Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA
VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 140


XIII

MISIUNEA VIEŢII TERESTRE CA PUNCT DE TRECERE SPRE LUMEA DE DINCOLO

Frankfurt, 2 martie 1913

Sunt numeroşi cei care astăzi încă mai spun: nu este exclus ca după moarte, să existe o viaţă a sufletului şi spiritului, dar de ce să ne preocupăm de ea acum? Este suficient să trăim în această viaţă pământească cu tot ceea ce implică şi cu ceea ce ne oferă ea. Putem foarte bine să aşteptăm momentul morţii pentru a vedea dacă cealaltă viaţă există.

Ştiinţa spirituală ne arată că între moarte şi o nouă naştere omul întâlneşte anumite entităţi. Aşa cum pe Pământ întâlneşte numeroase fiinţe ale regnului naturii, tot astfel, în lumea de dincolo, întâlneşte anumite entităţi ale ierarhiilor superioare ca şi fiinţe ale naturii mai mult sau mai puţin elementale. Când un om trece prin viaţă fără să fie capabil să emită judecăţi, aceasta se explică prin faptul că între moarte şi o nouă naştere nu a putut întâlni entităţile care l-ar fi putut ajuta să dezvolte corect puteri care, pe Pământ, i-ar permite să dezvolte facultăţi morale şi intelectuale eficiente. Însă posibilitatea şi capacitatea ca omul să întâlnească, între moarte şi o nouă naştere, unele entităţi, depinde de încarnarea precedentă. Dacă pe Pământ am neglijat să cultivăm gânduri despre lumea spirituală, gânduri care se referă la suprasensibil, dacă în timpul existenţei precedente nu am avut interes decât pentru lumea exterioară, pentru lumea sensibilă, şi dacă înţelegerea noastră nu s-a dăruit decât lumii fizice exterioare, atunci ne va fi imposibil ca între moarte şi o nouă naştere să întâlnim anumite entităţi pentru a primi de la acestea facultăţile destinate existenţei următoare. În acest caz, această regiune a lumii de dincolo ne rămâne oarecum întunecată şi obscur, şi în acest întuneric nu vom reuşi să găsim puterile ierarhiilor superioare. Atunci omul parcurge viaţa dintre moarte şi o nouă naştere fără a observa entităţile de la care ar trebui să primească puteri pentru existenţa sa următoare.

De unde vine lumina care ne permite să străluminăm întunecimile dintre moarte şi o nouă naştere? De unde extragem această lumină? Între moarte şi o nouă naştere nu ne dă nimeni această lumină. Entităţile sunt prezente şi trebuie să le întâlnim. Acest lucru este posibil dacă ne-am aprins noi înşine această lumină, interesându-ne de lumea spirituală în timpul ultimei noastre existenţe pământeşti. După moarte nu vom mai putea lumina întunericul dacă nu am adus cu noi lumina în momentul trecerii pragului.

Vedem deci ce incorectă este afirmaţia că nu trebuie să ne preocupăm aici de viaţa spirituală şi că putem aştepta să vedem ce va veni. Dacă vom aştepta să vedem ce se va întâmpla, vom vedea întunericul.

Deci viaţa pământească nu este doar un punct de trecere. Ea are o misiune, este o necesitate pentru viaţa de dincolo, aşa cum viaţa de dincolo este o necesitate pentru existenţa pământească. Luminile destinate vieţii de dincolo de prag trebuie să fie aduse pe Pământ. Se poate deci ca pe Pământ omul să rămână insensibil faţă de lumea spirituală şi să neglijeze posibilitatea de a-şi făuri instrumente pentru viaţa următoare.

Dacă omul atinge poarta morţii după o existenţă marcată de multe lipsuri, rezultă o perspectivă dezolantă. Dacă nu ar interveni nimic altceva, omul n-ar putea decât să-şi acumuleze insuficienţele. De fapt, după ce cu bună ştiinţă s-a dezinteresat de lumea suprasensibilă în timpul existenţei pământeşti, el este şi mai puţin capabil ca în existenţa următoare să-şi elaboreze organele de care are nevoie. Dacă nu ar interveni altceva, el nu ar putea decât să  persiste în atitudinea sa şi să o intensifice. Evoluţia sa nu ar înceta să decadă.

Atunci intervine altceva. Când un om parcurge o existenţă manifestând în mod voluntar un dezinteres pentru lumea spirituală, atunci, în timpul vieţii care urmează după cea de a doua existenţă terestră, intervine Lucifer, cu toată puterea sa. Dacă Lucifer nu ar veni în întâmpinarea sa, omul ar bâjbâi şi mai mult în tenebre în timpul următoarei vieţi dintre moarte şi o nouă naştere. Pentru că a parcurs o viaţă ca cea pe care am descris-o, Lucifer îl poate aborda şi-i poate lumina puterile şi entităţile de care are omul nevoie pentru următoarea sa viaţă. Aceasta are ca efect faptul că aceste puteri sunt colorate de lumina lui Lucifer. După o existenţă cu o conştienţă ştearsă şi după călătoria sa sub îndrumarea lui Lucifer între moarte şi o nouă naştere, el intră într-o nouă existenţă pământească: el dispune atunci în întregime de facultăţile necesare pentru a-şi elabora organele, dar în aşa fel, încât pe Pământ el este peste tot expus tentaţiilor lui Lucifer.

Un astfel de om poate fi foarte rezonabil şi cu judecată, dar inteligenţa sa va fi rece şi calculată, mai ales egoistă. Toţi aceşti oameni inteligenţi şi rezonabili, ale căror activităţi poată amprenta răcelii şi egoismului, sunt fiinţe care nu caută decât să ne exploateze pentru a avea un avantaj personal şi pentru a ieşi în faţă. Clarvăzătorul vede la ei că în precedenta lor existenţă în lumea spirituală, ei au fost sub îndrumarea lui Lucifer şi că în viaţa pământească anterioară au dus o existenţă marcată de apatie. Clarvăzătorul percepe bâjbâielile lor în tenebrele vieţii anterioare şi, mai înainte, refuzul lor de a se deschide lumii spirituale.

Am putea spune că o astfel de viziune lasă să se întrevadă o tristă perspectivă pentru omenirea tributară materialismului. Oamenii care se remarcă azi printr-o atitudine materialistă şi prin refuzul de a se interesa de lumea spirituală, şi deci care consideră că viaţa sufletului se termină în momentul morţii, îşi pregătesc o existenţă ca aceea pe care am descris-o. Ar fi greşit să facem combinaţii abstracte referitoare la legăturile dintre diferitele existenţe. Trebuie să avem o privire de ansamblu concretă, care să ne arate legăturile complexe ce există între vieţile pământeşti trecute şi viitoare, ca şi raporturile lor cu vieţile din lumile spirituale. Înainte de toate trebuie să ţinem cont de faptul că viaţa de pe Pământ este de o mare importanţă pentru viaţa de după moarte.

Dar viaţa de pe Pământ mai are şi o altă semnificaţie. Numai pe Pământ putem întâlni cu adevărat anumite entităţi pentru a le cunoaşte. Printre acestea se numără, înainte de toate, omul însuşi. Dacă legăturile dintre oameni nu se stabilesc de pe Pământ, ele nu se pot realiza în împărăţia spirituală. Legăturile de la om la om trebuie să se realizeze aici pe Pământ şi să se continue apoi în lumea spirituală. Dar nu vom putea niciodată să stabilim aceste legături cu oamenii predestinaţi să se încarneze pe Pământ dacă nu folosim prilejul de a-i cunoaşte aici. Ceea ce neglijăm să facem pe Pământ nu va putea fi recuperat în timpul existenţei pe care o ducem între moarte şi o nouă naştere.

Să luăm un exemplu: Gautama Buddha. El a fost entitatea umană care, în secolul VI î.Ch. a trăit ca fiu al unui rege; la 29 de ani s-a ridicat de la rangul de Bodhisattva la cel de Buddha, deci a devenit Buddha, iar un Buddha nu mai are nevoie să se încarneze într-un corp fizic omenesc. În epoca respectivă, Gautama Buddha şi-a împlinit ultima încarnare pământească. Un mare număr de oameni au fost atunci în contact cu această entitate. Dar în cursul încarnărilor pământeşti precedente, oamenii fuseseră în legătură cu Bodhisattva. Toate ceste raporturi se pot prelungi până în lumea spirituală. Cei care aici pe Pământ au fost în contact cu Gautama Buddha pot continua să cultive în lumea spirituală aceste legături stabilite între ei şi Gautama Buddha, sub o formă care se aseamănă legăturii dintre un discipol şi maestrul său. În cursul evoluţiei pământeşti au existat suflete care nu au stabilit aici legături cu Gautama Buddha. Chiar dacă aceste suflete ar fi atins o maturitate deosebită, nu au putut să stabilească, în lumea spirituală, legături cu Gautama Buddha, cu sufletul care s-a încarnat odinioară în Gautama Buddha. În ceea ce îl priveşte pe Gautama Buddha, există o soluţie. S-a produs ceva care acţionează ca înlocuitor, pentru cazul în care nu s-au putut stabili legături cu el pe Pământ. Buddha a avut un destin particular după ce a fost Gautama Buddha şi a atins un nivel care-i permite să nu se mai întoarcă pe Pământ, să rămână într-o sferă pur spirituală. La început a rămas în legătură cu condiţiile pământeşti dar, plecând, el nu îşi exercită aceste funcţii de la pământul pe care nu s-a mai întors, ci din sferele spirituale. Ştim că Gautama Buddha a lăsat fiinţa sa să radieze în copilul Iisus despre care ne vorbeşte Evanghelia după Luca. Entitatea suprasensibilă a lui Buddha a luminat în trupul astral al copilului Iisus, şi a acţionat astfel în existenţa terestră plecând din lumea spirituală. Dar cu modul lor de reprezentare obişnuit, fiinţele pământeşti nu mai puteau să stabilească contacte cu el, pentru a putea intra în contact cu el; pentru a intra în contact cu sufletul lui Gautama Buddha, trebuia să fi atins un nivel superior de evoluţie, aşa cum este de pildă Francisc de Assisi. Înainte de a coborî din nou pe Pământ şi înainte de a-şi împlini viaţa sa anterioară dintre naştere şi moarte, entitatea lui Francisc de Assisi trăise într-un centru de misterii situat în sud-estul Europei, unde nu existau învăţători fizici, ci învăţători aparţinând ierarhiilor superioare, cum era şi cazul lui Buddha sau, pentru a fi mai precişi, a sufletului care fusese odinioară încarnat în Buddha. Astfel de centre de misterii sunt frecventate de discipoli care au dezvoltat deja înalta facultate de a vedea în lumile suprasensibile. Aceşti discipoli pot primi învăţători care acţionează plecând doar din lumea spirituală. Buddha a fost un învăţător în acest centru de misterii, iar unul dintre discipolii săi fideli şi devotaţi a fost Francisc de Assisi în încarnarea sa precedentă. El a asimilat tot ce a putut să-l facă apt ca, în existenţa în care a intrat apoi, să fie luminat de ierarhiile superioare care i-au permis să aibă o existenţă de talia acestui mare mistic, şi care a avut o influenţă considerabilă asupra epocii sale. Totul a fost posibil, pentru că sufletul lui Francisc de Assisi, datorită facultăţilor sale superioare de atunci, fusese capabil să stabilească legături cu Gautama Buddha chiar şi după perioada în care primise influenţa acestuia din lumea suprasensibilă.

Pentru viaţa omenească obişnuită, care depinde de o existenţă bazată pe simţuri şi înţelegere, acest gen de întâlniri nu este posibil. În acest caz trebuie să ţinem cont de ceea ce s-a spus, să ştim că acolo nu vom putea întâlni o fiinţă umană dacă nu am întâlnit-o deja în lumea fizică.

Excepţia de care vorbim referindu-ne la Buddha antrenează şi alte excepţii. Dacă este cu totul exclus pentru un om obişnuit să întâlnească în regiunile spirituale oameni cu care n-a avut nici o legătură pe Pământ, este totuşi posibil ca fiinţa umană, care a primit pe Pământ impulsul lui Christos şi s-a pătruns cu el, să întâlnească, între moarte şi o nouă naştere, dacă nu oameni cu care n-a stabilit nici o legătură pe Pământ, atunci să-l întâlnească pe Buddha. Căci pentru acesta din urmă s-a petrecut ceva special.

La începutul secolului al XVII-lea, o altă planetă decât Pământul se găsea într-un punct critic al evoluţiei sale, asemănător cu cel al Pământului în momentul Misteriului de pe Golgota. Şi aşa cum atunci Christos coborâse din regiunile superioare pe Pământ, în timpul crizei prin care trecea planeta Marte, în secolul XVII, pe Marte a apărut Buddha. După ce Buddha a atins ultima încarnare pământeană, nu a mai avut nevoie să coboare din nou pe Pământ, dar el îşi continua activitatea în alte sfere. Buddha părăsea într-un fel condiţiile pământeşti, pentru a se instala pe Marte. Până în acest moment Marte era considerat ca sursă a forţelor de luptă pe care grecii le vedeau ca având un efect salutar pentru lume. În apropierea secolului XVII, această misiune a lui Marte ajunsese la final. Pentru această planetă devenea indispensabil un nou impuls. Buddha a săvârşit acolo ceea ce am putea numi „răstignirea” lui. Desigur, misteriul lui Buddha pe Marte nu s-a desfăşurat ca Misteriul lui Christos pe Pământ. Buddha, domnul păcii, care în timpul ultimei sale încarnări pământeşti răspândise peste tot pace şi iubire, a fost transpus pe Marte, această planetă a puterilor războinice. Pentru această entitate plină de puteri de pace şi iubire, faptul de a fi fost introdus în această sferă de lupte şi dizarmonie constituie într-un fel echivalentul unei răstigniri.

Pentru clarvăzător, se întâlnesc în mod minunat două momente. Când ne îndreptăm privirea spre Buddha, care a murit pe Pământ la 80 de ani, această moarte este deosebit de tulburătoare. Buddha moare în anul 483, într-o splendidă noapte cu Lună plină, radiind pace şi blândeţe, scăldat în aura luminii argintii. Aşa a fost ultimul moment al vieţii sale pământeşti. Apoi a continuat să acţioneze înspre Pământ, aşa cum am arătat. La începutul secolului XVII, clarvăzătorul vede iar aprinzându-se blânda lumină morală argintie a lui Buddha pe Marte. Acestea sunt cele două minunate momente care se reunesc în cursul devenirii cosmice.

Oamenii care primesc pe Pământ aşa cum trebuie impulsul christic, trec, după moarte, prin lumile cosmice. Noi trecem cu toţii prin aceste lumi ale cosmosului. Parcurgem mai întâi planetele sistemului nostru solar şi trecem printr-o existenţă pe Lună, apoi pe Mercur, Venus, Soare, Marte, Jupiter şi Saturn. Apoi ieşim şi străbatem sferele din jurul sistemului nostru planetar, pentru ca mai apoi să ne reîntoarcem. Tocmai atunci întâlnim aceste puteri şi entităţi de la care trebuie să primim ceea ce ne este necesar pentru a ne construi viitoarea existenţă pământească. Cel care pe Pământ a primit impulsul christic poate, în timpul trecerii prin sfera lui Marte, să primească ceea ce emană de la Buddha. Iată unul din acele cazuri excepţionale în care suflete care în încarnările precedente nu îl întâlniseră pe Buddha, îl pot găsi acum, între moarte şi o nouă naştere.

Pentru privirea văzătorului este clar că unii din oamenii care au trăit în secolul XVII au dat dovadă de facultăţi speciale. Ele izvorau din faptul că în perioada de dinaintea naşterii îşi primiseră puterile de la Buddha în lumile spirituale. Astăzi aceste capacităţi de a recepţiona aceste puteri sunt mult slăbite, dat fiind că misteriul îndeplinit de Buddha pe Marte este relativ recent. În viitor oamenii vor reuşi din ce în ce mai bine să primească în sfera lui Marte puterile lui Buddha. Din secolul XIX au apărut privirii celor care sunt capabili să vadă oameni care îşi pot dezvolta facultăţile pe Pământ datorită faptului că au suferit influenţele lui Buddha în timpul trecerii lor prin sfera lui Marte. Această viaţă dintre moarte şi o nouă naştere este şi minunată, dar şi complicată.

De aici, de pe Pământ, trebuie omul să-şi aducă lumina necesară înţelegerii experienţelor dintre moarte şi o nouă naştere; fără aceasta va bâjbâi în întunecimi. Şi tot de aici trebuie să înţelegem că orice om care părăseşte Pământul şi trece prin poarta morţii fără să fi asimilat aici impulsul christic, şi care nu vrea să ştie nimic de acest impuls, poate, în timpul vieţii care urmează în sânul lumii spirituale, să traverseze sfera lui Marte fără să bănuiască influenţele care emană de la Buddha. Pentru acest om este ca şi cum Buddha nu ar fi acolo. Într-adevăr, trebuie să reţinem bine următorul fapt: ne întâlnim oricum cu entităţile ierarhiilor superioare; dar ca să le percepem şi să avem cu ele contactele necesare, aceasta depinde de modul în care noi înşine ne-am aprins lumina în cursul ultimei încarnări pământene. Deci, cei care afirmă că e inutil să ne preocupăm aici, pe Pământ, de ceea ce se va întâmpla dincolo, nu au deloc dreptate.

Aţi putut constata că, dintr-un punct de vedere superior, viaţa pământească este într-un fel un caz particular. În sfera terestră, între naştere şi moarte, suntem incarnaţi într-un corp fizic. Între existenţele pământeşti succesive călătorim prin lumea spirituală. În afară de încarnarea pe Pământ se mai poate vorbi şi de o „încarnare” între moarte şi o nouă naştere, sau mai degrabă de o „existenţă pur sufletească”. Ceea ce v-am expus despre lumea cealaltă se aplică în egală măsură şi Pământului. Închipuiţi-vă un moment că pentru locuitorii lui Marte, pentru cei care ţin în special de planeta Marte, orice om care trăieşte între moarte şi o nouă naştere poate traversa existenţa marteană fără a intra în contact cu aceste entităţi. El nu le vede şi nici ele nu îl văd. La fel este şi pentru Pământ. Sfera Pământului este parcursă fără încetare de fiinţe care aparţin altor planete, aşa cum omul aparţine Pământului. Locuitorii lui Marte îşi trăiesc existenţa normală pe Marte, şi între experienţa lor care corespunde morţii – chiar dacă este vorba de ceva cu totul diferit – şi noua lor viaţă pe Marte, ei merg pe celelalte planete. Deci există efectiv locuitori ai altor planete, care traversează fără încetare sfera pământeană. Oamenii de pe Pământ nu pot stabili nici cea mai mică legătură cu ei, din cauză existenţa lor se desfăşoară în condiţii cu totul diferite, şi pentru că ei nu au stabilit pe Marte nici o legătură cu aceste fiinţe.

Ce ar fi fost necesar pentru a putea întâlni aceşti călători aparţinând altor planete, atunci când parcurg sfera Pământului? Ar fi trebuit să fi stabilit contacte cu ei pe propria lor planetă. Acest lucru nu este posibil decât dacă am dezvoltat deja conştient puteri superioare, care să ne permită să stabilim, ca fiinţe pământene, contacte cu fiinţe care nu aparţin Pământului.

Cei care au parcurs o disciplină spirituală superioară, au într-adevăr posibilitatea să facă cunoştinţă cu cei care vin de pe alte planete. Ceea ce vă voi spune poate părea ciudat, dar este adevărat: pentru cel care aude astăzi surprinzătoarele teorii emise de fizică sau de astronomie despre locuitorii planetei Marte, şi care de altminteri i-a cunoscut pe aceşti călători care ne traversează Pământul şi de la care a aflat cum se desfăşoară această viaţă atât de diferită de pe Marte, pentru acesta ipotezele savanţilor sunt mai degrabă comice. Dacă vă expun toate acestea, o fac pentru că doresc să vă lărgesc înţelegerea dincolo de viaţa pământească, spre celelalte lumi, şi pentru ca, de la fiinţele vizibile de care suntem înconjuraţi, să treceţi la entităţile care nu sunt perceptibile cât timp nu este deschisă privirea îndreptată spre ele.

Nu numai că între moarte şi o nouă naştere nu ne putem întâlni pe alte planete cu fiinţele cu care n-am avut nici un contact pe Pământ, dar între moarte şi o nouă naştere este imposibil să intrăm în contact cu condiţii care fac parte din misiunea Pământului, care trebuie să se dezvolte aici, şi cu care n-am stabilit aici jos nici o legătură, sau cu care nu stabilim legături pe calea ocolită a condiţiilor pământeşti.

Care este semnificaţia cosmică a ştiinţei spirituale sau antroposofiei? Cel care elaborează tot felul de teorii ar putea uşor crede că ştiinţa spirituală este o învăţătură predată şi învăţată peste tot şi dintotdeauna. În univers însă lucrurile nu stau aşa. În lume, fiecare domeniu îşi are sarcina sa specifică, şi în univers nimic nu se repetă în acelaşi mod. Ştiinţa spirituală nu este posibilă decât pe Pământ, nicăieri în altă parte, nici pe o altă planetă şi nici într-un alt domeniu. Puterile creatoare au conceput Pământul pentru ca pe el să se poată dezvolta ceea ce nu poate înflori decât pe Pământ. Ştiinţa spiritului nu poate apărea decât pe Pământ, ea nu se învaţă nicăieri în altă parte. Ea este o revelaţie a lumii suprasensibile, dar modul ei de manifestare nu este posibil decât aici pe Pământ.

Desigur, s-ar putea spune: toate acestea sunt posibile, dar despre lucrurile suprasensibile omul s-ar putea informa şi în alt fel decât prin calea ocolită a ştiinţei spirituale. Se poate imagina aşa ceva, dar nu este corect. Căci predispoziţiile omului sunt de aşa natură încât, pentru a dobândi un raport corect cu lumile superioare, el trebuie în mod necesar să o facă prin ştiinţa spiritului. Când omul neglijează pe Pământ să se apropie de ştiinţa spirituală, de antroposofie, el nu găseşte în nici un alt nivel de viaţă posibilitatea de a o cunoaşte. Nici o viaţă de altă natură nu-i va permite să facă cunoştinţă în mod just, omenesc, cu lumea suprasensibilă. Faptul că atât de mulţi oameni nu vor încă să ştie nimic despre ştiinţa spirituală nu trebuie să fie pentru noi o cauză de disperare, pentru că ei vor reveni pe Pământ şi atunci vor putea intra în legătură cu această ştiinţă. Antroposofia îşi are locul ei pe Pământ, pentru a putea transmite oamenilor ceea ce trebuie cunoscut într-un mod omenesc despre lumea suprasensibilă. Nu poate fi vorba decât de un singur fel de transmitere, în care omul are rolul de mediator. Odată ce omul a trecut prin poarta morţii şi a intrat în lumea spirituală fără să fi avut cunoştinţă pe Pământ de ştiinţa spirituală, el se poate informa despre ea, dacă pe Pământ a avut legături cu oameni care cunoşteau această ştiinţă. Este o cale ocolită, dar totuşi un drum posibil. Să luăm exemplul a două persoane care pe Pământ au fost foarte apropiate. Una are legături cu antroposofia, cealaltă nu. Aceasta din urmă moare. Atunci prima o poate ajuta enorm citindu-i, transmiţându-i cunoaşterea a ceea ce o înconjoară după moarte. Persoana rămasă pe Pământ poate să citească pentru cel mort o operă importantă a ştiinţei spirituale; cel mort o ascultă. Acesta este un fapt pe care clarvăzătorul îl poate constata.

Uneori faptele vorbesc astfel. Chiar dacă adeseori ne putem întreba „de ce?”, această întrebare nu are nici o importanţă în faţa realităţii observate clar, pe care v-o pot comunica: se poate întâmpla ca un om modest care a abordat doar tangenţial ştiinţa spirituală, dar care a avut o mare afecţiune pentru cel mort, să facă o lectură mai bună celui mort decât clarvăzătorul capabil să îl contacteze pe cel mort, dar care nu a avut nici o legătură afectivă cu acesta în cursul existenţei sale. Uneori este posibil ca unii clarvăzători să citească unor morţi pe care nu i-au cunoscut. Dar mult mai des constatăm că nu putem citi unui mort cu care nu am avut anterior legături. Acest fapt trebuie să ne facă să resimţim cât de important este să existe comunităţi spirituale, cum sunt cele ale antroposofilor. Aceasta înlocuieşte oarecum ceea ce am putea numi convieţuirea sau contactul afectiv. Dacă n-ar exista astfel de comunităţi, cel mort nu ar putea să se bazeze decât pe lectura de la persoanele care îi sunt foarte apropiate. Comunităţile spirituale în care se cultivă împreună idealuri spirituale sunt singurele capabile să-şi lărgească în acest domeniu câmpul de acţiune. Se poate deci întâmpla, şi acest lucru este adevărat, să întâlnim un antroposof care, datorită a ceea ce a învăţat deja, este capabil să citească gânduri spirituale foarte concentrate şi să le lase să se dezvolte  în sufletul său. Atunci, i se poate spune: iată o fiinţă care a murit, al cărui scris ţi-l pot arăta; şi el era antroposof şi făcea parte din aceeaşi comunitate. Celui dintâi îi este atunci poate suficient să vadă scrisul acestuia – şi nu fotografia – sau să cunoască o frază favorită a celui mort, pentru ca acest om, deja familiarizat cu antroposofia, să poată face cu succes o lectură pentru cel pe care nu l-a cunoscut când trăia. Faptul că putem contribui eficient la depăşirea prăpastiei care separă vii şi morţii, poate fi o frumoasă misiune pentru o comunitate spirituală.

Astăzi antroposofii se precipită însă spre tot felul de ţeluri care se situează în plan fizic. Aceasta se explică prin faptul că rămân încă puternic impregnaţi de mentalitatea materialistă, chiar dacă au asimilat teoretic ştiinţa antroposofiei. Sarcinile cu adevărat spirituale nu vor apărea decât atunci când ştiinţa spirituală va fi pătruns mai profund sufletele. Atunci se vor găsi suflete care-şi vor lua sarcina de a ajuta morţii şi de a-i face să progreseze. În cadrul comunităţii noastre acest lucru a fost întreprins deja de mult timp, aşa încât ceea ce s-a putut face în acest domeniu ne permite să avem un sentiment de mare mulţumire.

Când un antroposof a trecut prin poarta morţii, ducând cu el gânduri spirituale, el poate, când trăieşte în sfera spiritului, să îi ajute pe cei morţi; el poate fi cel care le aduce o învăţătură. Dar acest lucru este în general mult mai greu decât ne închipuim. Se face mult mai uşor aici pe Pământ decât dincolo, deoarece comunităţile ce se pot constitui după moarte depind în întregime de cele care existau înainte de moarte.

Să luăm cazul a două fiinţe care au trăit împreună pe Pământ. Unul era antroposof, în timp ce celălalt nutrea aversiune faţă de ştiinţa spirituală. După moarte, acesta din urmă resimte o nostalgie pentru această ştiinţă. Se poate atunci ca antroposoful rămas pe Pământ, să se străduiască, până în momentul propriei sale morţi, să citească pentru mort. După un anumit timp, cel care rămăsese pe Pământ şi citise celuilalt, trece la rândul său prin poarta morţii şi îl reîntâlneşte pe celălalt în lumea spirituală. În acest moment reapare un fel de ecou al relaţiilor anterioare care existau pe Pământ, iar vechile divergenţe renasc, deşi ele nu existau atunci când unul se afla pe Pământ şi celălalt în lumea morţilor. Când se găsesc în aceleaşi condiţii existenţiale, disonanţele reapar ca mai înainte, în plan fizic. Am văzut că pe Pământ unul dintre aceste suflete nu voia să ştie nimic despre ştiinţa spirituală care trăia în sufletul celuilalt; această situaţie apare din nou şi dincolo. Asta ne arată cât de tributare sunt condiţiile de dincolo de prag, condiţiilor terestre. Toate acestea sunt foarte complicate, şi nu ar putea fi explicate cu ajutorul construcţiilor pur teoretice le gândirii.

Datorită unor astfel de fapte, misiunea ştiinţei spirituale ni se prezintă în mod viu în faţa sufletelor. Ea ne arată cum putem trece prăpastia care desparte viii de cei morţi. Observăm că, în anumite condiţii, morţii pot acţiona pe Pământ, aşa cum cei vii pot acţiona în lumea spirituală. Putem cerceta cum intervin morţii în lumea fizică.

Într-adevăr, pe Pământ oamenii ştiu foarte puţin despre ceea ce îi înconjoară. Cum privesc oamenii viaţa? Fără să reflecteze prea mult, ei observă evenimentele care se succed, considerând unele drept cauză iar altele, efect, dar fără să gândească prea mult asupra lor. Acest lucru poate părea ciudat, dar nu este mai puţin adevărat. Ceea ce este astfel explicat, reprezintă aspectul cel mai nesemnificativ al vieţii reale, nu este decât conţinutul pur exterior. Viaţa implică şi altceva decât ceea ce se prezintă ochilor noştri, şi acest altceva nu este mai puţin important pentru viaţă. Să luăm exemplul unui om care s-a obişnuit să plece punctual de acasă în fiecare zi la ora opt. Urmează întotdeauna un traseu determinat care-l face să traverseze un loc. Într-o zi, condiţiile sunt de aşa natură încât pleacă cu trei minute mai târziu. Urmează drumul obişnuit. Atunci vede ceva straniu aproape de locul pe care-l traversa întotdeauna pe sub o arcadă: plafonul se prăbuşise. Dacă trecea la ora obişnuită, ar fi fost strivit de plafon!

Viaţa are nenumărate astfel de situaţii. Adeseori ne-am putea spune că în alte condiţii lucrurile s-ar fi desfăşurat cu totul altfel. În cursul existenţei noastre am fost protejaţi de multe nenorociri. Multe lucruri care s-ar putea produce nu se produc. În viaţă nu ţinem seama decât de realităţile exterioare şi nu de posibilităţi, dar acestea din urmă există întotdeauna, la umbra vieţii care se desfăşoară. Evenimentele din cursul unei zile nu reflectă decât o realitate exterioară, în spatele căreia există o întreagă lume de posibilităţi. Să luăm un exemplu: marea. Ea este populată de o enormă cantitate de heringi. Pentru ca ei să se poată afla aici, nu ajunge să avem acelaşi număr de ouă câţi heringi avem. Mari mase de ouă pier şi nu-şi ating ţelul. Doar o parte supravieţuieşte. Or, la fel este şi în viaţă. Ceea ce trăim de dimineaţa până seara nu este decât un extract dintr-un mare număr de posibilităţi. În fiecare moment trecem pe lângă evenimente virtuale care nu se concretizează. Când un eveniment posibil ne-a evitat, acest lucru constituie pentru noi ceva excepţional. Gândiţi-vă la exemplul omului care n-ar fi avut decât să plece de acasă la ora obişnuită: ar fi fost strivit de plafonul colonadei. Astfel de posibilităţi există pentru noi fără încetare. Momentul în care nu ar ajunge cu trei minute mai târziu la un edificiu, care l-ar fi strivit, este un moment privilegiat, în care lumea spirituală poate acţiona fulgerător în el. Este ocazia să facă o experienţă care l-ar putea pune în legătură cu morţii. În zilele noastre omul nu trăieşte decât la suprafaţa lucrurilor şi nu dă nici un fel de atenţie acestui gen de evenimente.

Ştiinţa spirituală va deveni treptat un elixir al vieţii. Omul nu se va mai mulţumi numai cu realitatea exterioară, ci va fi atent la tot ceea ce apare în viaţa sufletului său. Acolo va găsi adeseori vocea morţilor, care mai vor să primească ceva de la cei vii.

Lectura este un exemplu care ne poate arăta cum cei vii pot acţiona în favoarea celor morţi; la rândul lor, morţii pot exercita o influenţă asupra celor vii. Va veni timpul când cei vii vor vorbi în spirit morţilor. Le vor adresa cuvântul şi, într-un fel, vor asculta ceea ce le spun aceştia. Faptul că moartea poate să modifice numai forma exterioară a omului, în timp ce sufletul său continuă să se dezvolte, reprezintă o stare încă foarte imperfectă a omenirii, prin care oamenii nu realizează încă o comunitate cu fiinţele care trăiesc sub o altă formă, care au o viaţă diferită de a lor. Atunci când ştiinţa spirituală nu va mai fi o simplă teorie, ci va impregna sufletele, va fi posibil să realizăm o comunitate vie în care morţii îşi vor avea locul lor. Ceea ce, pentru moment, nu poate avea loc decât în cazul clarvăzătorului, va deveni din ce în ce mai mult o achiziţie a întregii omeniri.

Puteţi spune: acesta poate fi cazul văzătorului, el este în măsură să întâlnească fiinţele umane aflate între moarte şi o nouă naştere. Or, acest lucru este foarte dificil astăzi, pentru că faptul de a nu crede în existenţa lumii spirituale, absenţa relaţiilor cu lumea spirituală, creează dificultăţi chiar şi celor care ştiu să stabilească legături cu lumea spirituală. Există anumite lucruri care nu se pot desfăşura fără piedici decât dacă fac parte din bunul comun al omenirii. Un om poate fi un arhitect remarcabil, şi totuşi să nu realizeze nici o construcţie, atât timp cât nimeni nu-i comandă o casă. La fel este şi pentru văzător. El poate avea facultatea de a se ridica în lumea spirituală pentru a întâlni acolo morţii, dar când acest lucru este îngreunat datorită faptului că pentru cei mai mulţi oameni comunicarea cu cei morţi este imposibilă, atunci nici văzătorul nu poate reuşi să o facă decât foarte rar.

Dragii mei prieteni, am vrut să vă arăt cum poate ştiinţa spirituală să ne conducă viaţa. Faptul de a cultiva în viitor un sentiment, de a dezvolta o sensibilitate pentru misiunea ştiinţei spirituale în vederea viitorului omenirii, este mult mai important decât ceea ce putem învăţa în teorie. În acest fel, fiecare din cei care fac parte din mişcarea antroposofică dobândeşte o impresie despre ceea ce face de fapt. El primeşte o impresie a marelui ţel care trebuie să fie îndeplinit de către ştiinţa spirituală, antroposofia. Aceasta ne impulsionează să ne ataşăm de ea cu seriozitate şi demnitate. Înţelegem că antroposofia nu trebuie abordată cu uşurinţă, ca pe un lucru destinat doar edificării noastre personale, ci că trebuie s-o considerăm ca pe un impuls de care omenirea va avea din ce în ce mai mult nevoie în viitor. Asupra acestui lucru am vrut să trezesc astăzi în dumneavoastră un sentiment.