Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

REÎNCARNAREA ȘI KARMA
ȘI SEMNIFICAȚIA LOR PENTRU CULTURA PREZENTULUI

GA 135


I. Conferințele de la Berlin

CONFERINŢA a II-a

Berlin, 30 ianuarie 1912

Consideraţiile pe care le-am făcut aici ultima oară, aşa cum au fost ele expuse atunci, vor fi avut pentru mulţi încă ceva de neînţeles, poate chiar ceva îndoielnic. Dar dacă astăzi vom mai aborda una sau alta, atunci lucrurile ne vor putea deveni ceva mai familiare.

Ce a fost, de fapt, ceea ce ne-am adus în faţa sufletului în ultima seară de întâlnire pe ramură [ Nota 1 ]? A fost ceva oarecum asemănător pentru întreaga entitate a omului, cu ceea ce săvârşeşte un om atunci când se află într-o situaţie sau alta a vieţii, în care trebuie să reflecteze asupra unor experienţe şi trăiri anterioare, când trebuie să-şi amintească trăiri şi experienţe anterioare. Amintirea, memoria, sunt trăiri sufleteşti omeneşti care, în fond, pot fi cunoscute de conştienţa obişnuită numai pentru viaţa sufletească ce se desfăşoară între naştere şi moarte sau, mai exact – ceea ce am exprimat adesea –, pentru un interval temporal care începe de fapt abia de la o anumită vârstă în copilărie, şi până la moarte. Căci noi ştim că ne amintim în conştienţa obişnuită numai până la un anumit moment din copilărie, iar despre ceea ce a precedat acest moment putem afla ceva numai de la părinţi sau rude şi cunoştinţe mai în vârstă. Dacă luăm în vedere intervalul temporal al vieţii omeneşti caracterizat în acest mod pentru acest interval în privinţa vieţii sufleteşti vorbim de memorie. Desigur că aici nu este posibil să abordăm în mod mai precis semnificaţia cuvintelor „capacitate de amintire” sau „memorie”; şi nici nu este necesar pentru scopul urmărit de noi. Pentru început, trebuie doar să aducem limpede înaintea sufletelor faptul că la toate cele care sunt desemnate prin aceste cuvinte, trebuie tocmai reflectarea asupra experienţelor sau trăirilor. Ceea ce am considerat noi ultima oară era oarecum ceva asemănător acestei reflectări; numai că această asemănare trebuia să fie considerată nu doar ca acea capacitate de amintire care survine în viaţa obişnuită, ci ea trebuia, cum s-ar spune, ca o capacitate de amintire extinsă, superioară, să ne conducă dincolo de încarnarea prezentă la un fel de certitudine că înaintea acestei vieţi pământeşti am fost aici în alte vieţi pământeşti. Şi după cum am menţionat ultima oară, aceasta ar trebui să fie în ceea ce priveşte acest proces superior aşa cum este reflectarea asupra a ceva trăit în viaţa obişnuită. Dacă, pe de o parte, ne reprezentăm un om care are nevoie de ceva ce a învăţat într-o perioadă anterioară a vieţii sale actuale şi îşi acordă sufletul ca să ridice din adâncurile lui ceea ce a învăţat, pentru a le urmări cu privirea sa actuală, dacă noi ne zugrăvim în mod viu acest proces de aducere în conştienţă, avem în el o astfel de îndeplinire care ţine de capacitatea noastră obişnuită de amintire. Ceea ce a fost menţionat ultima oară, sunt înfăptuiri ale sufletului. Dar aceste înfăptuiri ale sufletului trebuiau să determine ca în interiorul nostru să apară ceva relativ la vieţile pământeşti anterioare, asemănător cu ceea ce survine în sufletul nostru relativ la această viaţă pământească atunci când simţim izvorând în amintire ceva ce am trăit anterior. De aceea nici nu vă este îngăduit să consideraţi ceea ce a fost spus ultima oară ca şi cum aceasta ar fi deja tot ce ne-ar putea conduce în vieţile pământeşti anterioare, sau ca şi cum aceasta ar fi înainte de toate ceea ce ne-ar putea evoca din capul locului o reprezentare corectă a modului cum eram în vieţile pământeşti anterioare. Este doar un ajutor, aşa cum şi reflectarea este un ajutor pentru a ridica la suprafaţă ceea ce a dispărut în străfundurile vieţii sufleteşti. Să rezumăm ceea ce am luat în vedere referitor la reflectarea cu privire la vieţile pământeşti anterioare. Aceasta se poate petrece cel mai bine în modul următor.

Cu ceva cunoaştere de sine ne sar în ochi în viaţa noastră unele lucruri despre care ne spunem că înţelegem de ce ni s-au întâmplat. Atunci când ni se întâmplă un eveniment dezagreabil, chiar dacă nu înţelegem întru totul de ce a trebuit să vină acest eveniment, ne spunem totuşi: Dar, de fapt, tu eşti un om de-a dreptul neserios; nu e de mirare că ţi s-a întâmplat aşa ceva – astfel este măcar un răsunet al unei înţelegeri a ceea ce ni s-a întâmplat. Dar există nenumărate alte experienţe care intervin în viaţă şi despre care nu ne putem nicidecum forma reprezentarea că sunt legate de forţele şi capacităţile noastre sufleteşti. Atunci vorbim în viaţa obişnuită de „întâmplări”. Despre întâmplări vorbim atunci când nu înţelegem cum sunt corelate lucrurile care ni se întâmplă ca lovituri ale sorţii cu dispoziţia noastră sufletească interioară sau cu restul. De asemenea am atras atenţia şi asupra altor experienţe. Acestea sunt acele experienţe sufleteşti când noi, prin ceea ce numim Eul nostru obişnuit, într-un fel ne smulgem dintr-o situaţie a vieţii în care suntem, de fapt, puşi. Am expus ca exemplu acea situaţie în care cuiva i-a fost hotărâtă de către părinţii săi sau de nişte oameni apropiaţi o anumită profesiune sau situaţie de viaţă, dar el se simte în aşa fel că se vrea cu toată puterea afară de acolo şi vrea altceva. Dacă ulterior în viaţă privim înapoi la o astfel de situaţie, ne spunem: Am fost transpuşi într-o situaţie, dar prin impulsurile noastre de voinţă, prin simpatia şi antipatia noastră, ne-am smuls din ea. – Aşadar am vorbit cum ar fi, despre întorsăturile situaţiilor în care am fost puşi.

Nu este vorba ca la o asemenea reamintire să luăm în vedere toate lucrurile posibile, ci numai pe acelea care ne-au afectat cu adevărat în viaţă. Dacă cineva, de exemplu, nu s-a simţit niciodată marinar, sau nu a avut nici un imbold să devină marinar, atunci desigur că un astfel de impuls volitiv nu intră deloc în discuţie pentru consideraţiile pe care le-am făcut ultima dată, ci numai acelea la care noi am pricinuit într-adevăr o întorsătură a sorţii; aşadar situaţii de viaţă în care am pricinuit, cum ar fi, o întorsătură a vieţii. Şi să nu luaţi lucrurile aşa ca şi cum prin această reflectare asupra experienţelor anterioare, după principiile elaborate, ar trebui cumva să survină o căinţă, aşa încât atunci când în viaţa ulterioară ne amintim astfel de lucruri şi ne dăm seama că ne-am smuls de acolo, acum să ne întoarcem cu căinţa în trecut şi să ne punem iar în situaţia în care am fost puşi la acea vreme şi în care nu am rămas. Nu este vorba de consecinţele practice, ci de a reflecta unde au intervenit asemenea cotituri. Şi apoi se pune problema să producem în modul cel mai energic faţă de lucrurile despre care spunem: Ni s-a întâmplat întâmplător –, şi: Eram plasaţi în ceva, dar ne-am smuls –, următoarea trăire interioară:

Ne spunem: Îmi reprezint că ceea ce nu am voit atunci, din care m-am smuls, ar fi fost o astfel de situaţie în care eu m-am pus cu cel mai puternic impuls volitiv. Aşadar ceea ce îmi era antipatic – şi pentru că era antipatic, de aceea ne-am smuls din el – să fie pus înaintea sufletului în aşa fel încât să ne spunem: Vreau să mă dăruiesc experimental reprezentării că am voit aceasta cu toată puterea, şi vreau să-mi pun în faţa sufletului imaginea unui om care şi-ar fi dorit aşa ceva din toate puterile. – Şi despre acele lucruri de care am spus că ar fi întâmplări să ne reprezentăm, tot experimental, că le-am fi produs noi. Să spunem că ne-am amintit că odată undeva ne-a căzut pe umăr o ţiglă, şi ne-a durut de-a dreptul rău. În acest caz vrem să ne dăruim reprezentării: noi ne-am urcat pe acoperiş, am desprins de acolo ţigla, astfel încât ea să trebuiască să cadă în clipa următoare, şi apoi am coborât rapid, astfel încât ţigla să cadă pe noi. Nu este vorba de faptul că acestea sunt reprezentări groteşti, ci de ceea ce vrem să dobândim cu aceasta.

Acum să ne transpunem de-a binelea în sufletul unui om, despre care ne-am construit o imagine aşa ca şi cum ar fi vrut tot ceea ce ni s-a întâmplat „întâmplător” şi şi-ar fi dorit toate cele din care ne-am smuls. Numai că în suflet nu rezultă nimic, dacă facem acest exerciţiu de două, trei, patru ori, dar rezultă foarte multe dacă îl facem în legătură cu nenumăratele experienţe pe care le găsim dacă le căutăm. Dacă facem tot mereu şi mereu  aceasta şi ne reprezentăm de-a dreptul viu, dacă ne imaginăm sincer un om care a vrut tot ceea ce nu am vrut noi, atunci vom face experienţa că această imagine a omului pe care am chemat-o dinaintea sufletului nu se mai desprinde de noi, că ea face o impresie foarte stranie asupra noastră, ca şi cum ar fi realmente ceva care ar avea ceva de a face cu noi. Dacă ne-am însuşit în acest mod oarece subtilitate în privinţa unei astfel de auto-verificări, atunci vom ajunge curând să găsim asemănarea care există între o astfel de dispoziţie şi o astfel de imagine, pe care am construit-o noi, şi o reprezentare pe care am chemat-o din memorie, la care simţim cum vine ca imagine de amintire. Deosebirea este numai că în procesul de memorie obişnuit, prin care scoatem din suflet o asemenea reprezentare, avem în special de a face cu reprezentări; dimpotrivă, ceea ce a devenit viu în sufletul nostru atunci când facem acest exerciţiu despre care am vorbit, este ceva de tipul unui sentiment, ceva care este mai mult legat de dispoziţiile noastre sufleteşti şi mai puţin de reprezentările noastre. Ne simţim ciudat faţă de această imagine. Este mai puţin vorba de imaginea în sine; dar sentimentele pe care le avem ne fac o impresie asemănătoare reprezentărilor din amintire. Şi dacă repetăm mereu şi mereu exerciţiul, atunci, bazat pe experienţă, ca urmare a unor evidenţe lăuntrice, rezultă cunoaşterea, s-ar putea spune, a faptului că imaginea pe care ne-am construit-o devine ceva, aşa cum o reprezentare din amintire devine tot mai clară şi mai clară, în timp ce la început, atunci când reflectăm voluntar, o scoatem întunecată din adâncurile sufleteşti. Aşadar nu se pune problema a ceea ce ne reprezentăm, ci a faptului că ceea ce ne reprezentăm se transformă, devine altceva. Se desfăşoară un proces ca atunci când cineva vrea să-şi amintească un nume, şi şovăie, şi şovăie, şi are o sclipire, şi atunci spune: Nuß...baumer – dar apoi are sentimentul că totuşi nu este aşa, şi atunci acestuia i se asociază din motive pe care el însuşi nu le poate vedea, numele corect; eventual „Nußdörfer”. Aşa cum numele de „Nußbaumer” şi „Nußdörfer” se construiesc reciproc, tot aşa şi imaginea se va rectifica, se va schimba, şi faţă de ea apare sentimentul: Tu ai ajuns la ceva care se află în tine, şi care prin felul în care este vârât în tine şi se raportează la întreg restul vieţii tale de simţire, îţi arată limpede: Aşa nu puteau fi aceste lucruri în tine în încarnarea actuală! – De aici rezultă cu o mare limpezime lăuntrică faptul că aşa ceva care este vârât în noi este din timpuri mai vechi. Acum trebuie doar să înţelegem că aici avem de a face cu un fel de capacitate de amintire ce poate fi cultivată în sufletul omenesc; o capacitate de amintire pe care în comparaţie cu capacitatea obişnuită de amintire trebuie să o desemnăm cu un alt nume. Capacitatea obişnuită de amintire ar putea fi desemnată prin cuvintele „amintire a reprezentărilor”; însă această capacitate de amintire despre care este acum vorba ar trebui desemnată drept un fel de „amintire a sentimentelor şi senzaţiilor”. Că acest lucru îşi are justificarea sa poate rezulta pentru dumneavoastră din următoarele reflecţii.

Gândiţi-vă că realmente memoria noastră obişnuită, capacitatea noastră obişnuită de amintire ne dă un fel de amintire a reprezentărilor. Reflectaţi o dată cum iese la suprafaţă în amintire un eveniment deosebit de dureros, care poate v-a copleşit total cu douăzeci de ani în urmă. Probabil că acest eveniment vi se reproduce în imagini cu toate detaliile, dar durerea prin care aţi trecut atunci, nu o mai simţiţi în amintire în acelaşi mod; ea este într-un anume fel ştearsă din reprezentarea provenită din amintire. Desigur că aici există diferite grade şi se poate întâmpla ca unui om să i se fi întâmplat ceva astfel încât în el să apară mereu o nouă şi violentă durere, atunci când îşi aminteşte cele trăite. Dar afirmaţia generală pe care am rostit-o acum, este, totuşi, valabilă, astfel încât noi putem recunoaşte de aici că pentru încarnarea actuală capacitatea noastră de amintire este o amintire a reprezentărilor, în timp ce sentimentele trăite sau chiar impulsurile volitive nu reapar în suflet cu aceeaşi intensitate, sau în orice caz nu aşa încât să se poată compara cu cele iniţiale. Este suficient să vă evocaţi un exemplu caracteristic şi veţi vedea cât de mare este diferenţa între reprezentarea care iese la suprafaţă în amintire şi ceea ce a rămas în viaţa obişnuită în încarnarea prezentă din sentimentele şi impulsurile volitive pe care le-am avut. Este suficient să vă gândiţi la un om care îşi scrie memoriile. Să presupunem, de exemplu, că Bismarck [ Nota 2 ] ar fi ajuns cu scrierea memoriilor sale la punctul când a pregătit războiul germano-austriac din anul 1866, şi imaginaţi-vă ce se va fi petrecut în sufletul lui Bismarck în acel punct infinit de critic, în care el a dirijat şi condus evenimentele împotriva unei lumi de prejudecăţi şi a unei lumi de impulsuri volitive. Şi acum nu vă mai reprezentaţi cum au trăit toate acestea pe atunci în sufletul lui Bismarck, ci faptul că tot ceea ce a trăit el atunci direct sub impresia evenimentelor, s-a scufundat în adâncurile sufletului, şi gândiţi-vă cât trebuie să fi pălit sentimentele şi impulsurile volitive care existau în el pe când înfăptuia lucrurile, în comparaţie cu timpul în care şi-a redactat memoriile. Nici unui om nu-i va fi neclar ce diferenţă există între reprezentarea lucrurilor şi ceea ce ţine de sentimente şi impulsuri volitive.

Cel care s-a apropiat deja, chiar şi puţin, de antroposofie, va înţelege când se spune ceea ce am spus adesea aici din alte puncte de vedere: anume că reprezentările noastre, aşadar reprezentările din memorie, sunt în viaţa noastră sufletească ceva care, atunci când sunt stimulate din afară, de lumea exterioară, în care trăim aici în trupurile noastre fizice, are de fapt semnificaţia sa tot numai pentru această singură încarnare. Noi am expus mereu, pornind de la principiile antroposofice, marele adevăr că dintre toate reprezentările, dintre toate conceptele pe care ni le însuşim prin faptul că percepem sensibil una sau alta, prin faptul că trebuie să ne temem de una sau alta în viaţă sau să sperăm –aceasta deci acum nu este referitor la impulsurile afective, ci referitor la reprezentări – că toate acestea pe care le avem în viaţa de reprezentare dispar foarte curând după ce am trecut prin poarta morţii. Căci reprezentările fac parte din ceea ce se scurge în viaţa fizică şi se dispersează în ea, fac parte din ceea ce se menţine, durează cel mai puţin. Dar cineva care a abordat deja sub un anumit aspect legile reîncarnării şi karmei – eu am menţionat deja şi aici [ Nota 3 ] – poate înţelege cu uşurinţă că reprezentările noastre, în măsura în care ni le însuşim în viaţa care se scurge în relaţia cu lumea exterioară sau cu lucrurile planului fizic, se exprimă în limbaj, şi că de aceea ne putem imagina limbajul ca fiind legat într-un anumit mod cu viaţa de reprezentare. Acum, oricine ştie că trebuie să înveţe să vorbească o anume limbă în fiecare încarnare. Căci în timp ce este destul de clar că un mare număr de elevi de gimnaziu din prezent a fost încarnat în vechea Grecie, niciunuia nu îi este înlesnită învăţarea limbii greceşti prin faptul că el îşi poate aminti cum a vorbit el greceşte într-o încarnare anterioară. Limbajul este întru totul o expresie a vieţii de reprezentare, şi destinul limbajului este asemănător destinului vieţii de reprezentare; astfel încât reprezentările, aşa cum trăiesc ele în noi cu privire la lumea fizică şi chiar şi reprezentările pe care trebuie să le dobândim despre lumile superioare, sunt într-un anumit mod întotdeauna colorate de impresiile lumii fizice. Numai dacă putem vedea prin această îmbrăcăminte vedem ce ne pot comunica reprezentările despre lumile superioare. Dar ceea ce putem obţine noi aici, în lumea fizică,  ca reprezentări nemijlocite, este legat, într-un anumit mod, şi de viaţa dintre naştere şi moarte. Anume, după moarte noi nu ne formăm reprezentări în felul în care ni le formăm aici, ci acolo vedem reprezentările; acolo ele sunt percepţiile noastre; acolo ele există aşa cum există culorile sau sunetele în lumea fizică. În timp ce în lumea fizică  ceea ce îşi evocă/aduce în minte omul prin reprezentări este luat, de fapt, numai exprimat prin materialul fizic – ceea ce poate fi uşor scăpat din vedere [ Nota 4 ] –, în stare destrupată noi avem reprezentările dinaintea noastră aşa cum avem aici culorile sau sunetele dinaintea noastră (vezi nota 4). Bineînţeles, omul nu poate vedea roşul sau albastrul aşa cum le vede aici cu ochii fizici; dar cele pe care nu le vede aici, asupra cărora îşi formează aici reprezentări, sunt atunci prezente pentru el, aşa cum sunt aici roşul, sau verdele, sau un sunet oarecare. În timp ce în lumea fizică ceea ce noi ajungem să cunoaştem prin pură reprezentare – sau, mai bine spus, noţional în sensul Filosofiei libertăţii – poate fi văzut numai prin vălul vieţii de reprezentare, pentru sufletele destrupate acestea există la fel cum există lumea fizică pentru conştienţa obişnuită.

În lumea fizică există oameni care consideră că ceea ce dau impresiile sensibile este, de fapt, totul. Iar ceea ce îşi poate clarifica omul numai printr-un concept, ca de exemplu modul în care este cuprins tot ceea ce pot da simţurile, să spunem, din conceptul de „miel” sau din conceptul de „lup”, aşadar ceea ce ceea ce desluşeşte materialul, poate fi chiar negat de către aceia care nu vor să accepte decât impresiile sensibile. Putem spune: Omul îşi poate face în reprezentările sale o imagine în privinţa tuturor celor pe care le vede la miel şi îşi poate face, de asemenea, o imagine asupra a tot ceea ce vede la lup. Un mod de a vedea lucrurile obişnuit încearcă să sugereze omului că ceea ce poate fi format conceptual nu este decât „simplu concept”. Dar dacă, de exemplu, am încuia un lup şi l-am hrăni o vreme mai îndelungată numai cu miei, astfel încât, dacă mai înainte el a mâncat şi altceva, acel altceva este acum eliminat, este afară din el ca materie, şi el este plin numai cu materia miel, totuşi nici un om nu va putea nutri credinţa că prin aceasta lupul a devenit un miel. De aceea trebuie să spunem: Aici este evident că ceea ce desluşeşte impresia sensibilă, anume conceptul, este ceva real. Totuşi, nu negăm: ceea ce formează conceptul, moare. Dar ceea ce trăieşte în lup, ceea ce trăieşte în miel, ceea ce este înăuntru, ceea ce nu poate fi văzut cu ochii fizici, este văzut, perceput, în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere.

Aşadar dacă se spune că reprezentările sunt legate de trupul fizic, nimănui nu îi este îngăduit să derive de aici afirmaţia că în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere omul ar fi fără reprezentări sau, mai bine zis, fără conţinutul reprezentărilor. Numai ceea ce elaborează reprezentările dispare. Ceea ce avem ca viaţă a noastră de reprezentare are, aşa cum o trăim noi aici în lumea fizică, o importanţă doar pentru viaţa din această încarnare. Şi am expus deja că legat de conştienţa – că această viaţă de reprezentare a lumii fizice este valabilă doar pentru încarnarea respectivă – Friedrich Hebbel [ Nota 5 ] a schiţat cândva în jurnalul său un plan drăguţ pentru o dramă. El a avut ideea că Platon cel reîncarnat ar fi într-o clasă de liceu şi că precis ar face cea mai proastă impresie asupra profesorului şi ar putea primi cele mai rele note, pentru că nu îl înţelege deloc pe Platon! Aceasta este tot o indicaţie asupra faptului că construcţia de idei a lui Platon, care a trăit în el conform gândirii, tocmai că nu ajunge să trăiască în această formă în încarnarea următoare.

Pentru a dobândi gânduri judicioase asupra acestor lucruri, trebuie să considerăm viaţa sufletească a omului dintr-un anumit punct de vedere. Aici trebuie să ne întrebăm: Ce conţinut purtăm cu noi în viaţa noastră sufletească? [ Nota 6 ]

În primul rând sunt reprezentările noastre. Faptul că aceste reprezentări, comasate cu sentimente, pot duce la impulsuri volitive, nu ne împiedică să putem vorbi despre o viaţă de reprezentare specifică în sufletul nostru. Căci chiar dacă există oameni care abia dacă pot rămâne, aş spune, la o reprezentare pură simplă, care, dacă îşi reprezintă ceva, se înflăcărează rapid în simpatie sau antipatie, aşadar trec imediat la alte impulsuri sufleteşti, asta nu împiedică totuşi faptul că viaţa sufletească poate fi separată de alte conţinuturi sufleteşti.

În al doilea rând purtăm în viaţa noastră sufletească trăirile de sentiment. Acestea apar în noi într-o mare varietate de forme. Aici este binecunoscutul contrast din viaţa sufletească, ce poate fi desemnat prin simpatie şi antipatie, cu care întâmpinăm lucrurile, sau, dacă vrem să îl desemnăm mai limpede: iubire şi ură. Apoi, aici se află sentimentele ce pot fi desemnate drept cele care determină o anumită excitaţie, şi iarăşi acelea care determină o anumită tensiune şi relaxare, destindere. Acestea nu pot fi puse laolaltă cu sentimentele simpatiei şi antipatiei. Căci un impuls sufletesc pe care îl putem numi o tensiune, o agitaţie sau o destindere, este altceva decât ceea ce se manifestă ca simplă simpatie sau antipatie. Dar ar trebui să vorbim mult, dacă am vrea să caracterizăm diversele tipuri de conţinuturi afective. De aici fac parte şi sentimentele care pot fi desemnate drept sentimente faţă de frumos şi faţă de urât, care se prezintă ca un conţinut sufletesc total aparte, care nu pot fi comparate cu simplele sentimente de simpatie şi antipatie, sau cel puţin nu pot fi puse laolaltă cu ele. Apoi putem desemna drept o categorie aparte şi sentimentele pe care le avem faţă de Bine şi Rău. Nu este timpul să expunem astăzi că trăirea interioară, pe care o avem faţă de o acţiune bună sau rea, este cu totul altceva decât sentimentul de simpatie sau antipatie faţă de o acţiune bună sau rea – faptul că iubim acţiunea bună şi o urâm pe cea rea. Astfel, sentimentele ne întâmpină în cele mai variate înfăţişări, şi le putem diferenţia de reprezentări.

Un al treilea tip de trăiri sufleteşti o constituie impulsurile volitive, viaţa volitivă. Aceasta din nou nu poate fi pusă laolaltă cu ceea ce putem numi trăiri sufleteşti, care trebuie sau pot să rămână mărginite la cadrul vieţii noastre sufleteşti, prin felul în care le trăim. Face parte dintr-un impuls volitiv faptul că în suflet se exprimă: Trebuie să faci asta, nu trebuie să faci asta. – Căci trebuie să învăţăm să diferenţiem între simplul sentiment, pe care îl avem faţă de ceea ce ne apare drept bine sau rău în noi înşine sau în altul, şi ceea ce se iveşte în suflet mai mult decât acest sentiment, atunci când suntem împinşi să facem Binele, să ne abţinem de la Rău. Judecata poate adera la sentiment; dar impulsurile volitive sunt altceva. Şi cu toate că sunt treceri între viaţa sufletească şi impulsurile volitive, ar trebui ca măcar pe baza observării obişnuite a vieţii, acestea să nu fie puse laolaltă. În viaţa omenească există pretutindeni treceri. Aşa cum există oameni care nu pot deloc ajunge la o reprezentare pură, ci exprimă imediat ce iubesc şi ce urăsc, oamenii care sunt mereu azvârliţi încoace şi încolo pentru că nu pot separa sentimentele lor de reprezentările lor, tot aşa există şi alţii, care atunci când văd ceva, nu se pot deloc abţine să treacă la ceva care corespunde unui impuls volitiv, la o acţiune, chiar dacă acea acţiune nu este deloc justificată. Aceasta din nou nu duce la nimic bun; aceasta se manifestă apoi ca manie de a fura, cleptomanie, ş.a.m.d. În acest caz nu este o relaţie ordonată între sentimente şi impulsurile volitive. Dar în realitate aceste lucruri trebuie diferenţiate în modul cel mai riguros. Astfel noi trăim în viaţa noastră sufletească în cadrul reprezentărilor, în cadrul trăirilor de sentiment şi în cadrul impulsurilor volitive. Noi am făcut deja adesea asemenea consideraţii; nu ne putem descurca fără ele, dacă vrem să cuprindem cu privirea întregul om.

Acum am încercat să expunem câte ceva din cele care ne pot lămuri faptul că viaţa de reprezentare este ceva legat de o singură încarnare, desfăşurată între naştere şi moarte. Vedem  de asemenea, cum păşim în viaţă şi ne însuşim viaţa de reprezentare. Nu este aşa cu viaţa de sentiment, şi nici cu viaţa volitivă. Dacă cineva ar vrea să susţină că ar fi totuşi aşa, despre acela am putea gândi că nu a observat niciodată judicios dezvoltarea unui copil. Observaţi un copil pe când este încă foarte prostuţ în privinţa vieţii de reprezentare, cum nu se poate pune deloc în legătură cu lumea înconjurătoare cu reprezentările sale, dar cum, dimpotrivă, el are simpatii şi antipatii evidente, şi cum are şi impulsuri volitive stimulatoare şi calmante. Iar fermitatea cu care apar impulsurile volitive, l-a indus în eroare chiar şi pe un filosof, Schopenhauer [ Nota 7 ], să creadă că la un om caracterul apare de fapt în aşa fel încât nu poate fi deloc modificat în viaţă. Acest lucru nu este corect; el poate fi modificat. Dar este aşa, atunci când păşim în viaţa fizică, încât trebuie să spunem: Cu sentimentele şi impulsurile volitive lucrurile nu stau deloc aşa cum stau cu reprezentările, ci noi păşim în încarnare cu un caracter foarte definit al trăirilor noastre de sentiment şi al impulsurilor volitive. La o considerare corectă am putea presimţi deja că în sentimente şi impulsurile volitive avem ceva pe care îl aducem cu noi din încarnările anterioare. Dar concentraţi aceasta într-o memorie afectivă în contrast cu memoria de reprezentări dintr-o viaţă. Practic, nu o putem scoate la capăt dacă acceptăm ca valabilă numai amintirea reprezentărilor. Nimic din ceea ce dezvoltăm în viaţa noastră de reprezentare, nu ne poate conduce la ceva care ar putea să provoace impresia care, corect înţeleasă, ne spune: Aici ai în tine ceva care prin naştere a păşit împreună cu tine în această încarnare. Aici trebuie să trecem dincolo de viaţa de reprezentare, aici reflectarea trebuie să devină altceva. Şi noi am expus ce devine reflectarea acum. Cum reflectăm, cum ne aducem aminte? Reflectăm în aşa fel încât nu doar ne reprezentăm: Asta a fost întâmplător în viaţa noastră, asta ni s-a întâmplat; aici am fost într-o situaţie de viaţă pe care am părăsit-o, ş.a.m.d. – Nu ne este îngăduit să rămânem la reprezentări, ci trebuie să le facem vii, active, ca şi cum în faţa noastră ar sta imaginea unei persoane care a vrut asta, care a vrut asta în dorinţele noastre, impulsurile noastre de voinţă, trăirile noastre afective, ş.a.m.d. Noi trebuie să ne trăim în această voinţă. Aşadar este o cu totul altă trăire de sine decât cea care intră în discuţie la amintire ca trăire de sine în viaţa de reprezentare; este o trăire de sine în alte forţe sufleteşti, dacă îmi este îngăduit să folosesc această expresie.

Această practică de a dezvolta, ca să spunem aşa, voind, dorind un conţinut sufletesc – care a fost întotdeauna cunoscută şi utilizată în toate şcolile oculte, în toate practicile oculte –, poate fi justificată, explicată şi înţeleasă prin ceea ce ştim să spunem din cunoaşterea antroposofică sau din alte cunoaşteri despre viaţa de reprezentare, de sentiment şi de voinţă. Aşadar să ne spunem clar, că la aceste conţinuturi particulare ale vieţii de sentiment, ale vieţii de voinţă noi trebuie să dezvoltăm ceva care este asemănător oarecum reprezentărilor din amintire, dar care nu rămâne la simpla imagine, că noi ajungem prin aceasta în poziţia să dezvoltăm un alt fel de capacitate de amintire, anume un fel care treptat ne conduce dincolo de viaţa care este îngrădită între naştere şi moarte, într-o încarnare.

Trebuie să accentuăm neapărat că drumul caracterizat aici este absolut bun şi sigur – dar plin de abnegaţie. Mai uşor este ca omul să-şi închipuie, din oarecare motive exterioare, că în încarnarea trecută ar fi fost Maria Antoaneta, Maria Magdalena sau altele asemănătoare. Dar este mai greu ca, după metoda descrisă, din cele existente în suflet, din cele existente cu adevărat, să ajungi la o imagine a celui care ai fost. De aceea procedeul este mai întâi de-a dreptul plin de abnegaţie, pentru că în majoritatea cazurilor omul poate fi foarte dezamăgit. Dar dacă cineva ar spune acum că totul poate fi ceva ce doar ne imaginăm, trebuie să replicăm: Dar se poate întâmpla şi ca cineva să se înşele referitor la amintirile sale, să-şi imagineze ceva ce nu este conform realităţii. – Toate aceste lucruri nu sunt nici o obiecţie. Un fel de criteriu pentru a diferenţia imaginaţia de ficţiune există numai în viaţă.

Într-un oraş din Germania de Sud cineva mi-a spus că tot ceea ce este expus în Ştiinţa ocultă în schiţă s-ar putea baza pe o simplă sugestie, aşa cum există sugestii foarte vii, care pot merge atât de departe încât cineva care nu bea deloc limonadă şi doar îşi imaginează limonada într-un mod foarte viu, are deja gustul limonadei în gură. Aşadar dacă este posibil aşa ceva, de ce nu ar fi posibil – aşa gândea respectivul – ca cele expuse în Ştiinţa ocultă în schiţă să se bazeze pe sugestie? Teoretic, se poate face o asemenea obiecţie. Dar viaţa aduce considerarea: Dacă cineva este de părere că poate arăta prin exemplul cu limonada cât de puternic poate acţiona sugestia, atunci trebuie să spunem în această privinţă că el nu a înţeles să gândească exemplul până la capăt, căci el ar trebui să încerce o dată nu numai să-şi imagineze o limonadă, ci să-şi şi stingă setea cu o limonadă doar imaginată – şi atunci ar vedea că nu merge. Este mereu vorba să mergem până la capăt cu experienţele. Aceasta însă nu se poate determina teoretic, ci doar prin experienţă nemijlocită în viaţa. Şi cu aceeaşi necesitate cu care ştim că am trăit ceva care iese la suprafaţă din reprezentările amintite din viaţă, cu aceeaşi certitudine ne apare şi faptul că ies la suprafaţă din străfundurile sufletului impulsurile de voinţă pe care le-am chemat referitor la cele „întâmplătoare”, la cele ne-vrute, şi cu aceeaşi necesitate ca reprezentările din amintire, ele ies la iveală ca o imagine a vieţii noastre pământeşti anterioare. Aceluia care spune acum că asta poate fi închipuire, nu-i putem aduce nicio dovadă, după cum nu se poate aduce teoretic nicio dovadă pentru ceea ce-şi închipuie numeroşi oameni că ar fi trăit şi precis nu le-au trăit, şi nici pentru ceea ce au trăit cu adevărat. La fel de puţin cum se poate aduce aici o dovadă teoretică, tot aşa de puţin există o dovadă teoretică pentru cealaltă situaţie. Aşadar, în această experienţă nu ne aflăm într-o altă situaţie decât suntem în viaţa din cadrul unei încarnări; suntem în exact aceeaşi situaţie.

Cu aceasta am arătat cum luminează viaţa pământească anterioară în viaţa pământească prezentă, cum avem într-adevăr o posibilitate printr-o dezvoltare a sufletului făcută cu grijă, să ne obţinem noi înşine convingerea, nu numai convingerea teoretică despre faptul reîncarnării, ci convingerea practică relativ la fiinţa sufletească existentă în noi, care se reîncarnează, despre care ştim cu adevărat că este ceva care a existat cândva.

Dar, cu toate acestea, există experienţe de un cu totul alt gen, care intervin în viaţa noastră şi despre care nu ne putem spune că intervin în viaţa noastră astfel încât să le putem concepe ca pe o amintire a unei vieţi pământeşti anterioare. Există realmente astfel de experienţe faţă de care trebuie să spunem: Aşa cum te întâmpină ele, nu ţi se explică prin viaţa ta anterioară! Astăzi indic doar un singur gen de astfel de experienţe. Şi vreau să indic mai întâi acest gen de trăiri expunând un exemplu tipic. Ce expun eu aici ca exemplu, se poate întâmpla în sute, în mii de moduri; dar ceea ce se petrece acolo este similar cu ceea ce vreau să vă redau ca un exemplu tipic.

Să presupunem un om care merge undeva, într-o pădure, şi care, pentru că este cufundat în gânduri uită că merge pe o potecă a pădurii, direct învecinată – este nevoie să mai facă doar câţiva paşi – cu o prăpastie adâncă. Vreau să prezint aici în această formă, lucrul care este foarte posibil să se întâmple; exemplul a fost expus de mine şi în altă parte [ Nota 8 ], deoarece mie îmi este cunoscut, în mod corespunzător, un caz cu totul similar. Acest om nu vede că acolo este o prăpastie pentru că îl preocupă ceva în mod deosebit. Şi pentru că problema lui îl preocupă atât de puternic, el merge înspre prăpastie, dar cu un asemenea avânt încât dacă ar mai fi făcut numai doi-trei paşi, i-ar fi fost imposibil să se mai oprească. El ar fi trebuit atunci ca, păşind în continuare, să se prăbuşească, şi viaţa lui s-ar fi sfârşit. Dar în clipa în care vrea să păşească înspre prăpastie, aude o voce: Stai pe loc! – Vocea face o asemenea impresie asupra lui, încât el rămâne pe loc ca bătut în cuie. Respectivul crede că trebuie să fie cineva acolo, care l-a observat şi l-a atenţionat. El a realizat că viaţa sa s-ar fi încheiat dacă nu ar fi fost reţinut în felul acesta. El priveşte împrejur şi nu vede pe nimeni.

Gânditorul materialist va spune acum: Prin oarecari circumstanţe din adâncurile sufletului său a rezultat o halucinaţie auditivă, şi a fost o întâmplare fericită că respectivul a fost salvat în acest fel. – Dar, de asemenea, este posibil să gândeşti altfel asupra lucrurilor; oamenii ar trebui cel puţin să admită acest lucru. Vreau doar să expun această altă posibilitate; căci acest alt mod poate fi doar povestit, nu poate fi dovedit. Omul îşi poate spune: Prin desfăşurarea evenimentelor lumii spirituale, în momentul în care ajunseseşi la o criză karmică, viaţa ta ţi-a fost propriu-zis dăruită. Dacă lucrurile ar fi mers mai departe fără să se fi petrecut acel eveniment, atunci viaţa ta s-ar fi încheiat. Dar aşa, acum este ca şi cum un fel de nouă viaţă s-a adăugat celei anterioare. Această nouă viaţă este un fel de dar, şi tu datorezi acum această viaţă a ta puterilor care se află în spatele acestei voci! – O asemenea experienţă ar putea avea mulţi, mulţi oameni ai prezentului, dacă ar exersa adevărata cunoaştere de sine. Căci în viaţa multor, foarte multor oameni ai prezentului intervin astfel de experienţe. Şi nu e că oamenii nu au avut o astfel de experienţă, ci pentru că nu i-au dat atenţia necesară ei au trecut pe lângă ea; întrucât ea nu apare întotdeauna cu claritatea descrisă acum, ci în aşa fel încât, cu neatenţia obişnuită, oamenii o scapă din vedere.

Am descris din când în când cât de mult trec oamenii cu vederea peste ceva ce se petrece în prezenţa lor. Un exemplu caracteristic pentru cât de neatenţi sunt oamenii faţă de ceea ce se desfăşoară în jurul lor, este următorul caz. Am cunoscut un inspector şcolar al unui land german în care a fost introdusă legea că profesorii mai în vârstă, care nu dăduseră anumite examene, trebuie examinaţi. Însă acest inspector şcolar era un om extraordinar de omenos, şi şi-a spus: Pe tinerii care sunt abia veniţi de la seminar, îi poţi întreba orice; dar să le pui întrebări domnilor mai în vârstă, care sunt deja în funcţie de douăzeci, treizeci de ani, este o cruzime; pe aceştia nu-i poţi întreba aşa. De aceea, cel mai bine este ca pe aceştia să-i întreb despre ceea ce se află în cărţile lor, din care predau în fiecare an copiilor. – Şi iată: majoritatea nu ştiau nimic din ceea ce expuneau ei înşişi elevilor lor! Iar acesta era un examinator despre care se putea spune că ştia să scoată de la oameni ceea ce ştiau!

Acesta ar fi doar un exemplu pentru cât de neatenţi sunt oamenii faţă de ceea ce se petrece în mediul lor înconjurător, ba chiar faţă de ceea ce priveşte propria lor persoană. Aşadar nu trebuie să ne mire dacă găsim exemple asemănătoare celui pe care l-am caracterizat acum, în viaţa multor, multor oameni. Numai la o observare de sine adevărată, chibzuită, omul găseşte un asemenea eveniment cum este cel descris mai înainte. Şi dacă omul are pietatea corectă faţă de viaţă relativ la un asemenea eveniment, atunci probabil că ajunge şi la un sentiment cu totul deosebit; la sentimentul că începând din acea zi, viaţa îi este dăruită şi că, în măsura în care ea decurge începând din acea zi, trebuie şi folosită într-un mod deosebit. Acesta este un sentiment bun şi acţionează similar unui proces de amintire, atunci când cineva îşi spune: Te-ai aflat într-o criză karmică, atunci viaţa ta era încheiată! – Dacă el se adânceşte în acest sentiment evlavios, atunci se petrece ceva care se manifestă mai întâi în aşa fel încât îşi spune: Aceasta nu este o reprezentare din amintire ca acelea pe care le-am trăit adesea în viaţă, ci este ceva absolut deosebit!

În următoarea conferinţă vă voi putea spune mai detaliat despre ceea ce astăzi poate fi doar indicat. Căci, aşa cum a fost indicat acum, aşa îi pune la încercare un mare iniţiat al timpurilor mai noi pe cei pe care îi consideră potriviţi a fi adepţii săi. Căci lucrurile care urmează să ne încadreze în lumea spirituală rezultă tot din faptele spirituale care se desfăşoară împrejurul nostru, sau dintr-o recunoaştere corectă a acestor fapte. Şi o astfel de voce, care se iveşte ea la mulţi oameni, nu trebuie considerată drept halucinaţie; căci printr-o astfel de voce vorbeşte acel conducător pe care noi îl desemnăm drept Christian Rosenkreutz [ Nota 9 ], acelora pe care şi-i alege din prisosul cetelor drept cei care pot deveni adepţii săi. Aşa este emisă chemarea de către acea individualitate – despre care vom mai putea vorbi ca fiind acela care a trăit într-o încarnare deosebită în secolul XIII –, încât un om care a trăit aşa ceva are în aceasta un semn indicator, un semn de recunoaştere, prin care el îşi poate afla locul în lumea spirituală. Probabil că nu pot ajunge mulţi să dea atenţie unei asemenea chemări. Dar antroposofia deja va lucra în aşa fel încât oamenii, dacă nu acum în această încarnare, cel puţin mai târziu vor lua în consideraţie un astfel de apel. Pentru majoritatea oamenilor care trăiesc aşa ceva, astăzi încă este aşa încât ceea ce poate fi denumit ca: „Te-a întâmpinat acel Iniţiat care te-a desemnat să faci parte dintre aceia care pot fi ai lui” –, nu s-a desfăşurat în timpul încarnării, ci în viaţa dintre moarte şi naşterea actuală, astfel încât aceasta este o indicare a faptului că ceva se petrece în viaţa dintre moarte şi următoarea naştere, şi că acolo trăim evenimente cu mult mai importante decât în viaţa dintre naştere şi moarte. Se poate să fie aşa, şi este aşa în anumite cazuri, că anumiţi oameni care îi aparţin lui Christian Rosenkreutz au fost hărăziţi pentru aceasta într-o încarnare precedentă. Dar pentru majoritatea, menirea care se reflectă într-un astfel de eveniment a fost stabilită în ultima viaţă dintre moarte şi noua naştere.

Acum, eu nu spun asta ca să vă povestesc ceva senzaţional, şi nici măcar ca să vă povestesc acest eveniment deosebit, ci dintr-un anumit motiv. Şi în această privinţă aş dori să vă mai atrag atenţia asupra unui lucru constatat într-o experienţă pe care am făcut-o frecvent în cadrul vieţii noastre antroposofice: anume că lucrurile spuse sunt uitate cu uşurinţă sau reţinute altfel decât au fost spuse. Se întâlneşte aceasta în cadrul vieţii noastre antroposofice. Din acest motiv uneori accentuez eu de câteva ori lucruri importante, esenţiale, şi nu pentru a mă repeta. Şi astăzi se întâmplă acest lucru, atunci când spun că sunt mulţi oameni în prezent care au trecut printr-un asemenea eveniment cum este cel descris, şi faptul că nu îl ştiu nu este din cauză că el nu există, ci pentru că nu şi-l amintesc pentru că nu au îndreptat asupra lui atenţia cuvenită. De aceea, acest fapt urmează să fie o consolare atunci când cineva trebuie să-şi spună: Eu nu găsesc aşa ceva, aşadar eu nu fac parte dintre astfel de aleşi! – Totuşi, vă pot asigura că sunt nenumăraţi oameni în prezent care au trăit aşa ceva. Am vrut doar să spun mai întâi aceste lucruri, pentru a ajunge la motivul propriu-zis pentru care se spune aşa ceva.

Astfel de lucruri sunt spuse pentru a ni se atrage mereu atenţia că trebuie să găsim în mod concret – şi nu prin teorii abstracte – o legătură a vieţii noastre sufleteşti cu lumile spirituale, şi că ştiinţa spirituală antroposofică nu trebuie să fie pentru noi o simplă concepţie teoretică despre lume, ci o forţă lăuntrică a vieţii noastre; că nu trebuie doar să ştim că există o lume spirituală şi că omul îi aparţine; că, mergând prin viaţă, să nu considerăm doar lucrurile care acţionează asupra gândirii noastre senzoriale, ci să sesizăm cu atenţie corelaţiile, care ne arată: Eşti situat în lumea spirituală, eşti situat în cutare şi cutare mod. – Aşadar situarea concretă, situarea concretă a fiecărui om este cea asupra căreia atragem atenţia. Teoretic se încearcă să se întemeieze şi în afară aşa ceva, în sensul că lumea poate avea un spiritual, şi că omul nu trebuie considerat în mod materialist, ci poate avea în sine un spiritual. Concepţia noastră despre lume se diferenţiază de aceasta prin aceea că prezintă, pune problema în detaliu: În acest fel eşti tu corelat cu lumile spirituale! – Din ce în ce mai mult ne vom putea înălţa înspre astfel de lucruri, care ne pot arăta cum trebuie să observăm lumea pentru a ne înţelege apartenenţa noastră la spiritul marelui Univers, la Spiritul  macrocosmic.