Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA
VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 140


VII

UNELE ASPECTE ALE FORMĂRII KARMEI PE DURATA VIEŢII DE DUPĂ MOARTE

Berna, 15 decembrie

Ramura din Berna sărbătoreşte astăzi a cincea sa aniversare. Cu această ocazie suntem în măsură de a ne reuni pentru prima dată în acest locaş care, prin specificul său, formează un cadru demn pentru aspiraţiile noastre spirituale şi munca spirituală din acest oraş. Când ne străduim să realizăm un asemenea cadru şi suntem din ce în ce mai în măsură să ţinem reuniunile noastre intime într-un mediu adecvat, aceasta nu este lipsit de importanţă pentru căutările noastre spirituale. Ştim că în mai multe locuri, unde se cultivă activitatea noastră, există strădania de a realiza asemenea spaţii, şi că există deja un anumit număr de astfel de locuri. Cu ocazia acestei zile, care merită să fie dublu sărbătorită, îmi îngădui să pronunţ câteva cuvinte pentru a atrage atenţia asupra importanţei unui asemenea cadru.

Cu ocazia căutărilor noastre ne întoarcem mereu la cifra trei, la sfânta triadă. În cadrul sufletului omenesc, ea se prezintă sub forma gândirii, sentimentului şi voinţei.

Când atenţia noastră se îndreaptă asupra gândirii, suntem conduşi să ne spunem că, de îndată ce gândim, noi trebuie să ne conformăm necesităţilor obiective. Când gândurile se îndreaptă asupra lucrurilor planului fizic sau asupra celor din lumile superioare şi nu ţin seama de necesităţi, noi nu putem decât comite erori şi nu ajungem la adevăr. Cât priveşte voinţa noastră, trebuie, de asemenea, să ţinem cont mai întâi de ceea ce ne dictează anumite principii morale exterioare. Şi aici trebuie să ne conformăm necesităţilor. În privinţa gândurilor noastre şi voinţei noastre putem spune că necesităţile lumilor superioare se prelungesc în lumea fizică.

Fiinţa omenească se simte cu adevărat liberă numai în sentimentul său. Sentimentul este foarte diferit de gândire şi de voinţă. Momentul în care ne simţim cel mai mulţumiţi în sentimentele noastre şi sensibilitatea noastră lăuntrică este cel în care nu simţim nici constrângerea gândirii, nici cea a voinţei, şi când ne putem consacra celor ce vorbeşte sentimentul. De ce este, în această privinţă, astfel?

În cazul gândirii, noi simţim că aceasta este legată de ceva, că ea depinde de ceva; în cazul voinţei, simţim de asemenea că suntem dependenţi; în cazul sentimentului, dimpotrivă, suntem în întregime în noi înşine şi trăim în sufletul nostru. De ce este astfel? Fiindcă sentimentul nostru este, în cele din urmă, imaginea reflectată a unei puteri care se situează foarte departe de conştienţa noastră. Gândurile ne apar ca nişte còpii a ceea ce reprezintă ele de fapt. Voinţa trebuie să fie desfăşurată în aşa fel încât să fie expresia angajamentului nostru. În sentiment noi avem dreptul să trăim liber ceea ce vorbeşte sufletului nostru, fiindcă, din punct de vedere ocult, sentimentul este reflectarea a ceea ce, într-adevăr, nu pătrunde în conştienţa noastră, dar se situează dincolo de conştienţa obişnuită şi este nemijlocit de natură divin-spirituală. Putem spune că prin gândire şi voinţă zeii se străduiesc să educe omul, dar că în sentiment ei ne permit să participăm, deşi într-un mod tainic, la propriul lor fel de a acţiona, la propria lor creaţie. Sentimentul este de altfel o manifestare prin care în sufletul nostru există ceva ce încântă zeii.

Datorită acestui cadru care a fost creat, tot ceea ce studiem aici poate fi însoţit de un sentiment care ne plasează într-o intimitate mai mare cu lumile spirituale. Şi această intimitate trebuie să provină din toate consideraţiile noastre. Este deci just să acordăm o anumită importanţă unui asemenea cadru, şi nu ne rămâne decât să ne familiarizăm cu efectul care se desprinde din el. Privirea noastră îmbrăţişează toate aspectele acestui cadru şi ne permite să resimţim puterea luminii şi culorilor, care devin pentru noi revelaţii a cea ce există în lumea spirituală. Bineînţeles că ceea ce avem de spus poate fi primit şi în localurile îngrozitoare care există acum peste tot. Dar sufletele noastre nu se pot într-adevăr încălzi de la consideraţiile spirituale decât atunci când avem un astfel de cadru. Faptul de a putea dispune de acest mediu aici, la Berna, după cinci ani de activitate, ne permite să apreciem că munca noastră este însoţită şi binecuvântată de o karmă bună. Fie ca orice ocazie asemănătoare acestei duble sărbători de astăzi să ne reamintească de rolul important pe care ştiinţa spirituală îl poate juca pentru binele omului timpurilor moderne.

Ceea ce vom examina astăzi se leagă de multe subiecte de care am vorbit adesea. Ne propunem să studiem aceste date cunoscute, dintr-un punct de vedere nou. Într-adevăr, lumile spirituale nu ne vor deveni în întregime de înţeles decât dacă le considerăm plecând de la punctele de vedere cele mai diverse. Noi am propus deja descrieri foarte variate despre viaţa între moarte şi o nouă naştere. Vom relua astăzi acest subiect ţinând cont de anumite aspecte pe care am avut ocazia să le studiez din nou în cadrul investigaţiei spirituale pe care am făcut-o în cursul lunilor trecute.

Noi ştim că imediat după ce am trecut pragul morţii trecem prin ceea ce se numeşte kamaloka. Este vorba de perioada în care mai suntem încă strâns legaţi de sentimentele noastre, de impulsurile şi de toată viaţa sufletului nostru de pe durata ultimei noastre încarnări. Ne eliberăm progresiv de această legătură. Odată trecuţi prin poarta morţii nu mai dispunem de corpul fizic. Dar chiar şi după ce ne-am eliberat de trupul nostru fizic şi de trupul nostru eteric, ne rămâne trupul astral în toate particularităţile pe care le avea mai înainte pe Pământ. Aceste particularităţi fac parte din trupul astral, fiindcă el locuise în trupul fizic. El trebuie însă acum să le depună. Aceasta necesită un anumit timp, timpul cât durează kamaloka. După kamaloka, el trece prin experienţa a ceea ce noi am numit lumea spirituală sau devachan. În lucrările noastre l-am caracterizat de preferinţă după experienţele pe care le face omul datorită diferitelor elemente care sunt răspândite în jurul lui. Vom studia acum un alt aspect al vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. Vom începe prin a-i da caracteristicile generale.

După ce omul a trecut pragul morţii, el trece prin experienţa următoare. În timp ce suntem aici, pe Pământ, noi putem spune că suntem într-un loc ferm, închişi în pielea noastră, în timp ce în spaţiul din jur se află celelalte lucruri şi celelalte fiinţe. După moarte este altfel. După moarte, întreaga noastră fiinţă se dilată; avem impresia că devenim din ce în ce mai mari. Sentimentul de a fi în pielea noastră şi de a avea afară spaţiul exterior cu tot ceea ce conţine el, este o experienţă pe care nu o avem după moarte. După trecerea pragului noi suntem în interiorul lucrurilor şi fiinţelor, ne dilatăm şi umplem tot spaţiul pe care îl avem în vedere. În timpul perioadei kamaloka, noi nu încetăm de a ne dilata. La sfârşitul acestei perioade suntem la fel de mari pe cât este spaţiul circumscris de orbita lunară. Este efectiv vorba de o creştere care ne duce la ocuparea spaţiului. Faptul de a ne simţi ca fiind în spaţiu, existenţa în spaţiu împreună cu alte făpturi ia după moarte o cu totul altă semnificaţie decât aici, jos, pe planul fizic. În timpul perioadei kamaloka noi umplem efectiv întreg spaţiul din interiorul orbitei lunare. Fiecare suflet luat individual, deci toate sufletele împreună, ocupă în kamaloka acelaşi spaţiu delimitat de orbita lunară. Toate se întrepătrund, şi totuşi această întrepătrundere nu constituie deloc o unire; căci sentimentul de a fi împreună depinde de cu totul alte criterii decât umplerea aceluiaşi spaţiu comun. După moarte, două suflete pot foarte bine locui în acelaşi spaţiu, şi totuşi să fie infinit de îndepărtate unul de altul. Asta înseamnă că trăirile lor sunt de aşa natură încât ele nu au nevoie să ştie unul de altul, în timp ce alte suflete care se află în acelaşi spaţiu se simt familiare, se simt împreună şi unite. Acolo totul depinde de condiţiile lăuntrice, şi nu de raporturile lor exterioare, spaţiale.

În perioadele ulterioare, după ce a trecut prin kamaloka, omul pătrunde în spaţii şi mai vaste. El se dilată tot mai mult. La sfârşitul perioadei kamaloka, atunci când el s-a dilatat oarecum în spaţiul ceresc ce se întinde până la orbita lunară, în acest spaţiu, pe care trebuie să-l străbată în răstimpul de kamaloka, se află cele de care omul s-a eliberat, cu alte cuvinte tot ceea ce el a făcut pe Pământ şi care poartă amprenta atracţiei sale, a dorinţei sale, a pasiunii sale pentru viaţa pământească. Omul trebuie să treacă prin toate aceste experienţe, dar el trebuie, după aceea, să se debaraseze de ele, în sfera lunară, în kamaloka. În cadrul parcursului său ulterior morţii, când omul îşi va aminti de sfera lunară, el va găsi acolo gravate toate tendinţele şi dorinţele legate de viaţa sensibilă pe Pământ, tot ceea ce s-a dezvoltat astfel în sufletul său şi care  explică simpatia sa pentru lumea corporală. Pe toate acestea el le abandonează în sfera Lunii. Acestea rămân înscrise acolo. Omul nu le poate şterge aşa de repede. El le ia cu sine ca puteri, dar totul rămâne înscris în sfera lunară. Se poate deci spune că în contul datoriilor noastre – şi aceasta este adevărat pentru orice om – totul rămâne înscris în sfera Lunii.

După aceea noi continuăm a ne dilata. Intrăm atunci într-o a doua regiune, pe care ocultismul o numeşte sfera lui Mercur. Nu este posibil să continuăm a expune aceasta cu ajutorul unei scheme; vom examina deci aceste lucruri fără să recurgem la un desen. Sfera lui Mercur este mai mare decât cea a Lunii. Dacă vrem să ne inserăm după moarte în această sferă, o putem face în cele mai diferite feluri. Putem studia toate acestea cu mijloacele pe care ni le oferă ştiinţa spirituală. Un om care a manifestat o atitudine imorală sau a avut o moralitate mediocră, se încadrează în această sferă a lui Mercur într-un fel foarte diferit de cel al unui om cu simţ moral dezvoltat. În această sferă a lui Mercur, cu alte cuvinte sfera care urmează după sfera kamaloka, omul cu moralitate redusă este incapabil să-i regăsească pe oamenii care se află de asemenea în lumea spirituală după ce au părăsit planul fizic în acelaşi timp ca el, înainte sau chiar puţin timp după el. Cu alte cuvinte, intrând în lumea spirituală, el nu-i poate regăsi pe cei care îi erau dragi, cei cu care i-ar plăcea să fie împreună. În lumea spirituală el devine un eremit în sfera lui Mercur, datorită comportamentului său imoral pe Pământ. Cel care a făcut dovada calităţilor sale morale, dimpotrivă, devine ceea ce se poate numi o fiinţă sociabilă. El regăseşte înainte de toate, în lumea spirituală, sufletele celor care i-au fost apropiaţi pe Pământ.

Faptul de a fi împreună cu semenii nu este deci o problemă de spaţiu – căci ocupăm cu toţii acelaşi spaţiu –, aceasta depinde de atitudinea sufletului nostru. Devenim eremiţi deşi ne aflăm în acelaşi spaţiu cu ceilalţi, şi rămânem eremiţi, căci nu găsim drumul care să ne conducă spre ceilalţi, cu toate că ne aflăm în acelaşi spaţiu. Dacă suntem marcaţi de o atitudine imorală, devenim eremiţi; dacă suntem purtători de impulsuri morale, devenim fiinţe sociale. În sfera lunară, în kamaloka, noi întâmpinăm alte dificultăţi de ordin social. Dar, în general, putem reţine că şi acolo omul devine un eremit sau o fiinţă sociabilă în funcţie de constituţia sufletului său. Cel care s-a evidenţiat prin egoismul său aici pe Pământ şi nu a cunoscut decât satisfacerea dorinţelor şi a pasiunilor sale, nu va găsi uşor în această sferă lunară fiinţele care-i fuseseră apropiate pe Pământ. Dimpotrivă, orice fiinţă care a iubit cu pasiune ceva, afară de sine, chiar dacă această iubire era legată de simţuri, nu va fi o fiinţă în întregime solitară pe durata timpului petrecut în kamaloka. El va întâlni acolo alte fiinţe care i-au fost apropiate. Ca regulă generală, nu este posibil să întâlnim în aceste două sfere alte fiinţe omeneşti decât cele ce ne-au fost deja apropiate pe Pământ. Celelalte ne rămân necunoscute. Aşadar, condiţia necesară pentru ca noi să ne putem întâlni cu alţi oameni ca atare, este să fi fost împreună cu ei pe Pământ. Întâlnirea depinde de elementul moral. Chiar aspiraţiile morale nu ne pot ajuta prea mult să trecem dincolo de regiunea care duce la cei de care noi am fost apropiaţi pe Pământ. Raporturile cu aceste fiinţe pe care le întâlnim după moarte au particularitatea că nu mai pot fi modificate atunci.

Acestea trebuie înţelese în felul următor. Aici, jos, ne este posibil, în fiecare moment să schimbăm condiţiile de viaţă şi relaţiile care stăpânesc viaţa. Să luăm cazul unui om pe care, un anumit timp, nu l-am iubit aşa cum ar fi meritat. Chiar din momentul când ne dăm seama şi devenim conştienţi de aceasta, dacă suntem destul de puternici, putem să manifestăm faţă de el iubirea pe care o merită. După moarte nu mai există această posibilitate. După moarte, când întâlnim o fiinţă pe care nu am iubit-o suficient sau căreia i-am acordat o iubire nejustificată, ne dăm seama de aceasta şi percepem această eroare cu mai multă precizie decât aici pe Pământ, dar nu mai putem schimba nimic. Lucrurile trebuie să rămână aşa. Se adevereşte faptul că relaţiile din viaţă au o anumită persistenţă. Datorită faptului că ele devin durabile, în sufletul nostru se formează puterea prin care se reglează karma. Deci dacă, de exemplu, timp de cincisprezece ani am iubit prea puţin pe cineva, ne dăm seama de aceasta, şi în timp ce vieţuim această experienţă ne dezvoltăm puterea de a proceda altfel la următoarea noastră încarnare pe Pământ. Noi elaborăm altfel puterea şi voinţa necesare pentru compensarea karmică. Acesta este specificul karmei. Înainte de toate trebuie ca un lucru să ne fie foarte clar: În primele timpuri de după moarte, deci pe durata perioadei Lunii şi celei a lui Mercur, dar şi pe durata perioadei următoare, pe care o vom caracteriza numaidecât, noi trăim în lumea spirituală în aşa fel că viaţa noastră depinde de felul în care am trăit aici pe Pământ, pe planul fizic, numai că nu se ia în considerare numai conştienţa, aşa cum o avem pe Pământ, ci şi subconştientul nostru. Aici, pe Pământ, viaţa normală, cea în stare de veghe, este trăită la nivelul Eului nostru. Dedesubtul conştienţei Eului nostru se află conştienţa astrală, subconştientul. Fără ştirea omului, subconştientul acţionează câteodată pe Pământ cu totul altfel decât conştienţa superioară, conştienţa Eului.

Să urmărim şi un alt exemplu. Doi oameni trăiesc în cea mai perfectă relaţie de prietenie. Se întâmplă adesea ca unul din ei să dobândească o anumită stimă pentru ştiinţa spirituală, pe când celălalt, care trăieşte împreună cu el, dezvoltă o putere de aversiune faţă de ştiinţa spirituală, care până atunci îl lăsa indiferent. Această ură nu este nevoie să ocupe totalitatea sufletului; este cu totul posibil ca ea să nu se afle decât în conştienţa Eului, dar nu şi în conştienţa astrală. La nivelul conştienţei astrale, fiinţa care dezvoltă o ură din ce în ce mai virulentă poate foarte bine aspira la această ştiinţă spirituală fără să-şi dea seama de aceasta. Este întru totul posibil să fie aşa. Natura omenească comportă asemenea contradicţii. Când examinăm conştienţa astrală, subconştientul, găsim poate acolo, ignorată, o simpatie pentru cauza care determina ura la nivelul conştienţei superioare. După moarte, aceasta se revelează în toată semnificaţia ei profundă, căci atunci omul percepe acest raport. Cineva care s-a convins pe Pământ de ura sa împotriva ştiinţei spirituale, în timp ce el o iubeşte la nivelul vieţii sale subconştiente  – deşi a respins-o fără încetare – simte adesea o iubire arzătoare pentru această ştiinţă spirituală. Cu ocazia vieţii în kamaloka, el poate suferi profund că nu ştie nimic relativ la ea. Căci în primele timpuri după moarte trăim, înainte de toate, cu amintirile. După moarte omul nu depinde deci numai de ceea ce îl chinuieşte sau îl bucură, de ceea ce trăieşte în conştienţa Eului său, ci şi de ceea ce s-a dezvoltat în subconştientul său. Acum omul devine pe deplin conştient de aceste relaţii.

Atingem aici un punct unde putem vedea că ştiinţa spirituală, când este înţeleasă în mod corect, este chemată să intervină rodnic în toată viaţa omenească. Vedeţi dumneavoastră, cel care a trecut prin poarta morţii nu mai poate schimba nimic în relaţiile cu fiinţele din anturajul său, după cum nici aceste fiinţe nu sunt în măsură să le modifice. O situaţie de neclintit caracterizează relaţiile lor. Pot interveni modificări în domeniul relaţiilor dintre defuncţi şi vii. Cei care rămân încă pe planul fizic şi au avut relaţii cu defuncţii, sunt singurii care pot atenua puţin suferinţa lor, pot uşura chinurile celor care au trecut pragul morţii. În multe cazuri de acest gen se dovedeşte binefăcătoare ceea ce se poate numi citirea făcută pentru defuncţi. Aceasta s-a confirmat într-adevăr. Să presupunem că a decedat cineva care, pentru un motiv sau altul, nu s-a interesat de ştiinţa spirituală. Cel care a rămas pe Pământ poate şti, din ştiinţa spirituală, că defunctul poate avea un interes arzător pentru ştiinţa spirituală. Când cel viu aprofundează lăuntric gânduri împreună cu defunctul, ca şi cum defunctul ar fi în faţa lui, aceasta îi prilejuieşte defunctului o binefacere considerabilă. Noi putem efectiv proceda la citirea unui text de ştiinţă spirituală special pentru defunct. Aceasta permite depăşirea prăpastiei care separă pe cel viu de defunct. Imaginaţi-vă un moment cele două lumi care, faţă de mentalitatea materialistă a oamenilor, apar separate: lumea planului fizic şi lumea spirituală pe care omul o parcurge între moarte şi o nouă naştere. Gândiţi-vă o clipă la repercusiunea directă pe care o poate avea pentru viaţă când aceste două lumi fuzionează! Când ştiinţa spirituală nu este redusă la o simplă teorie, ci devine un impuls nemijlocit pentru viaţă – ceea ce ar trebui totdeauna să fie – atunci nu mai există separare, ci comunicare directă. Citirea făcută pentru cei morţi constituie unul din cazurile care ne permit să intrăm în contact direct cu defuncţii şi să-i ajutăm. Dacă noi nu-l ajutăm pe cel care a fugit de ştiinţa spirituală, el va fi mereu frământat de dorinţa de a o cunoaşte. Dacă el simte o asemenea dorinţă, noi îl putem perfect ajuta, de aici de pe Pământ. Astfel pot veni cei vii în ajutorul defuncţilor.

Într-un anumit fel este de asemenea posibil ca defunctul să fie perceput de către cel viu, deşi cei care trăiesc aici jos nu fac, în ziua de azi, prea multe pentru a intra în comunicare cu morţii. Şi aici ştiinţa spirituală poate interveni în mod direct în viaţa omenească şi poate deveni un elixir de viaţă. Pentru a înţelege cum sunt în măsură defuncţii să acţioneze asupra viilor, trebuie să pornim de la următoarele reflecţii.

Ce ştie omul, în mod real, despre lume? În cadrul a ceea ce observăm noi pe planul fizic, cu conştienţa noastră de veghe, ştim extraordinar de puţine lucruri. Cunoaştem ceea ce se desfăşoară în faţa simţurilor noastre şi ştim ceea ce putem face cu ajutorul inteligenţei noastre. Tot restul îl ignorăm. Cel mai adesea credem că nu există nimic în afara a ceea ce percep simţurile noastre fizice. Or, există enorm de multe lucruri pe care nu le percepem, dar sunt de primă importanţă. Ce înseamnă aceasta?

Să presupunem că avem obiceiul să ne ducem la munca noastră în fiecare zi la ora opt dimineaţa. O dată însă plecăm cu o întârziere de cinci minute. Nu se întâmplă nimic, numai că ajungem cu cinci minute mai târziu. Şi nici examinând totul mai îndeaproape şi studiind toate datele, poate că nu putem descoperi că dacă în ziua aceea plecam la timp, am fi fost călcaţi de o maşină: dacă am fi plecat la ora obişnuită, nu mai eram în viaţă. Ceea ce este de asemenea posibil, şi aceasta s-a întâmplat efectiv, este ca cineva să fie împiedicat de un prieten să se îmbarce pe Titanic. El poate spune că dacă ar fi făcut acest voiaj ar fi fost înecat. Faptul că acest lucru a fost condiţionat de karmă, este o altă chestiune. Gândiţi-vă un pic: considerând viaţa în acest fel, dumneavoastră realizaţi că de fapt ceea ce ştiţi într-adevăr despre această viaţă este foarte puţin. Dacă nu se întâmplă nimic din ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dumneavoastră nici nu o ştiţi. Omul nu ţine cont de nenumăratele posibilităţi care există în lumea realităţilor. Puteţi obiecta că aceasta nu are nici o importanţă. Desigur că, la nivelul condiţiilor exterioare, nu este important. Ceea ce contează mai mult, este să nu fi murit. Dar eu ţin să vă atrag atenţia asupra faptului că noi ar fi trebuit să ştim că probabilitatea de a muri ar fi fost mare dacă noi nu am fi pierdut un tren care a suferit o catastrofă. Nu ne putem imagina întreaga variantă de posibilităţi, care de altfel se concretizează întotdeauna într-un caz special. Este adevărat că pentru desfăşurarea exterioară a lucrurilor ne este suficient să cunoaştem ceea ce se oferă observaţiei noastre. Să presupunem totuşi că noi ştim exact că s-ar fi putut întâmpla ceva dacă nu am fi pierdut trenul. O asemenea experienţă face atunci o impresie puternică asupra sentimentului nostru şi ne putem spune că un destin binevoitor ne-a protejat într-un mod minunat. Imaginaţi-vă toate aceste lucruri care constituie tot atâtea posibilităţi care pot atinge omul. Viaţa sufletului nostru ar fi infinit mai bogată dacă omul ar putea cunoaşte tot ceea ce se interferează în viaţă fără să se concretizeze într-adevăr, pe când omul, în general, nu cuprinde decât biata viaţă a ceea ce s-a realizat.

Este ca şi cum v-aţi îndrepta privirea spre un lan cu spicele încărcate de boabe de grâu. Un număr relativ restrâns din aceste boabe vor fi din nou semănate, dar multe nu vor mai produce spice, căci ele vor lua alte căi. Ceea ce este posibil în legătură cu noi, în raport cu ceea ce se întâmplă într-adevăr, este comparabil cu această multitudine de boabe care nu mai produc spice, în raport cu boabele care vor produce. Asta este realitatea; posibilităţile care există în viaţă sunt enorm de bogate. Iar momentele în care lucrurile deosebit de importante în legătură cu noi se desfăşoară în lumea posibilităţilor, sunt momentele cele mai propice defuncţilor pentru a se apropia de noi. Să luăm cazul celui care pleacă cu cinci minute mai înainte, şi datorită acestui fapt scapă de la moarte. În asemenea moment viaţa noastră poate fi penetrată, asemănător unei imagini de vis, de ceea ce ne comunică defuncţii. Dar omul duce o viaţă mai curând grosieră. El nu se interesează decât de ceea ce este grosier şi nu se ocupă de subtilităţile existenţei, de ceea ce interferează în viaţă. În această privinţă ştiinţa spirituală contribuie la subtilizarea sentimentului şi a sensibilităţii lăuntrice. Atunci omul ajunge să-i simtă pe cei care interferează în viaţă, cu alte cuvinte defuncţii, şi el reuşeşte să stabilească legături cu ei. Prăpastia care separă morţii de vii este astfel depăşită prin ştiinţa spirituală, care devine într-adevăr un elixir de viaţă.

Sfera următoare, aşadar perioada următoare de după moarte, este aşa-numita sferă a lui Venus. În cadrul acesteia noi vom fi eremiţi dacă ne lipseşte dispoziţia religioasă aici pe Pământ. Pentru a deveni fiinţe sociabile trebuie să aducem cu noi o dispoziţie religioasă. În măsura în care noi am reuşit pe planul fizic să resimţim legătura noastră cu Spiritul sfânt, îi regăsim pe toţi cei care au simţit aceeaşi atitudine faţă de spiritual-divin. În această sferă a lui Venus, oamenii sunt grupaţi după apartenenţa religioasă sau filosofică. Pe Pământ, atât aspiraţia religioasă cât şi experienţa religioasă constituie un factor determinant. În sfera lui Venus, regruparea se face numai după afinităţile religioase şi filosofice. Cei care au aceeaşi concepţie despre lume, constituie în sfera lui Venus comunităţi mari şi puternice; ei nu sunt nişte eremiţi. Dimpotrivă, cei care sunt incapabili să dezvolte impulsuri şi sentimente religioase devin eremiţi. Acesta este cazul celor pe care noi îi numim astăzi monişti materialişti; ei nu vor deveni fiinţe sociabile, ci nişte solitari. Fiecare dintre ei îşi va petrece timpul în sfera lui Venus ca închis într-o colivie proprie. Apariţia unui club monist în această sferă este exclusă, dat fiind că profesiunea de credinţă monistă condamnă omul să trăiască în singurătate. Faptul de a se afla închis în propria sa colivie este o realitate, şi nu un simplu punct de vedere. Acesta are scopul de a educa sufletul să vadă realitatea după ce şi-a însuşit aici jos fantasmele monismului şi le-a asimilat. În ansamblu, se poate spune că se reunesc cei care împărtăşesc o aceeaşi filozofie, o aceeaşi credinţă. În sfera lui Venus ne este dificil să înţelegem alte filosofii decât pe a noastră.

După aceea intrăm în sfera Soarelui. Aceasta este perioada următoare. În sfera Soarelui, singurul lucru care ne poate ajuta este ceea ce stabileşte punţi între diferitele credinţe religioase, ceea ce poate face o punte de la o confesiune religioasă la alta. Oamenii au modalitatea lor aparte de a concepe această trecere între diferitele religii şi nu pot înţelege cu uşurinţă cum se poate realiza o adevărată înţelegere a acelora care gândesc altfel şi au o sensibilitate diferită. Teoretic, această alegere a fost adesea afirmată; în ceea ce priveşte realizarea sa practică, lucrurile se prezintă altfel.

Putem face experienţa faptului că un membru al religiei hinduse, care vorbeşte despre un nucleu fundamental comun tuturor religiilor, înţelege de fapt prin acest nucleu comun numai conţinutul religiei hinduse sau budiste. Adepţii acestei religii concep religia hindusă sau budistă în mod egoist, şi când vorbesc despre ea, o fac după prejudecăţile egoismului lor de grup. S-ar putea evoca aici o frumoasă legendă care ilustrează bine egoismul de grup al hinduşilor.

Răsăritenii au o foarte frumoasă legendă relativ la apariţia limbilor: Dumnezeu a vrut să dea oamenilor vorbirea, plecând de la foc. Şi a fost aprins un foc mare şi oamenii au trebuit să asculte sunetele deosebite ale acestui foc. Plecând de la sunetele auzite trebuia să se nască vorbirea. Dumnezeu a chemat toate popoarele Pământului, pentru ca fiecare din ele să-şi ia propria sa limbă. Dar înainte de a-i aduna pe alţii, Dumnezeu s-a adresat răsăritenilor şi i-a învăţat limba spirituală divină, deci o limbă superioară. Numai după aceea au venit şi alţii să asculte focul. Auzind focul, ei au învăţat să înţeleagă sunetele. Diversele popoare, mai cu seamă cele care erau iubite de răsăriteni, au venit mai repede, în timp ce focul ardea încă destul de tare. Când focul a ajuns pe la sfârşit, au venit germanii, căci răsăritenii nu-i iubesc prea mult pe germani. S-a putut auzi atunci, în focul slăbit ca intensitate: „Deitsch, peitsch, deitsch, peitsch”*. Apoi au sosit laponii, pe care răsăritenii nu-i iubesc deloc, şi atunci nu s-a mai auzit decât: „Lappen latschen”**.  Cum focul nu mai era decât jar, laponii au primit limba cea mai rea, căci răsăritenii erau duşmani de moarte ai laponilor. Această legendă arată cum răsăritenii exprimă în acest fel toată atitudinea lor întemeiată pe egoismul de grup.

* Deitsch se aseamănă cu deutsch (german), peitsch se raportează la peitschen (a biciui, a stimula).
**Latschen înseamnă a târî piciorul, sau: derbedeu, murdar.

Situaţia este asemănătoare pentru majoritatea popoarelor, când afirmă că vor să ajungă până la nucleul esenţial al diferitelor comunităţi religioase. Se poate efectiv afirma că în acest domeniu  creştinismul este cu totul diferit de alte religii. Dacă în Occident ar fi ca în religia hindusă, Wotan ar fi vechiul zeu naţional. Or, Occidentul nu a optat pentru un dumnezeu de origine occidentală, ci pentru un Dumnezeu din exterior. Aceasta constituie o situaţie esenţial diferită de cea a hinduismului sau a budismului. Sub multe aspecte, creştinismul este lipsit de egoism religios; religia occidentală are un caracter net mai dezinteresat decât religiile orientale. Iată de ce adevăratul sentiment şi adevărata cunoaştere a impulsului christic aduce omul să stabilească relaţii juste cu semenii săi, oricare ar fi apartenenţa lor religioasă.

În sfera solară, între moarte şi o nouă naştere, este vorba într-adevăr de a dispune de o înţelegere care să ne permită stabilirea de relaţii cu toţi oamenii, şi nu numai cu cei care aparţin aceleiaşi confesiuni. Într-adevăr, privind şi contextul care îl leagă de Vechiul Testament, creştinismul nu propovăduieşte deloc unilateralitatea. Există un aspect care merită să fie recunoscut în cel mai înalt grad. Dumneavoastră vă amintiţi fără îndoială frumoasele cuvinte din Noul Testament, care ne reamintesc de altfel de Vechiul Testament; este vorba de pasajul unde Christos spune: „Voi sunteţi dumnezei”. Le indică oamenilor că există în interiorul fiecăruia un nucleu divin, un dumnezeu „voi toţi sunteţi dumnezei, voi sunteţi egali cu Dumnezeu”. Aceasta este o învăţătură deosebită a lui Christos, de a-i indica omului natura sa divină, şi de a-i spune că el poate fi egal cu Dumnezeu. Tu poţi fi ca Dumnezeu! Ce cuvânt mare şi minunat al lui Christos, care pătrunde adânc în inima noastră! Dar şi o altă fiinţă a pronunţat aceleaşi cuvinte; şi face parte din credinţa în Christos faptul că şi o altă fiinţă a pronunţat aceleaşi cuvinte. La începutul Vechiului Testament, Lucifer s-a apropiat de om şi a încercat să-l ispitească, spunând: „Veţi fi ca Dumnezeu”. La începutul ispitirii din Paradis, Lucifer pronunţă deci exact aceleaşi cuvinte ca şi Iisus Christos. Atingem aici unul din punctele cele mai semnificative ale credinţei creştine, anume faptul că nu conţinutul unui cuvânt este ceea ce contează, ci entitatea care îl pronunţă şi contextul de ansamblu în care este formulat. Pentru acest motiv a trebuit arătat în ultima din Dramele-Mister că Lucifer poate spune acelaşi lucru, şi că totuşi este cu totul altceva dacă lucrurile au fost spuse de Lucifer, de Ahriman sau de Christos. Atingem aici un mister profund al universului, şi este important să dobândim o înţelegere pentru ceea ce înseamnă faptul că aceste cuvinte: „Voi sunteţi dumnezei”, „Voi veţi fi ca Dumnezeu”; sunt spuse o dată de Christos şi altă dată de Lucifer.

Trebuie să avem în vedere faptul că între moarte şi o nouă naştere vom tăi în sfera Soarelui, şi că acolo avem nevoie de o cunoaştere profundă a impulsului lui Christos. Aceasta se dobândeşte pe Pământ, căci Christos, care era altădată pe Soare, a coborât pe Pământ pentru a se uni cu el. Acum trebuie să o luăm cu noi până în sfera solară. Şi atunci, prin impulsul lui Christos, putem fi o fiinţă socială şi îl putem înţelege pe Christos în sfera Soarelui.

Dar trebuie să învăţăm să vedem diferenţa care există între Christos şi Lucifer. Actualmente numai antroposofia ne permite s-o facem, căci cunoaşterea lui Christos, pe care noi o aducem de pe Pământ, ne conduce până la Soare, şi constituie în această sferă oarecum o călăuză pentru ca sufletul omenesc să poată întâlni alte suflete omeneşti, fără deosebire de credinţă sau supunere. Dar în sfera solară noi întâlnim şi o altă fiinţă, care pronunţă aceleaşi cuvinte ca şi Christos, şi având acelaşi conţinut: această fiinţă este Lucifer. Noi trebuie să fi învăţat să facem deosebirea între Christos şi Lucifer, căci Lucifer este cel care trebuie să ne însoţească de-a lungul sferelor următoare dintre moarte şi o nouă naştere.

Noi trecem deci astfel prin sferele Lunii, a lui Mercur, a lui Venus şi a Soarelui. În fiecare din aceste sfere accedem mai întâi la nivelul care corespunde celor pe care noi le-am adus ca puteri lăuntrice de pe Pământ. În sfera lunară, emoţiile, dorinţele, pasiunile, iubirea senzorială, ne leagă de această sferă. În sfera lui Mercur, suntem confruntaţi cu imperfecţiunile noastre morale; în sfera lui Venus, cu insuficienţele noastre religioase; iar în sfera solară, cu ceea ce ne separă de tot ceea ce se numeşte „omenesc”.

Trecem acum spre alte sfere, pe care ocultismul le cunoaşte sub denumirea de sfera lui Marte, sfera lui Jupiter, sfera lui Saturn. Noi pătrundem într-o lume în care suntem rodniciţi de puteri noi. La fel cum aici avem Pământul sub noi, vom avea atunci sub noi, din lăuntrul sferei Soarelui, cosmosul. Noi ne ridicăm şi pătrundem în lumile spiritual-divine, şi pe durata acestei ridicări trebuie să păstrăm în memoria noastră ceea ce am luat cu noi din impulsul lui Christos. Acest impuls nu se dobândeşte decât pe Pământ, şi cu cât este el mai puternic, cu atât mai departe îl putem duce în cosmos. Atunci Lucifer se apropie de noi. El ne conduce în lumea în care trebuie să păşim pentru a fi pregătiţi pentru o nouă încarnare. Şi pentru ca Lucifer să nu devină un pericol pentru noi, nu ne putem lipsi de înţelegerea impulsului christic, de ceea ce am auzit pe Pământ despre Christos. În orice caz, Lucifer vine în întâmpinarea noastră în timpul perioadei între moarte şi o nouă naştere, dar pe Christos trebuie să-l fi preluat în viaţa de pe Pământ. Noi ne ridicăm după aceea în celelalte sfere situate dincolo de Soare. Devenim astfel din ce în ce mai mari; Soarele este atunci sub noi, iar măreţia şi puterea bolţii stelare, deasupra noastră. Pătrundem în vastul spaţiu cosmic până la anumite frontiere. Iar în timpul acestei creşteri, forţele cosmice emanând din toate stelele se exercită asupra noastră. Fiinţa noastră puternic dilatată primeşte atunci forţele întregii lumi stelare.

Avansăm până la o frontieră. După aceea începem să ne contractăm, şi pornim pe drumul de întoarcere. Traversăm sferele Soarelui şi ale lui Venus, Mercur şi Lunii, pentru a ajunge din nou în proximitatea Pământului. Ceea ce se extinsese până în spaţiul cosmic redevine un germen care, în sânul mamei, formează un om nou. Acest lucru are loc deoarece omul s-a dilatat până la marginile lumilor şi a preluat de acolo forţele cosmice.

Acesta este misterul naturii omeneşti după moarte, între moarte şi o nouă naştere. După ce fiinţa omenească a trecut pragul morţii, ea nu a încetat să crească plecând de la spaţiul acesta minuscul, care este Pământul, şi ea atinge apoi sfera Lunii, a lui Mercur, Venus, a Soarelui, a lui Marte, Jupiter şi a lui Saturn. În acel moment noi am crescut în spaţiul cosmic, suntem fiinţe spirituale şi ne asemănăm cu o sferă enormă. Apoi, după ce, în calitate de suflete, am absorbit forţele universului, forţele aştrilor, ne contractăm din nou, şi avem acum în noi forţele lumii stelare. Aici avem explicaţia cercetării spirituale a faptului că în masa compactă a creierului nostru se află pecetea întregului cer înstelat.

Creierul nostru ascunde într-adevăr un important mister.

Şi mai este un alt mister aici: Fiinţa omenească se contractă şi se încarnează într-un corp fizic pus la dispoziţia sa de către părinţi. Omul se dilatase la extrem şi înscrisese în el – pe când era aşa, dilatat în spaţiul cosmic – toate calităţile lui. Când privim de pe Pământ cerul înstelat, acolo nu se află numai stele, ci se află însuşirile noastre din încarnările anterioare. Dacă am fost vanitoşi, de exemplu, într-o altă încarnare, această vanitate se află înscrisă în lumea stelară. Ea este înscrisă în cronica Akasha, şi dacă dumneavoastră vă găsiţi într-un anumit loc aici pe Pământ, vanitatea, cu planeta corespunzătoare, ajunge într-un anumit raport faţă de dumneavoastră şi acţionează asupra dumneavoastră. Astrologii nu se mulţumesc să observe stelele şi influenţele stelare, ci ei vă mai spun: acolo se află vanitatea dumneavoastră, acolo ambiţia, imoralitatea şi indolenţa dumneavoastră; ceea ce acţionează asupra dumneavoastră este ceea ce aţi înscris dumneavoastră în stele. Aceasta coboară din lumea stelară şi condiţionează destinul dumneavoastră. Iată de ce noi înscriem în marele spaţiu ceea ce este în sufletul nostru; şi în timp ce suntem pe Pământ între naştere şi moarte, aceasta acţionează înapoi din spaţiu asupra noastră. Aceste lucruri ne afectează foarte îndeaproape când le înţelegem într-adevăr, şi ele ne pot explica multe lucruri.

În cursul existenţei mele m-am interesat mult de Homer. La sfârşitul verii trecute, când mi-am luat sarcina de a studia ceea ce se întâmplă între moarte şi o nouă naştere, şi am ajuns la concluzia că raporturile existente între moarte şi o nouă naştere rămân imuabile, a trebuit să-mi spun la un moment dat, relativ la un pasaj al acestui poet căruia grecii îi spuneau orbul, căci era un mare văzător. Homer spune că viaţa de după moarte se desfăşoară într-un loc unde nu există nici o schimbare. Sunt cuvinte minunate şi perfect adevărate! Nu am putea înţelege într-adevăr asemenea cuvinte fără a recurge la cunoaşterea ocultă. Cu cât se avansează mai mult în această cercetare lăuntrică, cu atât se înţelege mai bine că poeţii din antichitate erau mari văzători, şi că ei au strecurat în mod tainic în operele lor multe mistere, a căror descifrare necesită cunoştinţe foarte bogate.

Aş dori de asemenea să evoc o experienţă pe care am făcut-o la începutul toamnei, şi care îmi pare foarte semnificativă. Mai întâi m-am apărat de această descoperire, căci era foarte surprinzătoare. Dar este vorba de unul din acele cazuri în care obiectivitatea învinge. 

La Florenţa se află mormântul lui Lorenzo şi Giuliano de Medici, având monumentul funerar făcut de Michelangelo. Îi vedem acolo pe cei doi fraţi şi cele patru figuri alegorice. Aceste figuri sunt celebre. Încă de la primul contact mi-am dat seama că ceva nu era în ordine cu acest grup de statui. Am înţeles imediat că cel care este descris ca fiind Giuliano este de fapt Lorenzo, şi viceversa. Se vede că aceste statui demontabile, au fost inversate cu o ocazie oarecare, fără să-şi fi dat cineva seama de aceasta. Iată de ce se indica Giuliano în locul lui Lorenzo, şi Lorenzo în locul lui Giuliano. Dar vreau să vă vorbesc aici despre cele patru figuri alegorice.

Când începem prin observarea figurii numită „Noaptea”, această minunată Noapte nu duce la nimic atâta timp cât rămânem la prejudecata de a avea de a face cu o simplă alegorie. Dimpotrivă, când ne reprezentăm ceea ce se ştie despre trupul eteric în deplina sa activitate, ne putem întreba: după ce trupul astral şi Eul s-au desprins de trupul fizic, şi trupul eteric alege atitudinea care-i este cea mai corespunzătoare, care ar fi atunci atitudinea care ar apărea? Ni se impune răspunsul următor: este atitudinea pe care a dat-o Michelangelo „Nopţii” sale. Această „Noapte” este efectiv sculptată în aşa fel încât ea reproduce în modul cel mai minunat expresia trupului eteric liber şi independent, care se exprimă în fizionomia trupului fizic, atunci când trupul astral şi Eul sunt absente. Această figură nu are nimic dintr-o alegorie, ci este o reprezentare a fiinţei umane redată în unirea trupului fizic şi trupului eteric, în absenţa trupului astral şi a Eului. Se sesizează atunci atitudinea acestei figuri, care este cea mai fidelă imagine a trupului eteric în activitate.

Plecând de aici, ajungem la figura „Ziua” la următoarea judecată. Când Eul este la maximumul său de activitate şi cel mai puţin influenţat de trupul astral, trupul eteric şi trupul fizic, se produce această surprinzătoare răsucire, această atitudine particulară pe care Michelangelo a dat-o figurii sale „Ziua”. Când numai trupul astral este în acţiune, fără trup fizic şi fără trup eteric şi Eu, se obţine figura „Aurora”. Iar pentru trupul fizic eliberat de cele trei componente ale omului se obţine atitudinea „Amurgul”.

Eu m-am împotrivit acestei descoperiri multă vreme. Mi s-a părut mai întâi necugetată. Dar cu cât m-am ocupat de ea mai mult, cu atât am fost obligat tot mai mult să accept adevărul limbajului sculptat în aceste pietre. Nu spun că Michelangelo a făcut-o în mod conştient, dar acest limbaj a pătruns în creaţia sa intuitivă. Aşa putem înţelege şi legenda care afirmă că atunci când Michelangelo era singur în atelierul său, figura „Noaptea” lua viaţă şi se plimba. Aceasta este o ilustrare deosebită a realităţii faptului că ne aflăm aici în faţa trupului eteric. Elementul spiritual pătrunde peste tot, atât în devenirea omenirii cât şi în arte, ş.a.m.d. Nu învăţăm să cunoaştem într-adevăr tot ceea ce se revelează din sensibil decât dacă am înţeles cum acţionează spiritualul în realitatea sensibilă.

Kant ne-a lăsat aceste minunate cuvinte: „Două lucruri au produs asupra mea o impresie cu totul deosebită: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. Trecem printr-o experienţă profundă când sesizăm că aici este vorba de unul şi acelaşi lucru. Căci între moarte şi o nouă naştere noi suntem extinşi în spaţiul stelar şi asimilăm forţele sale; odată ce ne-am întors în trupul nostru fizic, aceste forţe pe care le-am asimilat sunt în noi şi acţionează sub forma impulsurilor noastre morale. Când contemplăm cerul înstelat putem spune că forţele, care trăiesc şi acţionează în acest îndepărtat spaţiu cosmic, sunt cele în lăuntrul cărora trăim noi între moarte şi o nouă naştere. Aceasta constituie acum legea care determină viaţa noastră morală. Cerul înstelat de afară şi legile morale din lăuntricul nostru formează o singură şi aceeaşi realitate, şi reprezintă cele două faţete ale ei. Între moarte şi o nouă naştere facem experienţa cerului înstelat, între naştere şi moarte trăim legea noastră morală.

Sesizând aceasta, ştiinţa spirituală devine pentru noi obiect de reculegere, un fel de rugăciune grandioasă. Într-adevăr, ce este o rugăciune dacă nu ceea ce uneşte sufletul nostru cu elementul spiritual divin care acţionează în lume?

Această rugăciune este ceea ce poate fi astăzi o rugăciune. Noi trebuie s-o cucerim trecând prin experienţa lumii sensibile. Aspirând în mod conştient la aceasta, ceea ce putem şti devine în mod firesc o rugăciune. Cunoaşterea spirituală devine atunci direct sentiment lăuntric, experienţă trăită. Asta trebuie ea să devină. Ea se poate servi de concepte şi idei; dar aceste concepte şi aceste idei devin în final sentimente pure, având caracterul de rugăciune. Epoca noastră are nevoie de aceasta în modul cel mai evident. Astăzi contează să ne desprindem de observaţie şi să ajungem la vieţuirea cosmosului, unde observaţia devine rugăciune. Pe când observarea lumii fizice exterioare devine din ce în ce mai seacă, din ce în ce mai intelectuală, din ce în ce mai abstractă, observarea vieţii spirituale devine din ce în ce mai entuziastă, devine mai profundă, se apropie de rugăciune. Aceasta nu se datorează unei sentimentalităţi exagerate, ci decurge din propria sa natură. Ştiinţa omului nu se va mai întemeia pe ideea pur abstractă conform căreia el este purtătorul elementului divin care străbate şi vivifiază spaţiul cosmic, ci el va şti, prin progresul pe care îl face în cunoaştere,  că l-a vieţuit cu adevărat între moarte şi o nouă naştere. El va şti că ceea ce a trăit el acolo, are acum în sine, şi aceasta este bogăţia vieţii sale.

Iată câteva consideraţii legate de recentele mele investigaţii. Ele pot contribui să ne facă să înţelegem propria noastră evoluţie. Va veni momentul în care ştiinţa spirituală se va transforma într-o adevărată sevă vitală spirituală. În viitor vom vorbi mai des despre astfel de lucruri.