Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA
VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 140


XIV

RELAŢIILE DINTRE LUMEA SENSIBILĂ ŞI LUMEA SUPRASENSIBILĂ

Prima conferinţă
München, 10 martie 1913

În cercurile în care domneşte o mentalitate materialistă există deseori un mod de a vorbi care, văzut din afară, pare la prima vedere perfect rezonabil, dar care apare într-o altă lumină când îl examinăm pornind de la cunoştinţele ştiinţei spirituale. Acest mod de exprimare era deosebit de des întâlnit în special în vremurile în care înflorea materialismul teoretic şi în care acesta domnea asupra maselor populare, dar şi astăzi mai auzim uneori acelaşi limbaj. Se raţiona atunci astfel: admiţând că există o viaţă dincolo de moarte, omul n-ar trebui să se preocupe de ea înainte de a trece poarta morţii. Atunci când va ajunge acolo, va vedea ce se întâmplă. Aici, în lumea fizică, este suficient să ne consacrăm existenţei pământeşti. Se poate spera că, după ce ne-am unit cu existenţa fizică, vom fi suficient de capabili să ne confruntăm cu viaţa de dincolo de prag, dacă această viaţă de după moarte există cu adevărat.

Acest mod de a privi lucrurile se dovedeşte lipsit de fundament pentru cel care este dotat cu o privire clarvăzătoare şi care contemplă domeniul în care intră omul între moarte şi o nouă naştere. Odată ce omul a trecut prin poarta morţii, el este ocupat mai întâi să-şi prelucreze amintirile ultimei sale vieţi pământeşti, ca şi raporturile pe care le-a stabilit cu aceasta. În răstimpul primei perioade de după moarte, care durează ani, chiar decenii, omul îşi îndreaptă privirea înapoi spre ultima sa viaţă pământească. Rămâne încă preocupat de puterile ultimei sale vieţi pământeşti care i-au rămas în trupul astral. Apoi el intră progresiv în regiunea pe care ultima dată am descris-o dintr-un punct de vedere cosmic. El pătrunde din ce în ce mai mult în regiunea în care intră în raport cu entităţile ierarhiilor superioare. Este necesar ca între moarte şi o nouă naştere omul să stabilească raporturi cu aceste entităţi, pentru că el trebuie să reunească puterile de care are nevoie pentru a reintra în existenţa fizică în momentul naşterii. Omul trebuie să aducă în această existenţă fizică două lucruri care au fost formate şi s-au dezvoltat în el între moarte şi o nouă naştere. Odată ce se va uni într-un fel cu substanţa ce îi vine din curentul ereditar, el trebuie să poată insera aici puterile pe care le-a adus, căci din primii ani şi încă mult timp după aceea, va trebui să formeze din interior, să fasoneze şi să-şi modeleze corporalitatea în aşa fel încât aceasta să se adapteze individualităţii sale, pe care o aduce cu sine din încarnarea precedentă. Ceea ce introduc strămoşii în linia ereditară fizică nu are semnificaţie pentru om decât pentru ca acesta să fie atras de anumite combinaţi de alianţe, am putea spune, constituite în cadrul liniei ereditare în care s-au succedat tatăl, mama, bunicul, bunica, ş.a.m.d. Omul este atras de ceea ce se poate naşte astfel în cadrul eredităţii fizice. Dar apoi omul trebuie să modeleze în detaliu forma plastică a învelişului exterior pe care îl primeşte la naştere. Această muncă rezidă în structurarea extraordinar de complexă a puterilor pe care le aduce omul cu sine din lumea spirituală. Unele puteri îi vin de la unele ierarhii, altele de la alte ierarhii. Folosind o expresie imaginativă, am putea spune că, între moarte şi o nouă naştere, entităţile ierarhiilor superioare îi trimit omului anumite daruri, iar aceste daruri sunt puterile de care are omul nevoie pentru a-şi adapta la propria individualitate ceea ce îi este transmis pe cale ereditară.

Acesta este unul din aspectele de care trebuie să ţinem seama pentru omul care se reîncarnează. Celălalt aspect priveşte munca pe care el o depune, chiar dacă nu îşi dă seama, pentru a-şi construi şi modela destinul. Multe lucruri, care se produc ca din întâmplare în cursul vieţii omului, sunt urmare a faptului că el şi-a asimilat, între moarte şi o nouă naştere, puterile care-l fac capabil să întâlnească, în decursul vieţii sale pământeşti, ceea ce poate face parte din karma sa; toate acestea ne permit să înţelegem că, între moarte şi o nouă naştere, omul trebuie să primească darurile care-i vin de la ierarhiile superioare cu care intră în contact.

Privirea clarvăzătoare constată că sufletului uman, care trece prin această regiune între moarte şi o nouă naştere, i se oferă două posibilităţi. Este posibil ca acest suflet, lipsit de lumină spirituală, să fie împins să se strecoare printre entităţile ierarhiilor superioare bâjbâind în întuneric, aşa încât el nu poate găsi deloc posibilitatea de a primi darurile pe care i le oferă ierarhiile superioare, pentru că nu este pregătit lăuntric pentru aceasta. Dacă vrem să primim darurile entităţilor ierarhiilor superioare în timpul călătoriei dintre moarte şi o nouă naştere trebuie să avem posibilitatea să contemplăm aceste entităţi şi să mergem conştient în întâmpinarea lor. Fără lumină spirituală putem ajunge să trecem, prin întuneric, pe lângă toate experienţele pe care ar trebui să le facem datorită comuniunii cu entităţile ierarhiilor superioare. În caz de necesitate karmică este totuşi posibil ca darurile pe care le avem de primit să fie luminate şi să le preluăm în mod just. Cât despre lumina care trebuie să ne lumineze pentru ca trecerea noastră printre entităţile ierarhiilor superioare să nu se desfăşoare în întuneric, ea nu ne poate fi dată niciodată după ce am ajuns pe tărâmul morţii. Trebuie să o fi adus cu noi din viaţa pământească, datorită sentimentelor, impresiilor şi gândurilor pe care le cultivăm cu privire la lumile superioare în timpul existenţei de aici, de la naştere până la moarte. Este vorba deci despre ceva ce trebuie să pregătim noi înşine aici pe Pământ, înainte de moartea fizică. Noi ne creăm această lumină îndreptându-ne gândurile, impresiile şi sentimentele spre lumea spirituală, fie poate chiar şi numai sub forma presentimentelor. Este o lumină care nu va străluci decât din noi. Ea ne dă posibilitatea să trecem printre entităţile ierarhiilor superioare în aşa fel încât acestea să ne poată oferi darurile lor şi noi să nu le pierdem dacă e să le primim. Este deci în întregime fals să spunem că avem timp destul şi că nu ne trebuie să ne preocupăm de lumile spirituale până în momentul morţii. Este absolut inexact, căci felul în care vin aceste lumi spre noi, dacă vin, pentru ca noi să le primim puterile de care avem nevoie pentru următoarea noastră încarnare, depinde de modul în care ne putem lumina noi înşine parcursul dintre moarte şi o nouă naştere, mai ales o anumită parte a acestui drum. Vom rămâne în întuneric dacă, în timpul vieţii care se opreşte la moarte, respingem şi negăm orice gând privitor la lumile suprasensibile. Un lucru poate părea în totalitate plauzibil şi acceptabil intelectului obişnuit al omului, dar în faţa realităţilor lumii spirituale el încetează să mai fie adevărat. Să luăm cazul unui om care nu s-a interesat de lumile superioare, care nu a vrut să ştie nimic despre acestea şi care a trăit doar după principiul că în lumea fizică orice gând şi orice sentiment nu se aplică decât lumii pământeşti; el îşi spune că restul îi va veni atunci când va suna ceasul. Privirea clarvăzătoare poate constata că un astfel de suflet, când tece prin poarta morţii, intră în întuneric şi, din această cauză, nu poate să culeagă darurile care trebuie să-i fie oferite de către entităţile ierarhiilor superioare. Apoi, când acest suflet intră într-o nouă existenţă pământească, în momentul naşterii, el este lipsit de puterile care l-ar putea face apt să-şi plăsmuiască şi să-şi modeleze forma lăuntrică astfel încât să-şi poată duce existenţa conform karmei sale. Pentru că în timpul încarnării sale precedente omul s-a dovedit insensibil faţă de lumile suprasensibile, el trece ca un orb prin întuneric şi se găseşte lipsit de forţă şi inadaptat atunci când intră într-o nouă existenţă.

El nu şi-a dezvoltat în corp anumite forţe de care avea nevoie în încarnarea viitoare; anumite formaţiuni interne nu se dezvoltă şi omul rămâne într-un fel în urmă faţă de ceea ce ar fi putut şi ar fi trebuit să devină. În viaţa sa anterioară s-a dezinteresat cu bună ştiinţă de lumea spirituală, iar în timpul vieţii pământeşti următoare va deveni mai insensibil faţă de lumea spirituală. El nu va putea atinge o înţelegere atât de vastă cum ar fi avut-o în alt caz, nu va putea să ia parte la anumite lucruri care se petrec în viaţă şi nu va avea nici un interes pentru lucrurile care ar fi trebuit să-l intereseze.

Toate acestea pot fi consecinţa karmică a unui obscurantism voluntar în cursul vieţii precedente. Astfel, în momentul în care omul trece din nou prin poarta morţii, o poate face cu un bun sufletesc ce rămâne mult în urmă faţă de ceea ce ar fi trebuit să fie. Când intră din nou în lumea spirituală şi parcurge sfera care se întinde între moarte şi o nouă naştere, s-ar putea crede că va trebui să bâjbâie şi mai mult în întuneric, pentru că puterile sale lăuntrice erau deja diminuate şi insuficiente. Ne-am putea îndoi că acest om se va mai ridica vreodată. Dar nu este aşa, pentru că în această viaţă dintre moarte şi o nouă naştere intervine un factor nou. Tocmai acest al doilea aspect trebuie să ni-l punem acum în faţa sufletului. În această viaţă care urmează vieţii involuntar lipsită de interes, pentru că s-a desfăşurat aşa cum am arătat, Lucifer exercită cu toate forţele sale o stăpânire cu totul specială asupra omului şi îi va lumina de acum drumul dintre moarte şi o nouă naştere. Darurile pe care omul le primeşte de la entităţile superioare trebuie să fie străluminate de forţele luciferice. De aici rezultă că aceste daruri au o coloratură particulară. Pentru că omul nu a avut de mers prin întuneric, dar nu el este cel care şi-a luminat drumul de care vorbim prin propriile puteri, el va putea, în încarnarea viitoare să dea formă la ceea ce i-a adus ereditatea, dar tot ceea ce formează, modelează el, poartă o coloratură luciferică. Atunci când observăm acest om în următoarea sa existenţă, vedem că el seamănă adesea cu acel gen de om atât de des întâlnit în epoca actuală: fiinţă cu o judecată nu numai lucidă şi seacă, ci şi egoistă. Peste tot în viaţă unde se manifestă inteligenţa lor egoistă, ei nu caută decât avantajele personale. Aşa arată calităţile lăuntrice care decurg din tot ceea ce am evocat până acum. Aceşti egoişti nu sunt lipsiţi de inteligenţă, dar o pun doar în serviciul egoismului lor personal. Ei acţionează astfel încât să servească egoismului lor. Sunt dotaţi cu inteligenţă, dar numai pentru a trage un folos personal. Aceste fiinţe au urmat în general drumul pe care tocmai l-am descris. Dar fiindcă acest suflete nu rămân total insensibile, ci dispun de numeroase forţe care le vin din încarnări mult mai vechi, ele pot, totuşi, în timpul existenţei pământeşti, să intre în legătură cu ceea ce le-ar putea aduce o rază de lumină care emană cu adevărat din lumea suprasensibilă.

 În cursul unei noi vieţi pământeşti va fi deci posibil să se entuziasmeze, ca să zicem aşa, de cunoştinţele lumilor superioare. În acest fel, un astfel de suflet nu trebuie să vadă oprit pentru totdeauna accesul său în lumile spirituale. El se va ridica din nou şi se va realiza ceea ce tocmai am explicat. Avem deci aici o legătură stranie, dar semnificativă, între trei vieţi pământeşti succesive şi două vieţi intermediare, între moarte şi o nouă naştere. Îndreptându-ne atenţia înspre oamenii care trec drept cum se cade şi inteligenţi, dar care nu se gândesc decât la câştigul pentru propriul avantaj în tot ceea ce întreprind, privirea clarvăzătoare descoperă efectiv că experienţele anterioare care privesc aceste suflete corespund aproape întotdeauna cu ceea ce am descris: mai întâi o viaţă în care s-au dezinteresat în mod voluntar de lumile suprasensibile; apoi o viaţă în care, din lipsa de organe trupeşti lăuntrice, erau incapabili să-şi manifeste cel mai mic interes pentru lumea fizică sau pentru ceva care ar avea legătură cu această viaţă, ceea ce ar fi făcut cu uşurinţă dacă nu existau astfel de premise; apoi o a treia viaţă, pusă doar în slujba unei inteligenţe pătrunse de egoism. Dat fiind că această inteligenţă egoistă este larg răspândită în epoca noastră, este posibil să studiem mai îndeaproape această călătorie a sufletelor omeneşti, căci ne întoarcem în epocile în care găsim încarnarea precedentă la oamenii care, din cauza configurării insuficiente, au avut un interes redus nu numai pentru lumile suprasensibile, ci şi pentru cele ale lumii sensibile. Apoi urcăm în trecut la a treia încarnare anterioară; adeseori aceasta se situează în ceea ce numim a patra epocă de cultură postatlanteană. Atunci domnea în multe regiuni ale lumii – mai mult decât ne imaginăm astăzi – un ateism voluntar şi o lipsă de interes pentru lumile spirituale. Plecând de la aceste circumstanţe, se poate studia astăzi calea dezvoltării sufletului în raport cu evenimentele pe care le-am arătat. Studiul acestui drum de evoluţie a sufletului ne arată clar ce se va întâmpla în mod obligatoriu cu toate sufletele care, în epoca noastră, se închid voluntar lumilor suprasensibile.

Dar în decursul a trei încarnări succesive viaţa se poate desfăşura şi într-un alt mod. De exemplu, putem observa un suflet care, pentru a-şi satisface aspiraţiile lăuntrice, se manifestă în special printr-un anumit fanatism, printr-o anume îngustime a inimii. Este vorba despre un suflet religios cu caracter egoist. Astăzi există astfel de suflete. În decursul evoluţiei omenirii au existat tot timpul pe Pământ suflete care manifestă o credinţă instinctivă. Credinţa lor are la bază faptul că, dint-un anumit egoism lăuntric, ei cred că dincolo vor găsi o recompensă sau o compensaţie pentru viaţa fizică pământească. Această aşteptare poate fi cu totul egoistă, ea poate fi totodată asociată cu un fanatism şi o îngustime sufletească faţă de tot ceea ce vine spre om sub forma ştiinţei spirituale sau a revelaţiilor despre lumile superioare izvorâte din centrele de misterii. Astăzi sunt numeroşi cei care admit ideea unei lumi spirituale, dar care refuză cu fanatism tot ceea ce nu se situează pe linia confesiunii religioase în care s-au născut şi au fost crescuţi. Foarte adeseori acest tip de suflete rămân nepăsătoare atunci când e vorba să înveţe ceva despre lumile spirituale. Se poate atunci ca în ele să prindă rădăcini un egoism profund, chiar dacă sunt suflete care cred în lumea de dincolo. Această credinţă impregnată în întregime de egoism ne lasă să prevedem că omul nu-şi va găsi corect drumul între moarte şi o nouă naştere şi nu va putea primi în modul just adevărurile oferite de entităţile ierarhiilor superioare. Aceste daruri vor veni spre el în aşa fel încât atunci când el va reintra în existenţa terestră în momentul viitoarei sale naşteri, omul va avea puterea să lucreze la formarea corpului său şi la elaborarea karmei sale, dar nu va şti să o facă în mod corect. Va deveni, de pildă, un ipohondru, un om hipersensibil, a cărui constituţie corporală, în contact cu lumea exterioară, îl va face posac, nemulţumit, întreaga sa existenţă. Întotdeauna se va crede persecutat sau rănit. Va deveni o fiinţă ipohondrică, o fiinţă de o melancolie maladivă. Iată ce produce o corporalitate care-şi datorează formarea cauzelor de care am vorbit. Aderarea fanatică şi egoistă la anumite forme de credinţă într-o altă lume poate, de asemenea, să-l facă pe om să realizeze în mod greşit trecerea dintre moarte şi o nouă naştere, astfel că, în timpul vieţii pământeşti următoare, constituţia sa corporală va fi marcată de o sensibilitate incorectă. Când va pătrunde din nou în existenţa pur spirituală prin poarta morţii, privirea clarvăzătoare va constata că acest suflet va fi supus în mod deosebit influenţelor ahrimanice. Acestea dau atunci tuturor forţelor, pe care omul le reuneşte între moarte şi o nouă naştere, o coloratură particulară. În cursul următoarei sale încarnări el va dezvolta involuntar o anumită îngustime în viaţa sentimentelor şi a reprezentărilor sale, astfel încât va fi incapabil să ajungă la o vedere imparţială asupra lumii. Numeroase spirite, printre noi, care manifestă o anumită îngustime a inimii şi ale căror gânduri nu pot depăşi anumite limite, rămân limitate, indiferent ce ar încerca pentru a ieşi din această situaţie. Ele îşi datorează această karmă circumstanţelor despre care am vorbit.

Pentru a fi mai clar în ceea ce vreau să spun, să luăm exemplul unei persoane foarte sincere şi probabil foarte convinsă de adevărul celor pe care le afirmă. În ultimul almanah al liber-cugetătorilor acest om a publicat un articol despre educaţia religioasă a copiilor. El a dezvoltat următoarea logică: a afirmat că nu este natural să dăm copiilor o educaţie religioasă. Căci dacă-i lăsăm să crească fără să le dăm concepte şi idei religioase, fără să le inoculăm sentimente religioase, vom vedea că ei nu ajung la ele prin ei înşişi. Prin urmare, faptul de a obliga sufletul uman să primească astfel de idei este un act împotriva naturii şi care le este impus din exterior. Sigur că cei care se numesc liberi cugetători acceptă această idee cu entuziasm şi o găsesc perfect fondată şi logică. Trebuie să ne gândim totuşi şi la următorul aspect: este bine ştiut că dacă lăsăm un copil pe o insulă izolată, înainte ca el să fi învăţat să vorbească, şi dacă el creşte fără să audă vreun cuvânt omenesc, nu va învăţa niciodată să vorbească. De aici rezultă că omul nu-şi formează limbajul din sine însuşi, ci el trebuie să-i vină dinafară. Acest bun predicator liber-cugetător ar trebui atunci să interzică partizanilor săi şi să-şi înveţe copiii să vorbească, pentru că ei nu-şi dezvoltă de la sine nici limbajul. Vedem că un lucru, considerat profund şi în aparenţă logic pentru o întreagă confrerie, nu este decât o logică lipsită de sens, un nonsens. De fapt, dacă reflectăm mai bine, această logică se dovedeşte deficitară. Avem aici exemplul unui om înzestrat cu „ochelari de cal”, cum de altfel întâlnim deseori în viaţă. Oamenii cu o astfel de îngustime de orizont au în aparenţă o viaţă lăuntrică foarte intensă şi activă, dar în momentul în care trebuie să iasă dintr-un anumit cerc în care fuseseră închişi, ratează totul. Ei nu văd, pur şi simplu, ceea ce se întâmplă în afara cercului lor. Urmărind trecutul acestor oameni, vedem că ultimele lor două încarnări s-au desfăşurat aşa cum am arătat mai sus. Aceasta ne permite să deducem ce perspective are acest tip de suflet uman care, astăzi, din egoism şi comoditate, se închide într-o profesiune de credinţă pozitivă ale cărei fundamente nu încearcă deloc să le cunoască. Mulţi oameni din ziua de azi ţin de o confesiune religioasă doar pentru că s-au născut în acest mediu şi pentru că le este mai comod să rămână acolo decât să o părăsească; ei preferă să se menţină în cadrul ei din fanatism şi egoism. Poate să pară inadmisibil, dar putem spune: sunt buni catolici sau buni protestanţi, aşa cum ar fi buni turci, dacă propria lor karmă i-ar fi făcut să se nască în cadrul islamului. Am ajuns însă la o fază a evoluţiei omenirii în care sufletele vor rămâne într-o anumită măsură în urmă, şi vor deveni nerodnice în următoarele lor încarnări, dacă nu vor să deschidă ochii şi să privească ceea ce i se poate arăta sufletului omului astăzi în lume, în diferite moduri.

Raporturile karmice sunt complicate, dar ele ni se limpezesc dacă examinăm exemple ca acelea pe care tocmai le-am adus în faţa sufletelor dumneavoastră. Viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, şi prin aceasta şi viaţa pământească următoare, depind sub multiple aspecte de existenţa pământească anterioară. Privirea clarvăzătorului poate urmări în lumea spirituală anumite suflete care au primit între moarte şi o nouă naştere o sarcină deosebită. Căci, de fapt, tot ceea ce întâlnim în lumea fizică îşi are cauza în lumea spirituală. Dar omul nu vede cum intervin puterile suprasensibile în evenimentele lumii fizice. În această problemă, spiritul materialist este de departe cel mai miop. Dacă luăm factorii curativi ai aerului, ai apei sau alţi factori curativi din mediul nostru înconjurător, explicaţia pe care ne-o dă teoria actuală pur materialistă despre aceştia, nu este decât parţială. Modul în care factorii curativi, care – ca şi forţele bogate care fac să crească viaţa umană şi o înfrumuseţează – intervin în existenţa fizică, se datorează lumii suprasensibile şi depind de entităţile ierarhiilor superioare. Acestea sunt cele care îşi trimit virtuţile curative şi benefice în lume. Privirea clarvăzătoare poate urmări cum întreaga creştere şi dezvoltare, ca şi cel mai mic suflu dătător de viaţă, sunt toate reglate de puterile suprasensibile care sunt dirijate de entităţile ierarhiilor superioare. Apoi clarvăzătorul poate observa cum, într-un anumit moment dintre moarte şi o nouă naştere, sufletul uman intră în slujba entităţilor ierarhiilor superioare care trimit, din lumile suprasensibile spre lumea sensibilă, virtuţile curative, forţele de sănătate şi de creştere. Vedem deci că într-o anumită perioadă a vieţi dintre moarte şi o nouă naştere, numeroase suflete lucrează în slujba entităţilor spirituale ale ierarhiilor superioare pe care le-am descris. Sufletele cărora le este îngăduit să devină slujitorii entităţilor ierarhiilor superioare resimt atunci fericirea.

Pentru ca omul să poată fi, pentru un anumit timp după moarte, în slujba entităţilor superioare care exercită, în cel mai bun sens al cuvântului, o acţiune benefică şi stimulatoare asupra vieţii umane, depinde de modul în care sufletul uman s-a achitat de anumite obligaţii în timpul încarnării sale fizice. Ne putem da seama de aceasta când privim până în viaţa pământească precedentă parcursul acestor suflete în slujba lumii spirituale. Aici, în lumea fizică, se poate ca omul să-şi îndeplinească obligaţiile fără plăcere, bombănind cu fiecare ocazie. Ceea ce face îi repugnă; aplecat sub jug, el îşi îndeplineşte totuşi datoria. Există oameni conştiincioşi, dar există şi dintre aceia care îşi fac munca fără a se lega de ea, fără entuziasm şi fără dragoste. Alţii îşi fac munca cu dragoste, entuziasm şi devotament, purtaţi de gândul că aduc un serviciu omenirii, fie în domeniul social, fie în alt domeniu.

Dar mai  există ceva ce are legătură cu cele expuse, şi este important să-i consacrăm timp într-o epocă aşa cum este a noastră. În comparaţie cu ceea ce a fost în trecut, viaţa oamenilor s-a schimbat mult. Genurile de ocupaţie care nu mai trezesc nici un fel de entuziasm au devenit din ce în ce mai multe. Progresul omenirii nu va putea decât să amplifice acest fenomen. Cine poate să nege că în plan fizic există deja azi numeroase ocupaţii faţă de care omul nu ar fi sincer dacă ar stimula entuziasm faţă de ele. El îşi îndeplineşte sarcinile doar dintr-un sentiment de datorie. Nimic nu trebuie să-l împiedice pe om să îşi îndeplinească îndatoririle acolo unde l-a situat karma sa, chiar dacă nu îi place. Orice om poate să întreprindă în cursul vieţii sale ceva, dacă vrea cu adevărat – sau măcar atunci când are ocazia de a vrea, dacă nu i se opune prea tare propria karmă –, ceva care să poată fi îndeplinit şi cu dăruire. În această problemă este bine să ne gândim ce important este, în contextul vieţii noastre, ca aceia care au o vedere globală asupra acestei probleme să facă tot ce pot pentru semenii lor. Tocmai în epoca noastră atât de dificilă din punct de vedere social trebuie să-i ajutăm pe cei care se apleacă sub greutatea şi jugul unei vieţi suportate fără nici o plăcere şi care nu suscită nici entuziasm, nici devotament, şi cu atât mai puţin dăruire şi devotament. Cei care îşi dau seama de această situaţie ar trebui să se simtă profund îndatoraţi să se angajeze într-o acţiune socială, pentru ca aceia care rămân apatici într-o lume socială obscură să aibă, măcar pentru un moment, posibilitatea să gândească şi să simtă lucruri care trezesc entuziasmul, fie şi numai pentru câteva clipe. Chiar şi numai pentru acest singur motiv ar trebui să ne devină din ce în ce mai dragă ideea de a vedea răspândindu-se tot mai mult mişcarea antroposofică, de a vedea că din ea apare, ici şi acolo, o activitate socială pentru ca şi oamenii de pe stradă – ca să spunem aşa – să poată cunoaşte entuziasmul şi să-şi înalţe inima; ei trăiesc într-o totală apatie şi nu ştiu nici măcar că se pot cultiva gânduri şi sentimente capabile să încălzească inima şi să nască entuziasm. Ar trebui să ajutăm aceşti oameni să dezvolte entuziasmul.

Încet, încet, munca antroposofică va lua fără îndoială această direcţie. Din această perspectivă, relaţiile care există între această viaţă pământească şi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere ne pot revela un aspect extrem de important. Tot ce putem face aici cu devotament, din dragoste pentru munca noastră, trebuie să fie făcut în aşa fel încât să ne putem spune: aici este vorba de o sarcină demnă de a fi îndeplinită de o fiinţă umană. O astfel de atitudine va face din noi, după moarte, spirite aflate în slujba entităţilor ierarhiilor superioare, a entităţilor care, din lumile suprasensibile, răspândesc în lumea sensibilă puteri vindecătoare şi apte să stimuleze creşterea şi dezvoltarea. Aceasta ne arată rolul important pe care-l are entuziasmul în cadrul activităţilor umane pe Pământ. Dacă entuziasmul şi dragostea ar dispărea din lumea fizică, oamenii ar intra în viitor într-o existenţă pământească în care nu ar mai primi deloc puteri vindecătoare şi nici forţe de creştere şi dezvoltare din partea lumilor suprasensibile. În zilele noastre sufletele care, din cauza unei frici inconştiente, îşi întorc faţa de la lumile spirituale, nu ţin cont deloc de aceste relaţii dintre lumea sensibilă şi lumea suprasensibilă. Asta nu împiedică însă ca aceste legături dintre ordinea morală şi ordinea fizică să existe.

Putem vedea şi aspectul opus al lucrurilor. Există şi suflete care, pe o perioadă a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, sunt în slujba entităţilor spirituale care, din lumile suprasensibile, trimit în lumile sensibile elemente care favorizează bolile şi nenorocirile. Este un spectacol tulburător, înfricoşător, să urmărim aceste suflete umane între moarte şi o nouă naştere, atunci când trebuie să fie în slujba spiritelor malefice ale bolii, epidemiilor, morţii precoce. Aceste spirite sunt adeseori la originea unei sorţi crude, voită, desigur, de karmă, dar care trebuie să se elaboreze pornind de la evenimente exterioare. Faptul de a suporta acest destin se explică prin legile karmei; faptul că pe plan fizic se reunesc condiţiile exterioare necesare împlinirii destinului se datorează puterilor venite din lumile suprasensibile. Acest lucru priveşte bolile, dar şi epidemiile care străbat lumea şi care sunt şi ele dirijate de puteri suprasensibile; acest lucru priveşte şi moartea prematură care întrerupe viaţa umană. Am vorbit deseori de moartea naturală care trebuie să se producă cu aceeaşi necesitate ca şi căderea frunzelor când seminţele sunt mature, pentru a da naştere la următoarea plantă. Această moarte întrerupe o viaţă împlinită. Dar moartea poate lovi şi un om în floarea vârstei. Când moartea apare atât de devreme, condiţiile care o determină sunt voite de anumite spirite ale ierarhiilor superioare care sunt în serviciul unui curent retrograd. Ele trebuie să introducă în lumea noastră forţele care provoacă moartea precoce, aşa cum provoacă boala şi nenorocirile care decurg din karmă. Este tulburător să vedem aceste suflete care, în timpul unei perioade dintre moarte şi o nouă naştere, sunt în slujba forţelor generatoare de boală, de moarte, unei karme rele din timpul vieţii. Când percepem aceste lucruri trăim un sentiment de tristeţe la vederea sufletelor care trec prin moarte pentru a intra în slujba spiritelor malefice ale bolii şi morţii. Acest sentiment penibil îşi găseşte o anumită compensare când căutăm cauza acestui destin în viaţa lor fizică precedentă. Vedem atunci că aceste suflete erau lipsite de conştiinţă şi au dus o existenţă neloială în ultima lor încarnare. Sufletele intrate în slujba bolii şi morţii precoce fuseseră prea puţin scrupuloase şi nu avuseseră nici un pic de respect pentru adevăr. Astfel se prezintă această compensaţie, o compensare austeră şi chiar sumbră.

Mai există şi un alt fel de compensare, care ne arată că şi partea întunecată a existenţei omeneşti este bazată pe înţelepciunea generală a universului. Chiar când suntem confruntaţi cu o manifestare care ridică în noi un sentiment de apăsare, putem să ne revenim de îndată ce îi contemplăm echivalentul în contextul ansamblului existenţei. Să luăm de pildă pe cei care părăsesc domeniul fizic în floarea vârstei, fie ca urmare a unei boli, fie printr-un accident. Constatăm că aceste suflete şi-au părăsit corpul fizic înainte ca puterile lor să fi fost epuizate. Ele au depus acest înveliş chiar dacă mai deţin încă forţele pe care altfel le-ar folosi în existenţă pentru a-şi perfecţiona corpul fizic şi existenţa fizică. Trecând prin poarta morţii, aduc aceste forţe cu ele într-o lume spirituală supe-rioară. Sufletele de acest gen intră în lumile suprasensibile altfel decât cele care şi-au împlinit oarecum normal viaţa pe Pământ.

Este deosebit de interesant să observăm sufletele care au trecut prin poarta morţii în floarea vârstei şi să luăm în considerare viaţa lor următoare, după ce şi-au depus învelişul corporal. Ele aduc în lumile superioare anumite forţe care, în mod normal, ar trebui să folosească vieţii fizice de pe Pământ. Ce se întâmplă cu aceste forţe?

Aceste forţe îşi găsesc una dintre cele mai frumoase utilizări în lumea suprasensibilă. Dacă observăm entităţile ierarhiilor superioare care orientează şi îndrumă mersul progresiv al evoluţiei, constatăm că ele dispun de forţe care trebuie să existe pentru ca evoluţia să fie asigurată. Dar – şi asta nu constituie o imperfecţiune a universului, ci este legat de alte perfecţiuni – toate forţele, chiar şi cele ale ierarhiilor superioare, sunt într-un anumit sens limitate, ele nu merg la infinit. Găsim mulţi oameni care au trecut prin poarta morţii, şi cu care spiritele ierarhiilor superioare, a căror misiune este de a lucra la progres, deci şi a  celui care are loc între moarte şi o nouă naştere, nu ştiu ce să facă. Ceea ce v-am descris adeseori este absolut adevărat: nu trebuie să disperăm când întâlnim suflete care nu aspiră deloc să înţeleagă reprezentările lumilor suprasensibile pe care omul trebuie să le aibă suflete care sunt profund materialiste şi nu au nici un fel de deschidere faţă de lumea spirituală. Când aceste suflete au trecut poarta morţi şi ajung în lumea spirituală, entităţilor ierarhiilor superioare le este foarte greu să înceapă ceva cu ele. Este adevărat că aceste entităţi au multe forţe pentru progresul evoluţiei umanităţii, dar aceste forţe sunt destinate tocmai pentru acest  progres. Când aceste suflete se închid în întregime faţă de curentul devenirii, ele au, ca să zicem aşa, o prea mare greutate pentru a putea fi învinsă de spiritele ierarhiilor superioare. În privinţa acestor suflete nu trebuie să disperăm, căci pentru ele pericolul nu se va face simţit decât pornind din a şasea perioadă postatlanteană, şi abia pe Venus ele ar putea fi respinse definitiv din curentul evoluţiei. Dacă nu s-ar întâmpla nimic altceva în evoluţie, dacă entităţile ierarhiilor superioare care lucrează la acest progres nu ar fi dotate decât cu forţele lor normale, aceste suflete ar trebui să fie îndepărtate mult mai devreme din evoluţia progresivă, iar entităţile ierarhiilor superioare n-ar şti ce să facă cu ele.

În acest mod se ridică dificultăţi în faţa exigenţelor care decurg din evoluţia progresivă a omenirii. Trebuie să ţinem cont de un fapt evident: pentru un mare număr de oameni de pe Pământ, impulsul lui Christos nu este încă ceva care ar putea trezi în ei un sentiment profund. Pământul a ajuns totuşi la un stadiu al devenirii sale în care fiinţa umană are nevoie de impulsul lui Christos, dacă sufletul vrea să parcurgă în modul just viaţa care se desfăşoară între moarte şi o nouă naştere. Într-un anumit sens, pentru suflete nu este lipsit de pericol să treacă poarta morţii fără să fi stabilit legături cu impulsul christic. Entităţile ierarhiilor superioare care călăuzesc progresul sunt neputincioase în faţa acestor suflete care s-au sustras singure evoluţiei şi s-au dăruit pierzaniei ca urmare a existenţei pe care au dus-o. Entităţile ierarhiilor superioare nu pot ajuta aceste suflete decât dacă ele, aceste entităţi, beneficiază de forţele venite de la sufletele care şi-au depus prematur corpul fizic. Forţele nefolosite pe Pământ intră astfel în lumea suprasensibilă, când ar mai fi putut fi folosite pe Pământ. Nu au făcut-o pentru că suportul corporal al acestor forţe a fost abandonat prematur. Să ne gândim un moment la numeroasele suflete care intră în lumea spirituală înainte de termenul normal al unei vieţi pământeşti, cum a fost în cazul catastrofei Titanicului sau al cutremurului de pământ de la Messina; să ne gândim şi la numeroşii morţi înainte de termen din ultimul timp. Nenumărate sunt forţele care ar fi putut fi folosite în viaţa pământească, dar care au trecut în acest mod în lumile superioare. Aceste forţe se adaugă acelora ale ierarhiilor superioare, mărindu-le puterea, deoarece acelea de care dispun ele nu le-ar ajunge să reintegreze în curentul evoluţiei omenirii sufletele care s-au retras singure din el. Un fapt este cert: trebuie să ne asumăm karma. Şi este important să ne reamintim de ea în momentul în care sunt evocate evenimente ca acelea pe care le-am descris. Ar fi un păcat grav împotriva legilor pline de înţelepciune care domnesc în lume, dacă omul ar lua el singur iniţiativa de a-şi pune forţele neutilizate în serviciul sufletelor care riscă să fie excluse din progresul umanităţii. Omul nu trebuie să întreprindă de la sine nimic în acest sens. Dar când karma sa se împlineşte şi moare în floarea vârstei, el devine, în cel mai frumos mod, un ajutor salutar. Forţele pe care nu a avut prilejul să le folosească se ridică spre lumile superioare şi se adaugă acelora ale ierarhiilor superioare; astfel, acestea pot salva suflete care, fără de aceasta, ar fi pierdute. Acesta este frumosul sacrificiu al celor care mor în floarea vârstei. Acest gând poate să fie o consolare atunci când ne întristăm să vedem suflete care ne părăsesc în floarea vârstei, căci acum ajungem să înţelegem înţelepciunea ordinei universale.

Existenţa ne dezvăluie ciclul său straniu. Pe de o parte vedem sufletele fără scrupule care se pregătesc să facă să intervină în lumea noastră boala, moartea precoce, accidentele, şi îi vedem pe toţi cei loviţi de aceste calamităţi. Astfel se concretizează karma fiinţelor fără scrupule. Sufletul nostru riscă să se simtă îndurerat de această privelişte fiindcă aceasta este una din observaţiile cele mai apăsătoare pe care le poate face clarvăzătorul atunci când i se dezvăluie relaţiile secrete şi misterele existenţei. Adeseori ne imaginăm vederea lumilor spirituale ca pe o fericire. Este adevărat că anumite regiuni ale existenţei superioare sunt un izvor de fericire. Dar există domenii superioare ale tainelor, în care ceea ce poate fi observat ne înfricoşează. Este emoţionant să observăm relaţiile karmice ale oamenilor. Ele pun la încercare puterile văzătorului atunci când observaţia este făcută conştiincios, când revelaţiile sunt cu adevărat preluate din lumile superioare şi când rămân la adăpost de orice visare sau alte devieri. Apar atunci lucruri care ne arată cum orientarea tuturor acestor factori urmează planul unei mari înţelepciuni, chiar dacă este vorba despre observaţiile cele mai copleşitoare şi mai îngrozitoare. Vedem cum se împlineşte destinul sufletelor fără scrupule; îi constatăm repercusiunea în boli şi în morţile pretimpurii. Atunci lumea de dincolo intervine în lumea fizică. Pe de altă parte, vedem că nenorocirea îndurată de cei care mor tineri contribuie la creşterea forţelor care lucrează la salvarea şi mântuirea oamenilor. Nici o altă putere n-ar putea realiza acest lucru. Ce realitate minunată şi reconciliabilă! Pe de o parte trebuie să le fie oferită oamenilor posibilitatea de a se înşela şi, o dată căzuţi în eroare, să fie expuşi pericolului de a fi îndepărtaţi din evoluţie. Dacă această posibilitate nu ar exista, dacă omul nu ar fi capabil să se înşele şi să cadă pradă răului, nu ar putea să-şi îndeplinească misiunea pământească. Pentru că este aşa, tot ce am discutat astăzi trebuie să fie posibil. În acest caz, faptul că unii oameni mor în floarea vârstei trebuie să facă parte din evoluţia lumii. Privirea clarvăzătoare vede că tocmai de ei depind entităţile ierarhiilor superioare pentru a primi forţele necesare salvării şi mântuirii oamenilor; fără acest aport de forţe, mântuirea nu ar fi posibilă. Suntem inundaţi de un sentiment de linişte şi de uimire când privirea noastră percepe pe de o parte cruzimea, apoi se îndreaptă de cealaltă parte spre înţelepciunea diriguitoare a lumii, care are nevoie de soarta crudă pentru a putea realiza o înţelepciune superioară. Confruntaţi cu această realitate, este un nonsens să ne întrebăm dacă puterile spirituale nu ar putea da tuturor oamenilor o existenţă mai agreabilă, fără a face acest ocol. Cel care se întreabă astfel este asemănător celui care crede că zeii ar fi trebuit să asigure şi cuadratura cercului. Poate nu putem recunoaşte dintr-o dată că prima cerinţă este la fel de valabilă ca a doua, că totuşi au aceeaşi valoare. Aşa cum lumina nu poate exista fără întuneric, tot astfel, ceea ce ne apare atât de măreţ în existenţa universului, adică elaborarea în lumile spirituale a forţelor neutilizate pentru realizarea misiunii terestre, n-ar exista dacă, pe de altă parte, nu s-ar împlini karma sufletelor marcate de absenţa conştiinţei morale în unele din încarnările lor. Faţă de tot ceea ce putem găsi în existenţa universului sau în anturajul nostru, tot ceea ce am spus trebuie să ne dea sentimentul că insuficienţa discernământului nostru provine din faptul că înţelegerea noastră nu este încă într-atât de perfectă încât să ne permită să analizăm toate aspectele. Întotdeauna progresăm atunci când ne dăm seama de incompetenţa noastră în momentul în care am fi tentaţi să criticăm imperfecţiunile existenţei. În anumite situaţii am putea resimţi durere, dar acesta nu este un motiv să criticăm înţelepciunea universală. Acolo unde aceasta din urmă pare să aibă scăpări, este preferabil să ne spunem că aceste scăpări apar în maya, în marea iluzie, pentru că noi nu suntem capabili să înţelegem lucrurile în întregime. Vedem în ce măsură privirea asupra câmpului experienţelor, pe care trebuie să-l parcurgă omul între moarte şi o nouă naştere, ne poate da explicaţii asupra existenţei pământeşti fizice. În general, această existenţă fizică nu este străbătută numai de curentul lumilor suprasensibile; aici se revarsă şi acţiunile pe care omul însuşi le execută între moarte şi o nouă naştere. Toate aceste acţiuni se revarsă în lumea fizică, iar ceea ce se desfăşoară şi loveşte omul este adeseori provocat de forţele pe care oamenii înşişi le desfăşoară între moarte şi o nouă naştere. Una dintre cele mai frumoase activităţi ale acestor suflete umane care trec poarta morţii, ducând cu ele forţele nefolosite, constă în activitatea pe care o împlinesc în maniera pe care am descris-o.