Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ENTITĂŢILE SPIRITUALE ÎN CORPURILE CEREŞTI
ŞI ÎN REGNURILE NATURALE

GA 136


CONFERINŢA a III-a

Helsingfors, 5 aprilie 1912

În cele două conferinţe anterioare, am făcut cunoştinţă cu anumite entităţi spirituale pe care privirea ocultă le poate întâlni când se adânceşte în viaţa spirituală a planetei noastre. Astăzi va fi necesar să continuăm pe un alt drum, pentru a ne înălţa în lumea spirituală, deoarece doar printr-o abordare de pe o altă poziţie vom fi în stare să ne formăm reprezentări corecte despre natura entităţilor spirituale, de care am vorbit, până la nivelul aşa-numitului Spirit planetar. Va fi extrem de greu să caracterizăm, în cuvinte ale oricărei limbi vorbite, acele entităţi spirituale pe care ni le mijloceşte percepţia ocultă, căci limbile vorbite de oameni, cel puţin cele existente în prezent, sunt structurate numai pentru a descrie fenomenele şi faptele din planul fizic. Din această cauză, putem spera ca numai printr-o descriere făcută din diverse perspective să ne putem apropia de sensul celor spuse când se vorbeşte de entităţi spirituale. Pentru caracterizarea ce o vom face astăzi va fi nevoie să pornim de la natura umană însăşi, să ne lămurim mai întâi asupra unor proprietăţi precise ale naturii umane, pentru ca să putem descrie şi caracteriza entităţi superioare, pe care le întâlnim în lumi spirituale superioare. Să evidenţiem astăzi o calitate a naturii umane cu totul deosebită. Este acea calitate care poate fi caracterizată astfel: Omul este înzestrat cu posibilitatea de a trăi o viaţă interioară independentă de tot ceea ce este exterior. Această posibilitate o constatăm în orice clipă din viaţa noastră trează cotidiană. Ştim că în legătură cu ceea ce vedem cu ochii sau auzim cu urechile avem ceva în comun cu toate celelalte fiinţe care se pot folosi de simţurile lor. O viaţă interioară opusă lumii exterioare o avem în comun cu ceilalţi oameni şi, poate, şi cu alte entităţi. Fiecare, şi aceasta o ştim prea bine, îşi are propriile suferinţe şi bucurii, îşi are grijile şi supărările sale, îşi are speranţele şi idealurile sale şi, într-un anumit fel, aceste griji şi suferinţe, aceste supărări, aceste speranţe şi idealuri alcătuiesc un domeniu special, pe care, cu privirea fizică, nu-l putem percepe direct şi imediat la un alt om, domeniu pe care omul îl poartă cu sine prin lume ca fiind viaţa sa intimă, independentă. Când ne aflăm în acelaşi spaţiu cu un alt om, ştim ce pot percepe ochii şi urechile sale, dar ce se petrece în sufletul său, ce simte el în interioritatea lui, despre aceasta nu putem avea decât, poate, unele bănuieli din ceea ce vrea el să exteriorizeze prin expresia feţei, prin gesturi sau prin vorbele sale. Dacă vrea să-şi păstreze viaţa interioară ca pe o lume a sa, atunci nu putem pătrunde în lumea lui intimă.

Dacă, însă, contemplăm cu privirea ocultă lucrurile care pentru început sunt ascunse pentru percepţia fizică exterioară, atunci descoperim entităţi care sunt în totalitate diferit constituite, din punct de vedere al proprietăţilor pe care tocmai le-am descris. Întâlnim entităţi care nu pot duce o viaţă interioară independentă, aşa cum o are omul. Categoria următoare de astfel de entităţi spirituale este cea care, atunci când au o viaţă interioară, trec într-o altă stare de conştienţă decât cea din viaţa pe care o duc în lumea exterioară şi cu lumea exterioară. Să încercăm să ne lămurim. Să presupunem că un om ar vrea să trăiască în interiorul său şi nu ar dori să-şi îndrepte privirea asupra lumii exterioare care îl înconjoară, nu ar dori să trăiască cu această lume exterioară; atunci, prin această voinţă, ar trebui să treacă într-o altă stare de conştienţă. Noi ştim că omul trece, fără voinţa sa, într-o altă stare de conştienţă, în viaţa normală, când se găseşte în stare de somn. Dar totodată mai ştim că somnul este provocat de faptul că atât corpul astral cât şi Eul se desprind de corpul eteric şi de corpul fizic. Mai ştim, de asemenea, că se întâmplă ceva cu omul când trebuie să treacă într-o altă stare de conştienţă. Prin simplul fapt că spune, de exemplu: Am în faţa mea o pajişte acoperită cu multe flori; privindu-le, ele îmi produc o bucurie – prin aceasta omul nu trece încă într-o altă stare de conştienţă; el îşi trăieşte, ca să spunem aşa, pentru sine însuşi bucuria faţă de priveliştea pe care i-o oferă o pajişte cu flori în comuniune cu lumea exterioară. Ei bine, acele entităţi pe care, cu ajutorul privirii oculte, le întâlnim într-o lume superioară ca făcând parte din prima categorie îşi modifică de fiecare dată starea de conştienţă când îşi îndreaptă percepţia şi activitatea de la lumea lor exterioară asupra lor însele, devenind o trăire interioară. La aceste entităţi nu este nevoie, aşadar, să se producă o separare între diverse mădulare constitutive ale fiinţei proprii, ci ele determină în sine, prin propria lor voinţă, apariţia unei alte stări de conştienţă.

Dar percepţiile acestor entităţi despre care spunem că sunt cele mai apropiate de om nu sunt asemănătoare percepţiilor pe care le are omul. Acesta percepe datorită faptului că pentru simţurile sale apare o lume exterioară. El se dăruieşte acestei lumi exterioare, ca să spunem aşa. Entităţile despre care vorbim aici nu percep o asemenea lume exterioară aşa cum o percepe omul cu simţurile sale, ci ele percep precum omul – aceasta este doar o comparaţie – când, spre exemplu, vorbeşte singur sau face o mişcare cu mâna şi îşi percepe propria mişcare sau când cu o mimică oarecare îşi exteriorizează ceea ce are în suflet, pe scurt, când îşi exprimă propria sa natură. Deci, orice percepţie a acestor entităţi care aparţin unei lumi superioare şi despre care discutăm acum reprezintă o revelare a propriei lor fiinţe. Vă rog, iubiţii mei prieteni, să aveţi în vedere faptul că, urcând către categoria superioară de entităţi, care nu mai sunt perceptibile exterior pentru om, avem de-a face cu entităţi care prin simplul act de perceptie se revelează şi exprimă ceea ce sunt ele însele. Aceste entităţi îşi percep propria lor fiinţă atâta timp cât vor să se reveleze, atâta timp cât se exprimă, într-un mod oarecare, către exterior. Ele sunt treze, am putea spune, numai în timpul în care se revelează. Când nu se revelează, când prin propria lor voinţă nu sunt în legătură cu lumea lor exterioară, cu lumea înconjurătoare, atunci apare pentru ele o altă stare de conştienţă, într-un anumit sens, ele dorm. Numai că somnul lor nu este un somn lipsit de conştienţă, cum se întâmplă la om, ci reprezintă un fel de diminuare, un fel de pierdere a sentimentului de sine. Aceste entităţi au acest sentiment de sine cât timp se revelează în afară şi îl pierd când nu se mai revelează. Ele nu dorm ca oamenii, ci în propria lor fiinţă intervine ceva asemănător cu revelarea unor lumi spirituale care se află la un nivel mai înalt decât lumea lor proprie. Ele sunt pline atunci în interioritatea lor de lumi spirituale superioare.

Vă rog să reţineţi, când omul îşi îndreaptă privirea spre în afară şi percepe, el trăieşte împreună cu lumea exterioară şi se pierde în această lume, se pierde pe această planetă, de exemplu, în diversele regnuri ale naturii. Când îşi abate privirea de la lumea exterioară şi pătrunde în interioritatea sa, trăind o viaţă interioară independentă, atunci el se eliberează de lumea exterioară. Când acele entităţi despre care spunem că sunt cele mai apropiate de om acţionează în afară, ele se revelează sieşi şi trăiesc în această revelaţie sentimentul de sine; dacă se retrag în interioritatea lor, ele nu ajung, ca omul, la o viaţă interioară independentă, ci trăiesc cu alte lumi. Aşa cum omul, ieşind din lumea sa interioară, percepe o altă lume, lumea exterioară, aceste entităţi percep lumi spirituale care se află deasupra lor când privesc în interiorul lor; atunci, ele ajung la o altă stare de conştienţă, se simt pline de alte entităţi, care se află pe o treaptă superioară lor. Dacă ne referim la om, putem spune: Omul se percepe pe sine când se retrage din lumea exterioară; atunci duce o viaţă interioară independentă. Entităţile din categoria cea mai apropiată – le numim în general entităţi din Ierarhia a treia – în loc de percepţie au revelaţie şi se trăiesc pe sine, în revelare au sentimentul de sine. În locul unei vieţi interioare, ele au trăirea unor lumi spirituale superioare lor, cu alte cuvinte, în loc de viaţă interioară ele au ceea ce putem numi o umplere cu spirit. Aceasta este deosebirea esenţială între om şi entităţile care aparţin categoriei superioare celei mai apropiate de el.

Ierarhia a treia
– revelaţie, umplere cu spirit
Omul
– percepţii, viaţă interioară independentă

Diferenţa între om şi entităţile din categoria cea mai apropiată (sau Ierarhia a treia) o putem exemplifica printr-un caz evident de viaţă. Omul ajunge să aibă trăiri interioare care să nu coincidă cu ceea ce el percepe în lumea exterioară şi când trăirea interioară nu este în concordanţă cu percepţia lumii exterioare, atunci avem cel mai evident caz de minciună. Pentru o mai bună înţelegere a acestei particularităţi a omului putem adăuga: Omul este capabil să perceapă ceva, să trezească în interioritatea sa alte reprezentări şi chiar să exprime altceva decât ceea ce corespunde percepţiilor. Prin această calitate omul poate contrazice prin minciună lumea exterioară. Aceasta este o facultate care, aşa cum vom vedea în conferinţele care urmează, a trebuit să-i fie dată omului tocmai pentru ca prin propria sa voinţă liberă să poată ajunge la adevăr. Luând în considerare omul aşa cum este el, trebuie să privim această calitate în sensul că omul îşi formează, în viaţa sa interioară, reprezentări pe care le poate exprima, dar care nu corespund cu percepţiile, cu faptele. Această posibilitate nu se regăseşte la entităţile din categoriile superioare omului şi despre care am vorbit până acum, atâta timp cât îşi menţin natura proprie. Posibilitatea de a minţi este inexistentă la entităţile din Ierarhia a treia, dacă îşi mentin natura proprie. Ce s-ar întâmpla dacă o entitate din Ierarhia a treia ar vrea să mintă? Ar trebui ca în interioritatea sa să existe ceva pe care l-ar transmite în lumea exterioară altfel decât îl trăieşte. Atunci, însă, această entitate nu ar mai putea să perceapă acest lucru, căci tot ceea ce trăiesc aceste entităţi în interiorul lor devine revelaţie şi trece imediat în lumea exterioară. Ele trebuie să vieţuiască într-un domeniu al adevărului absolut, dacă vor să se trăiască pe ele însele. Să presupunem că ar minţi, adică ar avea în interiorul lor ceva pe care l-ar modifica în aşa fel încât nu ar mai fi în concordanţă cu revelaţiile lor; atunci nu ar mai putea să-l perceapă, căci ele nu pot percepe decât propria lor natură interioară. Sub impresia unei minciuni ar deveni buimace, ar trece imediat într-o altă stare de conştienţă şi aceasta ar însemna o atenuare a conştienţei lor obişnuite, care poate exista numai în revelaţia interiorităţii lor. Există, deci, deasupra noastră o clasă de entităţi care prin natura lor specifică, proprie, trebuie să trăiască într-un climat de adevăr absolut, de totală sinceritate, dacă nu vor să-şi nege propria natură. Orice abatere de la adevăr şi sinceritate ar buimăci, putem spune, aceste entităţi, le-ar atenua conştienţa. Dacă aceste entităţi trebuie să fie observate cu ajutorul privirii oculte, este necesar ca ocultistul să afle mai întâi căile corecte pe care trebuie să le folosească pentru a le întâlni. Voi încerca să arăt cum poate să le găsească ocultistul.

Prima condiţie pe care trebuie să o îndeplinească cel care vrea să se dezvolte din punct de vedere ocult este ca el să se străduiască, într-un anumit mod, să-şi depăşească viaţa interioară a conştienţei normale. Ne referim anume la ceea ce trăim în interioritatea proprie ca reprezentând trăirea noastră egoistă, la ceea ce vrem să avem din lume numai pentru noi. Cu cât omul care vrea să se dezvolte din punct de vedere ocult reuşeşte să se îndepărteze de ce ar putea fi o înclinaţie egoistă, de ce îl interesează numai pe el, cu atât se apropie mai mult de poarta prin care se pătrunde în lumile superioare. Să luăm un caz care ne este mai la îndemână. Ştim cu toţii că anumite adevăruri, anumite lucruri, pur şi simplu, ne plac sau nu ne plac, că un lucru sau altul ne este simpatic sau antipatic. Asemenea sentimente, pe care le întreţinem din propriul nostru îndemn, cel care vrea să se dezvolte din punct de vedere ocult trebuie să şi le scoată din inimă. Într-un anumit fel, el trebuie să se elibereze de tot ceea ce i-ar folosi numai lui. Acesta este un adevăr care este adeseori subliniat, dar care, de fapt, este mai greu de urmat decât se crede de obicei, căci în conştienţa normală omul are foarte puţine puncte de sprijin pentru a reuşi să se elibereze singur, să depăşească ceea ce are valoare numai pentru el. Să ne gândim o clipă ce trebuie să însemne această eliberare de sine. Eliberarea de ceea ce în mod obişnuit numim impulsuri egoiste nu este, poate, atât de grea. Dar trebuie să ţinem seama de faptul că omul s-a născut într-o anumită epocă, într-un anumit loc şi că dacă îşi aruncă privirea asupra a ceea ce îl înconjoară vede cu totul alte lucruri decât un alt om care trăieste într-un alt colţ al Pământului. Pe acela probabil îl interesează cu totul alte lucruri din preajma sa. Ca fiinţe umane fizic încarnate, noi suntem născuţi într-un anumit timp şi loc, suntem înconjuraţi de lucruri care ne trezesc interesul şi atenţia, care ne privesc personal şi care pentru un alt om sunt complet indiferente. Prin faptul că ne difereţiem ca oameni care trăim pe această planetă, suntem într-un anumit fel supuşi necesităţii ca fiecare să aibă propriile sale interese, propria sa patrie. Din această cauză, prin ceea ce învăţăm de la mediul nostru nemijlocit nu putem trăi niciodată în sensul cel mai înalt, pentru a ne elibera de interesele noastre umane, de ceea ce ne atrage atenţia ca oameni. Aşadar, pentru că suntem oameni, cu corp fizic, şi în măsura în care suntem aşa, prin percepţiile noastre în lumea exterioară nu putem reuşi să atingem poarta care să ne introducă într-o lume superioară. Trebuie să facem abstracţie de tot ce simţurile pot vedea în exterior, de combinaţiile pe care raţiunea le realizează cu lucrurile din lumea exterioară; ele ţin de interesele noastre speciale. Însă dacă privim la ceea ce avem în mod obişnuit în interioritatea noastră, durerile şi bucuriile, grijile şi mâhnirile, speranţele şi năzuinţele, atunci vom deveni foarte repede conştienţi de felul cum această lume interioară este dependentă de ceea ce trăim în exterior, cum totul se colorează în funcţie de ce trăim în afară. Există totusi o anumită diferenţă.

Va trebui să admitem că fiecare din noi deţinem în interior propria noastră lume. Faptul că unul s-a născut într-un anumit timp şi loc de pe Pământ, iar altul într-un alt loc şi în alt timp colorează într-un mod aparte lumea noastră interioară. Dar noi mai aflăm şi altceva despre această lume interioară. Ea este, desigur, lumea noastră specifică şi diferenţiată, într-un anume fel; poartă o anumită culoare, dar mai are şi altă caracteristică. Când plecăm dintr-un loc în care suntem obişnuiţi cu anumite percepţii senzoriale într-un alt loc, foarte îndepărtat, şi întâlnim acolo un om care a trecut prin experienţe şi a avut percepţii exterioare cu totul diferite de ale noastre constatăm totuşi că ne putem înţelege cu el şi îl înţelegem tocmai pentru că şi el a trecut prin anumite suferinţe, pe care şi noi le-am trăit în mod asemănător, sau pentru că el se poate bucura de anumite lucruri ca şi noi. Cine nu a trăit sentimentul că se înţelege greu cu un om pe care îl întâlneşte într-un ţinut îndepărtat cu privire la lumea exterioară pe care o percep la fel, dar se poate înţelege uşor în legătură cu ceea ce inima simte şi doreşte? Prin lumea interioară, noi oamenii suntem deja mult mai apropiaţi unii de alţii, decât prin lumea exterioară; într-adevăr, ar fi mică speranţa să răspândim ideile ştiinţei spiritului în întreaga omenire, dacă nu am putea fi conştienţi că în interiorul fiecărui om, oriunde s-ar afla pe Pământ, există ceva care-l face să se înţeleagă cu semenii săi. Pentru ca omul să fie complet eliberat de interiorul său specific, egoist, el trebuie să lepede şi acea coloratură a trăirii sale lăuntrice încă influenţată de lumea exterioară. Aceasta nu se poate realiza decât dacă există posibilitatea ca omul să trăiască în lumea sa interioară ceva ce nu mai primeşte de la lumea exterioară, ci care corespunde cu ceea ce putem numi inspiraţii, ceva ce se naşte şi se dezvoltă doar în suflet. Din viaţa interioară omul se poate înălţa până acolo încât să simtă că în interioritatea sa se revelează ceva ce este independent de existenţa sa egoistă. Oamenii simt aceasta cu adevărat când pun în evidenţă faptul că pe întregul glob pământesc poate exista înţelegere pentru anumite idealuri morale, pentru anumite idealuri logice, de care nimeni nu se poate îndoi, care sunt clare fiecărui om pentru că ele nu îi sunt comunicate omului de lumea exterioară, ci de lumea interioară.

Un domeniu – arid şi lucid, bineînţeles – stă, fără îndoială, la îndemâna tuturor oamenilor privind asemenea revelaţii interioare. Este acel domeniu care se referă la cifre şi la raportul dintre ele, pe scurt, domeniul matematicii, al numărătorii şi al calculelor. Faptul că trei ori trei fac nouă nu îl putem afla niciodată de la lumea exterioară, trebuie să ne fie revelat de lumea noastră interioară. Din această cauză, nu există nici o posibilitate să ne certăm pe acest subiect nicăieri pe Pământ. Dacă ceva este frumos sau urât, putem polemiza oriunde pe Pământ; că trei ori trei fac nouă, că un întreg este egal cu suma părţilor sale, sau că suma unghiurilor unui triunghi este de 180° omul ştie cu exactitate pentru că nu lumea exterioară i-a dezvăluit aceasta, ci interioritatea sa. Cu matematica, aridă şi lucidă, începe deja ceea ce putem numi inspiraţie. Numai că oamenii nu remarcă faptul că inspiraţia începe cu matematica fiindcă cei mai mulţi consideră acest domeniu îngrozitor de plicticos şi nu acceptă cu plăcere să li se reveleze ceva prin intermediul matematicii. În ce priveşte revelaţia interioară, lucrurile stau la fel şi în cazul adevărurilor morale. Când omul recunoaşte că ceva este drept, el spune: Aceasta este just, contrariul nu este just şi nici o putere exterioară din lume din planul fizic nu poate aduce argumente şi dovezi că ceea ce mi se revelează mie ca fiind just ar fi injust în interiorul meu – adevărurile morale se revelează şi ele prin ceea ce e lăuntric. Dacă cineva îşi îndreaptă privirea spirituală, sub influenţa sentimentelor şi a senzaţiilor sale, asupra acestei posibilităţi a revelaţiei lăuntrice, atunci prin aceasta el se poate educa. Este foarte utilă chiar o educaţie prin matematică. Omul trebuie să repete cu convingere următoarele gânduri: Dacă o mâncare sau alta este bună, despre aceasta eu pot avea o părere a mea, proprie, iar un altul poate să fie de altă părere. Depinde de bunul plac al fiecăruia. Matematica însă, sau obligaţiile morale nu depind de bunul plac şi eu ştiu, în acest caz, că ele îmi spun ceva, îmi revelează ceva faţă de care, dacă nu vreau să recunosc că este adevărat, mă descopăr ca nedemn faţă de umanitate. Această recunoaştere a unei revelaţii a interiorului meu, înţeleasă ca sentiment, ca impuls lăuntric, este o puternică forţă pedagogică în viaţa lăuntrică a omului, dacă acesta i se dedică prin meditaţie. Dacă el spune: În lumea senzorială există multe lucruri asupra cărora decide numai bunul meu plac, dar din interiorul spiritului mi se revelează lucruri asupra cărora bunul meu plac nu are nici o putere şi care totuşi mă privesc pe mine, despre care eu, ca om, trebuie să mă lămuresc, dacă lasă acest gând să devină din ce în ce mai puternic, încât el să poată fi constrâns prin propria sa interioritate, atunci omul îşi depăşeşte simplul egoism şi dobândeşte, cum am mai spus, o sine superioară care este una cu Spiritul lumii, superioară sinelui obişnuit arbitrar. O astfel de dispoziţie trebuie să dezvoltăm în noi dacă dorim să ajungem la poarta care ne conduce spre lumea spirituală. Dacă ne dăruim unor asemenea dispoziţii sufleteşti cu regularitate, aşa cum am spus, ele se dovedesc fertile. Ele se dovedesc fertile mai ales când le transformăm în gânduri concrete, pe cât posibil, şi anume când concentrăm în noi multe asemenea gânduri care ne apar adevărate şi care, totuşi, contrazic lumea senzorială exterioară. La început, asemenea gânduri pot fi doar imagini, dar aceste imagini sunt deosebit de necesare pentru evoluţia ocultă a omului.

Vreau să vă prezint o asemenea imagine, prin care vedem cum poate omul să-şi împingă sufletul spre depăşire. Luaţi două pahare, unul cu apă, celălalt gol. Paharul cu apă trebuie să fie plin numai pe jumătate. Să presupunem că vedeţi aceste două pahare în lumea exterioară. Dacă din paharul cu apă treceţi o cantitate oarecare în paharul gol, atunci paharul care era gol conţine această cantitate de apă, iar celălalt pahar, după această operaţie, va avea mai puţină apă. Dacă luaţi din nou apă din paharul care fusese iniţial plin pe jumătate şi o puneţi în paharul care la început fusese gol, primul pahar va avea, evident, şi mai puţină apă, iar dacă vom continua operaţiunea în el va fi tot mai puţină apă. Aceasta este în lumea exterioară, fizico-sensibilă, o reprezentare exactă.

Să ne imaginăm acum o situaţie complet diferită. Reprezentaţi-vă că turnaţi apă din paharul plin pe jumătate în paharul gol şi că prin această operaţiune nu numai că nu a scăzut cantitatea de apă din paharul plin, ci a crescut, şi dacă vom repeta operaţiunea cantitatea de apă în loc să scadă va creşte; în pahar va fi tot mai multă apă. Gânditi-vă bine la această situaţie. Este de la sine înţeles că orice om care se consideră raţional va spune: Această idee este o adevărată sminteală. Trebuie să-ţi reprezinţi că dintr-un pahar torni apă şi cantitatea de lichid în loc să scadă, creşte. Fără îndoială că aşa este, dacă această reprezentare o raportăm la lumea fizică; în acest caz este într-adevăr o sminteală, dar lucrurile stau exact cum ne-am reprezentat când ne raportăm la lumea spirituală. Să presupunem că un om are o inimă plină de iubire şi că el cedează o parte din această iubire unui alt om care are nevoie de ea; este o faptă plină de dragoste, şi prin aceasta el nu-şi goleşte inima; acordând cuiva multă iubire, el primeşte, în schimb, mai mult, este mai plin, şi dacă săvârşeste o altă faptă de iubire va fi şi mai plin, va avea şi mai mult. Omul nu devine mai sărac, nu se goleşte, savârşind o faptă plină de dragoste, ci devine mai bogat, mai plin. Dacă omul revarsă într-un altul ceva din iubirea sa, el însuşi se umple şi mai mult.

Dacă pentru lumea fizică această reprezentare este imposibilă, lipsită de sens, pentru lumea spirituală ea este reală şi o putem înţelege ca pe un simbol pentru faptele spirituale. Iubirea este un sentiment atât de complex, încât nici un om nu ar trebui să aibă orgoliul de a crede că ar putea defini sau, şi mai mult, înţeleage iubirea în esenţa ei. Iubirea este complicată. O percepem, dar nici o definiţie nu o poate exprima. Dar un simbol, simplul simbol al unui pahar cu apă care, revărsându-se, rămâne totuşi plin, ne redă unul din atributele iubirii creatoare. De fapt, dacă ne reprezentăm complexitatea faptelor de iubire, nu facem altceva decât ceea ce face un matematician cu ştiinţa sa aridă. Niciodată nu există un cerc real, un triunghi adevărat; trebuie să ni le imaginăm. Când desenăm un cerc pe tablă şi îl privim cu o lupă nu vedem decât urme de cretă şi nişte puncte; un astfel de cerc nu va avea niciodată regularitatea unui cerc real. Trebuie să ne adresăm imaginaţiei noastre, vieţii noastre lăuntrice, dacă vrem să ne reprezentăm un cerc, un triunghi sau orice altceva. Pentru a ne reprezenta o faptă din lumea spirituală – iubirea, de exemplu – ne vom folosi de o imagine şi vom rămâne la o singură proprietate.

Asemenea reprezentări sunt utile pentru dezvoltarea ocultă. Trebuie să remarcăm că ele depăşesc reprezentările comune şi dacă vrem, cu adevărat, să urcăm spre spiritualitate trebuie să ne formăm reprezentări contrare celor utilizate în lumea senzorială. Alcătuirea unor asemenea reprezentări simbolice este un mijloc important pentru a urca în lumea spirituală. Găsiţi acest lucru expus în lucrarea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?. Cu ajutorul lor, omul ajunge la ceva ce el nu poate percepe în lumea exterioară, dar care pătrunde în el. Dacă se dăruieşte tot mai mult acestei lumi de reprezentări simbolice, el ajunge să admită că prin fiecare om trăieşte ceva de natura unei fiinţe spirituale şi care este superioară omului, acestui om din actuala încarnare, cu egoismul său.

Când recunoaştem că deasupra noastră exista o fiinţă care ne conduce pe noi, oamenii obişnuiti, ajungem la prima formă din şirul entităţilor care aparţin Ierarhiei a treia, la acele entităţi pe care, în mod obişnuit, le numim Îngeri sau (cu termenul grecesc) Angeloi. Omul trăieşte mai întâi, cum am arătat, acţiunea intimă a unei fiinţe angelice în propria sa fiinţă. Dacă ne imaginăm această fiinţă care ne inspiră ca fiind independentă, astfel încât are facultăţile şi aptitudinile care au fost descrise mai înainte ca revelaţii şi ca umplere cu spirit, se ajunge la conceptul unei fiinţe care se află imediat şi nemijlocit deasupra omului şi care face parte din a treia Ierarhie. Astfel, ne putem referi la primele entităţi care se află deasupra omului ca fiind cele care conduc, îndrumă şi dirijează pe fiecare om în parte.

În acest mod, v-am descris drumul pe care se poate apropia omul de primele fiinţe care se află situate deasupra lui, astfel încât el să-şi formeze o reprezentare a lor. Cum fiecare om are un conducător al său, privirea ocultă, când ne depăşim pe noi înşine, când ne depăşim interesele egoiste, ne atrage atenţia: Tu ai un conducător al tău. Există şi posibilitatea ca privirea ocultă să se îndrepte spre grupuri de oameni, spre seminţii, spre popoare ş.a.m.d. Asemenea colectivităţi umane au, de asemenea, un conducător, aşa cum fiecare om în parte îl are, după cum am arătat. Numai că aceste fiinţe care conduc popoare şi seminţii întregi sunt mai puternice decât conducătorii oamenilor individuali. În ocultismul occidental asemenea conducători de popoare sau seminţii, care trăiesc în lumea spirituală şi au în loc de percepţii revelaţii, în loc de viaţă interioară trăire spirituală, iar faptele lor se exprimă în ceea ce realizează un popor sau o seminţie întreagă, se numesc Arhangheli sau Archangeloi. Dacă omul progresează şi mai mult în dezvoltarea sa ocultă, poate ajunge să i se dezvăluie nu numai ceea ce îl conduce pe el, ci şi ceea ce conduce comunitatea de oameni căreia îi aparţine.

Dacă evoluţia noastră ocultă continuă, vom întâlni entităţi, conducători de oameni care nu se mai ocupă de o singură seminţie, sau de un singur popor, ci sunt conducători ai mai multor epoci de cultură succesive. Dacă un cercetător cu pregătire ocultă adecvată urmăreşte, de exemplu, perioada în care au trăit vechii egipteni sau vechii caldeeni, constată că ceea ce constituie caracteristica acelui timp se datorează unei anumite conduceri. Conducerea se schimbă în timp. Dacă privirea ocultă priveşte spre ceea ce a urmat epocii vechi egiptene sau epocii vechi caldeene, spre o altă epocă, aceea în care grecii şi romanii dădeau tonul în viaţa spirituală a Occidentului, se adevereşte că, mai presus de conducerea fiecărui popor în parte, mai puternice decât Arhanghelii conducători de popoare, domnesc spirite care conduc simultan întregi grupuri de popoare şi care, după un anumit timp, sunt înlocuite de alte spirite conducătoare de epocă. Aşa cum în spaţiu, pe Pământ, găsim repartizate diferitele domenii ale Arhanghelilor, care conduc simultan grupuri de oameni, respectiv de popoare, dar pe fiecare în parte, tot astfel aflăm, dacă lăsăm privirea ocultă să se îndrepte asupra timpului care se scurge, că toate popoarele dintr-o epocă sunt conduse de spiritele proprii ale timpului, care sunt mai puternice decât Arhanghelii, sub conducerea lor aflându-se concomitent cele mai diferite popoare. Această a treia categorie din Ierarhia a treia o putem numi Spirite ale timpului sau Archai, aşa cum se cunosc în terminologia esoterismului occidental.

Toate entităţile care aparţin Ierarhiei a treia au caracteristicile pe care le-am expus astăzi şi pe care le-am numit revelaţii şi umplere cu spirit. Dacă privirea ocultă este pregătită pentru a ajunge la nivelul unor asemenea entităţi, percepe aceste caractere. Se poate deci spune: Dacă ceea ce în lumea spirituală înconjoară pe om şi este conducătorul său individual, dacă ceea ce trăieşte acolo în mod spiritual domneşte nevăzut şi ne incită la acţiuni impersonale şi la gânduri şi simţiri impersonale, avem de-a face cu entităţi ale Ierarhiei a treia. Privirea ocultă percepe aceste entităţi, pentru că ele sunt realităţi. Dar chiar şi conştienţa normală trăieşte sub puterea lor, chiar dacă prin această conştienţă nu percepe Îngerul, dar stă sub îndrumarea acestuia chiar inconştient. La fel stau sub conducerea Arhanghelului popoarele sau comunităţile umane, sub conducerea Spiritului timpului epocile şi civilizaţiile umane.

Entităţile din Ierarhia a treia le găsim, aşa cum am spus, în ambianţa spirituală cea mai apropiată. Dacă ne-am întoarce, în evoluţia planetei noastre, până la un anumit moment, pe care îl vom afla în conferinţele ce vor urma, am constata că aceste entităţi care trăiesc şi activează numai în procesul cultural al omului produc neîncetat, din ele însele, alte entităţi. Aşa cum planta produce din propria sa entitate un germene, tot aşa produc şi entităţile Ierarhiei a treia, pe care v-am descris-o, alte entităţi. Există, bineînţeles, o anumită deosebire între ceea ce produce planta sub formă de germene, dacă recurgem la această comparaţie, şi între entităţile ce se desprind din entităţile Ierarhiei a treia. Când planta produce un germene, acesta este, într-o oarecare măsură, echivalentul întregii plante, căci din el va apărea o plantă din aceeaşi specie. Şi entităţile produc alte entităţi, care se separă de ele, ca şi germenii plantelor. Şi ele capătă descendenţi, dar aceştia sunt inferiori. Ele sunt în mod necesar inferioare, deoarece primesc alte sarcini şi atribuţii, pe care nu le-ar putea îndeplini dacă nu ar avea acest statut de inferioritate. În ambianţa noastră de natură spirituală există, după cum am arătat, Îngeri, Arhangheli, Spirite ale timpului sau Archai; acestea creează şi eliberează alte entităţi, care coboară din ambianţa omului în regnurile naturii, şi privirea ocultă ne arată că entităţile pe care, în conferinţa de ieri şi în cea de alaltăieri, le-am prezentat ca Spirite ale naturii sunt chiar acele entităţi care s-au desprins din entităţile Ierarhiei a treia, după cum am văzut în conferinţa de astăzi. Ele sunt descendenţi şi nu sunt în slujba omului, ci au alte sarcini, şi anume sunt în slujba naturii. De exemplu, anumiţi descendenţi ai Archailor sunt entităţile pe care le-am cunoscut ca spirite ale pământului. Cele care s-au desprins din Arhangheli şi au fost trimise jos, în natură, sunt Spirite ale apei, iar acelea care s-au desprins din Îngeri le-am prezentat ca Spirite ale aerului. Spiritele focului sau ale căldurii le vom cunoaşte ulterior. Vedem astfel că într-o anumită măsură, printr-un fel de sciziune a entităţilor din Ierarhia a treia, care reprezintă legătura noastră cu cea mai apropiată lume spirituală, s-au format alte entităţi, care au fost coborâte în domeniul elementar, al celor patru elemente, în aer, în apă şi pământ, în tot ceea ce se formează ca vapori, în tot ce este fluid, în tot ce este dur, pentru ca acolo, jos, să presteze anumite sarcini, pentru ca în sânul elementelor să-şi aibă domeniul de activitate şi să lucreze ca descendenţi inferiori ai entităţilor din Ierarhia a treia. Putem, deci, vorbi despre o rudenie între Spiritele naturii şi entităţile din Ierarhia a treia.