Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA
VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 140


XV

TRAVERSAREA SFERELOR COSMOSULUI DUPĂ MOARTE

A doua conferinţă
München, 12 martie 1913

Ultima oară când am vorbit aici despre viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, am încercat să studiem legătura dintre viaţa care se desfăşoară după moarte şi marile relaţii care există în cosmos. M-am străduit să arăt că drumul pe care-l urmăm între moarte şi o nouă naştere trece efectiv prin sferele cosmosului. Să revedem pe scurt ceea ce îmi propusesem să evidenţiez atunci.

În primele perioade de după moarte omul menţine încă anumite legături cu ultima sa viaţă pământească. El se străduieşte, într-un fel, să se desprindă de ultima sa încarnare pământească, pentru că, în timpul acestei prime perioade de după moarte, tot ce a impregnat trupul astral al omului în timpul existenţei pământeşti, continuă să existe. Tot ce a preocupat trupul astral, adică afecte, pasiuni şi sentimente, continuă să dăinuie. Dacă omul vieţuieşte conştient toate aceste lucruri în timpul încarnării sale fizice, este tocmai pentru că se află în trupul său fizic, iar în sferele pe care le parcurge între moarte şi o nouă naştere, puterile care se găsesc încă în trupul său astral dau naştere în om la o trăire foarte diferită. În mod normal – dar există şi numeroase excepţii – experienţa din timpul primei perioade de după moarte este însoţită oarecum de un sentiment de privaţiune. El se datorează faptului că omul trebuie să vieţuiască în trupul său astral fără a putea dispune de trupul fizic. Omul ar vrea să mai dispună încă de trupul său fizic, şi bineînţeles că acest fapt îl menţine un timp mai mult sau mai puţin îndelungat în sfera Pământului. Kamaloka se desfăşoară în sfera conţinută între Pământ şi orbita Lunii, dar kamaloka cea mai semnificativă pentru om se desfăşoară mult mai aproape de Pământ decât orbita lunară.

Sufletele care nu au dezvoltat decât prea puţin sentimente capabile să treacă dincolo de viaţa pământească, rămân mult timp legate de această sferă a vieţii pământeşti, datorită faptului că dorinţele lor sunt încă legate de aceasta. Dacă un om, în timpul întregii sale vieţi, nu a hrănit decât sentimente şi senzaţii pe care le pot satisface doar organele corpului şi condiţiile vieţii pământeşti, el rămâne inevitabil legat de sfera pământească un timp destul de îndelungat. Se poate să rămânem legaţi de sfera Pământului şi prin instinctele şi dorinţele de o cu totul altă natură decât cele de care vorbim în general. Există, de exemplu, oameni foarte ambiţioşi, al căror interes constă în a juca un rol şi a se pune în valoare pe Pământ, şi care dau mare importanţă faptului de a avea un renume, o celebritate. Prin aceste aspiraţii ei dezvoltă în trupul lor astral o formă afectivă care face din ei sufletele legate mult timp de Pământ. Există numeroase motive pentru care omul ar putea fi reţinut în sfera Pământului. Cele mai multe din comunicările ce vin din lumea spirituală şi care sunt transmise pe cale mediumică, provin de la sufletele aflate în această stare, şi este constituit esenţialmente din ceea ce aceste suflete încearcă să detaşeze din ele.

Nu trebuie să ne imaginăm că sufletele de acest gen rămân întotdeauna legate de Pământ doar pentru aceste motive întru totul nenobile, chiar dacă aşa este de cele mai multe ori. Pot fi aşa şi din cauza grijilor legate de ceea ce au lăsat în urmă pe Pământ. Îngrijorările privind prietenii, părinţii, copiii pe care i-au părăsit pot să acţioneze oarecum ca o forţă de gravitaţie şi pot reţine sufletul în sfera Pământului. Este bine să ne concentrăm atenţia asupra acestui punct, căci acesta ne-ar permite să-i ajutăm într-o oarecare măsură pe cei morţi. Dacă, de exemplu, ştim că un defunct ar putea fi îngrijorat de soarta celor pe care i-a lăsat pe Pământ, este bine, pentru dezvoltarea ulterioară a defunctului, să-l despovărăm de această preocupare. Putem uşura efectiv viaţa unui mort, despovărându-l, de exemplu, de grija care îl roade cu privire la un copil pe care l-a lăsat în urma sa fără strictul necesar. Când facem ceva în favoarea copilului, despovărăm cu adevărat defunctul de grija sa şi împlinim astfel un veritabil act de iubire. Să încercăm să ne reprezentăm situaţia defunctului. Mortul nu dispune de nici un mijloc de a se elibera de îngrijorările sale. De acolo de unde se află nu poate întreprinde nimic pentru a ameliora situaţia unui copil, a unui părinte sau a unui prieten pe care l-a lăsat în urm. Adeseori e condamnat să târască cu el această grijă obsedantă, până când situaţia fiinţei părăsite pe Pământ se ameliorează de la sine sau printr-o serie de circumstanţe favorabile. În cele mai multe cazuri acest fapt suscită un sentiment apăsător la văzătorul care îl observă. Când întreprindem ceva pentru a îmbunătăţi soarta celui părăsit, împlinim un veritabil act de iubire, de care beneficiază defunctul.

Adeseori s-a putut observa cazul unei persoane decedate care şi-a promis să împlinească o sarcină sau alta în viaţa sa, şi ţinea mult la proiectul său. Îl putem ajuta încercând să facem noi ceva ce ştim că i-ar fi plăcut atât de mult să facă. Poate acestea nu sunt greu de înţeles şi merită cu atât mai mult să fie studiate serios, pentru că ele concordă cu observaţiile pe care le poate face clarvăzătorul.

Mai există şi numeroase alte lucruri care îl pot menţine pe om pentru o lungă perioadă în sfera eterică a Pământului. În final, el creşte până ce depăşeşte această sferă. V-am descris deja cum se petrece acest lucru. Dacă vrem să înţelegem viaţa dintre moarte şi o nouă naştere trebuie să ne reformulăm conceptele. Când vorbim despre morţi, nu este aşa rău că ne servim de cuvinte împrumutate din lumea pământească, atâta timp cât acest limbaj este chiar singurul aplicabil acestei realităţi. Din acest motiv, chiar dacă ceea ce putem exprima prin cuvinte relativ la viaţa de după moarte nu se potriveşte ca imagini, ele nu sunt neapărat false.

Nu este cu totul corect să spunem că defunctul se află izolat într-un loc anume, aşa cum un om viu se află închis într-un corp fizic. Experienţa care se face după moarte este asemănătoare cu cea a iniţierii, în care fiinţa se desprinde de corp, ceea ce antrenează o lărgire a întregii fiinţe sufleteşti. Când urmărim un suflet care a atins sfera lunară, trupul său sufletesc – dacă putem vorbi de o limitare spaţială – cuprinde toată întinderea care se oferă experienţelor sale. Prin urmare, trupul său se dilată pe o întreagă sferă, a cărei limită periferică este trasată de orbita Lunii. Spiritual, omul creşte până atinge dimensiuni gigantice, creşte şi pătrunde în sferele în care morţii nu sunt separaţi aşa cum sunt oamenii pe Pământ; sufletele sunt întrepătrunse spaţial unele în altele. Separarea care se resimte rezultă din faptul că fiecare conştienţă individuală este distinctă una de alta. Poate exista deci foarte bine un amestec, fără ca sufletele să ştie ceva unul de celălalt.

Ceea ce am spus ultima oară referitor la faptul de a se simţi singur sau împreună cu alte suflete după moarte, priveşte raporturile conştienţelor între ele. Nu este deci vorba despre o insulă izolată, reprezentată spaţial, pe care cel mort s-ar afla; căci el pătrunde fiinţa altuia fără să ştie nimic despre aceasta, deşi se află în acelaşi spaţiu.

Să vedem acum ce se întâmplă când se încheie perioada de kamaloka. Atunci când omul îşi începe existenţa devachanică, după traversarea sferei lunare, kamaloka nu este în fond încă în întregime încheiată. Aceasta nu exclude ca în sfera lunară să se petreacă lucruri a căror importanţă nu se limitează doar la experienţa din kamaloka, ci care privesc şi întreaga viaţă ulterioară a omului când va trece prin naştere pentru a reveni într-o nouă existenţă pământească. Când luăm în considerare ceea ce se adaugă experienţei propriu-zise din kamaloka putem indica următoarea caracteristică. Împlinindu-şi aici pe Pământ existenţa dintre naştere şi moarte, se poate ca omul să fie atât de activ în cursul vieţii sale încât să-şi dezvolte tot ceea ce este dispoziţie latentă în sufletul său, în aşa fel încât să nu rămână în urma dispoziţiilor şi talentelor sale. Dar există şi multe moduri în care omul rămâne în urmă faţă de dispoziţiile sale înnăscute. Privirea clarvăzătoare constată că există un mare număr de oameni despre care se poate spune: ţinând cont de predispoziţiile sale, el ar fi trebuit să facă cu totul altceva decât ceea ce a realizat efectiv în viaţă. El a rămas în urma talentelor sale.

Mai există şi un alt lucru de care trebuie să ţinem cont. Există oameni care, în cursul vieţii lor, îşi propun să facă lucruri dintre cele mai variate. Atunci nu mai e vorba doar de predispoziţii, ci şi de intenţii, care vizează obiective mai mari sau mai mici. Oamenii întreprind numeroase lucruri în viaţa lor fără ca acestea să ducă cu adevărat la un rezultat. Există fără îndoială astfel de cazuri în viaţă pentru care omul nu trebuie blamat. Pentru a arăta despre ce fel de fenomene importante poate fi vorba, voi cita cazul lui Goethe şi al «Pandorei» sale, operă poetică, începută dar neterminată. Am vorbit deja odată despre aceasta şi am spus: la Goethe, proiectul acestei opere se explică prin grandoarea spiritului său, dar el n-a putut să-i dea dezvoltarea necesară a-şi duce proiectul la îndeplinire. Nu slăbiciunea, ci măreţia lui l-a împiedicat pe Goethe să termine «Pandora» şi alte opere, pe care le-a lăsat în paragină. Fragmentul care a ajuns până la noi ne arată că Goethe optase pentru exigenţe artistice superioare puterilor sale. Această intenţie atât de elevată nu ar fi putut fi realizată până la capăt cu uşurinţa care i-a permis să realizeze prima parte. Avem aici o intenţie nerealizată, care se înscrie în cadrul proiectelor neterminate.

Putem deci să spunem: pe de o parte este posibil ca omul să rămână în urma predispoziţiilor sale, prin nepăsare, prin neglijenţă intelectuală sau altele, legate de caracterul său; pe de altă parte el poate să rămână în urmă cu proiectele sale în lucruri mari, ca şi în cele mici. Orice imperfecţiune pe care o poartă omul în sine – şi care chiar dacă poate fi legată de o cauză nobilă şi mare, ca în cazul poetului care nu şi-a terminat «Pandora», este totuşi o imperfecţiune datorată propriei persoane – se întipăreşte în cronica Akasha, care se întinde până la sfera lunară. Privirii clarvăzătorului, care lasă să acţioneze asupra sa toate imperfecţiunile omeneşti care sunt înscrise între Pământ şi Lună, i se oferă o panoramă foarte bogată. Toate imperfecţiunile umane, mai nobile sau ai puţin nobile, sunt înscrise aici cu fidelitate. Găsim înscrise aici fapte care ne arată cum un om ar fi putut realiza un lucru deosebit datorită unei sănătăţi fizice care-i favorizează darurile intelectuale, dar totuşi nu l-a împlinit. Tot ce ar fi putut deveni, dar care nu s-a realizat până în momentul în care omul trece pragul morţii, este gravat în cronica Akasha.

Vă rog să nu vă imaginaţi însă că, de exemplu, sfârşitul «Pandorei» se află gravat în sfera lunară; ceea ce găsim aici este realitatea care corespunde trupului astral al lui Goethe, adică faptul că a avut o intenţie cuprinzătoare, din care nu a realizat decât un fragment. Lucruri de acest gen sunt întipărite în sfera intre Pământ şi Lună. Se găsesc aici şi lucruri de o importanţă mai mică. Cel care a luat o decizie, dar nu şi-a îndeplinit proiectul înainte de a trece prin poarta morţii, înscrie în regiunea dintre Pământ şi Lună nerealizarea acestui proiect. Putem caracteriza destul de exact ceea ce i se dezvăluie acolo privirii clarvăzătorului. O promisiune neîmplinită, de exemplu, nu se va înscrie decât mai târziu, în sfera lui Mercur. Intenţia în sine, din contră, se imprimă deja în sfera Lunii. În fapt, ceea ce nu ne afectează doar pe noi personal, ci afectează direct şi pe alţi oameni, nu se imprimă imediat în sfera Lunii; aceasta se va imprima acolo mai târziu. Totuşi, ceea ce ne afectează personal şi semnifică rămânere în urmă faţă de dezvoltarea noastră normală, ceea ce introduce o imperfecţiune în cursul evoluţiei noastre personale, asta se imprimă în sfera lunară.

În plus faţă de tot ceea ce v-am spus anul trecut, este deosebit de important să ştim că imperfecţiunile noastre, mai ales cele care, ţinând cont de predispoziţiile noastre, n-ar fi trebuit să existe, sunt gravate în sfera Lunii. Ne-am înşela imaginându-ne că această înscriere în sfera lunară este ceva neapărat înfricoşător. Într-un anumit fel, ceea ce găsim înscris acolo face parte din ceea ce este mai preţios şi mai important. Vom examina care este sensul pe care trebuie să-l dăm acestei înscrieri în cronica Akasha. Vreau doar să atrag atenţia asupra faptului că omul se dilată spre alte sfere şi că alte trăsături datorate imperfecţiunilor înnăscute sau dobândite se înscriu în sferele corespunzătoare. Omul părăseşte sfera lunară şi creşte până la sfera lui Mercur. O înţelegem în sensul ocultismului, nu în sensul în care vorbeşte astronomia. Omul continuă să înscrie. Este ceva ce se petrece în sferele lui Mercur, Venus, Soare, Marte, Jupiter şi Saturn.

Marea majoritate a înscrierilor se situează totuşi în sfera Soarelui. Am văzut deja ultima oară că în exteriorul sferei Soarelui omul este confruntat în principal cu ce nu face parte dintre dorinţele lui individuale. Astfel, omul călătoreşte între moarte şi o nouă naştere, după ce s-a debarasat mai mult sau mai puţin de ceea ce îl atrage încă spre Pământ, în sferele sistemului nostru planetar, pe care apoi le şi depăşeşte. Tocmai din această întâlnire cu puterile specifice acestor sfere rezultă ceea ce necesită omul pentru dezvoltarea sa dintre moarte şi o nouă naştere. Am spus ultima oară că omul întâlneşte ierarhiile superioare şi trebuie să le primească darurile. Din punct de vedere spiritual, această trecere prin faţa entităţilor ierarhiilor superioare, ca şi primirea darurilor, corespunde unei expansiuni în spaţiul cosmic. După ce s-a dilatat în acest fel, omul se contractă din nou, devine din ce în ce mai mic, până îşi poate uni germenul spiritual cu ceea ce vine de la tată şi de la mamă. Când omul a trecut pragul morţii, el devine – ca să spunem aşa – o sferă care se măreşte din ce în ce mai mult; el îşi manifestă spiritualitatea, adică posibilităţile de a trăi într-o substanţă sufletească, şi devine gigantic, pentru ca mai apoi să se contracte din nou. Ceea ce trăieşte în noi este cu adevărat extras din cosmos, este o condensare a universului planetar. Noi purtăm în noi ceea ce am vieţuit în acest univers planetar.

După ce am evocat recent câteva aspecte ale trecerii prin sferele lui Mercur, Venus şi Soare, aş dori să vorbim azi despre trecerea prin sfera lui Marte, despre care încă n-am spus prea multe. După ce omul a parcurs sfera Soarelui şi intră în sfera lui Marte, el întâlneşte acolo condiţii diferite de cele care domneau într-o epocă relativ recent trecută. Când observăm aceste lucruri cu privirea văzătorului, constatăm că tot ceea ce a fost spus despre elementele sistemului planetar graţie facultăţilor de clarvedere de care dispunea atunci omenirea, nu era lipsit de o bază reală. În antichitate, Marte era considerat în spaţiul planetar drept un corp planetar aflat în legătură cu impulsurile războinice şi agresive din evoluţia omenirii. Aceasta corespunde efectiv unei realităţi. Toate explicaţiile fanteziste emise de astronomia fizică despre o eventuală viaţă pe Marte nu au nici un fundament solid. Fiinţele pe care le numim locuitori ai lui Marte au o natură foarte diferită de cea a oamenilor pământeni, cu care nu pot fi comparaţi. Până în secolul XVII, ceea ce a caracterizat aceste entităţi a fost mai ales agresivitatea, ardoarea războinică, astfel că civilizaţia de pe Marte, dacă ne putem permite această exprimare, a fost fundamental o civilizaţie războinică. Totul se baza pe rivalitate şi pe lupta sufletelor între ele. Experienţa dintre moarte şi o nouă naştere a omului, când trecea prin sfera lui Marte, se dovedea într-adevăr a fi o întâlnire cu puterile agresivităţii care i se transmiteau în suflet. Când el revenea pe Pământ, dotat cu această aptitudine particulară de a dezvolta puteri agresive, se ştia că această tendinţă este datorată trecerii sale prin sfera lui Marte.

În această privinţă viaţa este într-adevăr foarte complicată. Dacă luăm viaţa terestră, vedem că trăim printre entităţile a trei regnuri ale naturii şi printre oameni. În cele mai diverse moduri posibile ne aflăm împreună cu sufletele care, în timpul vieţii de după moarte, întreţin încă anumite legături cu Pământul. Dar întâlnim fără încetare şi entităţi spirituale care sunt cu totul străine Pământului. Pe măsură ce privirea clarvăzătorului se consolidează şi se extinde, el întâlneşte tot mai multe suflete străine Pământului. Ea descoperă că prin sfera Pământului trec spirite migratoare, chiar dacă, în mod normal, nu au nici o legătură cu acesta. Este aşa cum este pentru locuitorii Lunii când, între moarte şi o nouă naştere, le traversăm sfera care le aparţine. Când străbatem sfera lui Marte, pentru locuitorii acestei planete noi suntem ca nişte spectre. Străbatem sfera lor de existenţă ca nişte fiinţe străine. Tot astfel, într-un anumit stadiu al existenţei lor, fiinţele de pe Marte sunt condamnate să atingă sfera noastră terestră. Ele o traversează, iar cel care a atins un anumit nivel de iniţiere, îi întâlneşte în timpul trecerii lor prin sfera terestră. Sistemul nostru planetar este un loc de trecere în care entităţile se întâlnesc neîncetat. Cât timp trăim pe Pământ între naştere şi moarte, e foarte uşor să credem că suntem înconjuraţi doar de fiinţele care aparţin regnului naturii. Dar pe Pământ se întâlnesc şi migratori care vin din toate celelalte puncte ale sistemului nostru planetar. La rândul nostru, între moarte şi o nouă naştere, noi suntem, pentru un anumit timp, spirite migratoare faţă de locuitorii altor planete, dacă ne putem exprima astfel. Or, pentru noi, care suntem pe Pământ, tocmai aici avem de realizat esenţialul a ceea ce constituie misiunea noastră în cadrul ciclului actual al evoluţiei universului. Cât despre celelalte lumi planetare, ele au propriile lor entităţi. Dar între moarte şi o nouă naştere trebuie neapărat să intrăm în contact cu celelalte lumi planetare. Când este vorba în general despre viaţa în devachan, trebuie să ştim că faptul de a descrie global o regiune sau alta din devachan corespunde totdeauna, fără să fie precizat, unei experienţe care se desfăşoară efectiv într-una din diferitele sfere ale sistemului nostru planetar. Este un lucru care trebuie reţinut. Astfel, într-un anumit moment al existenţei noastre dintre moarte şi o nouă naştere, noi traversăm realmente sfera lui Marte.

Ştim că Pământul trece printr-o evoluţie care până la Misteriul de pe Golgota are un sens descendent, apoi urcă. Şi celelalte planete au la rândul lor un fel de evoluţie. Aproximativ din anul 33 era noastră, pe Pământ are loc o evoluţie ascendentă şi deci acolo este situat centrul de greutate al evoluţiei pământeşti. Pe Marte, centrul de greutate al evoluţiei acestei planete se situează la începutul secolului XVII. Până în acel moment, condiţiile evolutive de pe Marte urmează o linie descendentă pentru a urma apoi o cursă ascendentă. Tocmai în acest moment s-a produs un eveniment important pe Marte. În cadrul evoluţiei noastre terestre am vorbit de făptura extraordinară care a fost Gautama Buddha. Am amintit dezvoltarea lui Buddha care, înainte de a fi atins această demnitate, fusese Bodhisattva până la douăzeci şi nouă de ani. Această înălţare a făcut din el o fiinţă care nu mai are nevoie să se reîncarneze încă o dată într-un corp fizic pământesc. Cu ocazia altor conferinţe, aţi putut afla că, după aceea, Buddha a continuat să acţioneze din lumea spirituală în sfera Pământului. Ştim că acţiunea sa s-a manifestat asupra trupului astral al copilului Iisus de care vorbeşte Evanghelia lui Luca. Fără a fi încarnat într-un corp fizic, acelaşi Buddha a continuat să acţioneze încă într-un alt mod de viaţă pământească: în secolele VII şi VIII, într-un centru de misterii situat în sud-estul Europei. Acolo se aflau oameni mai mult sau mai puţin dotaţi cu clarvedere, iar instructorii lor erau nu numai individualităţi încarnate fizic, ci şi alte individualităţi care, din înălţimile spiritului, acţionau numai în eteric. Este într-adevăr posibil ca oameni evoluaţi să fie instruiţi de individualităţi care nu mai îmbracă, sau nu îmbracă niciodată un corp fizic. Un astfel de instructor a fost Buddha, în acest centru de misterii. Unul din discipolii săi de atunci a fost cel care, într-o încarnare următoare a devenit Francisc de Assisi. Numeroase calităţi pe care le vedem ieşind la iveală cu putere în viaţa lui Francisc de Assisi se explică prin faptul că el a fost un discipol al lui Buddha. Vedem deci că, din secolele de după Misteriul de pe Golgota, Buddha acţiona în sfera pământească din înălţimile spirituale în care sălăşluia, şi că în acest mod el rămânea legat de viaţa umană care se scurge între naştere şi moarte. Din secolul XVII, Buddha s-a retras din viaţa terestră. Atunci el a împlinit pe Marte un act analog, chiar dacă de o mai mică grandoare, celui care a fost pe Pământ Misteriul de pe Golgota. Dar pentru Marte, acest act are o semnificaţie asemănătoare Misteriului de pe Golgota. La începutul secolului XVII, Buddha a devenit mântuitorul planetei Marte. El devine individualitatea care are ca misiune să introducă o sferă de pace în elementul agresiv al lui Marte. Din această epocă, impulsul lui Buddha se găseşte pe Marte, aşa cum impulsul lui Christos există pe Pământ, de la Misteriul de pe Golgota.

Pe Marte, destinul lui Buddha nu conduce la experienţa morţii, ca în cazul Misteriului de pe Golgota. Într-un anumit mod şi aceasta a fost un fel de răstignire. Într-adevăr, condiţiile sale terestre făcuseră din această fiinţă o individualitate extraordinară, care radia pace şi iubire, şi care a fost dusă într-un mediu care îi era cu totul străin: mediul agresiv, războinic, propriu lui Marte. Pe marte, Buddha a avut misiunea să potolească puterile aflate aici. Pentru privirea clarvăzătoare este foarte impresionant să compare între ele aceste două momente. Primul moment este cel în care Buddha, în timpul existenţei pământeşti, s-a ridicat la suprema demnitate care i-a fost posibil s-o atingă pe Pământ, s-a ridicat la demnitatea de Buddha şi unde, după ce a trăit timp de cincizeci de ani în calitate de Buddha, a părăsit lumea la vârsta de optzeci de ani. Acest lucru se petrecea pe 13 octombrie 423 î.Ch., în timpul unei minunate nopţi luminată de Lună. Când lumina argintată a Lunii învăluia Pământul, el îşi dădea ultima suflare. Acest spectacol exterior al manifestării suflului de pace care emana de la Buddha atesta punctul culminant al dezvoltării atinse în cursul existenţei sale pe Pământ. Ce moment minunat şi impresionant! Este cu atât mai deosebit când plasăm alături de acesta celălalt moment, de la începutul secolului XVII, când Buddha ajunge pe Marte cu plinătatea puterilor de iubire şi pace, răspândind dragoste şi pace în elementul agresiv care domneşte pe Marte, şi începe astfel progresiv mişcarea ascendentă din evoluţia acestei planete. Înainte de misterul lui Buddha, toate sufletele care atingeau sfera lui Marte se umpleau de calităţi agresive; de acum încolo, ele trec printr-o experienţă foarte diferită, când trebuie să primească anumite puteri de pe Marte. Pentru a evita orice neînţelegere asupra acestui subiect, trebuie să atragem atenţia asupra faptului că Marte, în ansamblul său, nu a devenit încă în întregime o planetă a păcii, tot aşa cum nici Pământul nu este în întregime christificat. Acest lucru va cere încă mult timp, astfel că orice suflet supus asimilării puterilor agresive va avea încă multe prilejuri de a se impregna cu ele. Dar evenimentul pe care l-am evocat trebuie înfăţişat dintr-un punct de vedere spiritual. Cu cât Pământul se angajează mai mult într-o evoluţie marcată de materialism, cu atât devine mai puţin posibil, pentru cel care înţelege sensul evoluţiei pământeşti, să urmeze în timpul existenţei sale pe Pământ pe Buddha, aşa cum făceau adepţii săi din timpurile de dinainte de Iisus Christos.

Posibilitatea de a trece printr-o dezvoltare ca cea a lui Francisc de Assisi se va pierde din ce în ce mai mult în cursul evoluţiei umane pe Pământ. Acest fapt se va împăca din ce în ce mai puţin cu civilizaţia exterioară. Între moarte şi o nouă naştere, din contră, sufletul uman are posibilitatea să realizeze acest lucru. Dacă ne putem exprima astfel, se poate spune, pentru că aceasta corespunde realităţii: între moarte şi o nouă naştere, fiecare suflet uman care traversează sfera lui Marte are prilejul să devină, pentru un anumit timp, franciscan sau budist, şi să asimileze toate puterile pe care un sentiment sau o experienţă de acest gen le poate revărsa în sufletul său. Traversarea lui Marte poate avea deci un interes deosebit pentru sufletul uman. Peste tot pe unde trece, omul îşi imprimă perfecţiunile şi imperfecţiunile, în funcţie de afinitatea lor cu natura particulară a acestei sfere.

Adevărul este că toate perfecţiunile şi imperfecţiunile noastre se înscriu cu fidelitate în cronica Akasha între moarte şi o nouă naştere. Una dintre particularităţile noastre este înregistrată în sfera lunară, altele în sfera lui Venus, Marte, Mercur, altele chiar în sfera lui Jupiter, ş.a.m.d. La întoarcerea noastră, printr-o mişcare lentă de contracţie, reîntâlnim tot ce am înscris în aceste sfere în timpul urcării noastre. Astfel arată tehnica pregătirii karmei noastre. Când suntem pe drumul de întoarcere şi vedem că avem o imperfecţiune sau alta, ne putem întipări în propria fiinţă – întipări, şi nu şterge! – o copie a ceea ce am înscris odinioară în cronica Akasha. Aceasta nu se şterge încă! Apoi ajungem pe Pământ. Aici suntem purtătorii a tot ce am întipărit în noi în răstimpul drumului de întoarcere. Suntem oarecum constrânşi să înscriem multe lucruri, deşi nu pe toate, dar acolo, sus, rămân înscrise toate. După acestea se desfăşoară karma noastră. Şi aceste înscrieri acţionează împreună într-un mod remarcabil. Ele sunt întipărite în sfera Lunii, a lui Venus, Mercur, ş.a.m.d. Aceste sfere fac anumite mişcări încât se produce lucrul următor: în sfera Lunii, omul a întipărit o anumită imperfecţiune. Când a traversat sfera lui Marte, a întipărit unele din trăsăturile sale de caracter, din cauză că a asimilat în această sferă un anumit element agresiv pe care nu-l avea mai înainte. L-a întipărit deci acolo. Îşi urmează drumul şi ajunge din nou pe Pământ. Acum, când trăieşte aici pe Pământ, el poartă în karma sa ceea ce a întipărit acolo. Dar acestea sunt, în acelaşi timp, înscrise deasupra lui. Acolo, sus, este Marte, care se află într-o anumită poziţie faţă de Lună. Planetele exterioare indică poziţiile reciproce ale sferelor. Când Marte se află într-o anumită poziţie faţă de Lună, în această poziţie se află întipărită urma dispoziţiei sale agresive, ca şi cea a imperfecţiunii sale. Prin urmare, când acestea două se găsesc suprapuse, ele cooperează. Această poziţie poate indica momentul în care, în existenţa următoare, omul va întreprinde, cu ajutorul puterii agresive a lui Marte, ceea ce a rămas imperfect. Poziţia planetelor indică de fapt ceea ce omul însuşi a întipărit în prealabil în aceste sfere. Din punct de vedere astrologic, această poziţie, dar şi poziţia planetelor faţă de stelele fixe, constituie un fel de indicaţie a ceea ce noi înşine am întipărit în diferite sfere. Dar nu este vorba atât despre planetele exterioare, căci ceea ce acţionează este ceea ce am înscris noi în diferitele sfere. Iată adevăratul motiv pentru care configuraţiile planetare acţionează; totuşi, motivul pentru care ele au efect asupra naturii umane: este traversarea de către om a acestor planete. Când Luna se află într-o anumită poziţie faţă de Marte şi faţă de o stea fixă, această configuraţie îşi cumulează acţiunea, cu alte cuvinte, în acţiunea sa asupra omului, virtutea marteană cooperează cu Luna şi steaua fixă, şi de aici urmează ceea ce poate să iasă dintr-o astfel de colaborare.

Moştenirea morală, pe care o depunem între moarte şi o nou naştere, apare din nou în destinul nostru, în conformitate cu legile karmei, şi alcătuiesc constelaţia care guvernează o nouă existenţă. Aceasta este motivaţia profundă a  constelaţiilor şi a relaţiilor lor cu karma omului. Când studiem viaţa umană dintre moarte şi o nouă naştere, trebuie să vedem cât de legat este omul de întregul univers şi cât de semnificativă este această legătură. Îndeosebi faţă de ceea ce se află dincolo de sfera Soarelui este legat omul printr-un fel de necesitate. Să ne ocupăm mai îndeaproape de sfera lui Saturn. Când omul s-a străduit în viaţa pământească să se intereseze de ideile ştiinţei spirituale, tocmai trecerea sa prin sfera lui Saturn va fi de o mare importanţă pentru viaţa sa următoare, căci în această sferă sunt create condiţiile care-i permit omului să transforme, în forţe plastice capabile să-i modeleze trupul, puterile pe care le asimilează aici datorită cunoaşterii antroposofiei. Prin urmare, în viaţa următoare el va avea într-un fel dispoziţii naturale pentru lucrurile spirituale. Să luăm cazul unui om care a primit o educaţie materialistă, sau protestantă, sau catolică. Apoi stabileşte un contact cu antroposofia. Este receptiv la ea şi nu are nici un motiv s-o îndepărteze, astfel că o asimilează şi sufletul său se impregnează cu ea. Apoi trece prin poarta morţii şi ajunge în sfera lui Saturn. Traversând această sferă, primeşte puterile care vor face din el, în următoarea sa viaţă, tipul de om spiritual. Din copilărie va arăta o înclinaţie pentru tot de este de natură spirituală.

Fiecare regiune pe care o parcurgem între moarte şi o nouă naştere are drept scop să transforme ceea ce a asimilat sufletul nostru în cursul unei vieţi, să-l transforme în puteri care pot deveni forţe corporale, în puteri care ne determină anumite facultăţi între naştere şi moarte. Ieri nu am putut să merg mai departe de ceea ce poate fi spus într-o conferinţă publică [ Nota 10 ], când am făcut observaţia că Rafael purta în el de la naştere, în mod natural, impulsurile christice. Dar nu trebuie să ne imaginăm că Rafael adusese cu el concepte sau reprezentări creştine. N-am vorbit niciodată de concepte, ci doar de impulsuri. Impulsurile trec dintr-o viaţă într-alta, în timp ce ceea ce într-o viaţă este primit sub formă de concepte se leagă cu totul altfel de om, pentru ca mai apoi să se manifeste ca puteri. Rafael avea aptitudinea de a picta chipuri creştine atât de delicate, din încarnările precedente. Aceasta face din el un creştin din născare. Cei mai mulţi dintre prietenii noştri ştiu că, în încarnarea sa precedentă, Rafael fusese Ioan Botezătorul. Atunci sufletul său fusese îmbogăţit cu impulsuri care au făcut din el, în existenţa ulterioară, această fiinţă purtătoare de impulsuri christice apărute încă de la naştere. Trebuie întotdeauna să ne reamintim că speculaţiile prin care se fac apropieri exterioare pot duce la erori grave, mai ales când e vorba de încarnări succesive. Pentru privirea clarvăzătoare, ele se prezintă astfel că de cele mai multe ori nu ne îndoim că o anumită viaţă este cauza unei alte vieţi următoare. Pentru ca ceea ce sufletul nostru a primit într-o încarnare să poată dezvolta, în încarnarea următoare, forţele de care avem nevoie pentru a acţiona până în dispoziţiile corporale, este necesar să împlinim drumul dintre moarte şi o nouă naştere. Omul, în ansamblul său, nu este câtuşi de puţin o fiinţă a Pământului, şi el ar arăta oribil pentru concepţiile omeneşti actuale dacă el nu ar folosi, pentru configurarea plastică a trupului său, decât forţele care există exclusiv în sfera Pământului. Când omul intră în existenţă în momentul naşterii, el trebuie să poarte în el forţele cosmosului. Ele sunt cele care trebuie să acţioneze pentru ca el să poată primi o formă umană. În cadrul sferei pământeşti nu există nici o posibilitate de a reuni forţele care ar putea modela forma umană. Este un adevăr care trebuie reţinut. Prin ceea ce este, omul poartă, întru totul în sine, imaginea cosmosului, şi nu numai pe cea a Pământului. Ar fi un păcat împotriva naturii umane dacă am vrea să o deducem doar din forţele pământeşti, adică să ne limităm la ceea ce observă ştiinţele naturii în regnurile naturii, fără a lua în considerare faptul că, în ceea ce priveşte omul pe Pământ, acţionează totodată şi ceea ce a adus el din sferele suprasensibile parcurse între moarte şi o nouă naştere. În seria sferelor pe care le traversează, se desfăşoară tot ceea ce am descris alaltăieri. Acolo omul devine slujitorul uneia sau alteia dintre puterile ierarhiilor superioare.

Ceea ce este înscris în cronica Akasha, între Pământ şi Lună, este de o importanţă majoră. Acolo se află întipărite, între altele, toate imperfecţiunile. În privinţa înscrierii imperfecţiunilor este vorba mai întâi de o măsură care priveşte dezvoltarea fiecăruia, pentru că este înscris ceea ce permite omului să progreseze sau să regreseze. Dar din faptul că s-a înscris în sfera lunară, deci în cronica Akasha situată între Pământ şi Lună, se desprinde de aici o importanţă suplimentară care priveşte evoluţia întregului Pământ. Avem viaţa noastră pe Pământ; această viaţă pământească e înconjurată de sfera lunară, iar în tabloul cronicii Akasha al acestei sfere găsim imprimate imperfecţiuni peste imperfecţiuni, şi printre altele şi imperfecţiunile anumitor mari spirite. Un caz deosebit de interesant pentru observaţia clarvăzătoare este cel al lui Leonardo da Vinci. Acesta a fost un spirit de prim rang, de o putere cum rareori se întâlneşte pe Pământ. Însă ceea ce a realizat efectiv exterior a rămas cu mult în urma a ceea ce fusese voinţa sa reală. Dintre spiritele de această anvergură, nici unul n-a lăsat atât de multe lucruri neterminate ca Leonardo da Vinci. Din această cauză, urmele lăsate de el în sfera lunară sunt atât de numeroase încât în faţa lor ne putem spune: nu văd cum s-ar fi putut îndeplini vreodată pe Pământ toate lucrurile care sunt înscrise aici!

Doresc să vă comunic un fapt care mi s-a părut deosebit de semnificativ când am ţinut la Berlin o conferinţă despre Leonardo da Vinci [ Nota 11 ]. Un fapt pe care l-am constatat la el mi s-a părut de cea mai mare importanţă. Trăieşti o anumită mâhnire când contempli frescele refectoriului Santa Maria delle Grazie din Milano. Aceste pete de culoare pe cale de dispariţie nu mai sunt decât umbra originalului. Dacă ţinem cont că Leonardo da Vinci a muncit şaisprezece ani la acest tablou, şi dacă ne amintim modul său de a picta, rămânem impresionaţi. Ştim că uneori îşi întrerupea munca pentru un timp mai îndelungat, apoi o relua; rămânea mult timp în faţa tabloului, aplica doar câteva pensule apoi se îndepărta din nou. Mai ştim că uneori nu găsea nici o posibilitate să exprime ceea ce ar fi vrut să exprime. Trecea atunci prin depresii teribile. În momentul în care mânăstirea a primit un nou stareţ, Leonardo da Vinci muncea deja de mulţi ani la tabloul său. Acest stareţ era un personaj rigid şi pedant, deloc deschis în ceea ce privea arta. El voia să ştie de ce acest pictor nu-şi termina opera. Îi făcu reproşuri şi se plânse chiar ducelui Ludovic, care îl informă pe Leonardo da Vinci. Acesta îi răspunse: „Nu ştiu deloc dacă voi reuşi să termin acest tablou, căci în natură am modele pentru toate personajele mele, în afară de Iuda şi de Christos. La nevoie, dacă nu găsesc pe altcineva, pentru Iuda îl pot lua de model pe stareţ. Dar pentru Christos nu găsesc model”.

Acestea fiind zise, există un aspect mai important la care mă gândesc. Şi astăzi, când îl priveşti pe Iuda cel din tabloul atât de deteriorat, vezi o umbră care se întinde asupra acestui personaj, umbră care nu se explică nicicum prin jocul de lumini. Cercetarea ocultă ne permite atunci să vedem că această frescă, aşa cum apare ea pe perete, nu corespunde intenţiei lui Leonardo da Vinci. El dorea să facă acest tablou plecând de la jocul de lumini şi umbre, dar voia să-l caracterizeze pe Iuda dându-i un efect, ca şi cum întunericul de pe chipul său ar fi emanat dinăuntru, şi nu dintr-o repartizare a umbrelor şi a luminii. Pentru Christos, dimpotrivă, lumina de pe chipul său era cea care trebuia să emane din lăuntric. Frământat de această disonanţă, Leonardo da Vinci n-a putut să realizeze niciodată ceea ce ar fi dorit. Iată concluzia la care ajungi când abordezi ceea ce a fost întipărit de Leonardo da Vinci în sfera lunară pentru toate operele pe care le cunoaştem azi ca fiind ale sale. Găsim acolo ceea ce na putut fi niciodată realizat în sfera pământească. Când cercetezi perioada care urmează pentru Leonardo da Vinci, se dovedeşte că influenţa sa a marcat apoi o întreagă serie de spirite care l-au urmat. Chiar şi în scrierile sale găsim uneori lucruri care ies mai apoi la iveală la unii savanţi sau artişti. Toată epoca următoare va rămâne sub influenţa lui Leonardo da Vinci. Este clar că imperfecţiunile întipărite au avut un efect inspirator asupra succesorilor săi, a acelora care i-au luat locul lui Leonardo da Vinci.

Este important de ştiut că, pentru timpurile viitoare, imperfecţiunile epocii anterioare sunt mai importante decât perfecţiunile. Acestea din urmă sunt acolo pentru a fi contemplate, dar ceea ce a atins un anumit grad de perfecţiune pe Pământ ajunge la finele evoluţiei sale. Dimpotrivă, ceea ce era imperfect, constituie germenul evoluţiei divine următoare. Întâlnim aici un contrast straniu, dar grandios. Ceea ce este cel mai bun lucru pentru o epocă viitoare îşi are originea în imperfecţiunea fructuoasă, în imperfecţiunea justificată şi fructuoasă a epocii precedente. Perfecţiunea unei epoci trecute există pentru a ne bucura, în timp ce imperfecţiunea – cea care provine de la spiritele mari şi a rămas neterminată – este destinată acţiunii creatoare a epocii următoare. Iată de ce faptul că aceasta rămâne întipărită în cronica Akasha aproape de Pământ, între Pământ şi Lună, ne apare ca o înţelepciune uimitoare. De aici, putem înţelege până la un punct maxima după care perfecţiunea semnifică, pentru diferite epoci, sfârşitul unei evoluţii, în timp ce imperfecţiunea poate constitui, în anumite împrejurări, începutul unui curent evolutiv. Pentru ceea ce este o imperfecţiune în sensul descris, oamenii ar trebui să aducă mulţumiri zeilor.

La ce pot folosi consideraţii ca acelea pe care le-am descris? Ele ajută să facă tot mai plauzibilă legătura care există între om şi întregul macrocosm. Ele vor să demonstreze că omul poartă cu adevărat, ca învăluit în el, macrocosmosul şi că poate întreţine legături cu tot ceea ce îl înconjoară spiritual. Odată ce am înţeles aceste lucruri, faptul se poate transforma într-un sentiment care pătrunde omul în aşa fel încât cunoaşterii i se adaugă ideea de demnitate. Această idee nu-l face însă plin de sine; ea îi trezeşte responsabilitatea şi-l invită să nu-şi risipească puterile în lume, ci să le folosească în întregime. Nu mai e nevoie să insistăm asupra faptului că nimeni n-ar putea câştiga dacă ar spune: dacă eu dispun de anumite facultăţi, prefer să le las în stare de imperfecţiune. Nu s-ar câştiga nimic în felul acesta, căci atunci omul s-ar afla într-o situaţie asemănătoare cu cea despre care am vorbit alaltăieri. Dacă omul şi-ar lăsa intenţionat imperfecţiuni în el, ar reuşi, fără îndoială, şi să le întipărească, dar în aşa fel încât ele nu ar fi luminate, şi deci ar rămâne ineficiente. Numai imperfecţiunile datorate necesităţii – şi nu intenţiilor abandonate din comoditate – pot avea un efect asemănător celui pe care l-am descris.