Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MARCU

GA 139


CONFERINŢA a X-a

Basel, 24 septembrie 1912

Ieri am văzut că în Evanghelia după Marcu o anumită parte din convieţuirea ucenicilor cei mai aleşi ai lui Christos Iisus cu Acesta este omisă. În mod corespunzător, acest lucru este indicat clar şi în celelalte Evanghelii. Toate evenimentele care au urmat prinderii lui Christos Iisus, deci judecarea, condamnarea şi cruficicarea, s-au întâmplat în absenţa tocmai a apropiaţilor Lui. Aceasta este, de asemenea, o trăsătură a Evangheliei, ce este subliniată cu vădită intenţie. Se vrea într-un fel să se exprime drumul pe care îl urmează oamenii pentru înţelegerea Misteriului de pe Golgota şi modul în care ei pot ajunge la înţelegerea acestui Misteriu în perioada imediat următoare, adică după ce Evenimentul a avut loc. La această înţelegere urmează să se ajungă într-un cu totul alt mod decât atunci când este vorba de un eveniment istoric obişnuit al evoluţiei omenirii. Cum se întâmplă aceasta se poate observa cel mai bine din cele ce s-au petrecut chiar în epoca noastră.

Din secolul al XVIII-lea încoace pentru conştienţa modernă se caută, din cele mai diverse puncte de vedere am putea spune, un fel de suport al credinţei în Misteriul de pe Golgota. Această căutare a cunoscut o mulţime de faze. Până în secolul al XVIII-lea au existat puţine întrebări referitoare la documentele istorice ‒ documente în sensul în care se vorbeşte astăzi de aşa ceva ‒ care pot confirma existenţa lui Christos Iisus. Mult mai importantă pentru sufletele omeneşti era întrebarea referitoare la efectul Misteriului de pe Golgota. Acţiunea de-a lungul secolelor legată de numele lui Christos Iisus era mult prea vie şi se observa mult prea clar pentru ca să mai trebuiască să pui întrebarea: Există vreun document care să ateste că Christos Iisus a existat? Pentru cei ce se recunoşteau adepţii lui Christos Iisus existenţa Lui era de la sine înţeleasă, cum la fel de la sine înţeleasă ‒ mult mai mult decât se crede astăzi ‒ era constatarea referitoare la existenţa simultană a fiinţei omeneşti şi a celor supraomeneşti, spiritual-divine a lui Christos Iisus.

Vremurile materialiste se apropiau din ce în ce mai mult şi prin aceasta în evoluţia omenirii şi-a făcut intrarea ceea ce este legat în mod necesar de concepţia materialistă. Această concepţie nu suportă ideea că în om trăieşte ceva dintr-o individualitate superioară, nu suportă chiar deloc perspectiva că în spatele personalităţii exterioare se află spiritualul din om. Dacă privim oamenii în mod pur material ‒ acest lucru se întâmplă cel mai radical în epoca noastră ‒, ei pot fi consideraţi ca fiind asemănători. Toţi merg pe două picioare, toţi au un cap şi un nas situat într-o anumită poziţie a feţei, toţi au doi ochi, o porţiune a capului acoperită cu păr, şi aşa mai departe. Şi materialismul vede astfel cum toţi oamenii arată la fel. De ce s-ar mai interesa ea de ceva ce s-ar afla îndărătul omului exterior? Acest lucru îl jigneşte chiar şi pe cel care nu-şi poate spune că îndărătul lui, în încarnarea respectivă, se află ceva la fel de însemnat ca şi în ceilalţi oameni. Materialismul nu îngăduie aşa ceva. În felul acesta a dispărut posibilitatea de a înţelege că în omul Iisus din Nazaret ar putea fi Christos. Şi cu cât se apropia secolul al XIX-lea ideea despre Christos s-a pierdut aproape definitiv. Oamenii şi-au îndreptat tot mai mult privirea doar spre Iisus din Nazaret, care trebuie să se fi născut în Nazaret, sau cine ştie în ce altă parte, care a trăit ca un om, a propovăduit doar principii frumoase şi apoi se pare că ar fi cunoscut o moarte de martir. Ornul Iisus a luat din ce în ce mai mult locul lui Christos Iisus din secolele anterioare. Un lucru de la sine înţeles pentru concepţia materialistă.

La fel de la sine înţeleasă a fost inaugurarea în secolul al XIX-lea a ceea ce se cheamă „cercetarea vieţii lui Iisus“. Nici măcar teologia iluminată nu urmăreşte altceva decât această cercetare a vieţii lui Iisus; cu alte cuvinte, ea caută să stabilească date despre viaţa lui Iisus din Nazaret, aşa cum se stabilesc ele în legătură cu viaţa lui Carol cel Mare, Otto cel Mare sau mai ştiu eu cui. Numai că este foarte dificil să stabileşti nişte date despre Iisus din Nazaret. Căci ceea ce există în principal ca documente sunt Evangheliile şi Scrisorile lui Pavel. Dar Evangheliile ca atare, bineînţeles, nu pot fi considerate documente istorice. Acestea sunt în număr de patru şi, pentru un mod de tratare materialist exterior, toate se contrazic între ele. S-au căutat, desigur, în cursul cercetării vieţii lui Iisus tot felul de soluţii. Pentru început putem face abstracţie de o anumită fază a cercetării vieţii lui Iisus, care, pentru că s-a nimerit să cadă în epoca materialistă, nu mai voia să creadă în „minuni“ şi interpreta minunile descrise în Evanghelii în modul cel mai curios posibil. Aceste interpretări sunt de tipul celor care vor să explice apariţia lui Christos Iisus pe mare prin aceea că El n-ar fi mers fizic pe mare, cu picioarele ‒ noi am văzut cum stau lucrurile în această privinţă ‒, ci că ucenicii pur şi simplu nu şi-au dat seama de ordinea fizică a lucrurilor; astfel, într-o prezentare aberantă a vieţii lui Iisus se spune că apostolii erau cu corabia pe mare şi dincolo, pe mal, mergea Christos Iisus, iar oamenii care se aflau pe malul celălalt se puteau uşor înşela şi crede că Christos Iisus mergea pe ape. Să nu mai pomenim de alte născociri raţionaliste şi mai exagerate, cum că transformarea apei în vin s-a produs prin introducerea în apă, fără să se observe, a unei esenţe de vin! Cineva a încercat chiar să explice botezul în Iordan al lui Iisus prin simplul fapt că în acel moment tocmai a trecut pe acolo un porumbel. Există o mulţime de asemenea aberaţii. Dar ce nu există pe tărâmul pe care îl numim solul ştiinţei riguroase, obiective! De aceste aberaţii putem face însă cu totul abstracţie.

Putem observa acel gen de cercetare care, fiindcă nu opera cu un suprasensibil, încerca să interpreteze acest suprasensibil în mod materialist, ca un ingredient, spunându-şi: Dacă în Christos Iisus nu putem crede, dacă nu putem crede că în Nazaret s-a născut cineva ca fiu al unui tâmplar, că la doisprezece ani a fost în Templu şi aşa mai departe, dăm la o parte tot ce este suprasensibil, combinăm tot ce se potriveşte sau nu se potriveşte în diferitele Evanghelii şi scoatem de aici un fel de biografie a lui Iisus din Nazaret. S-a încercat acest lucru în cele mai variate forme. Cum foarte mulţi au încercat să scrie o astfel de biografie, nu a putut scăpa desigur neobservat faptul că fiecare biografie arăta altfel. Dar aici nu putem intra în detalii. A existat în cercetarea vieţii lui Iisus şi o perioadă în care Iisus din Nazaret era reprezentat ca un om superior, un fel de Socrate pe un plan mai înalt, care şi el la rândul lui era reprezentat conform unei concepţii materialiste.

Aceasta este cercetarea vieţii lui Iisus, care înainte de orice a trecut la alcătuirea unei biografii lui Iisus din Nazaret, dar care nu a făcut decât să provoace nemulţumire. Două lucruri mai exact trezesc obiecţii: în primul rând documentele înseşi. Căci Evangheliile nu sunt nişte documente în sensul în care se vorbeşte astăzi de documente istorice şi pe care îl dau istoricii documentelor. Aceasta s-a aflat la baza multor contradicţii şi al întregului mod în care ele s-au păstrat. În al doilea rând, în ultimii ani a mai intervenit ceva în această cercetare a vieţii lui Iisus, un lucru pe care oamenii l-au aflat când s-au aplecat mai mult asupra unor pasaje din Evanghelii, asupra unor observaţii care se tot repetă, despre care noi ştim că sunt în legătură cu fapte suprasensibile. Aceşti oameni, care sunt dominaţi de credinţa materialistă, au găsit aceste lucruri şi nu le-au putut escamota sau elimina din cercetarea lor, aşa cum a făcut-o cercetarea vieţii lui Iisus. S-a ajuns atunci la celălalt aspect, la cercetarea lui Christos, care s-a făcut remarcată în ultimii ani, după ce cercetarea vieţii lui Iisus a pedalat mult timp, vorba unui profesor din ziua de azi, pe „omul simplu din Nazaret“; căci aceasta era foarte pe gustul oamenilor. Îi măgulea faptul că nu mai au nevoie să recunoască în Evanghelii ceva superior. Le cădea mai bine să vorbească de „omul simplu din Nazaret“, decât să încerce să se ridice la înălţimea Omului-Dumnezeu.

S-a găsit însă după aceea Omul-Dumnezeu. S-a trecut atunci la cercetarea lui Christos. Aceasta este însă extrem de bizară. Ea apare într-o formă cât se poate de grotescă în lucrarea Ecce Deus de Benjamin Smith [40] şi în alte scrieri ale lui. Ea iese în evidenţă prin faptul că susţine că în realitate nici nu ar fi existat un Iisus din Nazaret; acesta este doar o legendă. Însă Evangheliile relatează de Christos Iisus. Ce este acest Christos Iisus? Ei bine, El este un Dumnezeu imaginat, o imagine ideală. Şi oamenii au deja motivele lor bine întemeiate de a respinge din acest punct de vedere pe realul Iisus din Nazaret; căci Evangheliile povestesc despre Christos, îi atribuie calităţi care conform concepţiei materialiste nici nu există. De aici rezultă cu claritate că nu este posibil ca El să fi existat în mod istoric, ci că a fost născocit. El este aşadar rezultatul imaginaţiei poetice a epocii în care a fost plasat Misteriul de pe Golgota. Astfel, în ultimii ani s-a încercat într-un fel o reîntoarcere de la Iisus la Christos; Christos însă nu este nicidecum ceva real, ci trăieşte doar în imaginaţia oamenilor. Totul este astăzi fără niciun suport, să zicem aşa, în acest domeniu.

Publicul larg, desigur, nu ştie nimic încă de lucrurile ce intervin aici. În fond, tărâmul ştiinţific care se referă la Misteriul de pe Golgota este minat. Nu mai există nicăieri un teren ferm. Cercetarea vieţii lui lui Iisus a dat faliment, deoarece nu poate dovedi nimic, iar cercetarea lui Christos nu este luată serios în discuţie. Căci aici se pune problema de a recunoaşte efectul colosal care a pornit de la acea entitate de care se leagă Misteriul de pe Golgota. Dacă totul nu este decât o ficţiune, atunci o cercetare materialistă trebuie în cel mai scurt timp posibil să renunţe să o mai ia în serios; căci o epocă materialistă nu poate crede într-o ficţiune care, iată, în timp, avea să îndeplinească cea mai importantă misiune. Da, epoca noastră „luminată“ a mers foarte departe cu acumularea de tot felul de contradicţii şi nici măcar nu are habar în ce măsură are nevoie să ia în considerare chiar pe tărâmul ştiinţific afirmaţia: „Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac“. Aceasta este propriu-zis valabilă în tot ceea ce priveşte cercetarea lui Iisus şi a lui Christos din prezent, care nu vrea să se situeze serios şi demn pe solul spiritului.

Evanghelia arată ea însăşi clar cele ce au rezultat, după cum am descris, în epoca noastră. Oamenii care vor să fie materialişti, care nu vor să creadă decât în cele ce scoate la iveală conştienţa materialistă în cadrul existenţei senzoriale, nu pot găsi drumul spre Christos Iisus. Acest drum a fost tăiat, prin faptul că oamenii cei mai apropiaţi de Christos L-au părăsit chiar în timp ce se împlinea Misteriul de pe Golgota, deci nu luaseră parte la cele ce s-au întâmplat în acel moment pe plan fizic în Palestina şi abia mai târziu a fost reînnodat. Faptul că nici din direcţia cealaltă n-au rezultat nişte documente cât de cât credibile, o ştim cu toţii. Cu toate acestea în Evanghelia după Marcu şi în celelalte Evanghelii avem descrieri chiar ale acestui Misteriul de pe Golgota.

Cum au apărut aceste descrieri? Este extraordinar de important să ştim acest lucru. Să privim acest lucru într-un singur caz, cel al Evangheliei după Marcu. Şi în Evanghelia după Marcu se arată suficient de clar, chiar dacă pe scurt, în scena de după înviere, că tânărul în pânzătură albă, respectiv Christos cosmic, s-a arătat din nou ucenicilor după ce Misteriul se săvârşise şi le-a transmis acestora anumite impulsuri. În acest fel ucenicii, apostolii, cum a fost cazul cu Petru, prin faptul că au fost pătrunşi de impulsul exercitat asupra lor, au fost cuprinşi de flacăra privirii clarvăzătoare, astfel încât au putut să perceapă prin clarvedere lucruri la care nu asistaseră fizic, pentru că au fugit. Lui Petru, dar şi celorlalţi cărora li s-a îngăduit să devină ucenici după învierea lui Christos Iisus, li s-au deschis ochii clarvederii, astfel încât au putut contempla clarvăzător Misteriul de pe Golgota.

Pentru aflarea Misteriului de pe Golgota nu există decât o cale, calea clarvederii, cu toate că el s-a petrecut efectiv pe plan fizic. Iată ce trebuie să reţinem. Evanghelia ne-o indică foarte clar atunci când se arată că înşişi oamenii cu cea mai mare chemare L-au părăsit în chiar momentul hotărâtor; astfel, după primirea impulsului celui înviat, în sufletele celor precum Petru s-a aprins amintirea celor ce s-au întâmplat după fuga lor. În mod obişnuit omul îşi aminteşte doar lucrurile din existenţa senzorială la care a fost de faţă. În acea clarvedere care s-a arătat apostolilor se întâmplă ceva diferit de amintirea obişnuită; este ca şi cum ai avea în memorie amintirea unor evenimente fizic-sensibile, evenimente la care însă nu ai participat. În ce priveşte trezirea amintirii într-un suflet precum cel al lui Petru, trebuie să vă imaginaţi nişte evenimente la care respectivul suflet nu a participat efectiv. Aşa se face că Petru, de exemplu, le vorbea celor care voiau să-l asculte, din memorie, despre Misteriul de pe Golgota; îi învăţa ceva ce el îşi amintea, deşi nu fusese de faţă.

Aşa s-a ajuns la învăţătura, la revelaţia Misteriului de pe Golgota. Dar impulsul pornit de la Christos şi transmis unor ucenici precum Petru a putut fi împărtăşit la rândul lui şi ucenicilor acestor apostoli. Un astfel de ucenic al lui Petru a fost cel care a elaborat iniţial ‒ doar oral, desigur ‒ aşa-numita Evanghelie după Marcu. Astfel, impulsul care s-a facut simţit în însuşi sufletul lui Petru s-a transmis şi asupra lui Marcu, acesta văzând străluminând în propriul lui suflet cele ce s-au săvârşit în Ierusalim ca Misteriu de pe Golgota. Acel Marcu a fost mai mult timp ucenic al lui Petru. După aceea el, Marcu, a venit într-un loc unde a avut într-adevăr mediul, atmosfera exterioară din sânul căreia a putut extrage pentru Evanghelia sa tocmai acea coloratură specifică de care aceasta avea nevoie.

În toate expunerile noastre am văzut ‒ probabil că în continuare se vor putea spune şi lucruri noi ‒ că Evanghelia după Marcu ne face să simţim cel mai clar întreaga măreţie cosmică şi importanţă a lui Christos. Autorul iniţial al Evangheliei după Marcu a putut să fie impulsionat în zugrăvirea acestei măreţii cosmice a lui Christos chiar de locul unde s-a strămutat după ce fusese ucenicul lui Petru. El s-a deplasat în Alexandria, în Egipt, şi a trăit acolo într-o epocă în care, într-un fel, erudiţia teosofico-filosofică evreiască ajunsese la o anumită elevaţie. El a putut recepta laturile cele mai bune ale gnosei păgâne de atunci. Acolo el a putut să asimileze şi să preia nişte concepţii, care existau chiar şi la acea vreme, despre desprinderea entităţii omeneşti de lumea spirituală, despre venirea în contact a acestei entităţi omeneşti cu Lucifer, cu Ahriman, intrarea forţelor luciferice şi ahrimanice în sufletul omenesc. Toate acestea el le-a putut prelua din gnosa păgână, lucru care permitea o înţelegere a originii cosmice a omului, odată cu crearea planetei noastre. Marcu a putut însă să vadă chiar într-un loc aflat în interiorul Egiptului contrastul enorm între ceea ce fusese predestinat pentru om şi ceea ce a devenit el după aceea.

Aceasta se observă cel mai bine în civilizaţia egipteană, în acea civilizaţie egipteană ce pornise de la revelaţiile cele mai înalte, revelaţii care s-au concretizat apoi în arhitectura egipteană, în special în piramide şi palate, în cultura Sfinxului, care a intrat însă din ce în ce mai mult într-un proces de decadenţă, de corupere; astfel, încă din perioada civilizaţiei a treia, chiar şi operele cele mai măreţe ale culturii egiptene au căzut din ce în ce mai mult pradă expresiilor celor mai rele de magie neagră, aberaţiilor celor mai abjecte ale coruperii spiritualului. Sub un anumit raport, dacă aveai ochii spirituali pentru aceasta mai puteai contempla, în cele ce încă se practicau în Egipt, taine profunde, pentru că ele proveneau de la înţelepciunea originară pură a lui Hermes; însă un suflet care putea să privească lucrurile în profunzime trebuia să fie cu atât mai departe de toată acea corupţie ce exista acolo. Încă de pe vremea lui Moise corupţia ajunsese destul de departe şi el a trebuit să extragă din civilizaţia egipteană ceea ce era bun ‒ dar care cu greu mai putea fi văzut de un suflet aşa de pur cum era cel al lui Moise ‒ pentru ca prin intermediul sufletului lui să ajungă la posteritate. ‒ Corupţia, în sens spiritual, a avansat după aceea în continuare.

În faţa sufletului lui Marcu trăia foarte viu modul în care omenirea a ajuns să decadă, să se împotmolească cu totul în materialism, în special în ceea ce priveşte felul de a privi lucrurile şi lumea. Într-o cu totul altă formă, dar oarecum asemănător, Marcu a putut să vieţuiască chiar acel lucru pe care omul îl poate vieţui din nou în ziua de azi; desigur este vorba de omul care are o predispoziţie şi o structură afectivă pentru aşa ceva. Propriu-zis noi vieţuim astăzi o recrudescenţă a civilizaţiei egiptene. Am evidenţiat de multe ori cât de curios se înlănţuie faptele în cursul evoluţiei omenirii şi am spus că din cele şapte perioade succesive de civilizaţie din cadrul unui interval mai mare de timp a patra perioadă de civilizaţie, în speţă civilizaţia elenă în care s-a petrecut Misteriul de pe Golgota, este de sine stătătoare, nu se aseamănă cu nimic. Cea de a treia epocă de civilizaţie, respectiv civilizaţia egipteano-caldeeană, revine în civilizaţia actuală în ştiinţa din ziua de azi, însă într-un mod nespiritual. În cultura noastră materialistă, în înseşi fenomenele culturale exterioare există un fel de deşteptare a perioadei a treia de civilizaţie în civilizaţia a cincea. În mod asemănător, epoca a doua va reapărea sub un anumit raport în cea de a şasea şi prima în cea de a şaptea. Aşa se cuprind, aşa se îmbrăţişează în timp aceste intervale. Acest lucru l-am evidenţiat adesea. Astăzi vieţuim ceea ce a putut să vieţuiască atunci în modul cel mai intens un spirit precum Marcu.

Dacă ne îndreptăm atenţia asupra civilizaţiei ‒ lumii exterioare nu trebuie să i-o prezinţi astfel, căci ea nu o poate suporta ‒, şi dacă facem abstracţie de fenomenele cele mai radicale de corupţie, putem spune: totul este mecanizat; şi în realitate astăzi, în civilizaţia noastră materialistă, nu este venerat de fapt decât mecanismul, chiar dacă oamenii nu numesc asta rugăciune sau evlavie. Dar aşa cum odinioară forţele sufleteşti erau îndreptate spre entităţile spirituale, astăzi ele sunt orientate înspre maşini, înspre mecanisme. Astăzi întreaga atenţie este consacrată acestor lucruri, aşa cum odinioară ea era dedicată, realmente o putem spune, zeilor. Aşa stau lucrurile în special în ceea ce priveşte ştiinţa, această ştiinţă care, pe de altă parte, nici nu bănuieşte ce puţin are de-a face cu logica reală.

Privit dintr-un punct de vedere superior, astăzi există, desigur, o strădanie serioasă, profundă şi un dor profund. Într-o conferinţă ţinută în Munchen s-a vorbit [41] despre dorul, despre aspiraţia timpului nostru, despre felul cum s-a conturat acest dor în diferite suflete. Acest dor nu există însă în ştiinţa „oficială“ propriu-zisă, ci, se poate spune, aici domneşte o anumită satisfacţie, o satisfacţie însă faţă de ceva curios: faţă de neadevăr şi nelogic. Această ştiinţă nu este în stare nici măcar să recunoască cât de adânc este împotmolită în contrarul oricărei logici. Toate acestea se simt, toate acestea se vieţuiesc şi este absolut normal ca faţă de un pol în evoluţia omenirii să trebuiască să se aprindă celălalt pol. Tocmai această insuficienţă a ştiinţei exterioare, această latură de neadevăr şi lipsă de logică a ştiinţei exterioare, această înfoiere în pene şi lipsă de habar în legătură cu ceea ce se întâmplă cu ştiinţa exterioară va produce, şi trebuie să producă treptat în epoca noastră, o sete după spiritual a sufletelor omeneşti.

Situaţia de acum, în care oamenii, afundaţi adânc în nenatural şi nelogic, iau în râs o ştiinţă a spiritului, o batjocoresc sau o resping ca pe un pericol, va mai continua probabil mult timp. Dar prin forţa interioară a lucrurilor celălalt pol se va aprinde complet de la sine. Totul ar putea merge şi mai repede decât merge acum, dacă cei care înţeleg ceva din asta nu ar cădea în boala compromisurilor şi ar vedea clar. Căci zi de zi noi trăim acelaşi lucru: când un erudit vine şi spune ceva despre care un altul crede că este „cu totul antroposofic“ se face imediat mult caz pe chestia asta. Iar dacă altul mai şi predică de la o catedră ceva ce un altul crede că este „cu totul antroposofic“ se face şi mai mult caz. Nu are importanţă că se fac asemenea compromisuri, important este ca noi să ne situăm foarte clar şi cu adevărat în viaţa spirituală şi să lăsăm ca aceasta să acţioneze cu impulsurile ei asupra noastră. Cu cât ne este mai clar că este nevoie să fie aprins focul vieţii spirituale şi cu cât ne convingem mai mult că sub nicio formă nu putem admite să scoatem din gândirea materialistă a epocii noastre altceva decât ceea ce are cap şi coadă, este cu atât mai bine. Aceasta este altceva decât să arăţi că ştiinţa cu adevărat avansată este în armonie cu cercetarea spirituală. Aceasta se poate arăta, şi se poate arăta cu adevărat la fiecare pas.

Căci această ştiinţă aproape la fiecare pagină din operele ei de specialitate comite câte o boroboaţă de logică, de genul celei asupra căreia unul din prietenii noştri atrăgea cu umor atenţia în mai multe rânduri referindu-se la profesorul Schlaucherl, care în „Fliegenden Blättern“ voia să demonstreze cum reuşeşte broasca să audă. Profesorul Schlaucherl pune o broască pe masă şi apoi loveşte cu un băţ în tabla mesei. Broasca ţopăie; deci a auzit. După aceasta el îi smulge picioarele şi loveşte din nou în tabla mesei. Broasca nu mai ţopăie acum. Deci este clar că broasca a auzit cu picioarele, deoarece atunci când avea picioare şi se lovea tabla mesei cu ceva ea ţopăia, însă după aceea nu s-a mai întâmplat aceasta. ‒ Savanţii realizează şi ei tot felul de experimente cu broasca; deducţiile logice pe care ei le fac şi extrapolările la alte domenii sunt însă în conformitate cu acest exemplu. Acesta este cazul cu atât de lăudata cercetare pe creier. Aici se atrage atenţia asupra următorului lucru: dacă există o parte sau alta de creier putem avea, de exemplu, o memorie a cuvintelor sau putem nutri cutare sau cutare gânduri; dacă nu mai avem o anumită parte nu mai putem avea gândurile respective sau se pierde memoria cuvintelor ‒ exact ca în exemplul cu broasca care aude cu picioarele. Nu există nicio logică in aceste lucruri. Explicaţia că omul poate gândi dacă are o parte a creierului şi nu poate gândi dacă nu are acea parte a creierului nu are mai mult tâlc decât aceea în care se spunea că broasca nu aude dacă i se smulg picioarele. Este absolut acelaşi lucru, numai că oamenii nu observă că întreaga deducţie nu se bazează decât pe erori de judecată. La fel s-ar putea descoperi eroare peste eroare în tot ceea ce se crede astăzi a fi rezultat ştiinţific cert. Însă cu cât se fac mai multe greşeli, cu atât devenim mai mândri de ştiinţă şi se înjură mai mult ştiinţa spiritului.

Acest lucru va produce cea mai nobilă reacţie, dorul după ştiinţa spiritului. Ea nu este decât o reacţie specifică timpului nostru a unui suflet precum cel al lui Marcu, căruia i s-a arătat chiar în timpul în care a trăit cât de jos a coborât omenirea faţă de înălţimea spirituală de odinioară, ea ajungând pur şi simplu să atârne în funia materialului. Prin aceasta el a putut ajunge la înţelegerea profundă a faptului că cel mai mare impuls trăieşte într-o lume suprasensibilă; şi aceasta a susţinut atunci şi învăţătorul său. Ceea ce i-a dat Petru nu este ceva ce ar fi putut veni pe baza unei trăiri senzoriale a Misteriului de pe Golgota, ca şi când cineva ar fi putut vedea cu ochii cele ce s-au petrecut în Ierusalim, ci ceva ce a putut fi cercetat ulterior în mod clarvăzător. Aşa au luat naştere toate informaţiile pe care le avem despre Christos Iisus şi despre Misteriul de pe Golgota.

Misteriul de pe Golgota este un eveniment ce s-a petrecut pe planul fizic, dar care nu a putut fi contemplat decât ulterior, prin clarvedere. Vă rog să reţineţi acest lucru foarte bine: Misteriul de pe Golgota este un eveniment fizic-sensibil, a cărui înţelegere trebuie căutată însă pe căi suprafizice, pe căi suprasenzoriale; un eveniment ce trebuie căutat chiar în pofida documentelor care au rămas. Cine nu înţelege acest lucru poate polemiza în legătură cu valoarea pe care o are o Evanghelie sau alta. Pentru cine cunoaşte însă starea de fapt, toate aceste întrebări nu există. El ştie că noi trebuie să pătrundem prin intermediul informaţiilor lacunare rămase moştenire, care în Evanghelii sunt prezente din belşug, la înţelegerea a ceea ce cercetarea clarvăzătoare ne poate arăta încă şi azi. Şi dacă cercetăm adevărul celor ce s-au petrecut, dacă reconstituim cele întâmplate pe baza Cronicii Akasha vedem cum trebuie să privim Evangheliile şi cum trebuie să citim anumite pasaje, cum să citim ceea ce s-a pus în faţa omenirii ca pildă a adevăratei demnităţi a omului, a adevăratei lui esenţe, într-un moment când ea coborâse cel mai jos faţă de înălţimea pe care o avusese odinioară.

Puterile divin-spirituale i-au dat omului imaginea sa exterioară, forma sa exterioară. Ceea ce s-a acomodat, ceea ce s-a încuibat în această formă exterioară începând de la vechea Lemurie încoace s-a aflat întotdeauna sub influenţa forţelor luciferice şi, mai târziu, în etapa ulterioară a evoluţiei, şi sub influenţa forţelor ahrimanice. Sub aceste influenţe s-au format ulterior cele ce oamenii numesc ştiinţă, cunoaştere, inteligenţă. Nu este nimic extraordinar ca la un moment dat să fi fost pusă în faţa omenirii chiar imaginea adevărată, suprasenzorială a fiinţei omului şi ca oamenii să nu o fi recunoscut, să fi avut cel mai puţin ştiinţă de ceea ce devenise omul. Ştiinţa, cunoaşterea omului s-a împotmolit din ce în ce mai mult în existenţa senzorială. Cu timpul, cunoaşterea omului a putut să acceadă din ce în ce mai puţin la fiinţa omenească adevărată.

Iată despre ce este vorba şi de ce trebuie să ţinem seama atunei când ne îndreptăm încă o dată atenţia spre Fiul omului care a fost părăsit, spre făptura omului care stă în faţa noastră în momentul în care, conform Evangheliei după Marcu, Christosul cosmic nu se mai află decât într-o foarte slabă legătură cu Fiul omului. Acolo, în faţa omenirii căreia i-au fost prezentate toate aceste lucruri, s-a aflat omul, omul în alcătuirea pe care i-au dat-o puterile divin-spirituale. El se afla acolo sub această înfăţişare, însă înnobilat, spiritualizat cu totul datorită şederii lui Christos timp de trei ani în Iisus din Nazaret. Aşa stătea el acolo înaintea semenilor. În ce priveşte inteligenţa, oamenii şi-au însuşit doar ceea ce a rezultat ca înţelegere şi cunoaştere de-a lungul a mii de ani de influenţă a lui Lucifer şi Ahriman. Acolo însă se afla omul, care în timpul celor trei ani eliminase din sine influenţele luciferice şi ahrimanice. Acolo, în faţa celorlalţi oameni, sta refăcut omul aşa cum era el înainte să fi venit Lucifer şi Ahriman. Omul a ajuns din nou în starea de dinainte de a fi fost strămutat din lumea spirituală în cea fizică doar datorită impulsului lui Christos cosmic. În faţa celor care erau atunci judecători, călăi în Ierusalim sta spiritul omenirii, Fiul omului; El sta însă acolo aşa cum a devenit după ce din natura omenească fusese eliminat tot ceea ce o împinsese în jos. Când avea loc Misteriul de pe Golgota, imaginea, prototipul omului sta în faţa semenilor săi, în faţa celor care ar fi trebuit să i se închine şi să-şi spună: Acolo sunt eu însumi în entitatea mea adevărată, în idealul meu suprem; acolo sunt eu, în făptura la care trebuie să ajung prin strădania cea mai fierbinte, care nu se poate realiza decât venind dinăuntrul sufletului meu. Aici eu stau în faţa singurului lucru demn de a fi venerat şi adorat chiar în mine însumi, eu stau în faţa divinului din mine, despre care apostolii, dacă ar fi putut să exerseze cunoaşterea de sine, ar fi trebuit să-şi spună: În tot Universul, cât este el de larg, nimic nu se poate compara ca stare şi măreţie cu ceea ce se află aici în Fiul omului.

Omenirea ar fi trebuit să aibă în acel moment istoric această cunoaştere de sine. Şi ce a făcut ea? Ea l-a scuipat pe Fiul omului, L-a biciuit, L-a dus în afara cetăţii la locul de crucificare. Acesta este un moment de cumpănă dramatic între ceea ce ar fi trebuit să fie, între recunoaşterea faptului că acolo se afla ceva ce nu se lasă comparat cu nimic din lumea asta şi ceea ce ne este prezentat în realitate. Ne este prezentat omul, care în loc să se recunoască se afundă pe sine în noroi, care se ucide pe sine pentru că nu se recunoaşte şi care doar prin această lecţie, prin această lecţie cosmică poate primi impulsul de a-şi cuceri treptat, într-o perspectivă mai îndepărtată a evoluţiei pământeşti, entitatea sa.

Acesta a fost momentul istoric şi aşa trebuie să-l caracterizăm dacă vrem să-l apreciem în mod just, aşa cum de altfel ni-l prezintă în fraze remarcabile, puternice, Evanghelia după Marcu. Căci acest lucru nu se vrea doar înţeles, ci se vrea a fi simţit, trăit. Ceea ce a fost descris drept „fantomă “ în ciclul de conferinţe De la Iisus la Christos ţinut de mine la Karlsruhe [42], a pornit tocmai de la această afundare în noroi a propriei entităţi. Căci datorită faptului că omul şi-a târât propria fiinţă în noroi, ceea ce era chipul exterior al divinităţii s-a transformat în „fantomă“, care se amplifică şi care poate, în cursul evoluţiei viitoare a omenirii, să pătrundă mai intens în suflete, aşa cum s-a arătat în ciclul de conferinţe de la Karlsruhe.

Dacă privim lucrurile în acest fel, atunci iese cu adevărat în relief marea deosebire care există între ceea ce vrea să înfăţişeze propriu-zis Evanghelia după Marcu şi ceea ce se vrea să se facă astăzi din ea. Pentru cine înţelege o Evanghelie, şi în special Evanghelia după Marcu, pentru cine o înţelege în aşa fel încât trăieşte şi simte cele relatate conform construcţiei ei artistice şi conţinutului ei profund, sentimentul trăit devine realitate, devine un fapt interior real, pe care trebuie să-l avem, desigur, dacă vrem să dobândim un raport faţă de Christos Iisus. Sufletul trebuie să se poată dărui puţin modului afectiv şi sentimental de a privi, care se poate caracteriza prin aceea că despre o astfel de scriere cum este Evanghelia după Marcu gândim în felul următor: Cum au căzut semenii mei, cei ce se aflau în jurul Fiului omului, în eroare, când de fapt acolo ei ar fi trebuit să se vadă pe ei înşişi în idealul lor cel mai înalt!

Dacă eşti un adevărat om al timpului nostru materialist, ajungi să scrii sau laşi să-ţi scape din gură o observaţie precum aceea pe care o putem citi sau auzi de nenumărate ori astăzi, în special la superstiţioşii monişti, vreau să spun la iluminaţii monişti: De ce existenţa este aşa cum este? La aceasta n-a putut răspunde încă niciun om. De ce suferim durere? Buddha, Christos, Socrate, Giordano Bruno nu au putut ridica nici măcar un colţişor al acestui văl. ‒ O auzim repetată în nenumărate variante. Astfel de oameni, care aştern pe hârtie aşa ceva, nu îşi dau seama că se pun mult deasupra unui Buddha, Christos, Socrate şi aşa mai departe, şi că ei înţeleg totul doar în acest sens. Cum să nu fie astfel într-o epocă în care orice docent, orice conferenţiar înţelege mai bine lucrurile care s-au petrecut în istorie şi despre care orice docent îşi scrie cărţile lui, pe care trebuie să le realizeze în mod profesionist?

Ar putea părea că toate acestea au fost spuse dintr-o manie de a critica timpurile noastre. Nu, nu este aşa. Aceste lucruri trebuie să le aducem în faţa sufletului nostru, pentru că doar în acest fel putem dobândi distanţa corectă faţă de nişte lucruri de o asemenea grandoare precum Evangheliile, precum Evanghelia după Marcu, de exemplu. Motivul nu este altul decât acela că oamenii nu reuşesc să se ridice decât foarte încet la o asemenea înălţime, că aceste lucruri sunt mereu şi mereu greşit înţelese şi prezentate în modul cel mai caricatural şi mai schimonosit oamenilor. Evangheliile sunt grandioase până la ultimul detaliu şi; de fapt, fiecare amănunt ne învaţă ceva extraordinar.

Astfel, noi putem învăţa foarte mult şi din ultimul capitol al Evangheliei după Marcu. Sigur că ar trebui să vorbesc încă mult timp dacă ar fi să evidenţiez toate ideile mari ale Evangheliei după Marcu, însă acel amănunt prezentat chiar la începutul capitolului al şaisprezecelea ne arată cât de adânc a pătruns autorul Evangheliei în tainele existenţei. Autorul Evangheliei după Marcu a pătruns profund în tainele existenţei. Aşadar el ştia ‒ cum de altfel s-a şi arătat ‒ că omenirea a căzut de la înălţimea ei spirituală în materialism. El ştia deci cât de redusă era capacitatea de înţelegere a omului pentru fiinţa omenească, cât de puţin înclinaţi erau oamenii, în vremea Misteriului de pe Golgota, să înţeleagă ceea ce se întâmplase acolo.

Amintiţi-vă acum ceva ce am explicat adesea în legătură cu femininul şi masculinul, şi anume că elementul feminin ‒ nu ca individualitate, nu ca femeie în sine, ci ca „feminin“ ‒ nu a coborât chiar complet în planul fizic, în timp ce bărbatul ‒ dar şi de data aceasta nu individualitatea separată, nu fiinţa dintr-o încarnare anume, ci „masculinul“ ‒ a depăşit punctul de la care se merge în jos, astfel că în realitate umanitatea adevărată se situează între bărbat şi femeie. Aşa se face că omul ca atare alternează, în diferitele lui încarnări, sexul. Dar acum suntem deja în situaţia în care femeia, ca femeie, prin conformaţia aparte a creierului, prin modalitatea diferită de a-şi utiliza creierul, poate înţelege mai uşor ideile spirituale. În schimb, bărbatul este organizat cu precădere ‒ prin însăşi corporalitatea fizică exterioară ‒ pentru a se adânci mai mult cu gândirea în materialism, deoarece, grosier spus, creierul său este mai dur. Creierul feminin este mai moale, nu este atât de închistat în sine, de îndărătnic, fapt care însă nu spune nimic despre o anumită personalitate. Această personalitate anume nu trebuie considerată a fi mai favorizată sau mai defavorizată de unul dintre aspecte, căci de multe ori întâlnim corpuri feminine pe al căror umeri odihneşte un cap cât se poate de încăpăţânat, ca să nu mai vorbim de contrarul. Dar în general situaţia se prezintă aşa cum am arătat, şi anume creierul feminin este mai uşor de folosit când se pune problema de a înţelege o chestiune mai deosebită, dacă există şi voinţa în acest sens. Acesta este motivul pentru care, după săvârşirea Misteriului de pe Golgota, autorul Evangheliei face să apară mai întâi femeile.

Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-l ungă.“ (16, 1)

Şi tânărul, adică Christosul cosmic, se arată întâi lor; abia apoi adepţilor bărbaţi. Adevăratul ocultism, adevărata ştiinţă a spiritului intră până în aceste detalii, până în detalii de compoziţie şi în conţinutul Evangheliilor, în special Evanghelia plină de sevă a lui Marcu.

Doar dacă simţim în felul acesta ce ne spun Evangheliile şi dacă ne lăsăm impulsionaţi prin ceea ce simţim şi trăim astfel vom găsi calea către Misteriul de pe Golgota. Atunci nu va mai exista întrebarea: Aceste Evanghelii sunt adevărate în sens istoric, sau neadevărate? Ea poate fi lăsată spre cercetare celor ce nu înţeleg nimic din toată problema. Celor care se străduiesc însă prin ştiinţa spiritului să se ridice la înţelegerea şi trăirea Evangheliilor le va deveni treptat clar că acestea nu se vor a fi în primul rând nişte documente istorice, ci nişte mărturii care să se reverse în sufletele noastre. Şi dacă ele îşi revarsă impulsurile în sufletele noastre, sufletele vor fi mişcate profund ‒ fără să fie nevoie de documente ‒ prin ceea ce ele simt şi trăiesc atunci când îşi îndreaptă privirea către Misteriul de pe Golgota, când văd cum înţelegerea omenească, ştiinţa omenească şi cunoaşterea omenească au coborât în raport cu fiinţa omenească, că ele au scuipat, au crucificat această fiinţă, pe care ar fi trebuit s-o venereze ca pe idealul suprem. De la această trăire va porni apoi forţa cea mai înaltă, pentru a ne putea ridica la ceea ce străluceşte şi luminează prin acest ideal al Golgotei către toţi cei care vor să-l vieţuiască, să-l perceapă. În realitate, oamenii vor înţelege că Pământul este legat de lumile spirituale abia atunci când vor cunoaşte că realitatea spirituală, Christos, a trăit ca entitate cosmică în trupul lui Iisus din Nazaret, când vor şti că toţi conducătorii omenirii care au existat vreodată în lume au fost trimişi întâi de Christos ca premergători ai Lui, ca aceia care trebuiau să-i pregătească Lui calea, pentru a putea să fie înţeles şi recunoscut. Desigur, în momentul în care s-a întâmplat Misteriul de pe Golgota toată această pregătire n-a ajutat prea mult, căci în momentul hotărâtor totul a dat greş. Dar va veni vremea în care oamenii vor înţelege nu numai Misteriul de pe Golgota, ci şi celelalte evenimente care s-au grupat în jurul acestui Misteriu, cu ajutorul cărora el poate fi înţeles din ce în ce mai bine.

Deocamdată popoarele europene ar putea fi privite chiorâş pentru că nu procedează ca multe alte popoare, care recunosc ca religie adevărată doar confesunile lor religioase bazate pe particularităţi de naţie şi rasă, cum se poate vedea atât de pregnant în India, unde nu se impune decât ceva ieşit din sângele propriu. O, dar şi pe tărăm teosofic se vorbeşte de egalitate, de recunoaşterea tuturor religiilor, în timp ce în realitate nu se vrea altceva decât impunerea propriei religii, şi aceasta ca una a înţelepciunii. Europenii nu pot face sub nicio formă aceasta; căci nici măcar un singur popor european nu mai are o zeitate naturală, o zeitate crescută pe pământul şi solul lui propriu, aşa cum au popoarele asiatice. Christos Iisus aparţine Asiei, iar popoarele europene L-au adoptat, au acceptat ca El să acţioneze asupra lor. În acceptarea lui Christos Iisus nu există niciun fel de egoism, iar dacă s-ar încerca să se compare felul în care europenii vorbese despre Christos Iisus cu felul în care vorbesc celelalte popoare despre zeităţile lor naţionale, de exemplu cum vorbeşte ehinezul despre Confucius al lui, sau cum vorbeşte indianul despre Krishna sau Buddha, ar fi o gravă falsificare.

Despre Christos Iisus se poate vorbi exclusiv din punctul de vedere al istoriei obiective. Această istorie obiectivă, de asemenea, nu are de-a face cu altceva decât cu chemarea imperioasă adresată omului la cunoaşterea de sine, ce a fost atât de fundamental schimonosită în contrarul ei în timpul în care a avut loc Misteriul de pe Golgota. Prin Misteriul de pe Golgota însă omenirii i s-a dat posibilitatea primirii impulsului de a ajunge la ea însăşi, în timp ce la acea vreme ea eşuase cu totul, aşa cum am văzut, în ceea ce priveşte cunoaşterea, cunoaşterea exterioară, a Misteriului de pe Golgota. Şi aşa, cândva, în viitor, toate religiile lumii vor ajunge, dacă se înţeleg în mod just pe ele însele, să conlucreze încet, încet la înţelegerea celor ce sunt ascunse în Misteriul de pe Golgota, pentru a-l face accesibil ca impuls oamenilor.

Dacă vreodată se va înţelege că atunci când se vorbeşte de Christos Iisus nu avem de-a face cu o confesiune religioasă egoistă, ci cu un fapt istoric al evoluţiei omenirii, pe care fiecare confesiune religioasă îl poate mărturisi în acelaşi sens, abia atunci se va ajunge la o comprehensiune a sâmburelui de înţelepciune şi adevăr existent în toate religiile. Iar nivelul de respingere al adevăratei înţelegeri a Misteriului de pe Golgota se măsoară prin gradul în care nu se doreşte încă o ştiinţă a spiritului, în adevăratul sens. Gradul de înţelegere pentru ştiinţa spiritului este dat însă de gradul de înţelegere al omului faţă de Misteriul de pe Golgota. Astfel, creştinul care îşi mărturiseşte adeziunea faţă de ştiinţa spiritului se poate înţelege de fapt cu toţi oamenii din lume. Şi dacă dintr-un orgoliu nemăsurat ‒ de înţeles însă şi perfect justificat ‒ al unui reprezentant al altor sisteme religioase s-ar spune: Voi creştinii nu aveţi decât o singură încarnare a Dumnezeului, noi însă ne prezentăm cu mai multe, avem deci într-o măsură mai mare ceea ce aveţi voi, creştinul n-ar trebui să răspundă străduindu-se să imite aceasta în legătură cu Christos Iisus, căci atunci el n-ar înţelege Misteriul de pe Golgota. Afirmaţia justă pe care creştinul o poate face pe drept cuvânt ‒ chiar şi celui care poate da la iveală multe încarnări ale fondatorului său religios ‒ este aceasta: Cu siguranţă aşa este, însă toţi cei care au multe încarnări nu au putut săvârşi tocmai Misteriul de pe Golgota. Căutaţi în oricare dintre religii dacă întâlniţi felul în care este el descris în creştinism!

Cu alte ocazii am arătat deja că dacă urmărim viaţa lui Buddha ajungem în punctul pe care la Christos l-am desemnat Schimbarea la faţă, în care Buddha, ajuns la capătul veţii, se dizolvă, aşa cum se spune, în lumină, ceea ce corespunde adevărului ocult. Pentru Christos intervine Transfigurarea [43] ‒ scenă pe care dumneavoastră o găsiţi descrisă în Creştinismul ca fapt mistic ‒ însă El nu realizează această Transfigurare de unul singur, ci poartă acolo pe munte, unde urmează să se desfăşoare evenimentele cosmice, o discuţie cu Ilie şi Moise. Misteriul de pe Golgota survine abia după aceea, după această scenă a Transfigurării. Acest fapt este prezentat atât de sugestiv, atât de plastic chiar în documente, încât tăgăduirea lui, odată recunoscută asemănarea dintre viaţa lui Buddha şi viaţa lui Christos, apare ca fiind imposibilă. În fond, şi ceea ce v-am spus astăzi despre sentimentele ce se înalţă în noi faţă de nerecunoaşterea Fiului omului de către oameni nu este decât o urmare a celor pe care le puteţi găsi în cartea mea Creştinismul ca fapt mistic.

Dintr-un anumit punct de vedere acum, la sfârşitul consideraţiilor referitoare la Evanghelia după Marcu, aş putea spune următoarele: Într-un fel, programul referitor la creştinism, care s-a conturat la începutul mişcării noastre antroposofice din Europa Centrală, este a procesului care a dus la detalii. Când noi am început s-a stabilit ca principiu urmărirea evoluţiei religiilor şi realizat până în ultimele culminarea lor în entitatea-Christos. Am analizat toate Evangheliile, am analizat tot felul de fenomene cosmice. Am încercat să pătrundem tot mai adânc în profunzimile vieţii oculte, realizând cele ce-au fost indicate atunci. Am continuat să lucrăm consecvent. În principiu noi nu am făcut altceva decât să elaborăm punct cu punct cele ce au fost spuse atunci clar şi răspicat, la începutul mişcării noastre. N-a fost aceasta continuarea cea mai firească în ce priveşte problema Christosului în cadrul mişcării antroposofice din Europa Centrală? Unde s-a întâmplat acest lucru nu trebuie să se pretindă de la noi să ne convertim cu lucrarea noastră consecventă la nişte idei despre Christos imposibile în sens creştin, la care acum trei ani alţii s-au convertit. În ultima vreme s-a accentuat de multe ori că Societatea teosofică ar trebui să fie un teren pentru toate părerile. Cu siguranţă, aşa ar trebui să fie. Numai că este cu totul altceva ca ea să fie un teren pentru tot felul de păreri care vin de la una şi aceeaşi personalitate, această personalitate afirmând acum altceva decât cu patru ani în urmă şi pretinzând ca Societatea teosofică să fie un teren pentru opinia ei. Acest lucru, probabil, ar putea să se întâmple, dar nu înseamnă că trebuie să şi luăm parte la el. Şi dacă nu iei parte la el nu înseamnă că eşti eretic. În Europa Centrală se merge însă şi mai departe; într-atât de departe încât se numeşte albul negru şi negrul alb!

Este chiar un moment sărbătoresc, în care punem punctul final muncii noastre programatice pe care am desfăşurat-o timp de zece ani. Vom merge hotărât înainte în această muncă, fără a ne pierde curajul şi, de asemenea, fără a fi lipsiţi de înţelegere pentru alţii. Noi vrem însă să ştim clar ce trebuie să facem, vrem să rămânem fermi pe picioarele noastre şi să nu ne lăsăm influenţaţi de nimic, chiar dacă albul este numit negru şi negrul este numit alb, sau chiar dacă faţă de tot ceea ce se întâmplă în cadrul mişcării noastre antroposofice din Europa Centrală, unde fiecare se străduie după propriile-i forţe să dea ceea ce are de dat, unde fiecare este chemat să dea ceea ce are el mai bun fără să ţină seama de nicio autoritate, deci chiar dacă se afirmă că această mişcare antroposofică din Europa Centrală ar conţine în rândurile ei fanatici şi dogmatici şi chiar dacă aceia care vorbesc de o dogmă, şi o fac de aproape trei ani, vor să stârnească o duşmănie faţă de „dogma înspăimântătoare din Europa Centrală“. Este dureros să vezi ce inepţii se vehiculează astăzi în legătură cu numele lui Christos. Aceasta ne îndreptăţeşte însă să vedem în utilizarea unui astfel de nume un simplu terminus tehnicus obiectiv, şi nimic altceva. Noi desemnăm doar realitatea respectivă, fără emoţie, fără simţ critic; ea însăşi, această realitate obiectivă, este vinovată că trebuie să fie desemnată cu un asemenea cuvânt.

Aceste realităţi nu ne pot determina să avem altă atitudine faţă de ceea ce poate decurge dintr-o adevărată înţelegere a unui asemenea document cum este cel al Evangheliei după Marcu, decât să continuăm să lucrăm în sensul pe care l-am considerat a fi cel just, care s-a verificat nu numai în ce priveşte programul general, care deja este extras din realităţile pozitive, ci care se verifică în fiecare zi, de fecare dată atunci când îl aplicăm la o problemă anume, la o situaţie anume. La fel, continuând pas cu pas mersul nostru printre detaliile problemelor pe care trebuie să le cercetăm, am avut încă o dată confirmarea celor spuse la începutul nostru de drum.

Astfel, chiar în acest loc unde analizăm cel mai măreţ lucru, în noi nu poate răsări un alt sentiment decât acela al strădaniei veritabile către adevăr. Lucrurile acestea, cum ar fi privirea asupra Misteriului de pe Golgota, au deja, dacă te apropii într-adevăr în spirit de ele, forţa vindecătoare necesară pentru a îndepărta greşeala şi a observa că în fond doar lipsa voinţei de a ajunge la adevăr nu îl lasă pe om să urmărească calea care se deschide dinspre terestru spre cosmic, când se cercetează Christosul cosmic în Iisus din Nazaret. El ni se arată însă clar atunci când înţelegem cu adevărat o scriere cum este Evanghelia după Marcu.

Când astfel de documente devin accesibile înţelegerii omului prin cercetare spirituală ‒ ştiinţific spirituală ‒, atunci ele vor ajunge treptat şi la restul oamenilor şi vor fi din ce în ce mai bine înţelese. Şi în Evanghelii vor fi din ce în ce mai mult văzute cuvintele care au trebuit să fie găsite prin contemplarea clarvăzătoare ulterioară a Misteriului de pe Golgota, chiar ignorând aparenţa senzorială. Cei care au scris Evangheliile au descris evenimentele fizice ulterior, prin contemplare şi observare spirituală. Acest lucru trebuie înţeles. Pentru aceasta trebuie să ştii însă şi că a fost o necesitate ca oamenii care au fost contemporani evenimentelor din Palestina să nu înţeleagă ceea ce s-a petrecut atunci, pentru că doar acest eveniment a putut da impulsul pentru cunoaşterea lui. Înainte să se fi petrecut acest eveniment nimeni nu a fost în stare să-l înţeleagă. El a trebuit mai întâi să acţioneze. De aceea el nu poate fi înţeles decât ulterior. Căci cheia pătrunderii Misteriului de pe Golgota este Misteriul de pe Golgota însuşi. Christos a trebuit să acţioneze mai întâi prin tot ceea ce El a acţionat până la Misteriul de pe Golgota. Abia apoi, prin ceea ce El a acţionat, a putut să înceapă şi înţelegerea Lui însuşi. Abia apoi, prin ceea ce El a fost, s-a putut aprinde cuvântul, care este totodată expresia adevăratei Sale entităţi.

Şi astfel, prin ceea ce a fost Christos se aprinde cuvântul originar, care ne-a fost împărtăşit şi care poate fi recunoscut din nou în contemplarea clarvăzătoare, cuvânt care vesteşte de asemenea adevărata esenţă a Misteriului de pe Golgota. Şi tot la acest cuvânt ne putem gândi atunci când ne referim la propriile vorbe ale lui Christos, pe care nu numai că le-a rostit, dar le-a şi aprins în sufletele acelora care L-au putut înţelege, astfel încât ei I-au putut caracteriza şi descrie esenţa Sa din sufletele omeneşti.

Oamenii vor putea primi impulsurile Misteriului de pe Golgota cât timp va exista Pământul. Va veni apoi o perioadă de tranziţie între „Pământ“ şi „Jupiter“. O astfel de perioadă de tranziţie întotdeauna atrage după sine schimbări, nu numai ale planetei noastre dar şi a tot ceea ce este în jurul ei. Acestea intră în Haos, trec printr-o Pralaya. Nu numai Pământul însuşi devine altul în cadrul Pralayei, ci şi Cerul aparţinător Pământului. Ceea ce însă Pământul a primit prin cuvântul pe care Christos L-a rostit, pe care L-a aprins în cei care L-au recunoscut şi care va dăinui în cei care Îl recunosc, este esenţa adevărată a existenţei pământeşti. Iar o înţelegere justă ne arată adevărul cuvintelor care indică mersul cosmic, anume că Pământul şi aspectul ceresc, aspectul ceresc văzut de pe Pământ, vor fi altele după ce Pământul îşi va fi atins ţinta iar Cerul şi Pământul vor fi pierit. Însă un astfel de cuvânt al lui Christos, care se poate rosti despre Cer şi Pământ, va rămâne. Dacă înţelegem corect Evangheliile, simţim şi impulsurile cele mai lăuntrice ale lor, simţim nu numai adevărul, ci şi forţa cuvântului, care ni se împărtăşeşte nouă înşine ca forţă şi ne dă putere să rezistăm pe solul pământesc şi să privim în ansamblu globul pământesc, pentru că noi am primit cu deplină înţelegere cuvintele: „Cerul şi Pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“ (Mat. 24, 35).

Cuvintele lui Christos nu vor trece niciodată, chiar dacă Cerul şi Pământul vor trece. Se poate spune aşa conform cunoaşterii oculte, căci adevărurile rostite despre Misteriul de pe Golgota vor dăinui. Evanghelia după Marcu aprinde în sufletele noastre cunoaşterea faptului că Cerul şi Pământul vor trece, însă că ceea ce noi putem şti despre Misteriul de pe Golgota va pleca odată cu noi în epocile viitoare, chiar dacă Cerul şi Pământul vor fi trecut.