tradiția care ni s-a transmis.

Un lucru însă ar putea fi recunoscut de către orice om din aceste fapte care ni s-au transmis, numai să vrea să pătrundă ceea ce se poate constata la o privire nepărtinitoare a documentelor şi transpare printre rânduri, în ciuda tuturor concluziilor conciliilor, în ciuda a ceea ce au scris diverşi oameni, Părinți ai Bisericii, predicatori ecleziaşti etc.: faptul că Iisus din Nazaret nu poate fi numit, de exemplu, un Inițiat. Căci oricine se poate întreba: Unde, în tradiție sau în moştenirea lăsată, apare ceva care să ne facă să aplicăm noțiunea de Inițiat, aşa cum o cunoaştem noi din învățătura teosofică, lui Iisus din Nazaret? Un lucru a fost evidențiat chiar din primele timpuri ale creştinismului, şi anume că cel care este numit Iisus din Nazaret era un om ca toți, ceilalți, un om slab ca toți ceilalți. Și cel mai aproape de sensul a ceea ce a venit în lume sunt cei care susțin vorbele: Iisus a fost un om obişnuit! Aşadar, în cele ce ni s-au lăsat moşternire, dacă le analizăm terneinic, nu există, de fapt, nimic care să ne facă să recunoaştem noțiunea de Inițiat. Iar dacă dumneavoastră vă amintiți ceea ce s-a spus în conferințele trecute despre evoluția unuia dintre copiii Iisus [Nota 33], în care a trăit Zarathustra până la doisprezece ani, şi despre evoluția celuilalt copil Iisus, în care Zarathustra a trăit ulterior până la treizeci de ani, vă veți spune: Aici avem de-a face cu un om deosebit, cu un om la ființa căruia întreaga istorie, întreaga evoluție a lumii a făcut, într-un fel, cele mai mari pregătiri, fie şi numai pentru că ea a creat două corpuri omeneşti, făcând ca unul să fie locuit până la doisprezece ani, celălalt de la doisprezece la treizeci de ani, de individualitatea lui Zarathustra. Dar tot aşa ne vom spune: Prin aceea că aceste două. făpturi Iisus erau individualități atât de marcante, înseamnă că şi Iisus din Nazaret ocupă un rang înalt, dar el nu a avansat pe aceeaşi cale pe care o urmează o individualitate-inițiat, care păşeşte continuu de la o încarnare la alta.

Făcând totuşi abstracție de faptul că în al treizecilea an individualitatea christică pătrunde în corpul lui Iisus din Nazaret, trebuie spus că însuşi Iisus din Nazaret părăseşte acest corp, şi din momentul Botezului în Iordan avem de-a face – dacă acum nu vorbim de Christos – cu un om pe care, în sensul cel mai exact al cuvântu¬lui, îl putem cataloga drept un simplu om, numai că el este purtătorul lui Christos. Dar noi trebuie să facem distincție între purtătorul lui Christos şi Christos însuşi din acest purtător. În acest corp, care este purtătorul lui Christos, nu mai locuia individualitatea omenească ce atinsese o treaptă de evoluție deosebit de înaltă, căci acest corp fusese părăsit de individualitatea lui Zarathustra. Evoluția pe care o arătase mai înainte Iisus din Nazaret, această treaptă de evoluție provenea din aceea că în el trăia individualitatea lui Zarathustra. Însă, după cum ştim, această natură omenească a fost părăsită de individualitatea lui Zarathustra. Acesta este motivul pentru care această natură omenească, imediat după luarea sa în stăpânire de către individualitatea christică, a fost asaltată de tot ceea ce emană din natura omenească, adică de Ispititor. Tot acesta este şi motivul pentru care Christos a cunoscut toate îndoielile şi grijile ce ne sunt descrise ca viețuiri avute pe Muntele Măslinilor. Cine omite faptul că entitatea christică nu a locuit într-un om care să fi atins nivelul superior al unui Inițiat, ci într-un om simplu, care nu se deosebea de ceilalți decât prin aceea că era organismul de învelişuri corporale abandonate în care trăise Zarathustra, cine nu înțelege aceasta nu poate răzbate spre o cunoaştere adevărată a Ființei lui Christos. Purtătorul lui Christos era un om obişnuit, nu un Inițiat! Abia după ce am recunoscut acest fapt ni se vor deschide unele perspective asupra întregii naturi a Evenimentului de pe Golgota şi a Evenimentelor din Palestina în general. A-l considera pe Christos Iisus un mare Inițiat ar însemna să-l punem pe acelaşi plan cu alte naturi de Inițiali. Noi nu facem asta. Ar putea exista unii oameni care să spună că noi nu facem asta pentru că, din nu ştiu de prejudecată, vrem să-l punem pe Christos Iisus deasupra tuturor celorlalți Inițiați, să-l considerăm cel mai înalt dintre Inițiați. Cei care raționează astfel nu ştiu ceea ce trebuie să vestim în epoca noastră ca rezultate ale cercetării oculte.

Nu este deloc vorba de a micşora cu ceva meritele celorlalți Inițiați. În cadrul concepției despre lume orientată după cercetările oculte ale prezentului, căreia noi îi aparținem, se ştie, la fel de bine cum o ştiu şi ceilalți, de existența unei alte importante individualități, contemporană cu Christos Iisus, despre care noi spunem că era un adevărat Inițiat. Este chiar dificil, dacă nu pătrundem mai în detaliu faptele, să diferențiem intim această ființă omenească de Christos Iisus, căci acest contemporan i se aseamănă într-adevăr foarte mult. Când aflăm, de pildă, că acest contemporan al lui Christos Iisus este anunțat înainte de naşterea sa printr-o apariție cerească, faptul ne aduce aminte de vestirea lui Iisus din Evanghelii. Când auzim că acest contemporan nu ar trebui considerat ca provenind dintr-o sămânță omenească, ci ca fiind un fiu al zeilor, acest fapt ne aduce aminte de îneputul Evangheliei după Matei şi al Evangheliei după Luca. Când ni se spune apoi că naşterea sa o ia prin surprindere şi o tulbură pe mama sa, acest lucru ne aminteşte de naşterea lui Iisus din Nazaret şi de evenimentele din Bethlehem, aşa cum sunt povestite ele în Evanghelii. Când aflăm apoi că această individualitate, crescând, îi surprinde pe cei din jur prin răspunsurile pline de înțelepciune pe care le dă preoților, acest lucru ne aduce aminte de scena cu Iisus de doisprezece ani, în templu. Şi când, în sfârşit ni se mai spune că această individualitate a mers la Roma, că a întâlnit acolo convoiul funebru al unei tinere fete, că acest convoi a fost oprit şi că această individualitate a înviat pe cea moartă, aceasta ne aminteşte şi de o înviere din morți povestită de Evanghelia după Luca. Şi dacă este vorba de miracole, se povestesc nenumărate miracole ale acestei individualități contemporană cu Christos Iisus. Da, ea se aseamănă într-atât cu Christos Iisus încât despre ea se poveşteşte că după moarte s-a arătat oamenilor aşa cum s-a arătat Christos Iisus după moarte discipolilor Săi. Şi atunci când, dinspre partea creştină, se prezintă tot felul de argumente, fie pentru a desconsidera acest personaj, fie chiar pentru a-i nega realitatea istorică, acestea nu sunt cu nimic mai prejos decât cele care se invocă împotriva istoricității lui Christos Iisus însuşi. Această individualitate este cea a lui Apollonius din Tyana [Nota 34], şi despre el noi vorbim ca despre un adevărat mare Inițiat, care a fost contemporanul lui Christos Iisus.

Dacă ne întrebăm acum care este diferența între a-l viețui pe Christos Iisus şi a-l viețui pe Apollonius din Tyana, trebuie să înțelegem mai întâi despre ce este vorba când îl viețuim pe Apollonius.

Apollonius din Tyana este o personalitate care a trecut prin multe Încarnări, care şi-a cucerit forțe înalte şi care a atins oarecum un punct culminant în încarnarea situată la începutul erei noastre. Această individualitate, pe care noi o urmărim de-a lungul multor încarnări precedente, se află, atunci când se manifestă în corpul lui Apollonius din Tyana, aici, pe scena ei pământească. Cu ea avem de-a face. Şi pentru că noi ştim că o individualitate omenească participă la construirea corpului omenesc, că aceasta nu este pur şi simplu o chestiune duală, ci că individualitatea omenească însăşi îşi elaborează forma în care există acest corp, trebuie să spunem: Corpul acestei individualități a fost adus până la o anumită formă în sensul acestei individualități. Nu acelaşi lucru îl putem spune în ceea ce-l priveşte pe Christos Iisus. Christos a intrat în corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral al lui Iisus din Nazaret când avea treizeci de ani, nu a lucrat deci din copilărie la construirea acestui corp. În cazul individualității lui Christos avem de-a face cu un cu totul alt raport față de corp decât avea Apollonius cu corpul său. Dacă ne îndreptăm în Spirit privirea spre individualitatea lui Apollonius din Tyana, ne spunem: Există o problemă a acestei individualități, şi această problemă se desfăşoară ca viață a lui Apollonius din Tyana. Şi dacă vrem să ne reprezentăm grafic, printr-un desen exterior, cursul unei astfel de vieți, acest lucru îl putem face în modul următor:

desen

Linia orizontală indică individualitatea continuă; apoi în a avem o primă încarnare, după ea, în b, o viaţă între moarte şi o nouă naştere, apoi, în c, o a doua încarnare, după ea, în d, încă o viaţă între moarte şi o nouă naştere, apoi o a treia încarnare şi aşa mai departe. Ceea ce trece aici prin toate aceste încarnări, individualitatea omenească, este oarecum ca un fir de viaţă umană existent în afara învelişurilor existenţiale, în afara învelişurilor corpului astral, a corpului eteric şi a corpului fizic – dar şi între moarte şi o nouă naştere este în afara a ceeea ce mai subzistă din corpul eteric şi corpul astral, prin acesta firul vieţii fiind totodată mereu izolat de ceea ce este Cosmosul exterior.

Dacă vrem să caracterizăm esenţa vieţii lui Christos, va trebui să o facem într-un alt mod.

Aici trebuie să spunem: Această viaţă a lui Christos, dacă avem în vedere încarnările precedente ale lui Iisus din Nazaret, se desfăşoară oarecum în acelaşi mod. Când însă trasăm firul vieţii trebuie să ne spunem: În al treizecilea an al vieţii lui Iisus din Nazaret individualitatea părăseşte acest corp, astfel încât începând din acest moment nu mai avem decât învelişul alcătuit din corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Forțele pe care le dezvoltă individualitatea nu se află în învelişurile exterioare, ci în firul vieţii Eului, care trece. din încarnare în încarnare. Aşadar, forţele care au aparținut unei individualităţi zarathustriene şi care au slujit spre pregătire în corpul lui Iisus din Nazaret pleacă odată cu individualitatea lui Zarathustra. De aceea vom spune: Ceea ce există acum drept înveliş este o organizare omenească normală, nu este însă o organizare umană care – în măsura în care priveşte individualitatea – să poată fi numită o organizare specifică Inițiatului, ci ea este om simplu, slab. Și acum intervine evenimentul obiectiv: în timp ce în mod obişnuit firul vieţii continuă, precum în a şi în c, aici, în e, el deviază; în schimb, entitatea christică pătrunde în organizarea triplă prin Botezul lui Ioan Botezătorul în Iordan.

desen

Această entitate christică trăieşte de aici încolo, de la Botezul în Iordan şi până în al treizeci şi treilea an, până la Evenimentul de pe Golgota, ca entitate christică, aşa cum am explicat ,adesea. A cui problemă este deci viaţa lui Christos Iisus de la treizeci de ani până la treizeci şi trei de ani? Nu este o problemă a individualității care a trecut din încarnare în încarnare, ci este o problemă a acelei individualităţi care, venind din Cosmos, a intrat în corpul lui Iisus din Nazaret; este problema unei individualităţi, a unei fiinţe ce vine din adâncul Universului, ce nu a mai fost niciodată până atunci unită cu Pământul şi care acum s-a unit cu un corp omenesc. În acest sens, evenimentele care se petrec între anii treizeci şi treizeci şi trei ai vieţii lui Christos Iisus, adică între Botezul în Iordan şi Misteriul. de pe Golgota, nu sunt evenimentele unui om; ci sunt evenimentele Dumnezeului Christos. De aceea, ceea ce se întâmplă aici nu este de ordin pământesc, ci de ordin cosmic, fiindcă toate acestea nu au, avut de-a face cu un om. Semnul că ele nu au avut nimic de-a face cu un om este, că cel care a locuit în corpul lui Iisus până la al treizecilea an al său a părăsit acest corp.

Ceea ce se întâmplă are o anumită legătură cu evenimentele care s-au petrecut înainte ca măcar un fir de viată omenească, precum cea a noastră, să fi pătruns într-o organizare fizică omenească. Trebuie să ne întoarcem în timpurile vechii Lemurii, în care pentru prima dată individualități omeneşti au coborât din înălțimile divine pentru a se incarna în corpuri pământeşti, să urcăm până la acel eveniment indicat de Vechiul Testament drept Ispitirea prin şarpe. Acest eveniment este de un gen cu totul remarcabil. De urmările lui au suferit toți oamenii, pe măsură ce s-au încorporat. Căci dacă acest eveniment nu ar fi avut loc, întreaga evoluție pe Pământ ar fi fost alta, iar oamenii ar fi trecut din încarnare în încarnare într-o stare mult mai desăvârşită. Prin aceasta însă ei au fost înglodați mai adânc în materie, fapt care, alegoric vorbind, este numit Căderea în păcat. Dar abia această cădere este ceea ce l-a trezit pe om la individualitatea sa actuală; aşa încât omul, ca individualitate ce trece din încarnare în încarnare, nu este răspunzător de păcatul originar. Ştim însă că spiritele luciferice sunt responsabile de păcatul originar. De aceea noi trebuie să spunem: Înainte ca omul să devină om în sens pământesc a avut loc un eveniment divin, un eveniment suprasensibil, prin care omului i-a fost impusă o împletire tot mai strânsă cu materia. Este adevărat că prin acest eveniment omul a ajuns la forţa iubirii şi la libertate, dar prin aceasta i-a fost impus ceva ce el nu şi-ar fi putut impune prin propria sa forță. Această împotmolire în materie nu a fost o faptă omenească, ci un act divin, care a avut loc înainte ca oamenii să fi putut participa la elaborarea destinului lor. A fost o înțelegere încheiată între puterile superioare ale evoluției continue şi forțele luciferice. Asupra acestor evenimente vom reveni mai în detaliu, însă, cu permisiunea dumneavoastră, vom înfățişa doar esenţialul.

Ceea ce s-a petrecut atunci avea nevoie de o compensare. Căderea în păcat, acest fapt preomenesc petrecut în om, a avut nevoie de o compensare, care, de asemenea, nu a fost o problemă a omului, ci o chestiune a zeilor. Vom vedea că această chestiune a trebuit să se petreacă atât de jos sub planul material pe cât de sus deasupra acestui plan s-a petrecut celălalt aspect, înainte ca omul să se fi împotmolit în materie. Dumnezeu a trebuit să se cufunde tot atât de adânc în materie pe cât El le-a permis oamenilor să se adâncească în ea.

Dacă lăsati aceste fapte să actioneze asupra dumneavoastră cu întreaga lor gravitate, veţi înțelege că această încarnare a lui Christos în Iisus din Nazaret a fost o problemă care Îl privea pe Christos însuşi. Dar care a fost atunci rolul omului? Inițial de a privi ca spectator cum Dumnezeu compensează fapta Căderii în păcat printr-o altă faptă în sens opus. Această faptă n-ar fi fost posibilă, fiind încarnat într-o personalitate de Inițiat; căci o personalitate de Ințiat s-a eliberat prin efort propriu de efectele căderii în materie. Această acțiune a fost posibilă doar într-o personalitate cu adevărat şi total umană, care, ca om, nu ar fi depăşit cu nimic pe ceilalți oameni. Ea i-a depăşit doar înainte să fi împlinit treizeci de ani, nu şi după aceea. Aşadar, prin ceea ce s-a întâmplat atunci evoluția omenirii a fost făcută părtaşă, ca la începutul evoluției omenirii, în epoca lemuriană, la un eveniment de ordin divin. Iar oamenii au fost făcuți părtaşi la o problemă a zeilor, au putut-o privi, pentru că zeii trebuiau să ia în ajutor lumea fizică pentru a-şi putea regla această problemă între ei. De aceea este mult mai bine să spunem: Christos a adus zeilor răscumpărarea, pe care El nu o putea aduce decât într-un trup fizic omenesc – este cea mai bună formulă care poate fi utilizată. În ceea ce îl priveşte pe om, el a rămas să fie spectator la o problemă ce îi priveşte pe zei.

Prin aceasta natura umană a suferit unele modificări. Acest lucru oamenii l-au resimtit pur şi simplu în cursul evoluției lor. Şi prin acesata s-a deschis cea de a treia cale, alături de celelalte două, care au fost indicate. Spirite profund creştine au vorbit adesea despre aceste trei căi. Din lista lungă a celor pe care i-am putea numi aş alege numai doi oameni, care într-un mod cu totul remarcabil au adus mărturie pentru faptul că Christos – care începând din secolul al XX-lea poate fi contemplat cu ajutorul facultătilor omeneşti superior dezvoltate – poate fi recunoscut, simțit şi viețuit prin sentimente care înainte de Evenimentul de pe Golgota n-ar fi putut exista sub aceeaşi formă.

Iată, de exemplu, un spirit care prin întreaga sa evoluţie sufletească poate fi considerat un adversar puternic al acelui curent pe care noi l-am definit drept iezuitism: Blaise Pascal [Nota 35]. El ocupă un rang foarte înalt în istoria vieţii spirituale, fiind unul care a denunţat racilele vechii Biserici, care au luat amploare, fără a cădea însă în raționalismul modern. Ca atâtea alte spirite mari, şi el a rămas în fond singur, cu gândurile lui. Dar care este fondul gândurilor sale de la începutul epocii moderne? Dacă încerci să aprofundezi ideile din operele sale, care sunt la îndemâna oricui, întrucât ele au apărut în ediţie de buzunar la Biblioteca Universală, şi îndeosebi din incitanta sa carte de Cugetări, accesibilă acum, vezi ce a presirnţit el că ar fi devenit oamenii dacă Evenimentul christic nu ar fi avut loc. În străfundul inimii sale, Pascal s-ar fi întrebat: Ce ar fi devenit omul dacă Christos n-ar fi interevenit în evoluţia omenirii? Şi el răspunde: Noi putem simţi că omul, în sufletul său, este expus la două pericole. Primul constă în faptul că omul îl recunoaşte pe Dumnezeu ca fiind identic cu propria sa entitate: cunoaşterea lui Dumnezeu în cunoaşterea. omenirii. La ce duce ea? Dacă nu-L recunoaşte decât pe Dumnezeu, ea îl poate duce, pe om la orgoliu, trufie şi înfumurare; prin asta omul distruge forţele sale cele mai bune, pentru că le împietreşte în orgoliu şi trufie. Este o cunoaştere a lui Dumnezeu care ar fi fost totdeauna posibilă, chiar dacă niciun Christos nu ar fi venit pe Pământ, chiar dacă impulsul christic nu ar fi acţionat ca un impuls în toate inimile omeneşti. Oamenii L-ar fi putut recunoaşte oricând pe Dumnezeu, dar prin conştienţa din propriul lor piept ei ar fi devenit trufaşi. Ar mai fi putut exista însă şi oameni care se închid cunoaşterii lui Dumnezeu, care nu vor să-L recunoască pe Dumnezeu. Aceştia, dimpotrivă, nu văd decât slăbiciunea, mizeria omenească, ceea ce, în mod necesar, este urmat de disperarea omenească. Acesta ar fi al doilea pericol, cel care ameninţă sufletele celor care ar refuza cunoaşterea lui Dumnezeu. După Pascal, nu există decât aceste două posibilităţi: orgoliul sau trufia şi disperarea. Atunci, în evoluţia omenirii a intervenit Evenimentul christic, prin care fiecare om a căpătat o forţă ce îi permite nu numai să presimtă existenţa lui Dumnezeu, ci şi să înțeleagă că acest Dumnezeu s-a făcut asemenea oamenilor, că a trăit printre ei. Singurul mijloc de vindecare a orgoliului este de a-ţi îndrepta sufletul către Christos, care s-a supus morţii pe cruce. El este însă şi singurul tămăduitor al oricărei disperări. Căci această umilință nu este una care te face slab, ci una care dă forţa de a invinge disperarea. În sufletul omenesc, conform lui Pascal, mijeşte ca mediator între trufie şi disperare, Vindecătorul, Mântuitorul. Acest lucru îl poate simţi orice om şi fără să fie clarvăzător. Şi asta este pregătirea pentru Christos, care începând din secolul al XX-lea va fi vizibil pentru toţi oamenii, care va învia ca vindecător al trufiei şi disperării în pieptul oricărui om, care a fost simțit şi înainte, numai că în alt fel.

Şi al doilea martor pe care aş vrea să-l amintesc, din lungul şir de oameni care simt ce poate fi propriu unui creştin, este Vladimir Soloviov [Nota 36], despre care am avut adesea prilejul să vorbesc. Soloviov atrage şi el atenţia asupra a două forţe din natura omenească, între care trebuie să se situeze ca mediator Christosul personal. El spune: Sufletul omenesc aspiră la două lucruri: la nemurire şi la înțelepciune sau perfecţiune morală. Dar acestea două nu sunt în mod a priori consubstanţiale naturii omeneşti. Căci natura omenească împărtăşeşte aceeaşi soartă cu toate naturile, iar natura nu conduce la nemurire ci la moarte. Şi, în cugetări foarte frumoase, acest mare gânditor al prezentului expune, în deplin acord cu ştiinţa exterioară, cum moartea se întinde peste tot. Dacă privim natura exterioară, cunoaşterea noastră primeşte acest răspuns: Există moarte! În noi trăieşte însă aspiraţia către nemurire. De ce? Pentru că în noi trăieşte aspiraţia către desăvârşire. Şi pentru a vedea că în noi trăieşte aspiraţia către desăvârşire, este suficient să aruncăm o privire în sufletul omenesc: Pe cât de adevărat este – spune Soloviov – că trandafirul roşu este impregnat cu culoarea roşie, tot atât de adevărat este şi că sufletul omenesc este înzestrat cu aspiraţia către desăvârşire. Dar, adaugă Soloviov, o strădanie către desăvârşire fără aspiraţia spre nemurire este minciuna existenţei. Căci, conform filosofului, ar fi absurd ca sufletul să sfârşească precum întreaga existenţă naturală, prin moarte. Şi pentru că întreaga existenţă naturală ne spune că există moarte, sufletul omenesc este nevoit să se ridice deasupra existenţei naturale, pentru a căuta în altă parte răspunsul. Şi el spune atunci: Uitaţi-vă ce vă răspund oamenii de ştiinţă atunci când îi întrebați despre legătura sufletului omenesc cu natura. Ei afirmă că în natură domneşte o ordine mecanică, iar omul este integrat în ea. Şi ce vă răspund filosofii? Ei spun că o lume de gânduri goală şi abstractă ar străbate ca element spiritual toate realităţile din natură, fapt ce poate fi cunoscut pe cale filosofică. Niciuna dintre acestea nu constituie un răspuns dacă omul devine conştient şi, din lăcaşul acestei conştienţe, se întreabă: Ce este desăvârşirea? – Dacă el ajunge să îşi dea seama că trebuie să aspire la desăvârşire şi la adevăr şi dacă se întreabă ce forţă îi poate satisface acest dor, în faţa lui se deschide perspectiva unei sfere aflate deasupra naturii, care la început apare pentru sufletul său ca o enigmă, fără a cărei rezolvare sufletul omenesc se poate considera o minciună. Această sferă enigmatică este sfera harului. Nici filosofia, nici ştiinţele naturii nu pot concilia sfera harului cu existenţa; căci forţele naturii acţionează mecanic, iar forţele gândurilor au doar o realitate de gânduri. Ce are însă o realitate deplină pentru a lega sufletul cu nemurirea? [Nota 37] Este Christos personal care acţionează în lume. Şi numai Christosul cel viu, nu cel doar imaginat, poate da un răspuns. Cel care acţionează doar în suflet lasă totuşi sufletul singur; căci sufletul nu-şi poate naşte singur sfera harului. Ceea ce se află mai sus decât natura, ceea ce stă acolo ca un fapt real precum natura însăşi, Christosul personal, Christosul istoric, El este cel care ne dă răspunsul, iar acest răspuns nu este unul imaginat ci unul real.

Şi acest filosof ajunge acum la răspunsul cel mai extraordinar, cel mai spiritual care poate fi găsit la sfârşitul epocii ce tocmai s-a încheiat, puţin înainte să se producă acel eveniment care v-a fost indicat de atâtea ori – deschiderea forţelor spre contemplarea lui Christos începând cu secolul al XX-lea.

Şi simţind această realitate, acea conştienţă, pe care Pascal şi Soloviov au descris-o în mod clasic, a fost numită credinţă. Aşa au numit-o şi alţii. Cu noţiunea de credinţă putem ajunge în ce priveşte sufletul omenesc la un conflict ciudat, în două direcţii. Parcurgeţi evoluţia noţiunii de credinţă şi punctul de vedere al criticii cu privire la acest subiect. Astăzi s-a ajuns să se spună că credinţa ar trebui dirijată prin ştiinţă şi că orice credinţă care nu se sprijină pe ştiinţă trebuie respinsă. Credinţa ar trebui, să zicem aşa, abolită şi înlocuită cu o ştiinţă. În Evul Mediu înseşi obiectele lumilor superioare erau supuse credinţei, iar credinţa era considerată ceva îndreptățit. Însuşi nervul fundamental al protestantismului se bazează pe faptul că credinţa este privită ca ceva îndreptățit, alături de ştiinţă. Credinţa este deci ceva ce izvorăşte din sufletul omenesc, alături de care se pune ştiinţa, care trebuie să fie comună tuturor. Este interesant să mai vedem cum un filosof, considerat de mulți un mare filosof, Kant [Nota 38], n-a putut depăşi niciodată noţiunea de credinţă. Căci noţiunea sa de credinţă merge în sensul că cunoştinţele pe care omul le poate dobândi cu privire la Dumnezeu, nemurire etc. trebuie să-i fie străluminate din cu totul alte zone; însă numai printr-o credinţă morală, nu printr-o ştiinţă.

Ideea de credinţă atinge cea mai înaltă expresie tocmai la acel filosof pe care l-am numit adineaori, la Soloviov, el fiind şi cel mai important susţinător al acesteia înainte de închiderea porţii şi indicând totodată, să zicem aşa, zorii unei lumi noi. Căci Soloviov cunoaşte o cu totul altă credinţă decât acele noţiuni de credinţă care l-au precedat. Spre ce a condus omenirea noţiunea de credinţă de până atunci? Ea a avut ca rezultat tendinţa materialist-atee spre o cunoaştere frustă a lumii exterioare – să zicem în sensul lui Luther, al lui Kant sau al monismului secolului al XIX-lea, spre o cunoaştere ce face caz de ştiinţă şi consideră credinţa ca ceva pe care sufletul omenesc l-a adoptat până la un moment dat, dintr-o slăbiciune inerentă. Noţiunea de credinţă a ajuns să fie considerată în final aşa pentru că a fost tratată drept ceva subiectiv. Dacă în secolele precedente credinţa era încă admisă ca o necesitate, secolul al XIX-lea a atacat-o tocmai pentru că s-ar afla în opoziţie cu ştiinţa, aceasta fiind ceva de natură general valabilă pentru sufletul omenesc.

Şi acum vine un filosof care, într-un anumit sens, recunoaşte noțiunea de credință ca un factor care facilitează ajungerea la un raport cu Christos, care până atunci nu era posibil, şi care consideră această credință, în măsura în care ea se raportează la Christos, o obligaţie interioară. Căci pentru Soloviov opoziţia nu este acum între „a crede şi a nu crede”; pentru el credinţa devine o necesitate prin ea însăşi. El vrea să spună că noi suntem obligaţi să credem în Christos, altfel fiind în postura de a ne autodesfiinţa şi de a face din existenţa noastră o minciună. Aşa cum apare forma de cristal într-o substanţă minerală, tot astfel apare credinţa în sufletul omenesc ca adevărata sa natură. De aceea sufletul trebuie să spună: Dacă eu recunosc adevărul din mine însumi şi nu minciuna, trebuie să realizez în propriul meu suflet credinţa. Credinţa este pentru mine o obligaţie interioară; dar la ea nu pot ajunge decât prin fapta mea liberă. – Şi Soloviov vede ca definitoriu în acţiunea lui Christos faptul că credinţa este în acelaşi timp o necesitate şi un act moral liber. Sufletului i se va spune ceva cam în felul următor: Tu nu poţi face altceva, dacă vrei să nu te desfinţezi pe tine, decât să-ţi dobândeşti credința; dar ea trebuie să fie propria ta faptă liberă! Şi acest filosof, ca şi Pascal, pune ceea ce vieţuieşte sufletul, pentru a nu se simţi pe sine o minciună, în legătură cu Christos Iisus istoric, aşa cum a intervenit el prin Evenimentele din Palestina în evoluţia omenirii. De aceea Soloviov spune: Dacă Christos nu ar fi intervenit în evoluţia omenească ca Christos istoric, aşa cum trebuie el gândit, dacă el n-ar fi făcut ca sufletul să simtă atât fapta interior-liberă cât şi necesitatea legică a credinţei, sufletul omenesc ar fi fost obligat în epoca postcreştină să se nege pe sine însuşi, să nu spună „Eu sunt” ci „Eu nu sunt!”. – În sensul acestui filosof, evoluţia în perioada postcreştină ar fi însemnat o continuă împletire a sufletului omenesc cu conştienţa interioară a lui „Eu nu sunt!”. Însă din momentul în care se încumetă să-şi atribuie lui însuşi existenţa, verbul a fi (n. t. ), el nu are altă soluţie decât să se refere la Christos Iisus istoric.

Prin această a treia cale avem, aşadar, şi pentru domeniul exterior, exoteric, un progres, cel pe calea credinţei. Acela care nu poate privi singur în lumea spirituală Îl poate recunoaşte pe Christos prin vestirile Evangheliilor. El Îl poate, de asemenea, recunoaşte pe Christos ascultând ceea ce i-a spus întotdeauna conştienţa clarvăzătoare: Dar, de fapt, au existat trei căi; pe deasupra, cea a cunoaşterii de sine, iar ea conduce – aşa cum ne spun cei doi martori menţionaţi şi, odată cu ei, miile de oameni care au făcut aceeaşi experienţă – la certitudinea că procesul cunoaşterii de sine. din perioada postcreştină este o imposibilitate fără alăturarea lui Christos Iisus persoanei omului; că sufletul trebuie fie să se nege pe sine, fie, dacă vrea să îşi afirme Sinea, să-L afirme odată cu ea pe Christos Iisus.

De ce acest lucru nu a fost la fel în timpurile precreştine vom vedea în zilele următoare.