Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DE LA IISUS LA CHRISTOS

GA 131

CONFERINŢA a IV-a

Dacă vă amintiţi cele spuse ieri la sfârşitul conferinţei noastre, veţi putea probabil rezuma conţinutul acestei conferinţe în următoarele cuvinte: După Evenimentele din Palestina, după Misteriul de pe Golgota, până la începutul epocii despre care am vorbit în repetate rânduri şi în zorii căreia ne aflăm întru câtva astăzi, omul putea să ajungă exoteric, pe diferite căi, la un fel de vieţuire a impulsului lui Christos, o vieţuire anterioară iniţierii propriu-zise. Am arătat că una din aceste căi este cea care trece prin Evanghelii, prin Noul Testament. Căci, din tot ceea ce s-a spus, noi putem conchide că Evangheliile, dacă primim în suflet conţinutul acestora şi îl lăsăm să acţioneze în mod corespunzător asupra noastră, scot efectiv la lumină pentru fiecare din noi o vieţuire interioară. Această vieţuire interioară o putem califica drept vieţuire christică. Am mai spus apoi că o altă cale exoterică era aceea de a aprofunda ceea ce putea să reveleze un ocultist, un iniţiat, cu privire la lumile spirituale. Astfel, cel aflat încă în faţa porţii iniţierii putea ajunge la Evenimentul christic prin revelațiile permanente aduse din lumile spirituale, fără să apeleze la Evanghelia transmisă prin tradiţie. Am mai menţionat ieri o a treia cale, cea de adâncire interioară în viaţa afectivă, şi am arătat că punctul de plecare pentru această cale trebuie să fie sentimentul că omul, dacă nu percepe în el decât scânteia. divină, ajunge la orgoliu şi trufie şi că, pe de altă parte, dacă nu devine conştient de legătura sa cu Dumnezeu se adânceşte în disperare. Şi am mai văzut apoi că, de fapt, oscilarea între disperare pe de o parte şi trufie pe de altă parte face ca în noi să se nască, de la Evenimentele din Palestina încoace, Evenimentul, christic. S-a mai arătat şi că în următoarele trei milenii evoluția omenirii va cunoaşte modificări esenţiale în această privinţă. Şi noi am specificat momentul important, ce urmează firesc Misteriului de pe Golgota, moment care urmează să se producă dar care nu va fi vizibil decât în lumile spirituale. Dar noi am arătat totodată că facultăţile omeneşti se dezvoltă şi că, începând din epoca noastră, un număr destul de mare de oameni vor ajunge să-l vadă pe Christos, astfel încât credinţa, perfect justificată, va fi înlocuită cu ceea ce poate fi numit vederea lui Christos.

Şi acum sarcina noastră în cursul conferinţelor următoare este să examinăm cum, pornind de la tipul obişnuit al vieţuirii lui Christos, ca vieţuire afectivă, se deschide în mod absolut obiectiv drumul către ceea ce s-ar putea numi iniţierea creştină. În zilele următoare va trebui să vorbim mai explicit despre specificul iniţierii creştine, având totodată sarcina de a caracteriza mai îndeaproape natura Evenimentului christic. Aşadar, in aceste zile se va derula prin faţa sufletului tabloul iniţierii creştine, precum şi al Evenimentului christic, începând de la Botezul în Iordan până la săvârşirea Misteriului de pe Golgota.

Dacă priviţi rezumatul celor discutate până astăzi, în sufletul dumneavoastră se poate naşte, şi pe bună dreptate, întrebarea: Ce raport există între creştinismul exterior, aşa cum s-a dezvoltat el în istoria lumii şi Evenimentul christic în sine? Pentru orice om cu conştienţa specifică epocii prezente, care nu a cunoscut niciun fel de trăire afectivă specială de tip mistic, nici nu a depăşit fazele incipiente ale esoterismului, poate apărea oarecum curios faptul că o vieţuire sufletească extrem de precisă a fiecăruia dintre noi trebuie pusă în legătură cu un fapt istoric, cu Evenimentele din Palestina, cu Evenimentul de pe Golgota, şi că pentru sufletul omenesc ceva ce înainte nu a fost posibil, vieţuirea interioară a lui Christos, a devenit posibil prin intermediul acestor evenimente.

Conducătorii primilor creştini, chiar şi primii creştini, au fost foarte conştienţi de acest fapt şi, ca o pregătire pentru ce va urma în zilele următoare, ar fi foarte bine dacă astăzi am dezvălui cum arăta această trăire din sufletul primilor creştini.

S-ar putea foarte uşor crede, şi acest punct de vedere a devenit tot mai mult un fel de concepţie ortodoxă foarte unilterală, că oamenii timpurilor precreştine erau radical diferiţi de cei care au trăit în epoca de după Christos. Faptul că această concepție este una foarte unilaterală se poate vedea chiar din cuvintele lui Augustin [Nota 39]: „Ceea ce se numeşte în zilele noastre religie creştină exista deja la cei vechi şi nu lipsea la începuturile neamului omenesc; iar când Christos a apărut în carne şi oase, adevărata religie, care exista deja înainte, a primit numele de creştină.” În timpul vieţii lui Augustin se ştia deci foarte bine că nu există o deosebire atât de radicală între timpurile care au precedat era creştină şi era creştină, aşa cum o presupun ortodoxia şi zelotismul. Şi Justin Martirul are în scrierile sale o expunere foarte curioasă [Nota 40]. Justin, care este recunoscut şi de Biserică ca martir şi Părinte al Bisericii, se exprimă în privința raportului lui Socrate şi Heraclit faţă de Christos. El vede încă, cu o anumită puritate, în Christos ceea ce am arătat noi ieri când am vorbit despre raportul lui Christos faţă de Iisus din Nazaret, şi explică în acest sens şi ideea sa despre entitatea christică. El spune, conform spiritului epocii sale, un lucru pe care şi noi îl putem repeta astăzi prin aceiaşi termeni: Christos sau Logosul a fost întrupat în omul Iisus din Nazaret. Şi se întreabă apoi: Logosul, nu era el prezent în personalităţile cele mai remarcabile ale timpurilor precreştine? Sau: În perioada precreştină omul era complet străin de existenţa Logosului? La această întrebare, Justin Martirul răspunde cu „Nu”. Nu poate fi nicidecum aşa, este de părere el; şi Socrate şi Heraclit [Nota 41] au fost oameni în care a trăit Logosul, însă ei nu l-au posedat în întregime. Prin Evenimentul christic a devenit posibil ca omul să vieţuiască complet în sine Logosul, în forma sa originară, desăvârşită.

Dintr-un astfel de pasaj, al unei personalităţi unanim recunoscute ca Părinte al Bisericii, înțelegem în primul rând că primii creştini cunoşteau ceea ce, după cum spune Augustin, a existat dintotdeauna şi care a intrat în, evoluţia pământească prin Misteriul de pe Golgota. Pe de altă parte, acesta este şi un răspuns, datând din primele secole creştine, la întrebarea pe care noi înşine ar trebui să ne-o punem astăzi. Şi acei oameni care încă nu erau departe de Evenimentul de pe Golgota, precum Justin Martirul, care de asemenea ştiau încă multe despre natura unora precum Heraclit şi Socrate, aflați la distanţă doar de câteva secole de ei, gândeau pe atunci în felul următor: Chiar dacă a existat un om excepţional precum Socrate, deşi viețuia Logosul în el, nu l-a putut vieţui complet, nu l-a putut vieţui în întregime sub forma cea mai intensă. Şi asta este important. Acesta este, să zicem aşa, o mărturie foarte veche asupra felului de simţire de altădată, anume că realmente între secolele precreştine – facem abstracţie de Evenimentul de pe Golgota – şi secolele postcreştine s-a petrecut ceva, ceva prin care oamenii de dinainte de Christos se deosebesc de cei de după Christos. Şi este oarecum demonstrabil istoric – alte lucruri ne-ar putea oferi numeroase dovezi –, prin conştienţa secolelor anterioare, că pe atunci se spunea: Natura omenească s-a schimbat, a căpătat o altă calitate. Dacă în secolul III după Christos te-ai fi uitat în urmă la oamenii care au trăit cu trei secole înainte de Christos, trebuia pur şi simplu să îți spui: Oricât de profund pătrundeau, în felul lor, în tainele existenţei, în ei nu se putea petrece ceea ce se petrece în oamenii perioadei postcreştine! Ceea ce spunea deci Ioan Botezătorul [Nota 42]: Schimbaţi-vă concepţia voastră, ideile voastre despre lume, pentru că timpurile sunt altele! şi ceea ce confirmă ştiinţa spiritului a fost resimţit puternic şi intens în primele secole de după Christos. Dacă vrem să înțelegem evoluția omenirii trebuie să ne fie cât se poate de clar că trebuie să renunţăm la ideea cu totul falsă că omul a fost dintotdeauna aşa cum este astăzi. Căci, făcând abstracţie de faptul că în ce priveşte ideea reîncarnării nu am găsi nimic care să ne ducă cu gândul la aceasta, trebuie totuşi ca pe baza celor ce s-au transmis prin tradiţie şi din ceea ce ne arată ştiinţa spiritului să recunoaştem că oamenii din timpurile vechi au posedat cu adevărat o anumită clarvedere, care nu mai există azi decât în subconştientul nostru, că ei au coborât apoi din înălțimile acestei clavederi şi că punctul cel mai de jos al acestei coborâri, în care ei au dezvoltat acele forţe ce au ocultat vechile forţe. de clarvedere, se situează în epoca în care s-a petrecut Misteriul de pe Golgota.

În domeniul material, toţi oamenii ştiu că printr-o cantitate extrem de mică a unei substanțe se poate influenţa o cantitate mare de lichid. Dacă, de exemplu, dumnevoastră puneţi o picătură de substanță colorată într-un lichid, ea se răspândeşte în materia acelui lichid şi colorează întregul lichid. Acest lucru îl recunoaşte toată lumea pe plan material. Este însă imposibil să înțelegi viaţa spirituală dacă un lucru atât de evident în domeniul material nu-l poţi recunoaşte şi în domeniul spiritual. Pământul nostru nu este numai acest corp material pe care îl văd ochii noştri, ci el are un înveliş spiritual. Aşa cum noi avern un corp eteric şi un corp astral, tot astfel şi Pământul nostru are asemenea corporalităţi superioare. Şi aşa cum o cantitate mică de substanlă se răspândeşte într-un lichid, tot astfel iradierea spirituală a faptei de pe Golgota s-a răspândit în atmosfera spirituală a Pământului, a pătruns-o în întregime şi trăieşte de atunci în ea. Aşadar, din acel moment Pământului nostru i s-a împărtăşit ceva ce el nu avea înainte. Şi întrucât sufletele nu sunt înconjurate doar de materie de jur împrejur, ci sunt precum picăturile de apă care trăiesc în oceanul spiritualului Pământului, tot astfel şi oamenii sunt înglobaţi de atunci în atmosfera spirituală a Pământului nostru, care este saturată de impulsul christic. Nu la fel stăteau lucrurile înainte de Misteriul de pe Golgota; şi în aceasta constă diferenţa esenţială dintre timpurile creştine şi cele precreştine. Dacă nu poţi să-ţi reprezinţi că în viaţa spirituală se petrece aşa ceva, nu ajungi nici să înțelegi că de fapt creştinismul este cu adevărat un fapt mistic, a cărui adevărată semnificaţie nu poate fi cunoscută şi recunoscută decât în lumea spirituală.

Acela care urmăreşte disputele, într-un anumit sens supărătoare, care au avut loc cu privire la ființa şi personalitatea lui Iisus din Nazaret şi la fiinţa şi individualitatea lui Christos [Nota 43],va simţi totuşi de fiecare dată, în concepţiile profan-gnostice şi mistice din primele secole ale erei creştine, că cei mai buni dintre cei care aveau pe atunci în grijă răspândirea creştinismului stăteau realmente cu o sfială plină de veneraţie în faţa acestui fapt mistic al creştinismului. Şi tocmai la primele doctrine creştine se poate observa clar, în ciuda faptului că uneori prin cuvintele şi frazele lor ele ne pot părea de-a dreptul abstracte, că ei se situează cu o sfială plină de veneraţie faţă de tot ceea ce s-a întâmplat pentru evoluţia lumii prin intermediul creştinismului. Că ei îşi spuneau într-un anume mod fără încetare: De fapt, slaba raţiune omenească şi slabele forţe ale simţirii omeneşti nu sunt suficiente pentru a exprima imensa importanţă şi profunzime a ceea ce s-a întâmplat prin Misteriul de pe Golgota. – Această neputinţă de a formula într-un mod cu adevărat exact adevărurile supreme de care trebuie să te pătrunzi străbate ca un suflu magic primele învățături creştine. Aceasta este, de altminteri, şi ceea ce face ca aceste învățături să fie o lectură benefică chiar şi în epoca noastră. Prin ele putem învăța cum să cultivăm o anumită modestie cu privire la cele mai înalte adevăruri; şi dacă în epoca noastră se dezvoltă smerenia şi modestia cuvenite faţă de ceea ce poate fi mai uşor recunoscut la poarta unei noi epoci creştine decât în primele secole creştine, ajungi să îţi spui: Cu siguranţă vom fi în stare să dobândim mai multe cunoştinţe, dar cel care se încumetă să vorbească astăzi despre misterele creştinismului nu trebuie să uite că ceea ce se poate spune în zilele noastre cu privire la adevărurile cele mai profunde ale evoluţiei omenirii va fi deja incomplet într-un timp relativ scurt. Şi pentru că noi vrem să trecem treptat spre o descriere mai profundă a creştinismului, este necesar să reamintim chiar astăzi care trebuie să fie atitudinea interioară a omului faţă de lumea spirituală, dacă el vrea să asimileze sau chiar să răspândească adevărurile care pot coborî spre noi începând din secolul al XIX-lea şi continuând în secolul al XX-lea.

Aici este indispensabil, chiar dacă nu vorbim foarte mult despre. ea, să exersăm practic virtutea harului. Toți ocultiştii ştiu că această virtute trebuie practicată în mod cu totul special în viaţa lăuntrică. Cum trebuie înțeles acest lucru?

El trebuie înţeles în sensul că astăzi putem ajunge la adevărurile cele mai profunde legate de creştinism fără să apelăm în vreun fel la Evanghelii sau tradiţie, dar că tot ceea ce are legătură cu o anumită sete nestăpânită de cunoaştere, cu o anumită patimă întru a dobândi cât mai repede posibil o sumă de noţiuni, conduce, chiar dacă nu la o rătăcire totală, cu siguranță însă la o alterare a adevărului. Cel care ar gândi deci că, întrucât din punct de vedere ocult este suficient de pregătit pentru a-şi clarifica, de exemplu, conţinutul Epistolelor lui Pavel sau al Evangheliei după Matei, cine ar întreprinde deci această muncă şi ar crede că într-un anumit timp ajunge să ştie tot s-ar înşela cu siguranţă. Evident, putem pătrunde cu gândirea omenească aceste documente, dar astăzi nu poate fi cunoscut tot ceea ce conţin ele. Căci aici, pentru cercetătorul ocult, sunt valabile cuvintele de aur: Răbdare şi aşteptare liniştită până ce adevărurile ajung la noi, nu noi să vrem să descoperim adevăru¬rile. Se poate ca cineva care studiază Epistolele lui Pavel să se simtă. pregătit să cunoască un lucru sau altul, pentru că acestea i s-au revelat ochiului deschis în lumea spirituală; ceea ce nu exclude în acelaşi timp, ca el să încerce să înțeleagă un alt pasaj, vecin poate cu primul, şi să nu reuşească aceasta. În epoca noastră este indis¬pensabil să reprimi această poftă de cunoaştere. Este mai bine să îți spui: Harul mi-a dăruit un anumit număr de adevăruri şi eu voi aştepta răbdător să primesc şi altele. Într-adevăr, astăzi este mai necesară o anumită atitudine mai pasivă faţă de adevăruri decât era poate acum douăzeci de ani. Acest lucru este însă necesar, pentru că simţurile noastre spirituale trebuie mai întâi să se maturizeze deplin, pentru a lăsa ca adevărurile să pătrundă în noi în forma lor exactă. Aceasta este o indicaţie practică în ce priveşte explorarea lumilor spirituale, şi în special în ce priveşte raportul lor cu Evenimentul christic. Este cu totul fals să crezi că poți ajunge să cuprinzi ceva ce ar urma să se reverse spre tine, într-un anumit mod pasiv. Căci trebuie să fim conştienţi că noi nu putem fi ceea ce trebuie să fim decât dacă puterile spirituale ne consideră demni să fim într-un fel sau altul. Toate execițiile de meditaţie, de concentrare etc., pe care le putem face, nu servesc în fond decât pentru a ne deschide ochii şi nu pentru a cuprinde adevărurile care trebuie să ni se reveleze, după care nu ar trebui să alergăm cu orice preţ.

Epoca noastră este într-un fel matură pentru că cei care, printr-o atitudine pasivă în ce priveşte propria lor evoluţie sufletească, au ajuns să dezvolte, în sensul pe care l-au caracterizat, o dispoziţie plină de dăruire – fără această dispoziţie este imposibil să intri în lumile spirituale –, să înțeleagă cele spuse anterior, ceea ce stă astăzi în centrul expunerilor noastre, şi anume că din cele ce s-au petrecut pe Golgota s-a scurs ceva, precum o picătură de substanţă spirituală. Sufletele sunt coapte pentru a înțelege astăzi aceasta. Şi am rata ceea  ce au adus timpurile moderne dacă noi n-am făcut să se maturizeze sufletele în felul acesta. Am să vă dau un singur exemplu: Dacă sufletul lui Richard Wagner [Nota 44] nu s-ar fi maturizat printr-o anumită formă de pasivitate, dacă el nu ar fi presirnţit într-un anume fel Misteriul de pe Golgota, revărsarea a ceea ce a picurat în atmosfera spirituală a omenirii pământeşti, el nu ne-ar fi putut lăsa „Parsifalul” său. Putem citi aceasta la Richard Wagner, acolo unde el vorbeşte despre importanţa sângelui lui Christos. Şi astfel de spirite, care ne arată că ceea ce pluteşte în atmosferă este captat de sufletele în care pătrunde, sunt multe în epoca noastră.

Şi ştiinţa spiritului este aici pentru că, de fapt, multe suflete, mai multe decât ştiu ele însele, au astăzi posibilitatea, dacă se străduie, de a căpăta din lumea spirituală astfel de revărsări, aşa cum au fost ele descrise; dar aceste suflete au nevoie de un ajutor în acest sens, ajutor care le vine din înțelegerea lumii spirituale. De fapt, în ştiinţa spiritului nu se regăseşte niciun om cu inima imatură, niciun suflet în care să nu mocnească o dorinţă, mai mult sau mai puţin sinceră, de a cunoaşte ceva din ceea ce tocmai s-a arătat aici. Se poate într-adevăr să fie şi unii care au fost împinşi de curiozitate sau de ceva asemănător spre mişcarea spiritual-ştiinţifică. Aceia însă care sunt mânaţi spre ea de o inimă sinceră simt dorul de a-şi deschide sufletul spre ceea ce se pregăteşte începând de acum pentru următoarea epocă a evoluţiei omeneşti. Oamenii au nevoie azi de ştiinţă spiritului pentru că sufletele se transformă din nou şi nu mai sunt ceea ce erau chiar cu puţin timp mai devreme. Aşa cum în timpul Evenimentului de pe Golgota sufletele au suferit o mare transformare, tot astfel ele vor cunoaşte o mare transformare în timpul mileniului nostru şi a celor următoare. Şi apariţia ştiinţei spiritului de orientare antroposofică este în legătură cu faptul că sufletele, chiar dacă nu deplin conştient, au totuşi sentimentul obscur că în timpul nostru se petrece ceva. Din acest motiv a devenit necesar să întreprindem o anumită explicare a fundamentelor Evangheliilor, lucru care tocmai a fost pornit pe tărâmul dezvoltării antroposofice. Şi dacă dumneavoastră vă puteţi convinge, printr-o simţire lăuntrică onestă, că în Evenimentul christic există ceva adevărat, aşa cum s-a arătat ieri, veţi găsi astfel justificată acţiunea care a fost făcută pentru explicarea Evangheliilor; veţi înţelege îndeosebi că modul nostru de interpretare antroposofică a Evangheliilor se deosebeşte foarte mult de toate celelalte interpretări care s-au practicat din secolele trecute până în prezent. Căci aceluia căruia îi cad în mână ciclurile de conferinţe deja tipărite sau care îşi aduce aminte de conferinţele legate de Evanghelii va vedea că peste tot s-a recurs la semnificaţiile adevărate, reale, care nu mai pot reieşi dacă ne referim numai la textul cunoscut astăzi. Altfel spus, prin traducerile Evangheliilor pe care le avem astăzi nu mai poţi ajunge la ceea ce vor de fapt să arate ele; căci, într-un anumit sens, în forma în care sunt astăzi, ele nu se mai pot utiliza absolut deloc, pentru a putea explica ceea ce s-a întâmplat de fapt prin Evenimentul christic şi ceea ce trebuie să se întâmple.

Mai direct spus, asta nu înseamnă altceva decât: Celor care se apropie de înţelegerea Evenimentului christic pe calea ştiinţei spiritului trebuie să le fie clar că Evangheliile au fost scrise de către oameni care au putut contempla spiritual, cu un ochi spiritual, Evenimentul christic; care deci nu au vrut să scrie o biografie exterioară, ci s-au raportat la vechile scrieri iniţiatice – lucrurile sunt descrise mai pe larg în cartea mea Creştinismul ca fapt mistic – şi au arătat că ceea ce avusese loc în străfundurile Misteriilor s-a petrecut pe planul istoriei prin Evenimentul christic, conform cursului divin al evoluţiei omenirii. Aşadar, ceea ce s-a întâmplat în mic în cadrul Misteriilor cu candidatul la inţiere s-a petrecut cu acea entitate pe care o numim Christos fără acea pregătire care era necesară pentru oamenii obişnuiţi, şi nu în secret, în Misterii, ci deschis, pe planul mare al istoriei universale. Ceea ce înainate era vizibil doar pentru ochii discipolilor Misteriilor, în sanctuarul cel mai profund al Misteriilor, s-a derulat acum în faţa privirii tuturor.

Este ceva ce, de asemenea, au simţit cu o sfioasă veneraţie primii învăţători creştini. Când ei se întorceau apoi spre ceea ce trebuiau să fie Evangheliile, o, atunci, în adevăraţii, în autenticii învăţători creştini se năştea sentimentul nevredniciei lor, sentimentul de a nu fi demni să cuprindă sâmburele adevărat şi spiritul adevărat al Evangheliilor.

Dar acelaşi fapt a dat naştere şi la altceva, care stă în legătură cu nevoia actuală de a interpreta Evangheliile aşa cum se face în cadrul ştiinţei spiritului de orientare antroposofică. Dacă aţi urmărit explicaţiile Evangheliilor, aşa cum au fost date ele aici [Nota 45], veţi fi remarcat că noi nu ne-am bazat în prima instanţă aceste explicaţii pe ceea ce dau textele tradiţionale. Căci ceea ce este dat în cărţile Evangheliilor nu este considerat iniţial ca fiind de încredere. in schimb, se apelează la scrierea spirituală a Cronicii Akasha [Nota 46], pe care ne-o descifrează cei care au ajuns ei înşişi să citească în Spirit. Şi dacă se face apoi trimitere la un anumit pasaj, abia atunci se analizează în explicaţia respectivă fraza din textul tradiţional, aşa cum figurează ea în cărţi; şi acum se cercetează dacă şi în ce măsură ea concordă cu forma ce poate fi reconstituită din Cronica Akasha. Aşa trebuie reconstituite după Cronica Akasha Evangheliile după Matei, Marcu, Luca. Şi abia compararea textelor tradiţionale cu formele originare ne arată că asta sau asta trebuie citit aşa sau aşa; şi orice text tradiţional care nu se bazează decât pe literă nu poate decât să dea greş şi să cadă în eroare. În viitor, Evangheliile trebuie să fie nu numai explicate ci şi reconstituite în forma lor adevărată, originară. Când după aceea cineva îşi aruncă ochii asupra celor ce rezultă în felul acesta, nu va mai putea spune: Asta poate fi adevărat sau nu poate fi adevărat – căci dacă se vădeşte concordanţa, atunci devine clar că abia citirea Cronicii Akasha ne poate restitui textul exact al Evangheliilor. Și atunci Evangheliile vor fi din nou o dovadă că ele, citite conform literei, sunt adevărate. Lucrul acesta s-a văzut deja în multe paragrafe. Iată un exemplu:

Să admitem că la judecata lui Christos Iisus acestuia i-a fost pusă întrebarea, de exemplu, dacă El ar fi un rege trimis de Dumnezeu, sau orice altceva, şi că El îi răspunde celui care îl întreabă: „Tu ai spus-o!” [Nota 47]. Orice om care reflectează onest la aceasta şi nu după metoda profesorilor din prezent care încearcă să explice Evangheliile, va trebui să îşi spună: De acest răspuns al lui Christos Iisus, ,,Tu ai spus-o!”, nu pot să leg cu adevărat niciun sens, atât din punct de vedere al sentimentului cât şi al raţiunii. Căci dacă privim lucrurile sub unghiul sentimentului trebuie să ne întrebăm de ce vorbeşte într-un mod atât de nedefinit încât nu poţi recunoaşte în niciun fel ce a vrut să spună prin „Tu ai spus-o”. Dacă vrea să spună: „Este adevărat”, atunci asta nu are niciun sens, căci cuvintele celui care întreabă nu se vor o afirmaţie, ci o interogaţie. Care poate fi deci sensul acestui răspuns? Din punct de vedere raţional, de data aceasta, cum poţi să-ţi imaginezi că cel care trebuia prezentat aici ca fiind dotat cu infinită înțelepciune ar fi ales acest mod de a răspunde? Dacă luăm însă aceste cuvinte aşa cum sunt ele înscrise în Cronica Akasha obținem un sens cu totul diferit: Căci în Cronica Akasha nu stă scris ,,Tu ai spus-o!”, ci „Acest răspuns nu-l poţi da decât tu!”, ceea ce vrea să însemne, dacă înțelegem corect: „La întrebarea ta, eu ar trebui să îți dau un răspuns pe care niciun om nu are dreptul să-l dea referitor la el însuşi, ci numai cel aflat în faţa lui. Dacă este adevărat sau nu, acest lucru nu îl pot spune eu; recunoaşterea acestui lucru nu stă în atribuţia mea, ci a ta. Tu trebuie s-o spui; atunci şi numai atunci ea ar avea o valoare!”

Evident, dumneavoastră vă puteţi spune: Aceasta poate fi adevărat sau nu. Dacă judecaţi lucrurile dintr-un punct de vedere abstract, aveți dreptate. Dacă însă vă reprezentaţi întreaga scenă şi vă întrebați: Înțeleg eu oare mai bine ceea ce am aici dacă iau redarea din Cronica Akasha?, atunci va trebui să recunoaşteţi că nu există un alt mijloc de a o înţelege. Şi, de asemenea, vă mai puteţi spune că ultimul dintre cei care au copiat sau au tradus pasajul, nemaiînțelegând despre ce este vorba, fiindcă este un pasaj dificil, a scris ceva inexact. Iar cel care ştie câte lucruri în această lume sunt scrise în mod eronat, nu se va mai mira că aici avem de-a face cu o redare inexactă. Cum să nu avem deci dreptul acum, când în omenire începe o epocă nouă, să raportăm iarăşi Evangheliile la forma lor originară, dovedită prin scrierea din Cronica Akasha?

Felul în care s-au petrecut lucrurile se poate vedea clar – iar asta se poate dovedi şi exterior, istoric – dacă ne oprim în acest sens asupra Evangheliei după Matei. Și noi nu ne vom referi decât la istorie. Tot ceea ce s-a spus mai bine cu privire la naşterea acestei Evanghelii se găseşte deja în volumul trei al Doctrinei secrete de H.P. Blavtscky [Nota 48], pe care trebuie numai să ştii să-l judeci şi să-l apreciezi în mod corect.

Există un anumit Părinte al Bisericii, Hieronimus [Nota 49], care a trăit şi a scris pe la fârşitul celei de a doua jumătăţi a secolului IV. Din ceea ce a scris aflăm – şi lucrurile concordă întru totul cu rezultatele cercetării spirituale – că Evanghelia după Matei a fost scrisă inițial în ebraică, şi că, de fapt, acest Părinte al Bisercii a primit şi a apucat să vadă Evanghelia după Matei într-un exemplar într-o ediţie, am spune astăzi, ce folosea limba ebraică şi un gen de litere care, deşi inteligibile, nu mai erau utilizate în ebraica din acea vreme. Este ca şi cum am scrie o poezie de Schiller cu litere greceşti; ceea ce avea sub ochi acest Părinte al Bisericii, Hieronimus, părea să fi fost transcris din limba originară în care a fost concepută Evanghelia după Matei, însă cu litere care nu mai erau din aceeaşi epocă. Acest Părinte al Bisericii, Hieronimus, a primit de la episcop sarcina de a traduce acest text pentru enoriaşii săi. Hieronismus a făcut această traducere într-un mod extrem de curios. În primul rând, el era de părere că ar fi periculos să traducă această Evanghelie după Matei aşa cum era ea, căci ea conținea lucruri pe care cei care o deținuseră până atunci, drept scrierea lor sfântă, doreau să le ascundă de lumea profană. El mai credea, de asemenea, că această Evanghelie, dacă ar fi fost tradusă aşa cum era ea, ar fi condus nu la edificare, ci la distrugere sufletească. Ce a făcut deci acest Părinte al Bisericii, Hieronimus? A suprimat tot ceea ce, din punctul său de vedere şi al Bisericii din acea epocă, putea acționa într-un mod distructiv şi a pus în loc altceva. Dar din scrierile sale noi mai deducem şi altceva, ceea ce chiar ne dă de gândit, şi anume că Hieronimus ştia că Evanghelia după Matei poate fi înțeleasă numai de către cineva care este inițiat în anumite lucruri oculte – el însuşi mărturisind că nu făcea parte dintre aceştia. Cu alte cuvinte, el recunoştea că nu înțelegea această Evanghelie! Ceea ce nu l-a împiedicat să o traducă. Aşa se face că avem astăzi Evanghelia după Matei în aranjamentul unui om care nu a înțeles-o, dar care s-a obişnuit până într-atât cu această formă încât a declarat apoi că orice afirmatie în neconcordantă cu textul său era eretică! Acestea sunt faptele în adevărul lor.

Ceea ce ne interesează acum în primul rând şi ceea ce trebuie să evidențiem noi este următorul aspect: De ce acei oameni, care în primele timpuri ale creştinismului se țineau în special de Evanghelia după Matei, nu comunicau această Evanghelie decât celor initiați, în sensul ocult al anumitor lucruri?

Nu putem înțelege acest lucru decât dacă pătrundem puțin cu ajutorul ştiinței spiritului caracterul general al inițierii. Cum am mai spus adesea într-un context sau altul, inițierea, adică faptul de a ajunge la clarvedere, îl face pe om să intre în posesia unor adevăruri fundamentale despre lume. Aceste adevăruri fundamentale despre lume sunt de aşa natură încât pentru început ele par absurde pentru conştienta obişnuită. Față de aceste adevăruri supreme omul, cu ceea ce poate el să ştie în viața curentă, nu poate decât să spună: Este ceva paradoxal! Dar nu numai asta. Dacă aceste adevăruri supreme, adică acele adevăruri ce sunt accesibile ințiatului, ar fi cunoscute de un om nepregătit, fie că acesta le-ar ghici, ceea ce chiar ar fi posibil într-un anume caz, fie că i-ar fi comunicate într-un mod incomplet, ele ar deveni pentru omul nepregătit infinit de periculoase, chiar dacă ar fi vorba doar de adevăruri elementare. Chiar dacă s-ar prezenta aspectele, cele mai pure, cele mai înalte ale Universului, aceasta ar avea asupra omului şi asupra anturajului său un efect devastator. De aceea, şi astăzi, cel care este în posesia adevărurilor cele mai înalte ştie că nu face bine, de exemplu, să cheme pe cineva la el şi să-i împărtăşească adevărurile cele mai înalte ale lumii. Adevărurile cu adevărat cele mai înalte nu pot fi transmise simplu, de la o gură care vorbeşte la o ureche care ascultă. Pentru ca ele să poată fie comunicate trebuie ca cel care vrea să devină discipol să fie pregătit, încet şi treptat, şi ca în această pregătire ultimul act, comunicarea tainelor, să nu aibă loc de la gură la ureche, ci în aşa fel încât, la un moment dat, discipolul să vadă apărând înaintea lui taina-Misteriu. Astfel, ele nu trebuie comunicate de către o gură, nu trebuie auzite de către o ureche. Ele trebuie să se nască în suflet prin ceea ce s-a petrecut între maestru şi discipol. Un alt mijloc de a smulge unui ințiat ultimul cuvânt al Misteriilor nu există; căci nimeni nu-l poate constrânge pe un inițiat – prin nimic ce ține de planul material – să divulge prin gura sa ceva din marile taine. Aceasta caracterizează marile mistere. Iar dacă cineva primeşte într-o stare insuficient de matură prin gura altcuiva marile mistere, care ar fi trebuit să se nască din chiar sufletul său, acest fapt ar fi funest pentru celălalt; căci cel care comunică ar fi în întregime, pentru tot restul încarnării, în puterea celui care aude. Acest lucru însă nu poate surveni niciodată când maestrul nu face decât să pregătească, iar discipolul să lase adevărurile să se nască din suflet.

Când ştii acest lucru, înțelegi şi de ce Evanghelia originară a lui Matei nu a putut fi comunicată oricui: oamenii nu erau maturi pentru ce spunea ea. Dacă nici măcar Hieronimus, Părintele Bisercii, nu era matur pentru ea, cu atât mai mult ceilaliți. De aceea ebioniții [Nota 50] cei care erau la început în posesia acestor comunicări, nu le-au împărtăşit cu uşurință celorlalți, pentru că, ajunse în posesia unor oameni imaturi, aceste lucruri ar fi fost în aşa măsură răstălmăcite încât, aşa cum spune Hieronimus, nu ar fi slujit spre zidire, ci spre surpare. Hieronimus a întrevăzut acest lucru, însă el a consimțit să comunice lumii Evanghelia după Matei sub o anumită formă. Asta nseamnă că această scriere a fost comunicată într-un anume fel şi a exercitat o anume acțiune în lume. Dacă ne uităm acum cum a acționat ea, multe lucruri le vom înțelege cu ajutorul adevărurilor oculte. Ce om, care pretinde că stă pe terenul ocultismului, poate afirma că persecuțiile şi prigoanele care au avut loc în lumea creştină au o legătură cu principiul lui Christos Iisus însuşi? Cum poate cineva, care stă pe terenul ocultismului, să nu gândească că în evoluția exterioară s-a strecurat un lucru care nu este în spiritul creştinismului? Într-un cuvânt, aici trebuie să fie o imensă neînțelegere.

Ieri am vorbit de felul în care trebuie vorbit pe tărâmul creştinismului despre Apollonius din Tyana, de exemplu; am prezentat măreția şi importanța sa şi l-am numit chiar Inițiat. În schimb, dacă răsfoim primele lucrări ale literaturii creştine, vedem că Apollonius din Tyana este mereu acuzat [Nota 51] de a fi făcut tot ceea ce a făcut sub influența diavolului. Avem aici nu numai o neînțelegere, ci şi o falsificare a personalității şi faptelor lui Apollonius din Tyana. Și acesta nu este decât un exemplu din multe altele. Nu putem înțelege aceasta decât dacă recunoaştem că Evangheliile ne-au fost transmise într-un fel care a condus inevitabil la neînțelegerile amintite, şi că astăzi, pe terenul ocultismului, noi avem sarcina să ne reîntoarcem la adevăratul sens al creştinismului, împotriva căruia învățătura primelor secole a făcut multe greşeli; ni se va părea firesc ca, în următoarea epocă, creştinismul să viețuiască în alt mod decât a făcut-o în epocile trecute. Pe de altă parte, s-a spus că multe din lucrurile afirmate din acest loc se pot spune pentru că aici există oameni care au urmat dezvoltarea noastră spiritual ştiințifică din ultimii ani, sau care au avut bunăvoința de a se familiariza cu dezvoltarea noastră spiritual-ştiințifică, care au acumulat valorile de simțire şi trăire lăuntrică corespunzătoare şi care fac ca cele comunicate să acționeze asupra sufletelor lor. Întrucât, în principiu, între Misteriul de pe Golgota şi epoca actuală sufletele au traversat o încarnare – cel puțin una –, o epocă de luare la cunoştință, de ucenicie, astăzi este deja posibil să vorbim despre Evanghelii fără să ne fie teamă de a face prin acesta ceva rău. Vedem deci acest fapt paradoxal, că Evangheliile au trebuit să fie comunicate, dar că creştinismul nu a putut fi înțeles decât sub o formă imperfectă şi că Evangheliile au dus la apariția unei metode de cercetare prin care cercetarea nu mai ştie ce să facă cu ceea ce este istoric şi cu ceea ce nu este istoric, prin care s-a ajuns în cele din urmă să se nege tot. Atunci este considerată a fi forma originară acea formă care trebuie să pătrundă în inimi şi suflete; şi acest lucru va trebui să determine formarea unei noi forțe, pentru ca ceea ce urmează să vină acum în întâmpinarea oamenilor să poată fi primit de către cei care au putut presimți cu adevărat evenimentele petrecute între Botezul în Iordan şi Evenimentul de pe Golgota.

Astfel, interpretarea Evenimentului christic din punct de vedere ocult constituie o pregătire indispensabilă pentru sufletele care, într-un viitor apropiat, urmează să viețuiască ceva nou, care trebuie să abordeze cu facultăți noi lumea. Iar forma veche a textelor evanghelice îşi va dobândi deplina ei valoare abia atunci când vom învăța să le citim prin ceea ce le dă cu adevărat valoare: Cronica Akasha. Deplina importanță a Evenimentului de pe Golgota poate fi dezvăluită numai şi numai prin cercetare ocultă. Consecințele care pot decurge pentru sufletele omeneşti din acest Eveniment nu vor putea fi cunoscute decât dacă vom ajunge să pătrundem prin cercetare ocultă semnificația originară a acestuia.

În zilele care urmează intenţionăm să dăm curs acestui demers, în măsura în care acest lucru este posibil în cadrul unui ciclu de conferinţe atât de scurt. Vom încerca mai întâi să aducem lumină în tot ceea ce poate vieţui sufletul omensc în el însuşi sub influenţa impulsului christic, pentru ca pornind de aici să accedem la o cunoaştere şi mai profundă decât până acum a ceea ce s-a petrecut în Palestina şi pe Golgota.