Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

REÎNCARNAREA ȘI KARMA
ȘI SEMNIFICAȚIA LOR PENTRU CULTURA PREZENTULUI

GA 135


I. Conferințele de la Berlin

CONFERINŢA I

Berlin, 23 ianuarie 1912

Cu observaţiile pe care le-am putut face asupra faptelor şi entităţilor spirituale ale lumilor superioare, şi care au fost întrerupte în răstimpul adunării noastre generale, se pot îmbina acum câteva aspecte care ne pot oferi explicaţii asupra anumitor lucruri legate de evoluţia actuală a omului. Aşadar în timp ce examinările de care ne-am ocupat în toamnă [ Nota 1 ] urmau să ne ducă mai mult în procesele întru câtva din interiorul ierarhiilor superioare, astăzi vrem să considerăm câteva aspecte care pot fi evidente pentru noi ca probleme aşa de omeneşti.

Omul care s-a preocupat un timp cu antroposofia şi care a asimilat în special concepţiile fundamentale despre reincarnare şi karmă şi despre restul adevărurilor omenirii şi evoluţiei ei, se va întreba sigur cu uşurinţă: De ce oare ajungem atât de greu la o contemplare directă, adevărată, a acelei entităţi din om care trece prin vieţile pământeşti repetate, aşadar a acelei entităţi a omului care, numai de am cunoaşte-o ceva mai exact şi tot mai amănunţit, ar trebui să ne ducă întru totul de la sine şi la o înţelegere a tainelor vieţilor pământeşti repetate, şi chiar şi a karmei?

Omul care s-a preocupat un timp cu antroposofia şi care a asimilat în special concepţiile fundamentale despre reincarnare şi karmă şi despre restul adevărurilor omenirii şi evoluţiei ei, se va întreba sigur cu uşurinţă: De ce oare ajungem atât de greu la o contemplare directă, adevărată, a acelei entităţi din om care trece prin vieţile pământeşti repetate, aşadar a acelei entităţi a omului care, numai de am cunoaşte-o ceva mai exact şi tot mai amănunţit, ar trebui să ne ducă întru totul de la sine şi la o înţelegere a tainelor vieţilor pământeşti repetate, şi chiar şi a karmei?

Ei bine, trebuie spus, desigur: Omul abordează de obicei complet pe dos tot ceea ce este în legătură cu această întrebare. Mai întâi, omul caută, cum este prea de la sine-înţeles, să se lămurească şi asupra acestor lucruri prin lumea de gânduri obişnuită, prin raţiunea obişnuită, şi el se întreabă: În ce măsură se pot dobândi, din faptele vieţii, puncte de sprijin în sensul că această concepţie despre vieţile pământeşti repetate şi despre karmă este una corectă?

Acum, ce-i drept, omul va putea ajunge până la un anumit punct printr-o astfel de strădanie, care se bazează în esenţă pe reflectare; dar prin aceasta el va putea ajunge totuşi numai până la un anumit punct. Căci lumea noastră de gândire, de fapt, aşa cum este ea alcătuită, este întru totul dependentă de acea organizare din cadrul organizării noastre generale ca oameni, care, de fapt, este limitată doar la o singură încarnare, şi pe care o obţinem prin aceea că ne este alocată  această organizare anumită, tocmai aşa cum trăim noi ca oameni între naştere şi moarte. Şi de această organizare, anume de configurarea deosebită a trupului fizic şi a trupului eteric, care se înalţă doar cu o treaptă deasupra trupului fizic, este dependent tot ceea ce putem numi lumea noastră de gândire. Şi, în fond, cu cât mai perspicace sunt aceste gânduri, cu cât se pot băga ele mai mult în adevăruri abstracte, cu atât mai mult sunt dependente aceste gânduri de organizaţia exterioară a omului, limitată la o singură încarnare. Putem deduce deja acest aspect din ceea ce am spus adesea, că noi în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, aşadar în viaţa spirituală, putem lua cel mai puţin cu noi, din tot ceea ce trăim în sufletul nostru, gândurile noastre. Aşadar ceea ce gândim în modul cel mai perspicace trebuie să lăsăm cel mai mult în urmă. Ne-am putea întreba formal: Ce depune omul atunci când păşeşte prin poarta morţii? Păi, mai întâi, trupul său fizic. Dar din tot ceea ce acum îi este lăuntric, omul leapădă, într-un mod aproape la fel de cuprinzător, complet, tot ceea ce a dezvoltat el ca gânduri abstracte în sufletul său. Aceste două lucruri: trupul fizic şi gândurile abstracte, ba chiar gândurile ştiinţifice, sunt cele pe care le poate lua cel mai puţin omul cu sine atunci când păşeşte prin poarta morţii. Omul ia oarecum uşor cu sine înclinaţiile sale, impulsurile, poftele pe care şi le-a cultivat, în special obişnuinţele sale, el ia cu sine şi tipul şi natura impulsurilor sale volitive, dar îşi ia cel mai puţin gândurile sale.

Deja din faptul că gândurile sunt atât de mult legate de organizarea exterioară poate fi conchis că ele nu sunt un instrument foarte potrivit pentru pătrunderea în tainele reîncarnării şi karmei, care sunt adevăruri ce trec dincolo de o singură încarnare. Dar până la un anumit punct putem totuşi ajunge, şi până la un anumit punct trebuie chiar să ne perfecţionăm gândirea dacă vrem să înţelegem în mod teoretic reîncarnarea şi karma. Ce se poate spune în această privinţă, toate acestea au fost, în fond, spuse fie în capitolul despre reincarnare şi karmă din Teosofie, fie în mica lucrare Reîncarnarea şi karma, reprezentări necesare din punctul de vedere al ştiinţelor moderne ale naturii [ Nota 2 ]. Aproape că nu putem adăuga multe faţă de ceea ce a fost spus în aceste două scrieri.

În privinţa a ceea ce poate adăuga intelectul, acest aspect nu ne va mai preocupa astăzi în continuare, ci mai degrabă întrebarea: Cum poate ajunge totuşi omul la o anumită concepţie despre reincarnare şi karmă, adică la o concepţie care este mai valoroasă decât o simplă convingere teoretică, care poate da un fel de certitudine interioară că miezul fiinţial spiritual-sufletesc propriu-zis din noi vine încoace din vieţi anterioare şi trece dincolo înspre vieţi ulterioare?

Ajungem la o asemenea concepţie precisă prin faptul că efectuăm lucruri interioare care nu sunt în nici un caz simple, care sunt dificile, dar care, cu toate acestea, pot fi totuşi efectuate. Primul pas pe care-l putem face în acest sens este să exersăm puţin modul obişnuit de cunoaştere de sine, mod care poate consta în faptul că omul priveşte oarecum înapoi la viaţa sa, priveşte înapoi în aşa fel încât se întreabă: Ce fel de om am fost eu de fapt? Am fost eu un om cu o înclinaţie puternică spre reflectare, am avut eu o fire cugetătoare, sau am fost un om căruia totdeauna i-au fost mai dragi senzaţiile lumii exterioare, căruia i-au plăcut una sau alta în viaţă, sau nu i-au plăcut? Am fost eu un om care a citit cu drag în şcoală, dar nu a vrut să socotească cu drag, care i-a bătut cu plăcere pe alţi copii, dar nu s-a lăsat bătut cu plăcere? Sau am fost poate un copil mereu hărăzit să încaseze câte una, şi care nu a fost suficient de viclean să-i facă pe ceilalţi să încaseze câte una? – Să privească în acest mod puţin înapoi asupra vieţii sale, şi în special să se întrebe: Pentru ce am fost eu – în mod intelectual, sau în alt mod care este referitor la dispoziţiile sufleteşti sau la impulsurile volitive – îndeosebi înzestrat? Ce mi-a fost uşor, ce mi-a fost greu? Ce lucru m-a făcut să sufăr astfel încât aş fi vrut să fug de el? Ce m-a făcut să sufăr încât mi-am spus: Este drept că mi s-a întâmplat aşa ceva, şi aşa mai departe – aşadar să privească înapoi la viaţa sa într-un anumit mod care este bun pentru o cunoaştere mai intimă a miezului său fiinţial spiritual-sufletesc; şi în primul rând să pună clar înaintea sufletului tot ceea ce face parte din ceea ce, de fapt, nu a voit niciodată. Aşa, de exemplu, dacă cineva a fost un fiu care probabil ar fi devenit cu drag poet, dar căruia tatăl i-a hotărât să devină meşteşugar, şi a şi trebuit să devină meşteşugar deşi el nu a vrut niciodată acest lucru; a devenit meşteşugar, dar ar fi preferat să devină poet. Astfel, să vă clarificaţi ce aţi vrut de fapt să deveniţi şi ce aţi devenit, însă, împotriva voinţei proprii, apoi să vă clarificaţi ce vi se potrivea în tinereţe şi de care nu aţi avut niciodată parte. Apoi să vă clarificaţi în continuare din ce aţi fi vrut de-a dreptul să ieşiţi, de ce lucruri aţi fi vrut de-a dreptul să fugiţi. Menţionez că cele pe care le spun acum trebuie să se refere la viaţa din trecut, nu la viitor; altfel ar fi o reprezentare falsă.

Aşadar, să ne clarificăm, în fond, ce anume ne spune o asemenea privire retrospectivă în trecut: ce anume nu am vrut, de ce anume am vrut să fugim, ş.a.m.d. Dacă ne-am clarificat aceste lucruri, atunci avem, de fapt, o imagine a acelor lucruri din viaţa noastră care ne plac cel mai puţin. Însă tocmai despre asta este vorba, să descoperim acele lucruri din viaţă care în trecut ne-au plăcut cel mai puţin. Şi apoi trebuie să încercăm să ne familiarizăm pe deplin cu o reprezentare foarte ciudată: Toate cele pe care de fapt nu le-am vrut şi nu le-am dorit, să le vrem şi să le dorim energic! Aşadar să ne punem energic în faţa sufletului: Cum ai fi fost tu de fapt dacă ţi-ai fi dorit în mod viu şi imperios tot ceea ce de fapt nu ţi-ai dorit, care, în fond, ţi-a mers în viaţă împotriva direcţiei voite? – În această reprezentare trebuie eliminat într-un anumit mod ceea ce ai reuşit să învingi. Căci cel mai important este să-ţi doreşti acele lucruri, sau să ţi le reprezinţi ca şi când ai dorit puternic acele lucruri pe care nu le-ai dorit, sau cele împotriva cărora nu ţi-ai putut impune dorinţele, astfel încât să-ţi creezi în simţire, în gândire, o fiinţă despre care poţi avea reprezentarea că, în fond, nu ai fost deloc până acum. Şi acum să-ţi reprezinţi cu toată vehemenţa, cu toată intensitatea, că ai fost de fapt tocmai acea fiinţă. Dacă îţi reprezinţi aceasta, dacă reuşeşti să te identifici cu această fiinţă pe care ţi-ai construit-o, ca să spun aşa, singur în acest mod, atunci ai dobândit deja ceva esenţial pe calea de a-ţi cunoaşte miezul fiinţial sufletesc-lăuntric. Căci tocmai din această imagine pe care şi-o poate face omul despre propria sa personalitate în modul descris va răsări ceva care nu este el în încarnarea prezentă, dar pe care l-a adus cu sine în încarnarea prezentă. Din imaginea pe care şi-o construieşte omul în acest mod îi apare fiinţa sa mai profundă.

Aşadar de la acela care vrea să ajungă la miezul interior al fiinţei sale se cere, în fond, ceva pe care oamenii îl fac cel mai puţin în prezent. Prezentul nostru nu este câtuşi de puţin predispus chiar şi numai într-un anumit mod să tânjească după ceva asemănător celor ce au fost cerute acum; pentru că în timpul nostru oamenii, de fapt, atunci când reflectează asupra lor înşişi, în majoritatea cazurilor tind să se găsească pe sine absolut corecţi aşa cum sunt. Dacă ne întoarcem în timpuri anterioare, ale unei dezvoltări încă religioase, găsim sentimentul că omul trebuia să se simtă plin de remuşcare, deoarece corespundea atât de puţin cu ceea ce putea desemna drept idealul său divin. E drept că aceasta nu era reprezentarea despre care s-a vorbit astăzi, însă era reprezentarea care îl îndepărta pe om de la cele cu care este el de obicei mulţumit, şi îl conducea la altceva – chiar dacă nu la convingerea unei alte încarnări –, anume îl conducea la acea fiinţă care trăieşte dincolo de organizarea noastră, aşa cum evoluează  ea între naştere şi moarte. Atunci când omul conturează imaginea contrară celui care este el, realizează următoarele: Această imagine contrară, oricât de greu îţi vine să o pricepi ca imagine a ta în această viaţă, are totuşi ceva de a face cu tine; acest lucru tu nu-l poţi nega. Atunci când o ai, ea te va urmări, va pluti înaintea sufletului tău şi se va cristaliza în aşa fel încât îţi vei spune: Această imagine are ceva de a face cu mine, dar sigur nu cu viaţa mea actuală. – Atunci, se dezvoltă senzaţia că această imagine provine tocmai dintr-o viaţă anterioară.

Dacă aducem aceasta în faţa sufletelor noastre, ne vom da seama repede cât de eronate sunt majoritatea reprezentărilor despre reincarnare şi karmă pe care şi le formează de obicei oamenii. Dumneavoastră înşivă veţi fi auzit deja: Atunci când cineva întâlneşte pe undeva un om în viaţă, care, de exemplu, este bun la socotit, şi cel dintâi este antroposof, atunci el îşi va forma cu uşurinţă reprezentarea: În incarnarea precedentă acest om a fost un bun socotitor. Multe lanţuri de reincarnare sunt asamblate, din păcate, de antroposofii nepregătiţi, la modul că ei cred pur şi simplu că găsesc încarnarea precedentă prin aceea că acele capacităţi care apar în încarnarea prezentă trebuie să se găsească şi în cea precedentă, sau, pe cât posibil, în mai multe încarnări precedente. Acesta este modul cel mai dăunător, să speculezi. În felul acesta, oamenii ajung de obicei la ceva fals. Căci observaţiile reale făcute cu mijloacele ştiinţei spirituale dovedesc, de cele mai multe ori, exact contrariul. De exemplu, oameni care au fost în încarnarea precedentă buni socotitori, buni matematicieni, apar în încarnarea prezentă în aşa fel încât nu manifestă nici un talent pentru matematică, încât dotarea pentru matematică le lipseşte. Şi dacă vrem să ştim ce talente am avut, cu cea mai mare probabilitate, în încarnarea precedentă – vă atrag aici atenţia că acum stăm, aşadar, pe terenul probabilităţii –, dacă vrem să ştim ce capacităţi am avut în această direcţie ca inteligenţă, realizări artistice ş.a.m.d. în încarnarea precedentă, vom face bine dacă reflectăm la ce avem cel mai puţin aptitudini în această încarnare, pentru ce suntem cel mai puţin potriviţi în această încarnare. Dacă am descoperit aceasta, atunci vom găsi în ce am strălucit probabil în încarnarea precedentă, la ce am fost în special talentaţi. Spun „probabil”, din motivul că aceste lucruri sunt pe de o parte adevărate, dar pe de altă parte ele sunt de multe ori modificate de alte fapte. Aşa, de exemplu, poate fi cazul în care cineva a avut un talent matematic deosebit în încarnarea precedentă, dar a murit devreme, astfel încât acest talent matematic nu a ajuns să se exprime deplin; atunci el se va naşte în următoarea sa încarnare din nou cu un talent matematic, care se va manifesta atunci ca o continuare din încarnarea precedentă. Matematicianul Abel [ Nota 3 ] care a murit de timpuriu se va naşte sigur în următoarea sa încarnare cu un puternic talent matematic. Acolo unde, dimpotrivă, un matematician a ajuns la adânci bătrâneţe, unde acest talent al său s-a desfăşurat deplin, acolo respectivul în următoarea sa încarnare va fi de-a dreptul obtuz în privinţa matematicii. Astfel, eu cunosc o persoană [ Nota 4 ] care avea atât de puţin talent matematic încât ca şcolar ura de-a dreptul cifrele; şi în timp ce respectivul avea la alte materii note bune, a fost posibil ca el să parcurgă clasele şcolare numai prin aceea că la celelalte materii avea note deosebit de bune. Aceasta provenea de la faptul că în încarnarea precedentă el fusese un matematician deosebit de bun.

Dacă aprofundăm lucrurile, atunci se dovedeşte că ceea ce am practicat în mod exterior într-o încarnare, adică nu numai practicat în mod exterior, ci ceea ce am avut drept profesiune exterioară sau interioară, intră în încarnarea următoare în formarea interioară a organelor [ Nota 5 ], de exemplu în modul că atunci când cineva a fost într-o încarnare un matematician deosebit de bun, ceea ce şi-a însuşit ca stăpânire a cifrelor şi figurilor geometrice el a luat cu sine şi le-a înglobat într-o elaborare deosebită a organelor sale de simţ, de exemplu a ochilor. Şi oamenii care văd foarte bine au această configurare elaborată a formei ochilor de la faptul că în încarnarea precedentă ei au gândit în forme şi au luat cu sine această gândire în forme, şi în timp ce au parcurs răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere şi-au cizelat în mod deosebit ochii Acolo, talentul matematic s-a scurs în ochi şi nu se mai manifestă ca talent matematic.

Un alt caz cunoscut ocultiştilor este cel în care o individualitate a trăit într-o încarnare deosebit de intens formele arhitecturale: ceea ce a resimţit ea acolo s-a adaptat ca forţe în viaţa sufletească interioară şi a cizelat deosebit de fin instrumentul auzului, astfel încât această individualitate a devenit în încarnarea următoare un mare muzician. Ea nu a devenit un mare arhitect, deoarece formele simţămintelor care se sprijineau pe arhitectură au devenit clăditoare de organele, astfel încât nu a mai rămas nimic decât ca ea să resimtă muzica într-o măsură înaltă.

O considerare exterioară a asemănărilor de regulă induce în eroare în privinţa a ceea ce sunt particularităţile din încarnările succesive. Şi aşa cum ar trebui să reflectăm asupra a ceea ce nu ne-a plăcut şi a trebuit să ne imaginăm că ni le-am dorit cu intensitate, tot aşa trebuie să reflectăm asupra lucrurilor în privinţa cărora suntem cel mai puţin dotaţi, în care suntem de-a dreptul, ca să spunem aşa, obtuzi. Şi dacă descoperim laturile cele mai obtuze ale fiinţei noastre, atunci ele ne pot conduce cu cea mai mare probabilitate la cele în care am strălucit cel mai mult în încarnarea precedentă. De aici vedem că este uşor ca tocmai aceste lucruri să fie abordate incorect. Cum de altfel şi o anumită reflectare ne poate învăţa că tocmai miezul fiinţial sufletesc cel mai lăuntric este cel care trece dintr-o încarnare într-alta, o arată de exemplu, aprecierea că omul nu învaţă niciodată limbile mai uşor datorită faptului că a trăit într-o încarnare precedentă a trăit într-o regiune unde se vorbea o limbă aflată în legătură cu limba respectivă, pe care trebuie să o înveţe acum; întrucât altminteri elevilor noştri de gimnaziu nu le-ar fi deloc atât de greu să înveţe greaca sau latina, deşi mulţi dintre ei în încarnările lor precedente au trăit în ţinuturi în care aceste limbi erau vorbite ca limbaj uzual obişnuit.

Despre cele pe care ni le aducem aproape de noi din exterior, trebuie să spunem că sunt atât de mult legate de ceea ce se limitează la viaţa omului dintre naştere şi moarte, încât nu poate fi deloc vorba ca aceste lucruri să reapară în încarnarea următoare în acelaşi mod, ci ele trec în încarnarea următoare sau în următoarele încarnări transformate în forţe. Acei oameni care, de exemplu, au într-o încarnare o aplicaţie deosebită pentru învăţarea limbilor, nu vor avea această aptitudine în următoarea lor încarnare; în schimb, ei vor avea aptitudinea de a formula judecăţi mai nepărtinitoare decât restul oamenilor.

Acestea sunt lucruri legate de tainele reîncarnării. Şi tocmai când privim aceste taine ale reîncarnării vom dobândi în modul cel mai intens o reprezentare despre ceea ce în om este de fapt cu adevărat lăuntric, şi care trebuie totuşi socotit, într-un anumit mod, ca făcând parte din cele exterioare. De exemplu, pentru omul actual limbajul nu mai este deloc lăuntric. Limbajul poate fi îndrăgit de dragul celor pe care le exprimă, de dragul spiritului poporului; însă el este ceva care de la o încarnare la alta trece în forme de forţe, transformate.

Dacă omul urmăreşte astfel de lucruri încât pe de o parte îşi spune: Vreau să-mi doresc şi să voiesc cu adevărat ceea ce am devenit împotriva voinţei mele, şi pentru care am cel mai puţin talent –, atunci el poate şti: Reprezentările pe care le dobândesc în acest mod se vor reuni în imaginea încarnării mele precedente. – Această imagine a încarnării precedente va reieşi cu o mare certitudine dacă abordăm cu seriozitate lucrurile care au fost acum caracterizate ceva mai amănunţit. Anume, vom remarca realmente că în întregul mod în care se îmbină reprezentările astfel dobândite, vom resimţi: De fapt, această imagine îmi este destul de apropiată; ea nu îmi este deloc depărtată. Sau, vom simţi: este o imagine foarte, foarte îndepărtată de mine. Va să zică, dacă prin prelucrarea reprezentărilor care au fost descrise astăzi ne-am pictat în faţa sufletului nostru o asemenea imagine a încarnării noastre precedente, atunci, de regulă, vom putea aprecia cât de palidă este această imagine. Vom avea sentimentul, venit ca dintr-o senzaţie: Tu eşti aici; tatăl tău, bunicul tău, străbunicul tău nu pot fi imaginea care stă aici în faţa ta. – Dar dacă lăsăm imaginea să acţioneze asupra noastră, atunci vom dobândi realmente, prin sentiment şi senzaţie, părerea: Atâtea persoane se află între tine şi această imagine! – Să presupunem că cineva dobândeşte acest sentiment – şi un asemenea sentiment se impune – că între el însuşi şi imagine s-ar afla douăsprezece persoane, iar un altul dobândeşte sentimentul că între el însuşi şi imagine s-ar afla şapte persoane. Deci un astfel de sentiment dobândeşte omul, şi acest sentiment este extraordinar de important. Căci dacă, de exemplu, între om şi imagine stau douăsprezece persoane, este nevoie doar să împartă doisprezece la trei şi rezultă patru. Acestea sunt, de regulă, secolele care îl separă pe om de încarnarea sa precedentă. Aşadar un om care ar avea sentimentul că se află la o depărtare de doisprezece oameni de imaginea pe care am descris-o eu aici în privinţa modului de apariţie, ar trebui să-şi spună: Încarnarea mea precedentă se află la patru secole înainte de cea actuală. – V-am expus aceasta doar ca exemplu; în cele mai puţine cazuri va fi aşa, dar în felul acesta ajungeţi la o apreciere. Majoritatea vor găsi că pot estima corect în acest mod când au fost înainte pe Pământ. Numai că premisele în această privinţă sunt, desigur, ceva mai dificile.

Cu aceasta am atins de fapt lucruri care se află cât se poate de departe de conştienţa prezentului. Şi este fără nicio îndoială că dacă cineva ar povesti aceste lucruri oamenilor nepregătiţi pentru aceasta, ei vor găsi că este vorba de fantezii cu adevărat iresponsabile. Acum, este chiar soarta concepţiei antroposofice despre lume, că dintre toate concepţiile despre lume de până acum ea trebuie să se opună cel mai mult, într-un anumit mod, celor convenţionale. Căci cele convenţionale sunt în cea mai mare proporţie, aşa cum îl întâmpină pe om, cel mai cras, cel mai arid materialism. Şi tocmai acolo unde anumite concepţii despre lume ne întâmpină aşa ca şi cum ar sta cel mai solid pe terenul concepţiei ştiinţifice despre lume, ele sunt realmente aşa că de fapt cresc în modul cel mai arid dintr-o anumită concepţie fundamental materialistă. Şi deoarece antroposofia este condamnată ca într-un anumit mod să fie pentru marea lume acea concepţie despre lume, care se cere astăzi pentru omul care urmează să dobândească o reprezentare a încarnării sale precedente, atunci poate părea de înţeles că trebuie să fie foarte departe de omul actual faptul de a lua în serios concepţiile antroposofice. Căci oamenii vor fi tot atât de neînclinaţi să-şi dorească şi să vrea ceea ce nu şi-au dorit şi nu au vrut toată viaţa lor, pe cât de departe sunt obişnuinţele lor de gândire de adevărurile spirituale.

Acum, s-ar putea pune întrebarea: De ce apare chiar acum adevărul spiritual printre oameni? De ce nu lasă el oamenilor timp să evolueze, până devin mai maturi?

Aceasta provine din faptul că abia dacă poate fi imaginată o deosebire mai mare între două epoci omeneşti succesive, decât va fi cea dintre epoca în care trăieşte omenirea actuală şi cea  în care se va dezvolta omenirea, atunci când oamenii care trăiesc acum vor fi renăscut în următoarea încarnare. Căci nu depinde de oameni cum evoluează anumite capacităţi spirituale; aceasta depinde de întregul sens, de întreaga însemnătate şi întreaga esenţă a evoluţiei Pământului. Acum oamenii sunt cel mai departe de a crede în reincarnare şi karmă. Nu antroposofii – dar antroposofi sunt doar puţini în lume –, nu aceia care mai aparţin încă vechilor forme de religie, ci aceia care sunt în ziua de azi purtătorii vieţii culturale exterioare, sunt în ziua de azi cel mai departe de a crede în reincarnare şi karmă. Şi acum, tocmai acest fapt, că în ziua de azi oamenii sunt cel mai puţin dispuşi să creadă în reincarnare şi karmă, este legat în mod remarcabil de ceea ce practică şi învaţă în ziua de azi oamenii – anume practică şi învaţă în măsura în care acest lucru are importanţă în privinţa capacităţilor intelectuale –, tocmai acest fapt va determina ca la aceşti oameni ai prezentului să apară contrariul în încarnarea următoare. Aceşti oameni ai prezentului vor avea în încarnarea următoare – indiferent dacă strădaniile lor sunt spirituale sau materiale – predispoziţii puternice de a-şi simţi încarnarea precedentă. Absolut indiferent de ceea ce practică oamenii prezentului; prin aceea că sunt oameni ai timpului actual, ei vor renaşte cu o predispoziţie puternică şi cu un dor intens de a afla ceva, de a şti ceva despre încarnarea lor precedentă. Ne aflăm exact la un asemenea moment de cotitură care îi duce pe oameni de la o astfel de încarnare, în care vor cel mai puţin să ştie despre reincarnare şi karmă, la o încarnare în care cea mai vie senzaţie a lor va fi: Întreaga viaţă pe care o duc acum nu are nici un fundament pentru mine, dacă nu pot şti ceva despre încarnarea mea trecută. – Şi oamenii care acum spun cel mai mult vorbe de ocară despre reîncarnare şi karmă se vor zvârcoli de-a dreptul în chinul vieţii următoare, pentru că nu-şi pot explica cum a putut deveni viaţa aşa. Antroposofia nu este practicată acum de către oameni pentru a-şi însuşi un anumit dor faţă de viaţa precedentă, ci pentru a avea înţelegere faţă de ceea ce va apărea cândva pentru întreaga omenire, atunci când oamenii care trăiesc în ziua de azi, vor fi din nou pe Pământ. Oamenii care sunt astăzi antroposofi, vor împărtăşi predispoziţia celorlalţi de a voi să-şi amintească; dar ei vor avea înţelegere, şi cu aceasta armonie interioară în privinţa vieţii lor sufleteşti. Cei ce resping în ziua de azi antroposofia vor vrea să ştie ceva despre aceasta în viaţa următoare, şi ei vor resimţi aşa ceva ca un chin lăuntric relativ tocmai la ceva care atunci va fi incarnarea lor precedentă; dar ei nu vor înţelege nimic din ceea ce îi apasă şi îi chinuie cel mai mult; ei vor fi perplecşi, vor fi în dizarmonie interioară. Şi va trebui să li se spună în următoarea încarnare: Înveţi să recunoşti ce anume îţi cauzează chinurile, numai dacă îţi reprezinţi faptul că tu, la drept vorbind, ai fi putut în mod serios să vrei să ai acest chin. – Desigur că nici un om nu va voi acest chin. Dar oamenii care astăzi sunt materialişti, vor începe în următoarea încarnare să-şi înţeleagă remuşcarea, pustiul interior şi chinul, dacă vor urma cerinţele, sfatul celor care atunci vor putea şti şi le vor spune: Imaginaţi-vă că voi aţi vrut această viaţă de  care acum aţi vrea să fugiţi. – Dacă ei încep să urmeze acest sfat, să reflecteze asupra acestui lucru: „Prin ce am putut voi eu această viaţă?” – atunci îşi vor spune: „Ah, da, probabil că am trăit într-o încarnare în care am spus: Ce, după această viaţă să mai urmeze o altă viaţă sau încarnare? Nonsens! Prostie! Cum să crezi aşa ceva? Această viaţă se împlineşte în ea însăşi, se finalizează în sine; ea nu trimite nicio forţă într-o alta, ulterioară! Da, pentru că eu am avut atunci senzaţia că o viaţă următoare este fără valoare, lipsită de sens, prin aceasta a devenit ea fără valoare şi lipsită de sens! Eu am implantat gândul în mine ca forţă, care acum îmi face viaţa atât de pustie şi goală!” Acesta va fi un gând corect. Aşa se va desfăşura karmic materialismul. Plină de sens va fi următoarea încarnare la acei oameni care şi-au creat convingerea că viaţa lor, aşa cum este ea acum, tocmai că nu este împlinită în sine, ci conţine cauze pentru următoarea viaţă. Lipsită de sens, goală şi pustie va fi viaţa acelora care prin gândul lipsei de sens a reîncarnării şi-au făcut singuri viaţa pustie şi lipsită de valoare.

Vedem astfel că gândurile pe care le nutrim nu trec în formă amplificată în viaţa următoare, ci apar în viaţa următoare transformate ca forţe. În lumea spirituală, gândurile, aşa cum sunt ele acum în viaţa dintre naştere şi moarte, nu au nicio semnificaţie; ele au semnificaţie doar într-o formă transformată. Dacă cineva are, de exemplu, un gând măreţ, acest gând poate fi oricât de măreţ: când omul trece prin poarta morţii, gândul dispare ca gând. Dar entuziasmul şi senzaţia şi sentimentul care s-au revigorat sub influenţa gândului, acestea trec prin poarta morţii. Din antroposofie omul nu ia cu sine gândurile, dar ia ceea ce a trăit pe seama gândurilor – până în amănunte, nu numai senzaţia generală de bază. Aceasta este ceea ce vrem să reţinem în special: că gândurile ca atare sunt pline de semnificaţie propriu-zis pentru planul fizic, şi că atunci când vrem să vorbim despre efectul gândului pentru lumile superioare, trebuie să vorbim totodată despre o transformare a acestor gânduri în conformitate cu lumile superioare. Aşadar gândurile care neagă reîncorporarea, se transformă în reîntruparea viitoare în nimicnicie lăuntrică, în golul interior al vieţii, şi nimicnicia lăuntrică, golul interior al vieţii sunt resimţite ca un chin, ca dizarmonie. – Chiar şi printr-o comparaţie puteţi obţine o imagine a modului cum trebuie să decurgă o asemenea nimicnicie şi goliciune interioară, dacă vă imaginaţi că ceva vă este de-a dreptul drag şi că îl vedeţi mereu cu drag, atunci când ajungeţi într-un anumit loc. V-aţi obişnuit, de exemplu, să vedeţi înflorind o anumită floare într-o grădină, într-un anumit loc. Şi dacă floarea va fi tăiată de o mână nemiloasă, veţi simţi durere. Dacă nu aveţi ceva pe care îl îndrăgiţi, dacă vă lipseşte, atunci resimţiţi durere. Tot aşa este cu organizaţia generală a omului. Prin ce simte omul durere? Dacă trupul eteric şi trupul astral al unui organ sunt mereu active într-un anumit loc al trupului fizic, şi dacă acest organ suferă o tăietură şi este vătămat, atunci trupul eteric şi trupul astral nu pot interveni bine. Este exact la fel ca şi când vi se taie dumneavoastră de către o mână nemiloasă trandafirul din acel loc anumit din grădină. Trupul eteric şi trupul astral, dacă un organ este rănit, nu găsesc ceea ce caută; aceasta este resimţită atunci ca durere corporală. Tot aşa, gândurile pe care şi le-a format omul continuă să acţioneze în viitor, îl întâmpină în viitor. În schimb, ele îi vor lipsi, şi el nu va găsi nimic când le va căuta într-un anumit loc, dacă el nu trimite credinţă şi putere de cunoaştere în încarnarea următoare, şi atunci el va resimţi această lipsă a ceva dintr-un loc ca durere şi chin.

Acestea sunt indicaţii care ne vor clarifica sub un anumit aspect cursul karmic al anumitor lucruri. Ele trebuie să fie clarificate, pentru că noi vrem să privim şi mai adânc în modul în care omul poate face mai departe pregătiri, pentru a-şi recunoaşte miezul fiinţial spiritual-sufletesc propriu-zis.